Invalid termination of criminal proceedings due to premature finding of statute of limitations
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice (ICCJ) admitted the criminal defendant's extraordinary appeal in cassation, vacated the appellate court’s decision in part regarding the defendant, and remanded the case for retrial at the appellate level with strict adherence to the principle of non-reformatio in pejus, effectively overturning the acquittal based on statute of limitations. The dispute concerned a first-instance conviction for aiding an offender (pre-2014 Penal Code Art. 264(1)) regarding the unauthorized disposal of seized alcohol, which the Court of Appeal overturned and terminated the criminal proceedings on the grounds that the statute of limitations had expired, despite the defendant’s appellate argument that the act was decriminalized under the new Penal Code. The ICCJ determined that the legal basis for termination was erroneous because the specific statute of limitations period for a crime carrying a maximum imprisonment of seven years was 12 years (under pre-2014 Penal Code Arts. 122(1)(c) and 124), which had not yet elapsed as of the appellate decision date in December 2014, triggering the ground for cassation under Criminal Procedure Code Art. 438(1)(8) for incorrectly terminated proceedings; the court explicitly declined to re-evaluate the substantive legal classification or decriminalization arguments, limiting its review to the procedural error of the premature finding of prescription.
Legislator headnote
AI generatedart. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen, art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen, art. 444 alin. (1) C. proc. pen, art. 264 alin. (1) C. pen, art. 76 C. pen, art. 81 C. pen; Invalid termination of criminal proceedings due to premature finding of statute of limitations: The dispute concerned a first-instance conviction for aiding an offender (pre-2014 Penal Code Art. 264(1)) regarding the unauthorized disposal of seized alcohol, which the Court of Appeal overturned and terminated the criminal proceedings on the grounds that the statute of limitations had expired, despite the defendant’s appellate argument that the act was decriminalized under the new Penal Code. The ICCJ determined that the legal basis for termination was erroneous because the specific statute of limitations period for a crime carrying a maximum imprisonment of seven years was 12 years (under pre-2014 Penal Code Arts. 122(1)(c) and 124), which had not yet elapsed as of the appellate decision date in December 2014, triggering the ground for cassation under Criminal Procedure Code Art. 438(1)(8) for incorrectly terminated proceedings; the court explicitly declined to re-evaluate the substantive legal classification or decriminalization arguments, limiting its review to the procedural error of the premature finding of prescription.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedBasis for vacating the appellate decision and remanding the case for retrial.
Procedural constraint ensuring the retrial respects the principle of non-reformatio in pejus.
Full text
Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casaţie
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- recurs în casaţie
C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 8
În cazul în care inculpatul a declarat recurs în casaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - prin care se susţine că instanţa de apel a dispus în mod greşit încetarea procesului penal ca efect al prescripţiei răspunderii penale şi că sunt incidente dispoziţiile privind legea penală de dezincriminare - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal de către instanţa de apel, întrucât termenul de prescripţie a răspunderii penale nu era împlinit la data pronunţării deciziei, admite recursul în casaţie, casează decizia pronunţată în apel şi dispune rejudecarea de către instanţa de apel, conform art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., cu respectarea principiului non reformatio in pejus prevăzut în art. 444 alin. (1) C. proc. pen.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 286/RC din 22 septembrie 2015
Prin sentinţa penală nr. 441 din 11 iunie 2013 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, între altele, în baza art. 264 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen. anterior, a fost condamnată inculpata A. la 2 luni închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. anterior.
În baza art. 81 C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, iar în baza art. 82 C. pen. anterior, s-a fixat termen de încercare de 2 ani şi 2 luni, compus din durata pedepsei aplicate, la care s-a adăugat intervalul de 2 ani prevăzut de lege.
S-a făcut aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen. anterior.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut că:
Fapta inculpatei A. care, în calitate de administrator al societăţii B., începând cu data de 23 aprilie 2003, cu intenţie, prin întocmirea unui număr de 35 facturi fiscale la solicitarea inculpatului C. (condamnat în cauză), a înstrăinat cantitatea de 930.492 l băuturi alcoolice în valoare de 1.224.880 lei, aflată sub sechestru, către societatea D., facturi pe care le-a şi preluat în numele ultimei societăţi, deşi nu avea nicio calitate în această din urmă societate, fără a se asigura că suma rezultată (1.224.880 lei) din vânzare fusese virată la bugetul de stat, asigurându-i în acest mod asociatului unic C. o parte din produsul infracţiunii de evaziune fiscală, constituie infracţiunea de favorizare a infractorului, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 264 alin. (1) C. pen. anterior.
Prin decizia nr. 1257 din 10 decembrie 2014, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., între altele, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti şi de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 441 din 11 iunie 2013 a Judecătoriei Târgovişte, pe care a desfiinţat-o în parte, pronunţând o nouă hotărâre după cum urmează:
A înlăturat soluţia de condamnare a apelantei-inculpate A. la pedeapsa 2 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii prevăzute în art. 264 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen. anterior şi, în temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 17 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal faţă de această inculpată, răspunderea penală fiind prescrisă.
Pe baza materialului probator administrat în cauză, curtea de apel a reţinut, în ceea ce o priveşte pe inculpata A., că inculpatul C. a determinat-o să întocmească documente fiscale atestând nereal scoaterea din patrimoniul societăţii B. de băuturi alcoolice aflate sub sechestru, fără a vira contravaloarea mărfii la bugetul de stat, pentru acoperirea prejudiciului.
Totodată, instanţa de apel, constatând că între data săvârşirii faptelor şi cea a judecăţii a intervenit o succesiune de legi penale, în aplicarea art. 5 C. pen., a apreciat că legea penală mai favorabilă este Codul penal anterior, pe baza criteriului aprecierii globale conform Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, luând în considerare limitele pedepselor şi cauzele de atenuare sau agravare, modalităţile de individualizare a pedepselor, inclusiv sfera obligaţiilor pe care le presupun, precum şi termenele de prescripţie a răspunderii penale.
Sub acest din urmă aspect, a constatat că răspunderea penală a inculpatei A., care a săvârşit infracţiunea prevăzută în art. 264 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen. anterior, este prescrisă în raport cu data faptelor şi cu dispoziţiile art. 122 şi art. 124 C. pen. anterior.
Împotriva hotărârii instanţei de apel a formulat recurs în casaţie inculpata A.
Prin încheierea nr. 239/RC din 30 iunie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. împotriva deciziei nr. 1257 din 10 decembrie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În susţinerea căii de atac formulate, recurenta A. a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., apreciind că în mod greşit instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.
Astfel, a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 264 alin. (1) C. pen. anterior, infracţiunea de favorizare a infractorului se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 7 ani, iar conform art. 122 alin. (1) lit. c) raportat la art. 124 C. pen. anterior, termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana fizică este de 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani, la care se adaugă jumătate din acest termen, adică 4 ani, în total 12 ani.
În consecinţă, în condiţiile în care infracţiunea de favorizare a infractorului a fost săvârşită începând cu data de 23 aprilie 2003, a apreciat că termenul de prescripţie specială a răspunderii penale se va împlini după data de 23 aprilie 2015.
De asemenea, a arătat că, după intrarea în vigoare, la 1 februarie 2014, a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a completat motivele de recurs (apel) formulate la 20 ianuarie 2014 cu un nou motiv de apel, solicitând ca instanţa de apel să constate că infracţiunea de favorizare a infractorului prevăzută în art. 264 alin. (1) C. pen. anterior se încadrează în dispoziţiile art. 269 alin. (1) C. pen., însă modalitatea normativă care a fost reţinută - pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii - a fost dezincriminată conform dispoziţiilor art. 4 C. pen., care prevăd că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă.
Pe de altă parte, în opinia apărării, potrivit art. 3 din Legea nr. 187/2012, dispoziţiile art. 4 C. pen. privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii, motiv de apel care nu a fost analizat de instanţa de control judiciar.
În această situaţie, a apreciat că instanţa de apel trebuia să admită apelul şi să dispună, în temeiul dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi achitarea pentru infracţiunea de favorizare a infractorului.
Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului în casaţie şi achitarea, potrivit dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen.
Examinând recursul în casaţie formulat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, ce are ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.
Astfel, recursul în casaţie nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale aplicabile, pornind de la situaţia de fapt avută în vedere de instanţa de apel.
Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în esenţă, cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. priveşte situaţiile în care s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., respectiv lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
Pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate.
În cauza dedusă judecăţii, prin hotărârea pronunţată la data de 10 decembrie 2014, curtea de apel a constatat, în temeiul art. 122 şi art. 124 C. pen. anterior, că a intervenit prescripţia răspunderii penale a inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 264 alin. (1) C. pen. anterior, constând în întocmirea de către inculpată de documente fiscale care au atestat nereal scoaterea din patrimoniul societăţii B. de băuturi alcoolice aflate sub sechestru, fără a vira contravaloarea mărfii la bugetul de stat, asigurându-i în acest mod asociatului unic C. o parte din produsul infracţiunii de evaziune fiscală; s-a reţinut că fapta a fost comisa începând cu data de 23 aprilie 2003.
Se observă că prin hotărâre nu a fost stabilită data săvârşirii infracţiunii, respectiv momentul epuizării activităţii infracţionale, dar, chiar şi în aceste condiţii, prin raportare la data de 23 aprilie 2003, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale nu se împlinise la data pronunţării deciziei de către instanţa de apel.
Astfel, potrivit art. 122 alin. (2) C. pen. anterior, termenele de prescripţie a răspunderii penale încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii, iar conform art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior, termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani. Cum pedeapsa închisorii pentru infracţiunea prevăzută în art. 264 alin. (1) C. pen. anterior (favorizarea infractorului) este de maxim 7 ani, rezultă că, în aplicarea art. 124 C. pen. anterior, în varianta în vigoare la momentul săvârşirii faptei, prescripţia specială intervenea după trecerea unui termen de 12 ani, termen ce nu era împlinit la data pronunţării hotărârii atacate (10 decembrie 2014).
Ca atare, se constată că în mod greşit instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal, împrejurare ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
Analiza pe care o face Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din perspectiva acestui caz de casare şi a tezei pusă în discuţie prin prezenta cale extraordinară de atac este strict limitată la verificarea împlinirii sau nu a termenului de prescripţie, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului prin hotărârea definitivă de condamnare şi având în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau întrerupere a cursului acestui termen.
Instanţa de recurs în casaţie nu poate examina nici dacă legea penală veche a fost în mod corect identificată ca fiind legea penală mai favorabilă, după cum nici nu poate să cenzureze încadrarea juridică şi să verifice, prin prisma noii încadrări, incidenţa dispoziţiilor referitoare la prescripţia specială a răspunderii penale.
Ca atare, nu se poate achiesa la punctul de vedere exprimat de către procuror cu ocazia dezbaterilor, în sensul de a se respinge recursul în casaţie şi de a se constata că, potrivit legii noi, fapta s-ar încadra în infracţiunea de tăinuire prevăzută în art. 270 C. pen. şi ar fi îndeplinite condiţiile pentru incidenţa prescripţiei speciale a răspunderii penale.
În fine, se mai impune a se menţiona faptul că, deşi aparent soluţia de încetare a procesului penal îi este favorabilă inculpatei, interesul în susţinerea prezentei căi de atac este evident, în condiţiile în care în faţa curţii de apel a solicitat, în temeiul art. 13 C. proc. pen. anterior, continuarea procesului penal şi pronunţarea unei soluţii de achitare (atât prin motivele de apel depuse la termenul din 14 februarie 2014, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, cât şi la termenul din 21 noiembrie 2014, când s-a acordat cuvântul în dezbaterea căii de atac exercitate), fără însă ca instanţa de apel să analizeze această critică, limitându-se la a reţine doar că legea penală mai favorabilă este Codul penal anterior şi că răspunderea penală a inculpatei este prescrisă în raport cu data săvârşirii infracţiunii şi cu dispoziţiile art. 122 şi art. 124 C. pen. anterior.
În cauză va deveni, însă, incident principiul non reformatio in pejus prevăzut în dispoziţiile art. 444 alin. (1) C. proc. pen., astfel că situaţia inculpatei, aşa cum aceasta a fost stabilită prin decizia penală atacată cu recurs în casaţie, nu va putea fi agravată.
În aceste circumstanţe, având în vedere că sfera de acţiune a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este limitată la constatarea nelegalităţii soluţiei de încetare a procesului penal, fără posibilitatea de rejudecare a acţiunii penale şi de verificare a aspectelor invocate de inculpată, prin care tinde la obţinerea unei soluţii de achitare, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va admite recursul în casaţie, va casa, în parte, decizia recurată, numai în ceea ce o priveşte de inculpata A. şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului inculpatei la Curtea de Apel Ploieşti.
Aşa cum s-a arătat, rejudecarea se va face cu respectarea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac, dispoziţiile art. 444 alin. (1) C. proc. pen. fiind aplicabile şi în faţa instanţei sesizate cu rejudecarea cauzei după casare.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în casaţie declarat de inculpata A. împotriva deciziei nr. 1257 din 10 decembrie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat în parte decizia recurată, numai în ceea ce o priveşte de inculpata A. şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului inculpatei la Curtea de Apel Ploieşti, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei.