Admissibility of appeal against exequatur order: application of general civil procedure rules over forced execution rules for foreign judgment recognition.

Cerere de încuviinţare a executării silite a unei hotărâri străine. Cale de atac

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Hotărârea judecătorească. Exequator

Index alfabetic : exequator

- încuviinţarea executării silite

- cale de atac

Legea nr. 105/1992, art. 168, art. 169, art. 174 alin. (2)

Exequatorul este un act de jurisdicţie al instanţei, pentru care este necesară parcurgerea a două etape: recunoaşterea hotărârii străine şi executarea hotărârii străine, cele două etape putând fi executate fie printr-un singur act de procedură, prin care se solicită atât recunoaşterea autorităţii hotărârii străine, cât şi încuviinţarea executării acelei hotărâri, fie prin două cereri distincte adresate instanţelor naţionale.

Existenţa celor două etape nu implică aplicarea unor proceduri distincte, respectiv cea din materia executării silite pentru încuviinţarea unei asemenea executări, dacă cele două etape sunt exercitate separat, având în vedere faptul că procedura de exequator este unică, astfel încât şi procedura de judecată este unică, astfel cum rezultă din art. 174 alin. (2) care face trimitere la aplicabilitatea art. 168 şi art. 169 şi în etapa de încuviinţare a executării silite.

Astfel, întrucât în cadrul procedurii de exequator legea stabileşte doar instanţa de fond învestită cu soluţionarea cererilor având acest obiect, fără a conţine şi dispoziţii derogatorii de la dreptul comun, această procedură, sub ambele etape pe care le presupune, este supusă, conform dreptului comun în materie referitor la sentinţa pronunţată în primă instanţă de tribunal, atât apelului, cât şi recursului.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 456 din 12 februarie 2015

Notă : Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat a fost abrogat de Legea nr. 76/2012 la data de 15 februarie 2013.

Prin sentinţa civilă nr. 104/S din 27 mai 2014, pronunţată în dosarul nr. xx168/62/2011, Tribunalul Braşov, Secţia I civilă a admis cererea formulată şi precizată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. şi a încuviinţat executarea silită a Hotărârii pronunţate la 30 mai 2003 de către Curtea Supremă de Justiţie Ontario, în dosarul nr. 02-CV-238710 SR.

În considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut că hotărârea a cărei încuviinţare la executare silită se solicită a fost învestită cu formulă executorie prin decizia civilă nr. 245/R din 06.10.2008 a Curţii de Apel Braşov, constatându-se îndeplinite condiţiile legale prevăzute de art. 167 din Legea nr. 105/1992. S-a constatat, totodată, că nu este prescris dreptul de a cere executarea silită potrivit legii române şi s-a recunoscut caracterul executoriu al hotărârii.

Reţinând aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 174 din Legea nr. 105/1992, instanţa de fond a constatat că printr-o hotărâre irevocabilă s-a constatat că hotărârea străină a cărei încuviinţare la executare silită se solicită îndeplineşte cerinţele legale prevăzute de art. 164 din acelaşi act normativ, respectiv că hotărârea străină este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată, că instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii menţionate, competenţa să judece procesul şi că există reciprocitate în ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea. De asemenea, s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor suplimentare prevăzute de art. 174 din Legea nr. 105/1992, respectiv caracterul executoriu al hotărârii, potrivit legii instanţei care a pronunţat-o şi neprescrierea dreptului de a cere executarea silită, potrivit legii române.

Pârâtul B. a formulat apel împotriva sentinţei de fond, solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul respingerii cererii reclamantului. Pârâtul a invocat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 245/R/06.10.2008 prin care s-a soluţionat irevocabil o cerere anterioară a aceluiaşi reclamant vizând învestirea cu formulă executorie a hotărârii străine pronunţate de Curtea Superioară de Justiţie Ontario. În cadrul acestui proces, instanţa a încuviinţat învestirea cu formulă executorie a hotărârii străine, dar a respins irevocabil solicitarea de încuviinţare a executării silite. Pârâtul a apreciat că există autoritatea de lucru judecat, chiar dacă prima cerere viza doar încuviinţarea executării silite imobiliare, iar în cadrul prezentului proces a solicitat încuviinţarea executării silite sub toate formele prevăzute de lege. Pârâtul a mai invocat prescripţia dreptului de a cere executarea silită, arătând că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 30.05.2003, neintervenind o întrerupere a acestui termen prin formularea cererii finalizate prin decizia civilă nr. 245/R/06.10.2008, în condiţiile în care în acel proces a fost respinsă solicitarea de încuviinţare a executării silite. Pe fondul cauzei, a arătat că hotărârea străină a cărei încuviinţare la executare silită se solicită de către reclamant a fost anulată în mod expres de Curtea Superioară de Justiţie din Ontario, prin hotărârea din data de 28.10.2008, pronunţată în dosarul nr. 02-CV-238710SR.

Învestită cu problema de drept a calificării căii de atac declarată în cauză, instanţa de control judiciar a apreciat că în speţă sunt incidente prevederile dreptului comun în materia încuviinţării executării silite, în condiţiile în care Legea nr. 105/1992 nu prevede în mod expres calea de atac. În consecinţă, faţă de art. 3731 alin. (5) teza I C. proc. civ. din 1865, instanţa a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac.

Prin decizia civilă nr. 833/R din 22 august 2014, Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins ca inadmisibilă calea de atac declarată de pârâtul B.

În considerentele deciziei, instanţa de control judiciar a apreciat aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 3731 alin. (5) teza I C. proc. civ. din 1865, care prevede că încheierea prin care s-a admis cererea de încuviinţare a executării silite nu este supusă nici unei căi de atac. A considerat că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 299 şi art. 282 C. proc. civ. din 1865, procedurile contencioase încetând la momentul obţinerii titlului executoriu.

Raportat la textul legal considerat aplicabil speţei, instanţa de control judiciar a reţinut că pârâtul nu are la dispoziţie o cale legală împotriva sentinţei prin care a fost încuviinţată executarea silită a hotărârii străine.

Decizia Curţii de Apel Braşov a fost contestată pe calea recursului de către pârâtul B., care a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii contestate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pârâtul a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, criticând decizia Curţii de apel din perspectiva greşitei aplicări a legii, considerând că în mod nelegal instanţa inferioară a apreciat incidenţa în cauză a dispoziţiilor cuprinse în capitolul referitor la executarea silită. A arătat că dreptul comun în materia procesului civil este reprezentat de dispoziţiile art. 282 şi art. 2821 C. proc. civ. din 1865, căile de atac reglementate în diferite alte materii sau cu privire la alte tipuri de cauze reprezentând normele derogatorii de la dreptul comun. În aceste condiţii, textul art. 174 din Legea nr. 105/1992 care face trimitere la dreptul comun aplicabil judecării cauzei trebuie interpretat doar prin raportare la normele generale care reglementează căile de atac în procedura civilă naţională.

Prin întâmpinare, reclamantul A. a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, susţinând că faţă de obiectul cererii de chemare în judecată - încuviinţare executare silită - legea este imperativă în sensul stabilirii caracterului irevocabil al încheierii de încuviinţare a unei asemenea executări, aşa cum a apreciat şi instanţa inferioară

De asemenea, după închiderea dezbaterilor şi acordarea cuvântului, reclamantul a invocat şi excepţia nulităţii cererii de recurs, în temeiul art. 3021 lit. c) C. proc. civ. din 1865.

Nu au fost administrate înscrisuri noi în cadrul recursului.

Examinând cu prioritate excepţiile invocate de intimat, conform art. 137 C. proc. civ., instanţa a reţinut următoarele:

Excepţia nulităţii cererii de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 3041 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. este apreciată ca neîntemeiată, instanţa reţinând că în cadrul memoriului de recurs pot fi identificate critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 1 şi 9 C. proc. civ. În consecinţă, excepţia invocată de reclamant a fost respinsă ca neîntemeiată.

Excepţia inadmisibilităţii recursului, unită cu fondul cauzei, este apreciată ca neîntemeiată, motivat de faptul că fundamentul recursului declarat de pârâtul B. este reprezentat de greşita apreciere efectuată de instanţa de apel cu privire la calea de atac cu care a fost învestită, această instanţă apreciind la momentul pronunţării deciziei atacate în prezenta instanţă că este învestită cu soluţionarea unui recurs, aspect dedus din modalitatea de constituire a completului de judecată ce a fost format din 3 judecători. În consecinţă, nu poate fi reţinută susţinerea reclamantului referitor la inadmisibilitatea prezentului recurs, excepţie întemeiată tocmai pe considerentele deciziei instanţei inferioare cu privire la chiar calea de atac cu care a fost învestită, deşi nu există o pronunţare expresă în acest sens, şi cu privire la inadmisibilitatea oricărei căi de atac ce ar putea fi declarată împotriva sentinţei de fond. Aşa cum s-a arătat, prin recursul declarat împotriva deciziei Curţii de apel, pârâtul a criticat chiar aspectul referitor la calificarea efectuată de această instanţă cu privire la calea de atac cu care a fost învestită, el apreciind că s-a produs o interpretare şi aplicare greşită a legii, în opinia sa Curtea de apel trebuind să soluţioneze calea de atac ca fiind apel, iar nu recurs, susţinând, totodată, admisibilitatea căii de atac împotriva sentinţei de fond. De altfel, acesta a fost şi considerentul pentru care s-a dispus unirea excepţiei de inadmisibilitate cu fondul cauzei, ea neputând fi analizată decât în contextul criticilor formulate de pârât.

Pe fondul cauzei, se reţin următoarele: reclamantul a învestit instanţa de fond cu o cerere vizând încuviinţarea executării silite a unei hotărâri străine, respectiv a Hotărârii pronunţate la 30 mai 2003 de către Curtea Supremă de Justiţie Ontario. Curtea de Apel Braşov, învestită cu soluţionarea căii de atac declarată de pârât împotriva sentinţei instanţei de fond a apreciat, în raport de obiectul cauzei - încuviinţare executare silită - şi de dispoziţiile Legii nr. 105/1992, aplicabilă prezentului litigiu, coroborate cu dispoziţiile vechiului Cod de procedură civilă, că în lipsa unei prevederi exprese în legea specială devine aplicabil dreptul comun în materie; or, în materia executării silite hotărârea prin care a fost încuviinţată executarea silită nu este supusă nici unei căi de atac.

Înalta Curte apreciază, raportat la criticile formulate şi la apărările invocate, că instanţa inferioară a interpretat greşit legea, fapt ce a condus la o aplicare greşită a acesteia. Concluzia interpretării şi aplicării greşite a legii este dedus din specificul procedurii de exequator. Astfel, exequatorul este un act de jurisdicţie al instanţei, pentru care este necesară parcurgerea a două etape: recunoaşterea hotărârii străine şi executarea hotărârii străine. Obiectul exequatorului este reprezentat de procedura prin care se acordă pe teritoriul naţional forţă exexutorie unei hotărâri judecătoreşti străine. Prin exequator hotărârea străină dobândeşte atât autoritate de lucru judecat, cât şi forţă executorie, adică posibilitatea executării ei faţă de cei obligaţi şi care nu au adus-o la îndeplinire de bună voie. Cele două etape ale procedurii de exequator pot fi executate printr-un singur act de procedură, prin care se solicită atât recunoaşterea autorităţii hotărârii străine, cât şi încuviinţarea executării acelei hotărâri, în egală măsură, cele două etape pot fi executate separat, prin două cereri distincte adresate instanţelor naţionale. Legea nr. 105/1992 nu prevede în mod expres că cele două etape trebuie exercitate separat; or, dacă nu există interdicţie expresă în cuprinsul legii cu privire la acest aspect, concluzia care se desprinde este aceea că cele două etape pot fi exercitate concomitent, instanţa fiind abilitată printr-o cerere unică să se pronunţe atât asupra recunoaşterii autorităţii hotărârii străine pe teritoriul naţional, cât şi cu privire la încuviinţarea executării silite a acelei hotărâri.

Esenţial în prezenta cauză este faptul că procedura este una unică, raportată la dreptul comun în materie, în absenţa unor norme derogatorii în legea specială, indiferent dacă cele două etape sunt exercitate concomitent sau separat.

În speţă, reclamantul a înţeles să îşi exercite dreptul prin două cereri distincte, solicitând iniţial recunoaşterea hotărârii străine, iar ulterior, după rămânerea irevocabilă a hotărârii de recunoaştere a hotărârii străine, formulând o cerere de încuviinţare a executării silite, ce face obiectul prezentei cauze.

Curtea de apel învestită cu calea de atac declarată de pârât împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, indusă în eroare de obiectul cauzei - încuviinţare executare silită -, a apreciat greşit asupra dreptului comun aplicabil, în lipsa prevederilor derogatorii din cuprinsul legii speciale - Legea nr. 105/1992. Instanţa nu a observat că deşi legea specială reglementează distinct cele două etape - recunoaşterea hotărârii străine şi încuviinţarea executării silite a acesteia - prevede totuşi o procedură unică pentru soluţionarea acestora.

Astfel, condiţiile şi procedura pentru recunoaşterea hotărârii străine sunt reglementate de dispoziţiile art. 167 - 172 din Legea nr. 105/1992, iar încuviinţarea executării silite este reglementată de dispoziţiile art. 173 - 178 din aceeaşi lege. Instanţa inferioară nu a observat dispoziţiile art. 174 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 care menţionează că prevederile art. 168 şi art. 169 din lege se aplică în mod corespunzător şi în cadrul procedurii de încuviinţare a executării silite a hotărârii străine. Textele normative la care face trimitere, în sensul aplicabilităţii lor, art. 174 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 prevăd o competenţă specială a tribunalului, ca primă instanţă, în soluţionarea cererii de recunoaştere a hotărârii străine şi, implicit, a încuviinţării executării silite a acelei hotărâri.

Aceleaşi texte legale nu prevăd căile de atac împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, concluzia ce se impune fiind aceea a exercitării căilor de atac potrivit dreptului comun în materie. Potrivit dreptului comun în materie, cu excepţia unor dispoziţii exprese ale legii, sentinţa tribunalului poate fi atacată cu apel şi recurs. Potrivit dreptului comun, astfel cum era reglementat în vechiul cod de procedură civilă, nu există situaţii în care sentinţa pronunţată de tribunal să nu poată fi atacată la instanţa superioară, dispoziţii derogatorii fiind adoptate prin legi speciale doar în ceea ce priveşte calea efectivă de atac ce poate fi exercitată împotriva acestei sentinţe. Este vorba, de exemplu, de materia insolvenţei, unde legiuitorul a prevăzut în mod expres că împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul sindic se poate exercita doar calea de atac a recursului, fiind exclus apelul în această procedură.

Esenţial este faptul că sentinţa pronunţată de tribunal, în primă instanţă, este întotdeauna supusă căilor de atac, diferenţa fiind determinată doar în ce priveşte numărul gradelor de jurisdicţie şi numai dacă această excepţie este reglementată în mod expres prin legi speciale.

În cadrul procedurii de exequator, legea stabileşte doar instanţa de fond învestită cu soluţionarea cererilor având acest obiect, fără a conţine şi dispoziţii derogatorii de la dreptul comun. În lipsa prevederilor derogatorii, procedura de exequator, sub ambele etape pe care le presupune, este supusă, conform dreptului comun în materie referitor la sentinţa pronunţată în primă instanţă de tribunal, atât apelului, cât şi recursului.

Curtea de apel, judecând în complet specific recursului, fără a exista o pronunţare expresă asupra căii de atac cu care a fost învestită, deşi pârâtul şi-a intitulat-o cerere de apel, a apreciat asupra inadmisibilităţii acestei căi de atac, recurgând la dispoziţiile ce reglementează executarea silită. Totuşi, se observă că instanţa a aplicat trunchiat această procedură doar în ceea ce priveşte calea de atac, fără a analiza învestirea expresă a tribunalului ca instanţă de fond. Or, o procedură jurisdicţională nu poate fi aplicată doar parţial, ci doar în întregul său. Potrivit dreptului comun în materia executării silite, cererea de încuviinţare a executării silite este de competenţa instanţei de executare, care este întotdeauna judecătoria. Curtea de apel a reţinut aplicabilitatea procedurii ce reglementează executarea silită cu privire doar la calea de atac, procedând, astfel, la o aplicabilitate parţială a procedurii apreciate ca fiind dreptul comun în raport de obiectul cauzei.

Însă, prin aplicarea dispoziţiilor art. 168 şi art. 169 din Legea nr. 105/1992 şi în cadrul etapei de încuviinţare silită a executării hotărârii străine, conform art. 174 alin. (2) din aceeaşi lege, se crează şi pentru cererea de încuviinţare a executării silite a hotărârii străine cadrul procesual ce trebuie aplicat, respectiv cel al căilor de atac de drept comun. Concluzia este logică, întrucât nu pot exista două proceduri distincte ce ar fi aplicabile în aceeaşi cauză, raportat doar la modalitatea în care se formulează o cerere de exequator; mai exact, în măsura în care printr-o cerere unică se solicită atât recunoaşterea hotărârii străine, cât şi încuviinţarea executării sale silite, procedura este cea a dreptului comun din perspectiva căilor de atac, iar în cazul în care se formulează cereri distincte se aplică proceduri diferite cu privire la căile de atac, una pentru recunoaştere şi alta pentru încuviinţarea executării silite. Subliniem faptul că procedura de exequator este una unică, dar care presupune două etape. Existenţa celor două etape nu implică aplicarea unor proceduri distincte, respectiv cea din materia executării silite pentru încuviinţarea unei asemenea executări, dacă cele două etape sunt exercitate separat. Procedura de exequator fiind unică, tot astfel şi procedura de judecată este unică, astfel cum rezultă din art. 174 alin. (2) care face trimitere la aplicabilitatea art. 168 şi art. 169 şi în etapa de încuviinţare a executării silite.

Pe cale de consecinţă, având în vedere considerentele expuse, excepţia de inadmisibilitate invocată de reclamant a fost respinsă ca nefondată.

Totodată, în temeiul art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 1 şi 9 C. proc. civ., constatând că instanţa, prin interpretarea şi aplicarea greşită a legii, nu a fost constituită potrivit dispoziţiilor legale, a admis recursul declarat în cauză, a casat decizia recurată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru soluţionarea apelului declarat în cauză.