Road accident victim's further damages claims fail for lack of causal proof, appeal upheld as unfounded.

Decizia nr. 525/2016

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 28 noiembrie 2012, sub nr. x/3/2012, reclamantul A. a chemat în judecată de pârâta SC B. SA, solicitând obligarea acesteia la plata de despăgubiri morale şi materiale în cuantum de 408.960 euro (contravaloarea în lei la data plăţii), precum şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi, calculate de la data convocării la conciliere a societăţii de asigurări, respectiv 12 noiembrie 2012 până la data plăţii efective; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă, că despăgubirile solicitate reprezintă contravaloarea prejudiciului suferit ca urmare a accidentului de circulaţie produs la data de 11 mai 2006, din culpa numitului C., ce conducea un autoturism asigurat de pârâtă, prejudiciu intervenit ulterior sentinţei penale nr. 537 din 19 martie 2008 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, prin care inculpatul C. a fost obligat să-i plătească despăgubiri materiale în cuantum de 4.643,04 lei şi despăgubiri morale în cuantum de 5.000 lei.

Prin cererea precizatoare depusă la data de 17 ianuarie 2013 (filele 83-84), reclamantul a indicat cuantumul penalităţilor pentru perioada 12 noiembrie 2012-28 noiembrie 2012, anterioară introducerii acţiunii, la suma de 59.044,66 lei (13.086,72 euro). De asemenea, a indicat cuantumul în lei al despăgubirilor de 408.960 euro ca fiind suma de 1.845.145,73 lei.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

La cererea reclamantului, la termenul de judecată din 19 februarie 2013, tribunalul a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenient forţat, a numitului C., în temeiul art. 54 din Legea nr. 136/1995.

Reclamantul a depus o nouă cerere precizatoare, la data de 21 martie 2013 (filele 112-114), prin care a arătat că solicită plata despăgubirilor morale şi materiale ulterioare datei de 11 decembrie 2009, odată cu rămânerea definitivă a sentinţei penale nr. 537 din 19 martie 2008, prin respingerea recursului de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori si de familie, prin Decizia penală nr. 1807 din 11 decembrie 2009.

La termenul din 14 mai 2013, tribunalul a calificat excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca fiind o apărare de fond şi a unit cu fondul excepţiile prescripţiei şi autorităţii de lucru judecat, invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 7267 din 17 decembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepţia autorităţii de lucru judecat şi cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

Pentru a respinge excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtă în raport de acţiunea civilă soluţionată prin sentinţa penală nr. 537 din 19 martie 2008 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1807 din 11 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori și de familie, tribunalul a reţinut nu există tripla identitate de elemente - obiect, părţi şi cauză, între acţiunea dedusă judecăţii şi acţiunea civilă exercitată în procesul penal.

Astfel, pârâta din prezenta cauză nu a fost parte în procesul penal, iar obiectul şi cauza sunt diferite. Acţiunea civilă a fost exercitată în procesul penal pentru repararea prejudiciului material şi moral suferit de partea civilă A. până la acea dată, invocându-se răspunderea civilă delictuală a inculpatului, conform art. 998-999 C. civ. În prezenta cauză, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei SC B. SA, în calitate de asigurător R.C.A. al intervenientului forţat C., la plata despăgubirilor materiale şi morale aferente prejudiciului suferit ulterior datei de 11 decembrie 2009, când a rămas definitivă hotărârea penala, uzând de posibilitatea conferită de art. 20 alin. (3) C. proc. pen., întemeindu-şi acţiunea, printre altele, pe dispoziţiile art. 42 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, care consacră dreptul persoanei păgubite de a chema în judecată asigurătorul de răspundere civilă al persoanei răspunzătoare de producerea pagubei (ceea ce presupune şi îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a intervenientului forţat), în limitele obligaţiilor ce-i revin asigurătorului din contractul de asigurare. întrucât obiectul asigurării este răspunderea civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, sunt aplicabile dispoziţiile speciale ale art. 54 din Legea nr. 136/1995, conform cărora drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:

Sub aspectul situaţiei de fapt, astfel cum s-a statuat prin sentinţa penală nr. 537 din 19 martie 2008 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, în data de 11 mai 2006, în jurul orei 12.45, inculpatul C. (intervenientul forţat din prezenta cauză) se deplasa pe str. X dinspre Y spre str. Z la volanul autoturismului proprietate personală. La un moment dat, pierzând controlul volanului, a urcat pe bordura trotuarului din dreapta, unde l-a accidentat pe A., prin strivirea acestuia între bara frontală a autoturismului şi bara din spate a autoutilitarei, staţionată pe marginea şoselei. Potrivit raportului de expertiză medico-legală, reclamantul din prezenta cauză, A., a prezentat leziuni traumatice care, conform medicilor specialişti, s-ar fi putut produce la data de 11 mai 2006, prin comprimare (strivire) între corpuri dure (comprimare între bara din faţă şi bara din spate a două autoturisme), necesitând aproximativ 150 de zile îngrijiri medicale, în condiţiile unei evoluţii fără complicaţii.

A reţinut instanţa penală că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen. Astfel, elementul material al laturii obiective a infracţiunii îl constituie acţiunea inculpatului de a lovi partea vătămată, prin comprimarea acesteia între bara din faţă a autoturismului pe care îl conducea şi bara din spate a autoutilitarei, ca urmare a nerespectării măsurilor legale - condiţia de a poseda un permis de conducere - şi a măsurilor de prevedere - adaptarea vitezei la condiţiile de trafic - pentru conducerea unui autoturism pe drumurile publice. Urmarea imediată a săvârşirii faptei este atingerea adusă integrităţii corporale a părţii vătămate, prin cauzarea de leziuni care au necesitat pentru vindecare peste 60 de zile îngrijiri medicale, respectiv 150 de zile. Raportul de cauzalitate între acţiunea inculpatului şi urmarea imediată a acesteia este unul direct şi rezultă din însăşi săvârşirea faptei. In ceea ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii, inculpatul a săvârşit fapta cu vinovăţie sub forma culpei cu prevedere, întrucât, deşi a prevăzut rezultatul - eventuala vătămare a unei persoane, acesta a sperat, în mod uşuratic, că acesta nu se va produce, datorită faptului că intenţiona să deplaseze autoturismul pe o distanţă scurtă şi avea încredere în calităţile sale de şofer, deşi nu poseda permis de conducere.

Potrivit art. 22 C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Prin urmare, tribunalul a reţinut ca fiind dovedite aceste condiţii ale răspunderii civile delictuale a intervenientului forţat din prezenta cauză (fapta ilicită şi vinovăţia), ca şi premisă pentru promovarea prezentei acţiuni de către reclamant împotriva asigurătorului de răspundere civilă a acestuia, urmând a se analiza în continuare dacă reclamantul a suferit un prejudiciu nou după data de 11 decembrie 2009 şi dacă acesta este urmarea aceleiaşi fapte ilicite a intervenientului forţat.

Prin prezenta acţiune, reclamantul a pretins obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru prejudicii materiale şi morale ivite după data de 11 decembrie 2009, constând, pe de o parte, în diferenţa de venit dintre pensia de invaliditate şi salariul corespunzător funcţiei de agent şef în cadrul Ministerului Afacerilor Interne pe o care o ocupa anterior accidentului, diferenţa dintre pensia de invaliditate şi cea pentru limită vârstă, costul tratamentelor de recuperare, al şedinţelor de psihoterapie şi al intervenţiilor chirurgicale viitoare şi contravaloarea unui autoturism cu transmisie automată, iar, pe de altă parte, în suferinţele morale provocate de afecţiunile medicale, de multiplele intervenţii chirurgicale la care a fost supus, dificultăţile de a se îngriji singur, imposibilitatea de a se bucura de o viaţă normală alături de familia sa şi de prieteni, statutul de persoană infirmă care a determinat pensionarea sa anticipată (prejudiciul estetic, de agrement, social, profesional); de asemenea, reclamantul a invocat suferinţa provocată de pârâtă prin refuzul de a răspunde favorabil cererii sale de despăgubire.

Reclamantul nu a făcut însă, dovada, conform art. 1169 C. civ. şi art. 129 alin. (1) teza finală C. proc. civ., că pagubele reclamate au apărut după data de 11 decembrie 2009 şi că sunt urmarea directă a aceluiaşi delict comis în anul 2006 de către intervenientul forţat, pentru a atrage răspunderea civilă a asigurătorului acestuia.

Astfel, o parte din înscrisurile depuse de reclamant (filele 59-75), reprezintă acte medicale emise anterior datei de 11 decembrie 2009. Ca urmare a încuviinţării probei cu expertiză medico-legală, acesta a depus la dosarul cauzei şi acte medicale mai recente (filele 169-186). Conform raportului de expertiză întocmit de Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici" din 2013 (filele 190-206), pe baza actelor medicale prezentate de reclamant, în urma accidentului din data de 11 mai 2006, reclamantul a avut nevoie de 6 luni de îngrijiri medicale (perioadă ce include şi timpul necesar intervenţiei chirurgicale pentru extragerea materialului de osteosinteză şi programul de recuperare medicală). Anterior traumatismului din data de 11 mai 2006, acesta prezenta anumite afecţiuni diagnosticate (varice picior stâng, entorsă gleznă stângă, lumbago cronic, varice hidrostatice membre inferioare). Cât despre afecţiunile consemnate în deciziile medicale Ministerul Afacerilor Interne - Comisia de Expertiză Medicală şi Evaluare a Capacităţii de Muncă de pe lângă Spitalul de Urgenţă „Prof. Dr. H." din perioada 2010-2013 şi care au stat la baza pensionării medicale, respectiv hernie de disc lombară etajată cu tulburări funcţionale accentuate, tromboză venoasă profundă membre inferioare, insuficienţă venoasă cronică bilaterală, H.T.A. std.I, artroză posttraumatică gleznă stângă, s-a concluzionat că acestea sunt patologice (cu excepţia celei din urmă) şi nu reprezintă noi afecţiuni medicale generate de evenimentul rutier din 11 mai 2006.

Din cuprinsul raportului de expertiză medico-legală, rezultă că reclamantul a fost examinat atât în anul 2006, cât şi ulterior în anul 2008, ocazie cu care comisia medicală a Institutul Național de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacității de Muncă a constatat că acesta prezenta o deficienţă locomotorie uşoară, cu incapacitate adaptativă 40%, având capacitatea de muncă păstrată, că nu se încadrează în grad de invaliditate (fila 193) - constatări pe care aceeaşi comisie le-a menţinut în urma examinării reclamantului în perioada 18-23 iulie 2013 (cu reţinerea unei incapacităţi adaptative de 30%).

Nu pot fi primite susţinerile reclamantului cu privire la pretinsele contradicţii din raportul de expertiză referitoare la tromboza venoasă/postromboza venoasă proximală bilateral; astfel, se reţine că documentaţia medicală prezentată de acesta nu a relevat data la care afecţiunea respectivă a fost diagnosticată, ceea ce nu infirmă în mod necesar concluzia că nu este o afecţiune generată de evenimentul din 11 mai 2006. Totodată, în contextul antecedentelor medicale ale reclamantului, atât a celor anterioare anului 2006 cât şi a celor consemnate în acte medicale emise până în 2009, concluziile expertizei medico-legale apar ca fiind fundamentate ştiinţific şi convingătoare. împrejurarea că prin Deciziile medicale nr. 214 din 03 februarie 2011 şi nr. 241 din 02 februarie 2012 emise de Ministerul Afacerilor Interne - Comisia de Expertiză Medicală și Evaluare a Capacității de Muncă Spitalul Dr. H. (filele 115, 117), reclamantul a fost încadrat în gradul III de invaliditate, fiind declarat inapt de muncă, cu consecinţa emiterii Deciziei nr. 160411 din 13 decembrie 2011 privind acordarea pensiei de invaliditate, nu înseamnă, dincolo de contrarietatea dintre această constatare şi cea făcută de comisia medicală a Institutul Național de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacității de Muncă, că afecţiunile medicale consemnate în aceste decizii sunt urmarea traumatismului suferit în accidentul din 11 mai 2006 şi că, deci, pensionarea anticipată a reclamantului a fost determinată de fapta prejudiciabilă a intervenientului forţat.

Prin urmare, sunt neîntemeiate pretenţiile reclamantului privind obligarea pârâtei la repararea prejudiciului constând în diferenţa de venit, pe de o parte, dintre pensia de invaliditate şi salariul corespunzător funcţiei de agent şef în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, şi, pe de altă parte, dintre pensia de invaliditate şi cea pentru limită vârstă.

Cât priveşte susţinerile reclamantului în sensul că pentru a face faţă cheltuielilor medicale, în condiţiile diminuării veniturilor, a fost nevoit să contracteze un credit bancar, s-a reţinut că acesta a prezentat două contracte încheiate în anul 2007 (filele 23-26), iar prin acţiunea precizată a solicitat acoperirea unor prejudicii ulterioare datei de 11 decembrie 2009.

De asemenea, tribunalul a constatat că reclamantul nu a probat necesitatea efectuării unor tratamente de recuperare, a unor şedinţe de psihoterapie şi a unor intervenţii chirurgicale viitoare, ca urmare a apariţiei unor afecţiuni medicale noi sau agravării stării medicale generate de evenimentul rutier din data de 11 mai 2006, şi cu atât mai puţin a achiziţionării unui autoturism cu transmisie automată, prejudiciul reclamat neavând, în primul rând, caracter cert, în sensul de a fi sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi a posibilităţii de evaluare.

Cât priveşte daunele morale, deşi declaraţia martorului D. (filele 140-141) a relevat faptul că reclamantul a fost afectat psihic;în urma accidentului, din cauza durerilor, a dificultăţilor de mers, a încetării, activităţii profesionale, şi că nu s-a putut îngriji singur în perioada ulterioară accidentului, aceste elemente nu sunt de natură să contureze apariţiia unui prejudiciu moral nou, care să impună acordarea de despăgubiri de către asigurătorul de răspundere civilă al persoanei vinovate, pe lângă cele obţinute/ în procesul penal, de la aceasta din urmă.

Este drept că, în cazul prejudiciului moral, nu există criterii de determinare obiective. în aceste condiţii, instanţa trebuia să aprecieze asupra existenţei şi întinderii acestuia luând în considerare consecinţele negative suferite de cel în cauză, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, modul în care a fost afectată situaţia familială, profesională sau socială a celui ce reclamă producerea unui astfel de prejudiciu.

Nu se poate nega faptul că accidentul rutier ce a avut loc în urmă cu 7 ani şi jumătate a avut un impact psihic şi emoţional asupra vieţii reclamantului, însă este evident că acesta a fost mai puternic imediat după producerea accidentului. Or, prin sentinţa penală nr. 537 din 19 martie 2008 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, rămasă definitivă ca urmare a respingerii recursului prin Decizia penală nr. 1807 din 11 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală si pentru cauze cu minori şi de familie, reclamantul a obţinut o compensaţie materiala pentru suferinţa morală provocată de accident, ceea ce conduce la concluzia că acest prejudiciu a fost reparat.

Potrivit art. 49 teza întâi din Legea nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule.

Nu s-ar putea admite acordarea unui pretium doloris, a unei reparaţii materiale pentru aceeaşi suferinţă, şi de la asigurătorul R.C.A. sau completarea despăgubirii primite anterior de la autorul prejudiciului, fără a se face dovada agravării semnificative a suferinţelor de natură psihică, a traumelor sufleteşti determinate de accident sau a apariţiei unora noi, după data de 11 decembrie 2009. Nici prejudiciul estetic, de agrement şi social invocat de reclamant nu este un prejudiciu nou, faţă de considerentele mai sus expuse, privind nedovedirea unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi pensionarea anticipată a reclamantului, nu se poate reţine nici producerea unui prejudiciu profesional.

Cât despre existenţa unui prejudiciu moral, care să fie susceptibil de reparare materială, produs prin atitudinea pârâtei care nu a acceptat cererea de despăgubire aşa cum a fost formulată şi ar fi condiţionat plata despăgubirii stabilite prin sentinţa penală în sarcina asiguratului său, către reclamant, de renunţarea acestuia la litigiul de faţă, tribunalul a constat că nu s-a făcut dovada lezării unor atribute fundamentale ale personalităţii acestuia pe parcursul procedurilor extrajudiciare sau judiciare, nefiind suficient disconfortul inerent unei situaţii litigioase.

Reţinând caracterul neîntemeiat al capătului principal de cerere, în virtutea principiului potrivit căruia accesoriul urmează soarta principalului, tribunalul a respins şi capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de penalităţi în cuantum de 0,2% pe zi, ca neîntemeiat, reţinând, totodată, că prevederile art. 37 din Normele puse în aplicare prin Ordinul E.S.A. nr. 14/2011 nici nu sunt aplicabile, cât timp evenimentul rutier cauzator de daune a avut loc în anul 2006, iar Normele aprobate prin Ordinul nr. 3108/2004, în vigoare la acea dată, nu prevăd obligaţia asigurătorului de a plăti penalizări în cuantumul indicat.

Prin Decizia nr. 1388 din 28 septembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei sus-menţionate, sens în care a reţinut următoarele:

La termenul din 20 octombrie 2014, s-a încuviinţat apelantului-reclamant completarea probelor administrate la prima instanţă, respectiv administrarea probei cu înscrisuri noi, obţinute ulterior pronunţării sentinţei de fond, care atestă deteriorarea stării sale de sănătate, şi efectuarea unei noi expertize medico-legale de către Institul de Medicină Legală cu concluziile unei comisii medicale militare.

Faţă de răspunsul Institul Medicină Legală, în sensul că nu poate efectua o nouă expertiză, ci doar o completare la raportul de expertiză medico-legală, la termenul din 12 ianuarie 2015 apelantul-reclamant a fost de acord cu efectuarea de către Institutul de Medicină Legală a unei completări la raportul de expertiză, care să analizeze cele 4 înscrisuri noi depuse la dosar.

Pentru termenul din 9 februarie 2015, apelantul-reclamant a formulat, în temeiul art. 204 coroborat cu art. 27 pct. 7 C. proc. civ., o cerere de recuzare a medicilor legişti care au efectuat raportul de expertiză medico-legală în dosarul de fond.

Cererea de recuzare a fost respinsă, ca neîntemeiată, avându-se în vedere dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Ordinul pentru aprobarea normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale din 25 mai 2000 al Ministerului Justiţiei, care prevăd că „în cazul în care în evoluţia leziunilor menţionate la prima expertiză apar date medicale noi, complicaţii sau sechele, actele medico-legale se pot completa sau modifica numai de către medicul legist care a efectuat prima expertiză".

La data de 20 aprilie 2015 a fost depusă la dosar completarea raportului de expertiză medico-legală, la data de 6 mai 2015, apelantul-reclamant a depus la dosar obiecţiunile formulate la acest raport, iar la termenul din 11 mai 2015, faţă de concluziile defavorabile ale raportului de expertiză, a declarat că înţelege să renunţe la proba cu expertiză medico-legală solicitată şi încuviinţată de instanţă, precum şi la obiecţiunile formulate.

Pe fondul cauzei, Curtea a reţinut următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 537 din 19 martie 2008 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1807 din 11 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a reţinut faptul că reclamantul a fost victima unui accident, prin strivirea acestuia între bara frontală a autoturismului condus de inculpat şi bara din spate a unei autoutilitare staţionată pe marginea şoselei.

Potrivit raportului de expertiză medico-legală efectuat în dosarul de fond, reclamantul a prezentat leziuni traumatice care, conform medicilor, s-ar fi putut produce prin comprimare între corpuri dure, necesitând aproximativ 150 de zile îngrijiri medicale.

În cadrul procesului penal s-a soluţionat şi cererea de despăgubiri formulată de partea vătămată.

În cauza de faţă, reclamantul a pretins despăgubiri pentru prejudicii materiale şi morale ivite după data de 11 decembrie 2009, când sentinţa penală a rămas definitivă.

Prejudiciul suferit consta, pe de o parte, în diferenţa de venit dintre pensia de invaliditate şi salariul corespunzător funcţiei de agent şef la Ministerul Afacerilor Interne ocupată anterior accidentului, diferenţa dintre pensia de invaliditate şi cea pentru limită de vârstă, costul tratamentelor de recuperare, al şedinţelor de psihoterapie şi al intervenţiilor chirurgicale viitoare şi contravaloarea unui autoturism cu transmisie automată, iar, pe de altă parte, în suferinţele morale provocate de afecţiunile medicale multiple, imposibilitatea de a se bucura de o viaţă normală, de a se îngriji singur.

În raport de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost menţionat, apelantul-reclamant trebuia să administreze dovezi din care să rezulte că pagubele reclamate îşi au izvorul în situaţii ivite după data de 11 decembrie 2009 şi că acestea sunt consecinţa directă a aceluiaşi accident provocat în anul 2006 de către intervenientul forţat.

Potrivit art. 22 C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.

În dosarul de fond s-a dispus efectuarea de către Institutul Medicală Legală a unei expertize medico-legale. Această expertiză, în privinţa afecţiunilor consemnate în deciziile medicale Ministerul Afacerilor Interne - Comisia de Expertiză Medicală şi Evaluare a Capacităţii de Muncă de pe lângă Spitalul de Urgenţă „Prof. Dr. H." din perioada 2010-2013, care au stat la baza pensionării medicale (hernie de disc lombară etajată cu tulburări funcţionale accentuate, tromboză venoasă profundă membre inferioare, artroză posttraumatică), a concluzionat că acestea sunt patologice şi nu reprezintă noi afecţiuni medicale generate de evenimentul rutier din data de 11 mai 2006.

În faza procesuală a apelului, s-a încuviinţat la solicitarea apelantului-reclamant, nemulţumit de concluziile menţionatului raport, efectuarea unei completări la raportul de expertiză medico-legală în raport de actele medicale noi obţinute după data de 11 decembrie 2009.

Întrucât prin completarea raportului, echipa de doctori de la Institutul de Medicină Legală a menţinut concluziile vechiului raport de expertiză, apelantul-reclamant, în cadrul dezbaterilor, a declarat că renunţă la dovada propusă, solicitând instanţei să nu o ia în considerare.

Intimatul-pârât a declarat că îşi însuşeşte dovada propusă şi administrată.

În temeiul dispoziţiilor art. 167 alin. (1) teza I, raportat la art. 168 alin. (3) şi art. 201 C. proc. civ., Curtea, constatând utile şi necesare lămuririle date de raportul de expertiză medico-legală în desluşirea impactului pe care accidentul produs în anul 2006 l-a avut asupra apelantului şi după decembrie 2009, pentru aflarea adevărului şi a prevenirii oricăror greşeli, a analizat acest mijloc de probaţiune judiciară.

Referitor la raportul de expertiză medico-legală, Curtea i-a acordat valoarea juridică a unui mijloc de probă prin care, în baza unei cercetări metodice folosind procedee ştiinţifice, colectivul de medici-legişti care l-au întocmit au adus la cunoştinţa instanţei concluzii motivate ştiinţific cu privire la faptele pentru a căror elucidare s-a considerat că sunt necesare cunoştinţe medicale de specialitate.

Raţiunea dispunerii unei astfel de expertize este generată de principiul imposibilităţii de cuprindere suficientă a problemelor profesionale de către o singură persoană.

Forţa probantă a expertizei este dată de caracterul ştiinţific al demersurilor pe care le desfăşoară expertul şi al metodelor Ia care apelează în vederea eludării problemelor disputate.

Chiar dacă expertiza, ca mijloc probant, nu are caracter absolut, în lipsa unor alte elemente menite a rezolva în mod neîndoielnic problema raportului de cauzalitate între afecţiunile apărute după decembrie 2009 şi accidentul produs în anul 2006, Curtea şi-a însuşit opinia fundamentată ştiinţific formulată de experţii legişti, respectiv concluziile raportului de expertiză şi ale completării la raport, în sensul că afecţiunile consemnate în deciziile medicale ulterioare datei de 11 mai 2006, şi care au stat la baza pensionării medicale a apelantului-reclamant, sunt de natură patologică şi nu reprezintă „Noi afecţiuni medicale generate de evenimentul rutier din 11 mai 2006".

Potrivit aceloraşi concluzii, afecţiunile care au condus la pensionarea apelantului-reclamant pentru invaliditate nu sunt urmarea accidentului din 11 mai 2006.

Aceste concluzii sunt clare, convingătoare şi credibile din punct de vedere ştiinţific.

Nu există nicio altă dovadă cu aceeaşi forţă de convingere care să demonstreze contrariul, respectiv că afecţiunile constatate de acte medicale emise ulterior lunii decembrie 2009 puteau fi considerate ca afecţiuni noi generate de accidentul rutier din 11 mai 2006.

În lipsa unor astfel de dovezi, de necontestat, care să lege afecţiunile din documentele noi de accidentul a cărui victimă a fost apelantul, în lipsa raportului de cauzalitate dintre aceste afecţiuni şi evenimentul rutier din anul 2006, Curtea a apreciat că nu pot fi acordate apelantului despăgubiri materiale şi morale noi, pentru afecţiuni vechi, care.au fost analizate în mod definitiv de către instanţa penală şi pentru care reclamantul a obţinut o compensaţie.

Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, invocând următoarele motive:

1. Art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - prin decizia atacată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2), deoarece a respins apelul în baza expertizei medico-legale din 2015, întocmită de o comisie de medici care fuseseră recuzaţi, pentru că îşi exprimaseră anterior opinia în cadrul raportului de nouă expertiză medicală din 2013.

Prin cererea de recuzare, s-a învederat instanţei de apel că medicii legişti dr. E., dr. F., dr. G." nu mai puteau efectua o nouă expertiză, deoarece erau aceiaşi experţi care au realizat raportul de nouă expertiză medicală din 2013.

Desfăşurarea ulterioară a expertizei a dovedit că temerea ce a stat la baza cererii de recuzare a fost întemeiată, deoarece medicii legişti recuzaţi, care îşi exprimaseră deja opinia în cadrul vechiului raport, şi-au menţinut-o şi în cadrul noului raport de expertiză medico-legală, rezultatul acestuia fiind lipsit de obiectivitate şi în contradicţie cu actele medicale emise de autorităţile militare, precum şi cu normele legale ce reglementează desfăşurarea ei.

Cererea de recuzare a fost întemeiată, în drept, pe prevederile art. 204 coroborat cu art. 27 pct. 7 C. proc. civ., completate cu prevederile art. 10 din Ordonanţa nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală şi cu cele ale art. 35 din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei nr. 1/2000.

Art. 10 din Ordonanţa nr. 1/2000 prevede că „în cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege experţii medico-legali sunt obligaţi să depună, în scris, declaraţie de abţinere. în lipsa acesteia, experţii medico-legali pot fi recuzaţi, potrivit legii", iar art. 35 din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei nr. 1/2000 prevede că „Medicul legist care a eliberat un certificat medico-legal nu mai poate participa la redactarea unui raport de expertiză sau la efectuarea unei noi expertize medico-legale în acelaşi caz."

Art. 204 coroborat cu art. 27 pct. 7 C. proc. civ. consacră principiul imparţialităţii, principiu fundamental al procesului civil, consacrat şi reiterat în mod constant atât de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Argumentul ce a stat la baza respingerii cererii de recuzare, acela că art. 11 alin. (4) din Ordinul pentru aprobarea normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale obligă ca „actele medico-legale să fie completate sau modificate numai de către medicul legist care a efectuat prima expertiză", este în evidentă contradicţie cu normele art. 27 pct. 7 C. proc. civ., ce consacră un principiu fundamental, acela al imparţialităţii.

Ca urmare, prin norme administrative, cum este cazul art. 11 alin. (4) din Ordinul precitat, nu se pot aduce modificări sau derogări unui articol de lege organică, cum este codul de procedură civilă, instanţa de apel încălcând în mod grav normele legale fundamentale ale procesului civil, pricinuind grave vătămări reclamantului, vătămări ce nu se pot înlătura decât prin efectuarea unei noi expertize medico-legale, aşa cum a cerut reclamantul prin cererea de apel.

2. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea atacată este lipsită de temei legal, a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, deoarece s-a întemeiat pe o expertiză medico-legală care nu s-a efectuat în raport cu concluziile Comisiei de expertiză medico-militară, conform H.G. nr. 56/2012.

Efectuarea expertizei medico-legale în raport cu concluziile acestei comisii medico-militare a fost solicitată în considerarea calităţii reclamantului de poliţist în rezervă, pensionat de Ministerul Afacerilor Interne, ca urmare a invalidităţii provocate de accidentul rutier din 2006, iar evaluarea capacităţii de muncă şi a incapacităţii adaptative se realizează în conformitate cu standarde militare, diferite faţă de angajaţii din sectorul civil, mai exact în baza H.G. nr. 56/2012 pentru aprobarea Criteriilor şi normelor de diagnostic clinic, diagnostic funcţional şi de evaluare a capacităţii de muncă, pe baza cărora se stabileşte aptitudinea şi încadrarea în grade de invaliditate pentru cadrele militare, soldaţii şi gradaţii voluntari, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare.

Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici" a refuzat să se conformeze dispoziţiilor legale, comunicând curţii de apel, prin adresa din 27 octombrie 2014, că nu cunoaşte sub ce autoritate funcţionează comisiile medicale militare, deşi în cele 3 documente ce i-au fost înaintate se preciza expres „Comisia de expertiză medico-militară de pe lângă Spitalul de Urgenţă Prof. Dr. H. Bucureşti din cadrul Ministerului Afacerilor Interne", iar apelantului, prin adresa din 16 aprilie 2015, că „în vederea unei juste soluţionări a cazului medicul legist poate solicita sa se efectueze investigaţii/consulturi la unităţile medicale pe care le crede de cuviinţă".

Având în vedere nelegalitatea modului cum a fost realizată expertiza medico-legală, reclamantul a formulat obiecţiuni care au fost respinse, refuzându-se cererea de efectuare a unei noi expertize medico-legale.

În aceste condiţii, având în vedere respingerea obiecţiunilor formulate," lipsa de imparţialitate a expertizei medico-legale efectuate, refuzul medicilor legişti de a respecta legea specială, precum şi contradicţiile evidente ale acestei probe cu celelalte înscrisuri existente în dosarul cauzei, apelantul-reclamant, prin avocat, a declarat că renunţă la proba cu expertiza medico-legală efectuată.

Este nelegală decizia pronunţată, deoarece reţine faptul că nu există nicio altă dovadă cu aceeaşi forţă de convingere care să demonstreze că afecţiunile constatate de acte medicale emise ulterior lunii decembrie 2009, puteau fi considerate ca afecţiuni noi generate de accidentul rutier din 11 mai 2006, în condiţiile în care există la dosarul cauzei Decizia medicală din 13 februarie 2014 emisă de Comisia de expertiză medico-militara de pe lângă Spitalul de Urgenţă „Prof. Dr. H." Bucureşti, probă ce contrazice în mod evident concluziile raportului de expertiză întocmit de Institutul Național de Medicină Legală.

Comisia medico-militară este singura comisie medicală care, din punct de vedere legal, poate să stabilească evaluarea capacităţii de muncă şi a - incapacităţii adaptative pentru reclamant, ce are calitatea de poliţist în rezervă, pensionat de Ministerul Afacerilor Interne.

Decizia medicală nr. 315 din 13 februarie 2014 emisă de Comisia de expertiză medico-militară de pe lângă Spitalul de Urgenţă „Prof. Dr. H." Bucureşti reprezintă punctul final al carierei militare a reclamantului, sfârşitul activităţii sale profesionale, fiind consecinţa directă a accidentului rutier şi a vătămărilor suferite, stabilind încadrarea acestuia în gradul III de invaliditate şi pensionarea sa anticipată.

În acest sens, în conţinutul acestei decizii medicale s-au reţinut următoarele: „Status post accident rutier cu fractură ambele oase gamba, dreaptă-operată, vicios consolidată. Redoare genunchi drept. Fractură.gleznă stângă-operată, supurată, artroză gleznă stângă cu redoare accentuată gleznă Spondilodiscartroză lombară severă confirmată R.M.N. (12 august 2013). Hernie V de disc L5-S1. Sindrom radicular SI dreapta persistent-confirmat R.M.N. şi G.M.G. Mononeuropatie axonală senzitivo-motorie de nerv peronier drept confirmată G.M.G. Sindrom posttrombotic-insuficienţă venoasă cronică stadiul V.C.E.A.P. membrul pelvin stâng. Ulcer trofic parţial acoperit."

Instanţa de apel a omis faptul că, deşi comisia medico-legală a constatat atât prin examinarea directă, cât şi prin analiza actelor medicale depuse existenţa unei artroze posttraumatice glezna stângă, aceasta fiind unul din cele cinci elemente ce au stat la baza pensionarii anticipate a reclamantului, şi a făcut vorbire de aceasta în cadrul cap. B denumit „constatări din documente medicale", omite în final să facă legătura de cauzalitate între artroza apărută în mod evident ca urmare a evenimentului rutier din data de 11 mai 2006 şi pensionarea anticipată a reclamantului.

Reluarea în cadrul completării la raportul de expertiză a concluziilor expertizei capacităţii de muncă în cadrul Institutul Național de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacității de Muncă, care s-a făcut în lipsa criteriilor obligatorii pentru cadrele militare, este nelegală şi lipsită de relevanţă juridică din această cauză.

Conform concluziilor comisiei medico-militare stabilite în urma examinării directe şi a analizării întregii documentaţii medicale şi consemnată integral în cuprinsul respectivului document, partea vătămată prezintă grave sechele ortopedice şi vasculare, nemaifiind aptă de a desfăşura acţiuni ce reclamă perioade îndelungate de stat în picioare, mobilitate şi îndemânare -atribute specifice activităţii profesionale ce era desfăşurată de victimă în momentul accidentului, potrivit statutului său de cadru militar din cadrul Ministerului de Interne.

Deşi este evident că în aprecierea capacităţii de muncă trebuie avută în vedere pregătirea educaţională a individului, pregătirea profesională, istoricul activităţilor prestate anterior şi natura acestora, Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici" a nesocotit normele legale speciale legate de activitatea militară a reclamantului.

Astfel, în situaţia concretă a reclamantului, pentru care s-a stabilit în cuprinsul deciziei sale de pensionare, de către o comisie specializată în evaluarea cadrelor militare, că a fost declarat „inapt pentru îndeplinirea serviciului în politie şi încadrat în gradul III de invaliditate", acesta nu poate prezenta, potrivit unei alte expertize ce nu ia în considerare toate aceste criterii, capacitate de muncă păstrată în totalitate şi o incapacitate adaptativă de 30% .

Având în vedere atât adresele şi răspunsurile contradictorii emise de Institutul Național de Medicină Legală Mina Minovici, refuzul de a răspunde la toate obiectivele stabilite de instanţă, cât şi rezultatul viciat al expertizei emise, aflat în contradicţie evidentă cu dispoziţiile H.G. nr. 56/2012, precum şi cu propriile ei constatări, reclamantul a solicitat înlăturarea în întregime a concluziilor raportului denumit Completare raport de nouă expertiză medico-legală din 2015 cu privire la Raportul de nouă expertiză medico-legală din 2013.

Instanţa de judecată, în mod nelegal a dat eficienţă juridică doar concluziilor expertizei medico-legale, contradictorie şi incompletă, contestată de reclamant pentru imparţialitatea concluziilor şi a contradicţiilor existente în cuprinsul ei, precum şi cu probele din dosarul cauzei, ele constituind numai elemente de convingere, lăsate la libera apreciere a judecătorului, ca şi celelalte probe.

Proba concludentă este Decizia Medicală nr. 315 din 13 februarie 2014 emisă de Comisia de expertiză medico-militară de pe lângă Spitalul de Urgenţă „Prof. Dr. H." Bucureşti, probă ce contrazice în mod evident concluziile raportului de expertiză întocmit de Institutul Național de Medicină Legală.

Decizia Medicală nr. 315 din 13 februarie 2014 reprezintă consecinţa directă a accidentului rutier şi a vătămărilor suferite, stabilind încadrarea reclamantului în gradul III de invaliditate şi pensionarea sa anticipată, conform celor anterior menţionate.

3. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - decizia atacată nu a soluţionat şi nu a motivat în niciun fel motivele de apel cu privire la capătul de cerere privind penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată ocazionate de judecarea apelului.

Motivarea este de esenţa hotărârii, constituie o garanţie pentru părţi că cererile lor au fost analizate cu atenţie şi oferă posibilitatea exercitării controlului judiciar, iar nemotivarea hotărârii sau o motivare necorespunzătoare vor atrage casarea ei.

Pentru toate aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea spre rejudecarea apelului către aceeaşi curte de apel, în vederea efectuării raportului de expertiză medico-legală de către o comisie de medici legişti imparţială şi cu respectarea normelor specifice pentru cadrele militare, soldaţii şi gradaţii voluntari, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, invocând, în principal, nulitatea recursului pe motiv că vizează reanalizarea probelor, iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Analizând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită, întrucât parte din criticile recurentului se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. Susţinerile referitoare la probele administrate în cauză şi la reevaluarea situaţiei de fapt în raport cu acestea nu vor fi avute în vedere de prezenta instanţă, deoarece privesc temeinicia hotărârii atacate, aspect incompatibil cu structura actuală a recursului, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

Examinând decizia atacată în raport de criticile de rielegalitate formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

1. În cadrul primului motiv de recurs se impută instanţei de apel încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art 105 alin. (2) C. proc. civ., faţă de fundamentarea soluţiei pe un raport de, expertiză întocmit de o comisie de medici legişti incompatibili, a căror recuzare, pe motiv că şi-au spus anterior părerea, a fost respinsa cu încălcarea prevederilor art. 204 raportat la art. 27 pct. 7 C. proc. civ., respectiv art. 10 din O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală şi art. 35 din Regulamentul de aplicare a O.G. nr. 1/2000.

Este adevărat că experţii se pot recuza pentru aceleaşi motive ca şi judecătorii (art. 204 alin. (1) C. proc. civ.), motive care includ şi situaţia în care şi-au spus părerea cu privire la pricină (art. 27 pct. 7 C. proc. civ.).

Contrar însă susţinerilor recurentului, nu se poate asimila cazului de recuzare prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ. situaţia în care aceiaşi medici legişti completează prima expertiză pe care au efectuat-o.

În acest sens, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Normele procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale, aprobate prin Ordinele Ministerului Justiţiei şi Ministerului Sănătăţii nr. 1134/2000 şi nr. 255/2000, dispoziţii care stabilesc competenţa exclusivă a medicului legist care a efectuat prima expertiză de a efectua completarea acesteia: „în cazul în care în evoluţia leziunilor menţionate la prima expertiză apar date medicale noi, complicaţii sau sechele, actele medico-legale se pot completa sau modifica numai de către medicul legist care a efectuat prima expertiză."

Cum, în speţă, instanţa de apel a dispus completarea raportului de expertiză medico-legalâ efectuat la fond, pe baza înscrisurilor noi invocate de apelantul-reclamant (încheierea de şedinţă de la termenul din 12 ianuarie 2015, fila 44 dosar apel), în mod legal această instanţă a respins cererea de recuzare a experţilor legişti desemnaţi să completeze raportul de expertiză medico-legală, aceiaşi cu cei care au efectuat prima expertiză, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (4) Normele procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale.

Completarea expertizei medico-legale întemeindu-se pe acte medicale noi, nu se poate susţine că medicii legişti competenţi să o efectueze, aceiaşi medici legişti care au efectuat prima expertiză, şi-au spus anterior părerea, în cadrul primei lucrări. Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine că art. 11 alin. (4) din Normele procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale, prin care se instituie competenţa de completare a actelor medico-legale de către acelaşi medic legist care a efectuat prima expertiză, contravine art. 27 pct. 7 C. proc. civ. şi principiului imparţialităţii pe care acest din urmă articol îl consacră, cum neîntemeiat se pretinde în recurs.

De asemenea, tot neîntemeiat se pretinde în recurs şi faptul că în privinţa medicilor legişti care au completat, în apel, raportul de expertiză efectuat la fond ar subzista motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 35 din Regulamentul de aplicare al O.G. nr. 1/2000 şi că astfel s-ar justifica admiterea cererii de recuzare pe temeiul art. 10 din O.G. nr. 1/2000.

Prin art. 10 din O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală se stabileşte, într-adevăr, posibilitatea recuzării experţilor medico-legali aflaţi în situaţiile de incompatibilitate prevăzute de lege, numai că experţii medico-legali desemnaţi a efectua completarea primei expertize efectuate în cauză nu se află în situaţia de incompatibilitate invocată de recurent, respectiv cea prevăzută de art. 35 din Regulamentul de aplicare al O.G. nr. 1/2000.

Potrivit acestui din urmă text legal, „medicul legist care a eliberat un certificat medico-legal nu mai poate participa la redactarea unui raport de expertiză sau la efectuarea unei noi expertize medico-legale în acelaşi caz".

Potrivit art. 9 alin. (2) lit. a) din Normele procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale, aprobate prin Ordinele Ministerului Justiţiei şi Ministerului Sănătăţii nr. 1134/2000 şi nr. 255/2000, prin raport de expertiză medico-legală se înţelege actul întocmit de un expert la solicitarea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată şi care cuprinde datele privind expertiza efectuată, iar potrivit art. 9 alin. (2) lit. c) din aceleaşi norme, prin certificat medico-legal se înţelege actul întocmit de medicul legist la cererea persoanelor interesate şi care cuprinde date privind examinarea medico-legală.

Recurentul nu invocă faptul că medicii legişti desemnaţi să efectueze expertiza medico-legală dispusă în apel ar fi eliberat anterior un certificat medico-legal, în sensul dat acestui act medico-legal prin lege, redat mai sus, astfel că nu sunt îndeplinite cerinţele cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 35 din Regulamentul de aplicare al O.G. nr. 1/2000.

Ceea ce invocă, în fapt, recurentul este că medicii legişti care au efectuat lucrarea dispusă în apel - completare raport de expertiză medico-legală - sunt aceiaşi experţi legişti care au efectuat prima expertiză, or această situaţie nu configurează cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 35 din Regulamentul de aplicare al O.G. nr. 1/2000 şi nici nu poate fi asimilată cazului de recuzare prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ., pentru argumentele anterior prezentate.

În concluzie, cererea de recuzare a experţilor legişti fund corect respinsă de instanţa de apel, nu se poate reţine nulitatea expertizei efectuate în apel (completare raport expertiză medico-legală) şi, pe cale de consecinţă, nici a hotărârii recurare, astfel că nefiind întrunite cerinţele cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., urmează a se constata caracterul nefondat al primului motiv de recurs.

2. Deşi cel de-ăl doilea motiv de recurs a fost întemeiat pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., numai parte din criticile ce i se subsumează se încadrează în acest caz de nelegalitate - cele referitoare la încălcarea dispoziţiilor legale privind evaluările medicale ce puteau sta la baza întocmirii expertizei medico-legale efectuate în cauză, parte din ele vizând temeinicia hotărârii atacate - cele referitoare la: probele administrate în cauză şi reevaluarea situaţiei de fapt în raport cu acestea.

Faţă de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., care permite exercitarea recursului numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, urmează ca prezenta instanţă să analizeze doar acele critici care se încadrează în cazul de nelegalitate invocat - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, aspectele de nelegalitate ce pot fi decelate din dezvoltarea criticilor formulate de recurent vizează faptul că expertiza medico-legală efectuată în apel nu s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor legale în materia evaluării capacităţii de muncă a cadrelor militare, respectiv în raport cu concluziile comisiei de expertiză medico-militară, conform H.G. nr. 56/2012, fiind greşit reluate în cadrul acestei lucrări concluziile expertizei capacităţii de muncă a Institutul Național de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacității de Muncă, deşi numai comisia de expertiză medico-militară are atribuţii de evaluare a capacităţii de muncă pentru cadrele militare, soldaţii şi gradaţii profesionişti, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, după criteriile stabilite prin H.G. nr. 56/2012 pentru aceste categorii profesionale, din care şi recurentul face parte (poliţist în rezervă).

Aceste critici sunt nefondate.

În apel s-a administrat o completare la raportul de nouă expertiză medico-legală de la fond, pe baza actelor medicale noi, ulterioare raportului de nouă expertiză, cu a cărei efectuare recurentul a fost de acord, fiind chiar partea care a solicitat această probă la termenul din 12 ianuarie 2015, în urma comunicării de către Institutul Național de Medicină Legală că nu se poate realiza noua expertiză medico-legală încuviinţată iniţial de instanţa de apel, cât timp în cauză s-a efectuat deja un raport de nouă expertiză medico-legală, ci o completare la raportul de nouă expertiză, pe baza actelor medicale noi.

La întocmirea completării la raportul de nouă expertiză medico-legală, comisia de experţi legişti din cadrul Institutul Național de Medicină Legală a avut în vedere şi concluziile comisiei de expertiză medico-militară care a făcut evaluarea capacităţii de muncă a reclamantului, conform Criteriilor şi normelor de diagnostic clinic, diagnostic funcţional şi evaluare a capacităţii de muncă pentru cadrele militare, soldaţii şi gradaţii profesionişti, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, aprobate prin H.G. nr. 56/2012.

Astfel, în completarea la raportul de nouă expertiză medico-legală, la pct. B - Constatări din documente ulterioare definitivării Raportului de nouă expertiză medico-legală din 2013, sunt enumerate documentele medicale pe baza cărora s-a efectuat lucrarea, printre care şi Decizia medicală nr. 315 din 13 februarie 2014 - Mninisterul Afacerilor Interne - Comisia de Expertiză Medico-Militară de pe lângă Spitalul de Urgenţă „Prof. Dr. H." Bucureşti, din redarea conţinutului căreia rezultă concluziile comisiei de expertiză medico-militară privind evaluarea capacităţii de muncă a reclamantului, respectiv deficienţă funcţională medie cu incapacitate adaptativă 60% şi gradul de invaliditate III, stabilite conform Criteriilor^şi* normelor- de diagnostic clinic, diagnostic funcţional şi evaluare a capacităţii de muncă pentru cadrele militare, soldaţii şi gradaţii profesionişti, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, aprobate prin H.G. nr. 56/2012 (filele 3-4 completare raport nouă expertiză medico-legală, corespunzătoare filelor 81-82 dosar apel). De asemenea, în capitolul Concluzii (filele 6-7 lucrare, corespunzătoare filelor 84-85 dosar apel), comisia de experţi legişti a reţinut că, Comisia de Expertiză Medico-Militară de pe lângă Spitalul de Urgenţă „Prof. Dr. H." Bucureşti, prin Decizia medicală nr. 315 din 13 februarie 2014 a stabilit că reclamantul prezintă deficienţă funcţională medie cu incapacitate adaptativă 60% şi gradul de invaliditate III, cu precizarea că nu există consemnări la pct. VII al acestei decizii, respectiv „Legătura de cauzalitate/Cauza invalidităţii".

Este adevărat că pentru cadrele militare, soldaţii şi gradaţii profesionişti, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, evaluarea capacităţii de muncă în vederea stabilirii aptitudinii faţă de îndeplinirea serviciului militar/în poliţie/în sistemul administraţiei penitenciare sau, după caz, a gradului de invaliditate se efectuează de către comisiile de expertiză medico-militară, în conformitate cu Criteriile şi normele de diagnostic clinic, diagnostic funcţional şi de evaluare a capacităţii de muncă, aprobate prin H.G. nr. 56/2012, scop în care comisiile menţionate emit o decizie medicală. Toate acestea rezultă din dispoziţiile art. 1-5 ale Ordinului Ministerului Apărării Naţionale nr. 124/2012 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile comisiilor de expertiză medico-militară.

Contrar însă susţinerilor din recurs, nu se poate reţine că expertiza medico-legală efectuată în apel ignoră aceste dispoziţii legale în materia evaluării capacităţii de muncă a cadrelor militare, din moment ce a valorificat şi decizia medicală privind evaluarea capacităţii de muncă a reclamantului, emisă de comisia de expertiză medico-militară cu atribuţii în acest sens. Concluziile expertizei medico-legale sunt rezultatul evaluării, de către comisia de experţi legişti, a tuturor actelor medicale noi invocate de reclamant, care includ şi Decizia medicală nr. 315 din 13 februarie 2014 - Ministerul Afacerilor Interne - Comisia de Expertiză Medico-Militară de pe lângă Spitalul de Urgenţă „Prof. Dr. H." Bucureşti, a examenului obiectiv actual şi a consulturilor interdisciplinare dispuse. împrejurarea că experţii legişti nu au dat Deciziei medicale nr. 315 din 13 februarie 2014 interpretarea pretinsă de recurent, care susţine ca afecţiunile consemnate în această decizie* ce au stat la baza încadrării sale în gradul III de invaliditate, conform H.G. nr. 56/2012, şi la pensionarea sa anticipată, sunt consecinţa directă a accidentului rutier din 11 mai 2006 şi ca astfel instanţa de apel trebuia să înlăture din probaţiune expertiza medico-legală care a ajuns la concluzia contrară, aceasta pune în discuţie o chestiune de fapt, legată de aprecierea probelor, ce nu poate fi examinată în recurs, faţă de actuala structură a art. 304 C. proc. civ.

Cât priveşte valorificarea, în cadrul completării la raportul de nouă expertiză medico-legală, a examenului capacităţii de muncă realizat, la solicitarea Institutul Național de Medicină Legală, de către Institutul Naţional de Expertiză Medicală "şi Recuperare a Capacităţii de Muncă, aceasta nu constituie un V; motiv de nelegalitate a expertizei, cum neîntemeiat pretinde recurentul deoarece instituţiile medico-legale pot solicita oricărei unităţi sanitare consulturile de specialitate şi investigaţiile paraclinice pe care le consideră necesare în vederea efectuării expertizelor medico-legale, fapt ce rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 40 şi art. 41 din Regulamentul de; aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, aprobat prin H.G. nr. 774/2000.

Pe de altă parte, recurentul impută instanţei de apel că şi-a întemeiat soluţia pe completarea la raportul de nouă expertiză medico-legală efectuată de Institutul Național de Medicină Legală, reţinând greşit că nu există o altă dovadă cu aceeaşi forţă de convingere care să demonstreze că afecţiunile constatate de actele medicale emise ulterior lunii decembrie 2009 (când a rămas definitivă sentinţa penală) puteau fi considerate ca afecţiuni noi generate de accidentul rutier din 11 mai 2006. În opinia recurentului, o astfel de dovadă este Decizia medicală nr. 315 din 13 februarie 2014 emisă de Comisia de expertiză medico-militară de pe lângă Spitalul de Urgenţă „Prof. Dr. H." Bucureşti, care ar contrazice concluziile completării la raportul de nouă expertiză efectuată de Institutul Național de Medicină Legală, sens în care recurentul susţine că afecţiunile stabilite prin această decizie medicală, care au stat la baza încadrării sale în gradul III de invaliditate şi la pensionarea sa anticipată, sunt consecinţa directă a accidentului rutier din 11 mai 2006.

În speţă, instanţa de apel a reţinut, pe baza concluziilor raportului de expertiză medico-legală de la fond şi ale completării la acest raport, că afecţiunile consemnate în deciziile medicale ulterioare datei de 11 mai 2006, care au stat la baza pensionării medicale a reclamantului, sunt de natură patologică şi nu reprezintă noi afecţiuni medicale generate de evenimentul rutier din 11 mai 2006, respectiv că afecţiunile care au condus la pensionarea reclamantului pentru invaliditate nu sunt urmarea accidentului din 11 mai 2006.

Or, prin criticile anterior menţionate, recurentul contestă, practic, această situaţie de fapt, punând în discuţie probele administrate, în scopul de a obţine reevaluarea acestora şi schimbarea situaţiei de fapt reţinute prin hotărârea recurată, ceea ce nu este posibil în calea extraordinară de atac a recursului.

Modul în care instanţa de apel a apreciat probele administrate şi a stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai poate face obiect de analiză în recurs, după abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Însuşirea, de către instanţa de apel, a concluziilor raportului de expertiză medico-legală efectuată de Institutul Național de Medicină Legală, pe care o contestă recurentul, susţinând că respectivul raport trebuia înlăturat din probaţiune întrucât concluziile sale ar fi contrazise de Decizia medicală nr. 315/2014, pune în discuţie tot o chestiune de fapt, legată de aprecierea probelor, care nu poate fi cenzurată în recurs, faţă de structura actuală a acestei căi de atac.

Aşa cum s-a arătat deja, recursul permite examinarea doar a criticilor de nelegalitate, nu şi a aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Ca atare, criticile referitoare la probele administrate în cauză şi la reevaluarea situaţiei de fapt în raport cu acestea nu vor fi avute în vedere de prezenta instanţă, deoarece privesc temeinicia hotărârii atacate, aspect incompatibil cu structura actuală a recursului.

3. Motivul de recurs vizând nemotivarea hotărârii atacate cu privire la penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată aferente fazei procesuale a apelului este nefondat, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, motivarea hotărârii, în sensul respingerii unei cereri făcută de o parte, poate să rezulte nu numai dintr-un considerent special şi expres asupra acelei cereri (motivare expresă), ci şi din cuprinsul altor considerente care se leagă între ele şi din care rezultă virtualmente respingerea cererii (motivare implicită).

În speţă, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a arătat pe larg argumentele pentru care a considerat că nu se pot acorda apelantului-reclamant despăgubirile materiale şi morale solicitate, analiza instanţei de apel conducând la concluzia că nu poate fi atrasă răspunderea patrimonială a intimatei-pârâte, în lipsa unor dovezi care să ateste caracterul nou al afecţiunilor invocate şi legătura de cauzalitate dintre acestea şi accidentul din 2006.

Cum accesoriul urmează soarta principalului, iar cererea privind acordarea penalităţilor de întârziere este accesorie cererii principale în despăgubiri, rezultă că nu se poate imputa instanţei de apel nemotivarea hotărârii pe aspectul penalităţilor de întârziere, întrucât pe acest aspect motivarea hotărârii este implicită, neacordarea penalităţilor de întârziere decurgând din neadmiterea cererii principale în despăgubiri.

De asemenea, nu se poate reţine nemotivarea hotărârii recurate nici pe aspectul cheltuielilor de judecată aferente apelului, şi pe acest aspect motivarea hotărârii fiind implicită.

Raportat la dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", rezultă că acordarea cheltuielilor de judecată se face numai la cererea părţii care a câştigat procesul.

Cât timp apelul reclamantului a fost respins, astfel că această parte nu era îndreptăţită la recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel, nu se poate imputa instanţei de apel că a omis să-i acorde cheltuielile de judecată aferente fazei procesuale a apelului, respectiv să-şi motiveze hotărârea pe acest aspect, neacordarea cheltuielilor de judecată solicitate de reclamant pentru faza apelului decurgând, implicit, din soluţia de respingere a apelului acestei părţi.

Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat şi îl va respinge ca atare, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 1388 din 28 septembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2016.