ICCJ_129088 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Acțiune în uzucapiune. Constituirea în favoarea unui terț a dreptului de proprietate asupra imobilului în temeiul unei legi speciale de reparație după împlinirea termenului de prescripție achizitivă. Calitate procesuală pasivă. Motive de apel suplimentare formulate după închiderea dezbaterilor. Consecințe.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate. / Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Recursul.

Index alfabetic : uzucapiune

-calitate procesuală pasivă

-interes

-motive de apel

-termen procedural

C.civ. din 1864, art. 1854, art. 1846, art. 1847

C.proc.civ. din 1865, art. 287, art. 292, art. 304 pct. 7, pct. 9

1. Din perspectiva opozabilităţii, dreptul de proprietate este opozabil erga omnes, însă constatarea lui în procedura judiciară, în condiţiile prevăzute de Codul civil de la 1864 este contencioasă, iar calitatea procesuală aparţine, ca regulă generală, titularului dreptului de proprietate nediligent.

Însă, în condițiile în care asupra imobilului cu privire la care s-a solicitat prin acțiune constatarea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii de lungă durată, fusese constituit, după împlinirea termenului prescripţiei achizitive, în favoarea unui terț un drept de proprietate în baza unei legi speciale, legitimarea procesuală pasivă este justificată atât în persoana proprietarului nediligent, cât şi a terțului.

Astfel, cererea de constatare a intervenirii uzucapiunii a fost în mod corect soluţionată atât în contradictoriu cu titularul dreptului de proprietate din perioada reţinută de instanţă (pe baza interpretării probatoriului administrat), cât şi cu cel care, la momentul soluţionării cererii, avea constituit un drept de proprietate asupra bunului litigios. Împrejurarea că terțul se află în posesia unui titlu de proprietate asupra imobilului, constituie fundamentul interesului acestui pârât de a participa la proces și de a formula apărări și căi de atac în combaterea cererilor reclamantei, respectiv pentru a proba că posesia invocată de reclamantă nu îndeplinește condițiile prevăzute de Codul civil, o soluție de respingere a acțiunii fiind de natură să îi consolideze titlul de proprietate.

2. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct.7 C.proc.civ., care sancționează nemotivarea hotărârii, este aplicabil numai în ipoteza în care instanța de apel a fost sesizată în termen procedural cu criticile pretins necercetate. Prin urmare, acest motiv de recurs nu poate fi invocat în condițiile în care, după închiderea dezbaterilor, prin note scrise, partea apelantă a dezvoltat critici privitoare la greșita aplicare de către prima instanță a unor dispoziții legale.

Secția I civilă, decizia nr. 1387 din 22 mai 2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 27.05.2011, reclamanta Parohia Bisericii X. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, Primăria sectorului 2 Bucureşti, Secretariatul de Stat pentru Culte şi B., solicitând să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din teren situat în Bucureşti, în suprafaţă de 499,41 mp, prin uzucapiunea de lungă durată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că deţine în proprietate imobilul-teren situat în str. L. nr. x8 (fostă P. nr. x8, fostă G. nr. x), încă de la construcţia bisericii (edificată în secolul al XVII-lea), care a fost înzestrată cu terenurile din jurul ei; imobilul în cauză a fost dintotdeauna teren viran, neafectat de construcţii, deoarece aici se găsea amplasat cimitirul bisericii, astfel că nu era permisă edificarea de construcţii sau realizarea oricăror alte lucrări.

Reclamanta a mai menționat că în perioada interbelică o parte din teren a fost separată de biserică, prin construirea unei străzi circulare în jurul acesteia, precum şi că bunurile imobile deţinute în proprietate sunt menţionate, încă din anul 1905, în inventarul Bisericii X., printre ele regăsindu-se şi terenul în litigiu.

Din procesele-verbale nr. 297/1940 şi nr.297/1940, ambele întocmite de Primăria Municipiului Bucureşti - Comisia de Inventariere a Imobilelor Publice, Sector I Galben, rezultă că Biserica X. este proprietatea terenului din str. G. nr. x, având o suprafaţă de circa 500 mp. Prin aceste înscrisuri, terenul a fost delimitat şi evaluat de către autorităţile vremii. În anul 1941, prin procesul-verbal nr.11276/1941, întocmit de judecătorul delegat, a fost înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 490 mp (loc viran) situat în str. P. nr.x0 şi str. G. nr. x), în favoarea Parohiei Biserica X., pe baza posesiunii şi cu titlu de prescripţiune prin posesiune de peste 30 de ani. Totodată, în extrasul de carte funciară referitor la partea I („Date privitoare la imobil") şi partea a II-a („Date privitoare la proprietate") se atestă acelaşi lucru, respectiv că dreptul de proprietate a aparţinut reclamantei.

În inventarul întocmit la 31.12.1958, la categoria „Terenuri - Curţi", la pct. 4, parohia apare ca fiind proprietara terenului viran care face obiectul prezentei cauze; aceeaşi situaţie este reţinută şi în procesele-verbale de inspecţie generală din anii 1969, 1970, 1972, 1974 și 1977. De asemenea, din adeverinţa nr.7541/1976, emisă de Arhiepiscopia Bucureştilor - Sectorul Economic I, rezultă că terenul în cauză este în proprietatea Parohiei Bisericii X., fiind reînscrise în inventarul parohial, atât în cel de la parohie, cât şi în cel de la Arhiepiscopia Bucureştilor din anii 1944 și 1945.

A menţionat reclamanta că încă din anul 1976, atât terenul în litigiu, cât şi întreaga sa proprietatea sunt împrejmuite cu un gard din plăci din beton, înalt de 2 m. Acest fapt rezultă din adresa întocmită în data de 15.07.1976 de către părintele paroh, prin care a fost înaintat devizul de lucrări şi au fost făcute unele lămuriri cu privire la împrejmuirea terenului viran; acest înscris se coroborează cu procesul-verbal nr.3/1976 referitor la construirea gardului care împrejmuiește terenul aflat în proprietatea bisericii. Faptul posesiei terenului rezultă şi din constatările unui inspector financiar, consemnate în procesul-verbal din 27.04.1982, de unde rezultă că biserica este proprietara terenului viran de 503 mp.

S-a arătat, de asemenea, că la data de 14.05.2003, reclamanta figura înscrisă la Direcţia de Impozite şi Taxe Locale de pe lângă Primăria sectorului 2 Bucureşti cu teren în suprafaţă de 993 mp, situat în str. L. nr. x8, astfel cum rezultă din certificatul privind impozitele şi taxele locale pentru persoane juridice din 14.05.2003; suprafaţa de teren de 993 mp, reprezintă întreaga suprafaţă a curţii aferente bisericii, terenul în litigiu, în suprafaţă de 499, 41 mp, fiind o parte a acestuia. Aceeaşi suprafaţa de teren de 993 mp, apare înscrisă şi în adresa din 06.06.2003 emisă de Direcţia Venituri Buget Local, Serviciul Impunere Persoane Juridice. În toată această perioadă reclamanta a plătit taxele şi impozitele către stat, pentru construcţii şi terenuri şi a avut posesia neîntreruptă asupra terenului situat în str. L. nr. x8, în suprafaţă de 499,41 mp, încă din anul 1905, astfel cum rezultă din inventarul bisericii de la acea dată. De asemenea, continuitatea posesiei reclamantei este reţinută şi prin procesul-verbal nr. 11276/1941, întocmit de către un judecător delegat, din care rezultă că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului pe baza posesiunii şi cu titlu de prescripţiune prin posesiune de peste 30 de ani.

A susţinut reclamanta că, în mod cert, în perioada 16.05.1941 - 16.05.1971, a stăpânit terenul în cauză (data de 16.05.1941 fiind data procesului-verbal indicat mai sus, prin care s-a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, în favoarea sa) astfel că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului prin uzucapiunea de 30 de ani, având posesia imobilului dacă nu pentru întreaga perioadă din 1905 şi până în prezent, cel puţin pentru perioada 16.05.1941 - 16.05.1971, posesia fiind exercitată continuu, neîntrerupt, public şi sub numele de proprietar.

În continuare, reclamanta a arătat că imobilul teren în suprafaţă 499,51 mp a fost atribuit prin Ordinul Prefecturii Municipiului Bucureşti nr.183/2003, în proprietatea pârâtei B. fiind întocmit în acest sens titlul de proprietate nr. xxx9 din 19.02.2003 în temeiul art. 13 din Legea nr.44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război şi procesul-verbal de punere în posesie nr.15872/2003, deşi Statul Român nu avea niciun drept de proprietate asupra terenului atribuit.

Procesul-verbal de punere în posesie nr. 15872/2003, încheiat între Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de pe lângă Primăria sectorului 2 Bucureşti şi B. a fost încheiat numai scriptic, părţile nedeplasându-se la faţa locului pentru punerea în posesie, astfel că nu au fost trasate semne de hotar şi nu a fost individualizată faptic parcela de teren în litigiu, care s-a aflat mereu în posesia reclamantei.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe disp. art.1890, art. 1846 şi urm. C.civ.

La data de 29.08.2011, reclamanta a depus o cerere completatoare prin care a solicitat să se dispună şi radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei B. asupra imobilului-teren în suprafață de 499,41 mp.

Pârâta B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, arătând că litigiile dintre aceasta şi reclamanta Parohia Bisericii X. au început la scurt timp după ce Prefectura Municipiului Bucureşti a emis titlul de proprietate nr. xxx9/2003, prin care i-a fost constituit dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren de 499,51 m.p., în temeiul disp. Legii nr.44/1994, în calitate de moştenitor al unui veteran de război. Propunerea de atribuire a terenului făcută de către Primăria sectorului 2 Bucureşti a fost validată de Prefectul Municipiului Bucureşti, iar alegerea terenului disponibil s-a făcut de autorităţi cu respectarea dispoziţiilor legale.

A mai susținut această pârâtă că cererea de chemare în judecată este intitulată de reclamantă ca fiind o cerere provocatorie, care poate fi exercitată doar de "titularul unui drept care cheamă în judecată pe cel care prin atitudinea sa sau prin actele sale, îi tulbură exerciţiul dreptului sau" or, condițiile prezentate de reclamantă, care este nemulţumită că i s-a emis un titlu de proprietate pe o suprafaţă vizată de ea, nu pot fi apreciate ca definitorii pentru acţiunea provocatorie, întrucât pe de o parte reclamanta nu este titularul dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 449,51 m.p., iar pe de altă parte pârâta nu a avut, nu are şi nu a manifestat nicio atitudine, prin acte sau fapte, care să tulbure exercitarea vreunui drept de proprietate invocat de către reclamantă.

Prin urmare, reclamanta nu a dovedit dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu, spre deosebire de pârâtă care se află în posesia titlului de proprietate nr. xxx9/2003, astfel că reclamantă este cea care tulbură exercitarea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.

În opinia pârâtei, cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, întrucât aceasta considerându-se proprietar al terenului, a exercitat o acțiune în constatare, deși avea deschisă calea acțiunii în revendicare.

Cu referire la dovada dreptului de proprietate a arătat că dacă Biserica X. a fost înzestrată cu terenurile din jurul ei, atunci ar trebui să existe actul prin care terenul a intrat în proprietatea acesteia, iar reclamanta are obligaţia de a prezenta actul de înzestrare şi de a dovedi cum, când și în ce condiții a pierdut proprietatea asupra terenului şi cine a preluat terenul.

A mai susținut pârâta B. că în urma administrării probei cu expertiză în dosarul având ca obiect revendicare imobiliară, nu au fost identificate la nivelul solului sau în subsol morminte sau oseminte umane, care să conducă la concluzia că terenul a fost folosit de reclamantă ca cimitir; expertiza a identificat pe terenul în litigiu, doar la nivelul solului, existenţa unor construcţii care ocupă terenul pe o suprafaţă de aproximativ 100 mp.

În ceea ce privește mențiunile cuprinse în registrele de transcripțiuni şi inscripțiuni, pârâta a arătat că toate consemnările au avut un caracter provizoriu iar înscrierea în temeiul Procesului-verbal nr. 11276/1940 al Comisiei pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare din Bucureşti nu face dovada dreptului de proprietate, întrucât cărţile funciare provizorii din municipiul Bucureşti nu au fost transformate în cărți de publicitate funciară; pe cale de consecință, înscrierile în cartea funciară cu privire la imobilele aflate pe raza municipiului Bucureşti nu erau constitutive de drepturi.

Pârâtul Secretariatul de Stat pentru Culte a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Primăria sectorului 2 București a depus o cerere prin care a menționat că achiesează la pretențiile reclamantei.

Prin sentinţa civilă nr.2135 din 09.12.2013, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Secretariatul de Stat pentru Culte; în consecinţă, a respins cererea formulată împotriva acestui pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria sectorului 2 București, astfel că cererea formulată împotriva acestei pârâte a fost respinsă pentru acest considerent; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, pe capătul de cerere având ca obiect radiere din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei B. şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti pe capătul de cerere având ca obiect constatarea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii de lungă durată.

Pe cale de consecință, a respins al doilea capăt de cerere, formulat împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. pe primul capăt de cerere.

A admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General şi B., a constatat că reclamanta a dobândit, prin efectul prescripţiei achizitive de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra imobilului - teren situat în str. L. nr.x8, în suprafaţă de 503 mp identificat în planul de amplasament rezultat în urma măsurătorilor, în raportul de expertiză tehnică judiciară; a dispus radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei B. asupra imobilului - teren în suprafaţă de 499,41 m.p.

Prima instanță a reținut că, astfel cum a fost completată, cererea prin care s-a solicitat să se constate dobândirea dreptului de proprietate de către Parohia Bisericii X. asupra imobilului în suprafaţă de 499,41 mp, ca efect al uzucapiunii de lungă durată, este admisibilă deoarece reclamanta nu este proprietara imobilului sus-menționat.

Având în vedere că uzucapiunea este instituită de lege ca o sancţiune împotriva proprietarului (care, dând dovadă de lipsă de diligenţă, a lăsat vreme îndelungată bunul său în mâna altei persoane), ce reprezintă, în acelaşi timp, un beneficiu acordat de lege posesorului (care a stăpânit bunul o perioadă de timp stabilită de lege, ca un adevărat proprietar), acţiunea pentru constatarea uzucapiunii trebuie îndreptată împotriva adevăratului proprietar.

Referitor la legitimarea procesuală pasivă, tribunalul a apreciat că, pe primul capăt de cerere, are calitatea procesuală pasivă pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, prin prisma faptului că este unitatea administrativ teritorială care a deținut terenul, termenul uzucapiunii de 30 de ani fiind calculat şi îndeplinit numai cu acest pârât, înainte de emiterea titlului de proprietate nr. xxx9/2003; de asemenea, are calitate procesuală pasivă şi pârâta B., care în prezent este în posesia unui titlu de proprietate asupra terenului ce face obiectul uzucapiunii, în scop de opozabilitate, termenul de uzucapiune fiind îndeplinit anterior dobândirii de către aceasta a dreptului de proprietate.

S-a arătat, de asemenea, că imobilul ce face obiectul litigiului se află în raza teritorială a Municipiului București, unitate administrativ-teritorială cu personalitate juridică conform art. 21 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, reprezentată în justiţie de Primar.

A reţinut tribunalul că potrivit situației juridice înaintate de Primăria Municipiului București cu adresa din 16.07.2012, în cartea funciară din anul 1940 a fost înscris, cu procesul verbal nr. 111276/1940, imobilul cu adresa str. P. nr.x0 comun cu str. G. nr.x, iar la nivelul anului 1986 imobilul a fost înscris în evidenţele cadastrale ale orașului București la adresa poștală str. P. nr. x0, cu suprafața de 403,00 mp teren, ca proprietate de stat (categoria de folosinţă - construcții şi curți), cu posesor de parcele la data întocmirii evidentelor - Consiliul Popular Sector 2 București.

Tribunalul a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 36 și 26 din Legea nr. 18/1991, precum şi prevederile art. 477 C.civ., ale Legii nr.213/1998 şi ale Legii nr. 215/2001.

Pe fondul cauzei, tribunalul a apreciat că posesia exercitată de reclamantă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, fiind o posesie utilă, care a fost exercitată pe o perioada de 30 de ani, astfel că pretențiile reclamantei sunt întemeiate.

Având în vedere și considerentele deciziei civile nr.85/2007, pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. xx85/2/2006, tribunalul a reţinut că reclamanta nu este proprietara terenului, înzestrarea sa la momentul clădirii bisericii neîmbrăcând forma unui act apt să permită transmiterea dreptului de proprietate. De asemenea, nici procesul verbal de intabulare prezentat în cadrul probei cu înscrisuri, nu face dovada dreptului de proprietate, întrucât înscrierea respectivă, avea în baza legii aplicabile în momentul înscrierii, efecte declarative de drepturi, nu constitutive.

Posesia exercitată de reclamantă asupra terenului nu a fost întreruptă de proprietarul terenului, a fost publică şi sub nume de proprietar iar din probele administrate în cauză a rezultat că terenul se află în continuare în folosința reclamantei, fiind îngrădit de către aceasta. Împrejurarea că reclamanta a folosit terenul în cauză în suprafață de cca 500 mp încă din anul 1905 rezultă din inventarul Bisericii Parohiale X., acest teren fiind menționat şi în procesul-verbal nr. 297/1940, respectiv în procesul-verbal de revizuire nr.297/1940, întocmite de Primăria Municipiului Bucureşti - Comisia de Inventariere a Imobilelor Publice, Sector I Galben, în care se menţionează că Biserica X. folosea terenul din str. G. nr. x. În procesul-verbal nr.297/1940 şi procesul-verbal de revizuire nr. 297/1940 apare menționat terenul viran cu suprafața de 500 mp cu următoarele vecinătăți - la N - str. G. - teren viran; la S - str. P.; la E - proprietatea bisericii şi la V - proprietatea P.

Terenul a mai fost menționat şi în procesul-verbal nr. 11276/1941, fiind înscris în cartea funciară un drept de proprietate pe baza posesiunii şi cu titlu de prescripţiune prin posesiune de peste 30 de ani. Acest proces verbal, care a fost însoţit şi de o schiță, nu a avut efect constitutiv de drepturi, dar instituie o prezumție privind existenţa dreptului de proprietate.

De asemenea, terenul în suprafață de cca 500 mp apare şi în Inventarul întocmit în 31.12.1958 la categoria „Terenuri - Curţi" şi în procesele-verbale de inspecţie generală din anii 1969, 1970, 1972, 1974, 1976 şi 1977. El este menționat şi în adeverinţa nr.7541/1976, emisă de Arhiepiscopia Bucureştilor - Sectorul Economic I, și a fost înscris în inventarul parohial, atât în cel de la parohie, cât şi în cel de la Arhiepiscopia Bucureştilor din anii 1944, 1945 şi alţii.

Că posesia exercitată de reclamantă a fost publică şi sub nume de proprietar, respectiv că reclamanta s-a manifestat ca un proprietar diligent, rezultă din faptul că în anul 1976, atât terenul în litigiu, cât şi întreaga proprietatea a reclamantei au fost împrejmuite cu un gard din plăci din beton, care există şi în prezent, ce delimitează proprietatea. Aceste aspecte rezultă din adresa nr. 53/1976 reprezentând devizul de lucrări şi procesul-verbal nr. 3/1976. Terenul mai este menționat şi în: memoriul de activitate pe anul 1981, procesul-verbal din 27.04.1982 şi procesul verbal de inspecție generală din 22.08.1983.

A arătat, în continuare, tribunalul că, întrucât se considera proprietara terenului, reclamanta şi-a deschis rol fiscal, figurând la Direcţia de Impozite şi Taxe Locale de pe lângă Primăria sectorului 2 Bucureşti cu teren în suprafaţă de 993 mp, situat în str. L. nr.x8, aspect ce rezultă din certificatul emis la 14.05.2003 de DITL sector 2 București. Impunerea s-a făcut având la bază declarația nr. 7/1997 făcută de preotul paroh, clădirea bisericii având o suprafață de 308 mp iar curtea de 993 mp.

Constatând că în actele emise de DITL sector 2 București există neclarități privind momentul deschiderii rolului fiscal, tribunalul a avut în vedere înscrisurile cu dată mai veche, care au fost însoțite şi de certificate privind impozitele precum şi chitanțele care fac dovada plăţii rolului fiscal începând cu anul 1994.

Cu privire la caracterul continuu şi neîntrerupt al posesiei, prima instanţă a apreciat că, până la proba contrară, posesorul actual care dovedeşte că a posedat la un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat în tot timpul intermediar, deci, că a avut o posesie continuă, conform art. 1850 C.civ.; în speţă, o astfel de probă contrară nu a fost făcută de către pârâți.

Caracterul public şi util al posesiei a fost reţinut pe baza depozițiilor martorilor audiaţi, care au declarat că terenul a fost delimitat prin construirea unui gard în anii 1970, pe linia de demarcație a terenului. Reclamanta era cunoscută de comunitatea locală ca proprietară, nefiind netulburată în stăpânirea imobilului.

Potrivit prevederilor art.1854 C.civ., posesorul este presupus că posedă pentru sine sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul, iar în cauză nu s-a administrat vreo dovada contrară în acest sens, în persoana reclamantului fiind întrunite ambele elemente ale posesiei, respectiv atât corpus, cât şi animus.

Pentru considerentele expuse, constatând că începând cu anii 1940 reclamanta a exercitat asupra terenului în suprafață de 499,41 m.p., identificat conform raportului de expertiză, o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, care îndeplineşte condițiile impuse de art.1847 C.civ. pentru a putea prescrie, în temeiul art.1846 din acelaşi act normativ, tribunalul a apreciat că aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin efectul uzucapiunii de lungă durată , termenul uzucapiunii îndeplinindu-se în anii 1970 -1971.

Această instanţă a menţionat că a luat ca punct de plecare al termenului de prescripţie achizitivă anii 1940, întrucât terenul apare menționat cu vecinătăți în procesul-verbal nr.297/1940 şi în procesul-verbal de revizuire nr.297/1940, ambele întocmite de Primăria Municipiului Bucureşti - Comisia de Inventariere a Imobilelor Publice, Sector I Galben, precum şi în procesul-verbal nr. 11276/1941.

A subliniat tribunalul că termenul de 30 de ani s-a împlinit cu mult timp înainte de a se emite titlul de proprietate pe numele pârâtei B.; de altfel, şi în cazul în care s-ar fi luat ca punct de plecare anii 1970 (când s-a realizat îngrădirea terenului, astfel cum a rezultat din declarațiile martorilor) termenul de 30 de ani s-ar fi împlinit în anii 2000, înainte de emiterea titlului de proprietate al pârâtei B. În acest context, existenţa titlului de proprietate nr. xxx9/2/2003 al pârâtei referitor la imobilul în litigiu - respectiv suprafața de 499,41 mp, nu afectează termenul prescripției achizitive care s-a împlinit anterior emiterii titlului, hotărârea ce se va pronunța în prezenta cauză urmând a constata, cu efect retroactiv, existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei.

De asemenea, împrejurarea că pârâta B. şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 499,41 mp, nu afectează termenul de uzucapiune care s-a împlinit anterior emiterii titlului de proprietate şi înscrierii acestuia în cartea funciară nr. xxx48.

În consecinţă, Tribunalul Bucureşti a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi completată, dispunând și radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei B. asupra imobilului-teren în suprafaţă de 499,41 mp (ca o consecinţă a efectului retroactiv al admiterii cererii de dobândire a dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra imobilului teren în suprafaţă de 503 mp).

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta B., solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei apelate, în sensul admiterii excepţiei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, reprezentat prin Primarul General şi respingerii acţiunii formulate de Parohia Bisericii X., ca nefondată.

În motivarea apelului, pârâta a arătat că, în ceea ce privește primul capăt de cerere, în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, în condiţiile în care aceasta este proprietar al terenului în litigiu, conform titlului de proprietate nr. xxx9/2003, iar potrivit art. 645 C.civ., uzucapiunea este o veritabilă sancţiune împotriva proprietarului care a pierdut posesia asupra bunului, posesie care este exercitată de o altă persoană, în condiţiile art. 1890 C.civ.

Cu privire la soluţia dată fondului cererii de chemare în judecată, a arătat că în mod greşit a fost admisă cererea de chemare în judecată şi s-a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţă de 503 mp.

Prin decizia civilă nr. 579/A din 19.12.2014, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondată, excepţia inadmisibilităţii apelului; de asemenea, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtă.

Curtea de apel a reţinut că excepţia inadmisibilităţii apelului, invocată de către intimata - reclamantă este nefondată, întrucât inadmisibilitatea nu este dată strict de raportul de drept substanţial care ar fi vizat constatarea uzucapiunii de 30 de ani, doar faţă de Municipiul Bucureşti, termenul fiind împlinit în anul 1971, ci şi de cadrul procesual deschis, inclusiv în raport cu un proprietar deţinător al unui titlu emis în 2003 pentru acelaşi imobil (pârâta B.) care, la rândul său, şi-a susţinut în cauză, în mod firesc, propriile apărări întemeiate pe dreptul de proprietate decurgând din titlul său de proprietate.

Opozabilitatea reţinută de către prima instanţă nu vizează o atitudine procesuală pur pasivă a celui chemat în judecată în calitate de pârât, cu atât mai mult, când acesta invocă apărări privitoare la propriul drept, pe care instanţele sunt chemate să le analizeze, în contextul probatoriului administrat.

A arătat instanța de apel (aceste considerente având menirea de a completa, înlocui ori modifica motivarea primei instanţe cu privire la aspectele cadrului procesual) că, în speţă, contrar celor reţinute de prima instanţă, chemarea pârâtei B. în judecată constituie mai mult decât o simplă nevoie de opozabilitate a soluţiei instanţelor, dat fiind că acţiunea în constatarea uzucapiunii, în raport de data formulării acesteia, conferă legitimare procesuală pasivă nu doar Municipiului Bucureşti, ci şi tuturor celor care au invocat ori invocă un drept de proprietate asupra imobilului, aşadar inclusiv apelantei - pârâte care este beneficiara unui titlu de proprietate, emis în temeiul unei legi speciale şi în executarea unei hotărâri judecătoreşti.

În ceea ce privește condițiile uzucapiunii de lungă durată, curtea de apel a reținut că, în cauză, au fost probate faptul posesiei şi îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 1847 – 1890 C.civ., astfel că în mod temeinic şi legal prima instanță a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Cu referire la identificarea terenului în litigiu de către Comisia locală sector 2 București ca fiind un teren viran şi liber şi adresa invocată de către apelantă emisă în acest sens (care a stat la baza emiterii titlului de proprietate al pârâtei), instanţa de apel a arătat că s-au dovedit a fi eronate, astfel cum a confirmat chiar Primăria sectorului 2 București, prin adresa Direcţiei de urbanism, cadastru, fond funciar din 23.10.2003, în sensul că faptic nu s-a identificat o astfel de parcelă, că o astfel de operaţiune nici nu era posibilă, în condiţiile în care terenul este împrejmuit cu plăci de beton şi că a fost sesizată Prefectura Municipiului pentru găsirea unui alt amplasament spre a fi restituit pârâtei în executarea unei hotărâri judecătoreşti.

Curtea de apel a constatat că lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, invocată în criticile din apel, nu poate fi reţinută, pârâtul sus-menţionat fiind chemat în judecată în calitatea sa de reprezentant al statului, din punct de vedere administrativ, cu privire la bunurile aflate în zona sa de administrare şi asupra cărora statul se poate pretinde proprietar, în perioada supusă analizei în acţiunea dedusă judecăţii.

Cu referire la poziţia procesuală a pârâtei B., Curtea de apel a reţinut că aceasta a fost chemată în judecată, alături de Municipiul Bucureşti, pentru a se constata, în favoarea reclamantei dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului disputat, printr-o posesie îndelungată, de peste 30 de ani.

Examinând criticile prin care s-a susţinut că probele administrate în cauză au fost greşit interpretate, instanţa de apel a arătat că probele administrate la judecata în fond au fost analizate în mod temeinic şi au condus la soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată.

Astfel, s-a constatat că, în toate evidenţele aflate la dispoziţia reclamantei ori a Arhiepiscopiei Bucureştilor Sectorul Economic I din anii 1944 - 1945, terenul de cca 500 mp, identificat prin raportul de expertiză topo efectuat în cauză, era înscris în inventarul parohial cu titlu de proprietate. Acest aspect se regăseşte şi în procesele verbale de inspecţie de la nivelul anilor 1976 - 1983, în devizul de lucrări din 1976 privind împrejmuirea terenului cu plăci de beton de doi metri şi delimitarea acestuia de vecini şi în înscrisurile emise de Direcţia de Taxe şi Impozite sector 2 Bucureşti, în care reclamanta a fost menţionată ca proprietar al bunului.

Până la eliberarea titlului de proprietate în favoarea apelantei-pârâte, nici un organ al statului ori vreo persoană nu au tulburat-o pe reclamantă în exercitarea posesiei asupra terenului în litigiu, care era cunoscut ca aparţinând dintotdeauna bisericii.

A mai arătat Curtea de apel că echivocitatea echivalează cu precaritatea şi exclude posesia, aşadar şi uzucapiunea, însă, în speţă, viciul echivocităţii nu se regăseşte; contrar opiniei apelantei, calculul termenului de 30 de ani nu are ca dată de început, data introducerii acţiunii, care s-ar împlini astfel retroactiv, dar ar cuprinde şi perioada celor 10 ani scurşi de la emiterea titlului de proprietate al apelantei pârâte (ceea ce, în opinia acestei părţi ar constitui un element de echivocitate a posesiei reclamantei asupra terenului în litigiu).

Astfel, susţinerile apelantei-pârâte contravin dispoziţiilor art. 1889 şi 1890 C.civ., dar şi situaţiei de fapt reţinute în cauză.

Or, echivocitatea este generată de confuzia privind titularul exercitării posesiei, care în cauză lipseşte, posesorul fiind în continuare, intimata-reclamantă. Eliberarea titlului de proprietate pe terenul în litigiu, constituie o veritabilă tulburare de drept, însă punerea efectivă în posesie conform titlului de proprietate eliberat apelantei, practic nu s-a realizat, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză.

Potrivit art. 1890 C.civ., cel ce invocă prescripţia de 30 de ani nu este obligat să producă vreun titlu şi nici nu i se poate opune reaua-credinţă. Acţiunea în constatarea uzucapiunii este imprescriptibilă şi nu poate fi invocată pasivitatea reclamantei în formularea unei astfel de acţiuni, anterior eliberării titlului de proprietate al apelantei.

Pe cale de consecinţă, instanța de apel nu a primit susţinerile apelantei-pârâte, în sensul că uzucapiunea constatată în favoarea reclamantei ca fiind împlinită încă din anul 1971 (cu consecinţa dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, încă de la acel moment), nu-i poate fi opusă pentru cei 10 ani de când a dobândit titlul de proprietate a bunului, arătând că ignoră situaţia juridică reală privind imobilul care face obiectul cauzei pendinte şi încălcă principiul stabilităţii raporturilor civile cu privire la bun.

Tot astfel, instanţa de apel a constatat ca fiind nerelevantă susţinerea din apel, în sensul că apelanta nu ar fi stat în pasivitate după obţinerea titlului de proprietate emis de către Prefectura Municipiului Bucureşti şi obţinerea procesului verbal de punere în posesie nr. 15872/2003, formulând acţiune în revendicare a terenului împotriva reclamantei (din dosarul în curs de judecată) - dosar nr. xxx1/3/2008, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti - apreciind că aceasta nu este un argument pentru a şterge caracterul util al posesiei exercitate de către reclamantă în timpul celor 30 de ani necesari pentru împlinirea uzucapiunii - perioadă în care nu a fost contestată de către nimeni, nici de organele statului, nici de către vreo persoană - posesia fiind una publică, neîntreruptă, exercitată în mod continuu, paşnic, sub nume de proprietar şi neechivocă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, reclamanta şi pârâta B.

1.Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului propriu, modificarea deciziei civile nr. 579/A/2014 în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii apelului declarat de pârâta B., şi, pe cale de consecinţă, respingerea apelului declarat de aceasta, ca fiind inadmisibil.

În dezvoltarea criticilor de recurs, a arătat că apelul formulat de pârâtă era inadmisibil întrucât apelanta nu este parte în raportul juridic de drept substanţial dedus judecăţii.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 2135/2013, Tribunalul Bucureşti a constatat că Municipiul Bucureşti este adevăratul proprietar faţă de care parohia a uzucapat "prin prisma faptului că este unitatea administrativ teritorială care a deţinut terenul, termenul uzucapiunii de 30 de ani fiind calculat şi îndeplinit numai cu acest pârât, înainte de emiterea titlului de proprietate nr. xxxx9/2/2003". Întrucât raportul de drept substanţial dedus judecăţii s-a născut numai între parohie şi Municipiul Bucureşti (pârâta B. fiind un simplu terţ), singura parte care putea să critice soluţia primei instanţe cu privire la fondul dreptului dedus judecăţii era Municipiul Bucureşti, care însă nu a formulat apel, achiesând la hotărârea Tribunalului Bucureşti. Prin urmare, sub aspectul dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate prin uzucapiune, hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă.

În opinia acestui recurent, calificarea drept admisibil a apelului formulat de pârâta B. are drept consecință încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii primei instanţe care este definitivă şi irevocabilă faţă de pârâtul Municipiul Bucureşti.

În plus, prima instanţă a mai reţinut că B. are calitate procesuală pasivă doar în scop de opozabilitate. Prin urmare, aceasta putea critica hotărârea primei instanţei numai cu privire la calitatea sa procesuală pasivă.

Instanţa de apel a respins excepţia inadmisibilităţii reţinând că atragerea în proces a apelantei B. depășește sfera opozabilității, deoarece prezenta acţiune în constatarea uzucapiunii conferă legitimare procesuală pasivă nu doar Municipiului Bucureşti, ci şi tuturor celor care au invocat ori invocă un drept de proprietate asupra imobilului, aşadar inclusiv apelantei-pârâte B.

A susținut recurenta-reclamantă că soluţia instanţei de apel este greşită întrucât legitimarea procesuală pasivă în cadrul acţiunii în constatare o are adevăratul proprietar împotriva căruia a curs şi s-a împlinit termenul prescripţiei achizitive şi, deci, faţă de care s-a uzucapat. Or, în speță, adevăratul proprietar este Municipiul Bucureşti, deoarece în anii 1970-1971 (când s-a împlinit termenul uzucapiunii), pârâta B. nu deţinea niciun drept de proprietate asupra terenului în litigiu; acesteia i s-a emis titlul de proprietate în anul 2003, după 30 de ani de la momentul împlinirii termenului prescripţiei achizitive.

S-a mai arătat că, prin urmare, calitatea de adevărat proprietar nu trebuie confundată cu cea de actual proprietar, pentru acţiunea în constatarea uzucapiunii prezentând relevanță proprietarul faţă de care a curs şi s-a împlinit termenul prescripţiei achizitive de lungă durată, respectiv Municipiul Bucureşti.

Cu referire la împrejurarea că apelanta-pârâtă B. este beneficiara, în temeiul unei legi speciale şi în executarea unei hotărâri judecătoreşti, a emiterii unui titlu de proprietate pentru teren, recurenta-reclamantă a învederat că nici Legea nr.44/1994 şi nici sentinţa civilă nr.511/1998, pronunţată de Curtea de Apel București, nu prevăd ca apelantei pârâte B. trebuie să i se atribuie terenul situat în str. L. nr. x8, ci un teren in abstracto, existând numai obligaţia Consiliul Local al Sectorului 2 București de a identifica un teren liber în intravilan şi de a înainta propunerea de emitere a titlului de proprietate Prefecturii Municipiului Bucureşti.

A susținut, de asemenea, recurenta-reclamantă că apărările formulate de pârâtă privind propriul drept nu pot face obiectul prezentului dosar, deoarece între părţi există un alt dosar civil care are ca obiect acţiunea în revendicare formulată de către B., care este suspendat până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii.

2. Recurenta-pârâtă B. a solicitat admiterea recursului propriu, modificarea deciziei civile atacate în sensul admiterii apelului şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ., a susţinut că decizia civilă nr. 579/A/2014 a fost dată cu încălcarea textelor de lege aplicabile în cauză, respectiv că instanţa de apel nu a motivat hotărârea judecătorească în ceea ce privește aplicarea dispoziţiilor din Legea nr. 7/1996.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ., recurenta-pârâtă a susținut că a învederat instanței de apel că tribunalul a dispus radierea dreptului său de proprietate din cartea funciară, fără respectarea dispoziţiilor imperative, de ordine publică ale art. 26 şi art. 34 din Legea nr.7/1996, care prevăd că, în cazul în care dreptul de proprietate al unei părţi este dobândit prin uzucapiune, neconcordanţele dintre situaţia de fapt şi cuprinsul cărţii funciare, nu se înlătură prin rectificare, respectiv cazurile limitativ prevăzute de Legea nr. 7/1996, în care poate fi dispusă rectificarea de carte funciară.

Cu toate acestea, instanţa de apel nu a expus în decizia recurată considerente privitoare la aceste critici.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, această recurentă a formulat și critici privitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 26 şi art. 34 din Legea nr. 7/1996 (care intră în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ.), arătând că, atunci când provine din prescripția achizitivă, dreptul de proprietate este opozabil față de terți fără înscriere în cartea funciară, iar potrivit doctrinei, într-o asemenea ipoteză, neconcordanţele dintre situaţia de fapt şi cuprinsul cărţii funciare, nu se înlătură prin rectificare, ci (după cum chiar legea o spune în mod expres), prin înscrierea dreptului în baza procedurii speciale.

Prin urmare, în situaţia în care dreptul de proprietate al unei părţi provine din prescripţia achizitivă, se derogă de la dispoziţiile comune privind procedura înlăturării neconcordanţelor din cartea funciară şi se înscrie dreptul de proprietate în mod direct, în baza procedurii speciale.

Faptul că, în speţă, nu se aplică procedura rectificării de cartea funciară rezultă şi din art. 34 din Legea nr. 7/1996, care permite această procedură numai în situaţia în care valabilitatea titlului de proprietate al celui înscris în cartea funciară este înlăturată printr-o hotărâre judecătorească. Rectificarea de carte funciară se poate dispune de către instanţa de judecată numai în cazurile limitativ reglementate de art. 34 din Legea nr. 7/1996, conform căruia: "Orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că: 1) înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil; 2) dreptul înscris a fost greşit calificat; 3) nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea; 4) înscrierea din cartea funciară nu mai este în concordanţă cu situaţia reală actuală a imobilului."

Or, recurenta-pârâtă nu se află în prezenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi apreciat asupra valabilităţii titlului său de judecată, ci prin cererea de chemare în judecată intimata-reclamantă, a solicitat, ca accesoriu al capătului principal privind constatarea uzucapiunii, rectificarea înscrierilor de carte funciară.

Mai mult, nici în faţa primei instanţe, nici în faţa curții de apel, intimata-reclamantă nu a adus critici cu privire la valabilitatea titlului său de proprietate, împrejurare subliniată în mod expres şi de către reprezentatul Parohiei Bisericii X., la termenul din 05.12.2014.

Recurent-pârâtă a expus și argumente pentru care apreciază că niciuna dintre ipotezele art. 34 din Legea nr. 7/1996 nu sunt aplicabile în litigiul pendinte.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea judecătorească atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1847-1890 C.civ., deoarece în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru ca uzucapiunea lungă să-şi producă efectele.

În opinia acestei recurente, soluţia criticată este nelegală sub două aspecte: 1) calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiului Bucureşti şi 2) îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii.

1). În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul Bucureşti s-a arătat că instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor care reglementează uzucapiunea în sensul că nu a ţinut cont de caracterul sancţionatoriu al prescripţiei achizitive.

Astfel, uzucapiunea reprezintă o sancţiune în ceea ce îl privește pe proprietarul neposesor care a stat în pasivitate, motiv pentru care aceasta poate fi opusă numai proprietarului actual al imobilului care, urmare admiterii acţiunii intimatei-reclamante, va fi deposedat de bun. Prin urmare, în opinia acestei recurente, dacă proprietarul actual nu este în culpă, împotriva acestuia nu poate fi invocată uzucapiunea.

Pe baza acestui raționament, recurenta-pârâtă a concluzionat că Municipiul Bucureşti nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece acesta nu are bunul în proprietate (respectiv posesie), și că, de vreme ce în prezent este proprietara imobilului, condiţiile uzucapiunii împreună cu toate efectele acesteia trebuiau analizate numai în contradictoriu cu ea, nu cu Municipiul Bucureşti care nici nu are vreun interes de a face apărări în cauză.

2). Sub aspectul îndeplinirii condiţiilor uzucapiunii, recurenta-pârâtă a arătat că sentinţa atacată este nelegală deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru ca reclamanta să dobândească dreptul de proprietate prin efectul prescripției achizitive.

Astfel, hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea articolului 1847 C.civ. conform căruia "ca să se poată prescrie se cere o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar".

A susținut această recurentă că în faţa instanţelor de fond a invocat viciul echivocității posesiei, despre care în literatura de specialitate s-a arătat că este incident atunci când actele de stăpânire exercitate de către posesor pot fi interpretate şi altfel decât ca fiind corespunzătoare elementului psihologic propriu posesiei; cu alte cuvinte, posesia este echivocă atunci când nu se poate şti dacă există sau nu animus sibi hanbedi.

Cu referire la dispoziţiile art. 1864 alin. (2) C.civ., recurenta-pârâtă a arătat că posesia reprezintă deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru și reprezintă o stare de fapt, spre deosebire de proprietate care este o stare de drept. Pentru a exista posesia trebuie să fie întrunite două elemente în persoana celui care o invocă, respectiv: intenţia deţinătorului de a se comporta ca proprietar şi deţinerea bunului în puterea sa.

Or, din considerentele hotărârii atacate rezultă că a fost analizat elementul material al posesiei, concluzionându-se că terenul ce face obiectul prezentei cererii de chemare în judecată a fost, în fapt, în posesia reclamantei, însă nu și elementul intenţional al posesiei, întrucât nu s-a arătat dacă intimata-reclamantă deţinea bunul pentru sine sau, în calitate de detentor precar, pentru Statul Român.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru ca reclamanta să poată dobândi dreptul de proprietate, ca efect al uzucapiunii, în contradictoriu cu aceasta.

Astfel, de vreme ce uzucapiunea, ca mod de dobândire al dreptului de proprietate, este o veritabilă sancţiune îndreptată împotriva proprietarului care a pierdut posesia asupra bunului, posesie care este exercitată de o altă persoană în condiţiile art. 1890 şi urm. C.civ., aceasta poate fi opusă numai proprietarului care a avut o atitudine pasivă faţă de bunul său. În consecință, termenul de 30 de ani nu poate fi calculat din 1940, ci trebuie avută în vedere posesia reclamantei în ultimii 30 de ani anteriori introducerii acţiunii deoarece prin interpretarea contrară, ar fi încălcat principiul egalităţii armelor, orice apărare a recurentei-pârâte fiind inutilă.

Or, făcându-se aplicarea greşită a textului de lege evocat, s-a constatat că începând cu anii 1940, intimata-reclamantă a exercitat asupra terenului, o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, termenul uzucapiunii împlinindu-se în 1970, anterior emiterii titlului de proprietate al recurentei-pârâte.

În opinia acestei recurente, dacă proprietarul neposesor poate fi sancţionat pentru inactivitate şi posesorul neproprietar care posedă un bun timp de 106 de ani (așa cum pretinde intimata-reclamantă) dar nu iniţiază demersuri în vederea obţinerii unui titlu de proprietate prin uzucapiune, trebuie sancţionat. Deși cererea privind constatarea dobândirii unui bun prin uzucapiune este imprescriptibilă, în funcţie de circumstanţele cauzei trebuie apreciat dacă nu se încalcă un alt drept de proprietate constituit şi din vina posesorului care a efectuat acte echivoce ce au condus la situația ca terenul în discuţie să aibă a situaţie juridică incertă.

Prin urmare, raportat la împrejurarea că terenul a intrat în mod valabil în proprietatea sa, recurenta-pârâtă a opinat că nu prezintă relevanță perioada anterioară emiterii titlului său de proprietate în care intimata-reclamantă susţine că ar fi posedat bunul.

S-a mai arătat că pasivitatea acestui posesor este de natură să îi producă un prejudiciu iremediabil întrucât dacă situaţia terenului nu ar fi fost incertă, până în prezent ar fi fost pusă în posesia unui teren ce nu ar fi făcut obiectul atâtor litigii între părţi. Prin urmare, pasivitatea Parohiei Bisericii X. de a obţine o hotărâre judecătorească prin care să i se valideze pretinsul drept de proprietate trebuie sancţionată, în caz contrar recurentei i s-ar crea un prejudiciu cel puţin în valoare de 1.074.256, 725 RON dacă se raportează la valoarea imobilului astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză.

Recurenta-pârâtă a apreciat că un argument suplimentar pentru admiterea recursului său este acela că titlul său de proprietate a fost eliberat în temeiul art.13 din Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, faţă de sentinţa civilă nr. 511/1998 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care a fost obligat Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti să identifice un teren liber în intravilan şi să înainteze propunerea de împroprietărire Prefecturii Municipiului Bucureşti.

Identificarea terenului în litigiu de către Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti ca fiind liber contrazice susţinerile intimatei-reclamantei cu privire la «publicitatea» sau «utilitatea» pretinsei posesii, fiind irelevant că în cursul procesului, Municipiul Bucureşti - Sector 2 a achiesat la pretenţiile intimatei-reclamante.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate şi urmează să le respingă pentru considerentele ce vor succede.

I. În ceea ce priveşte recursul recurentei-reclamante, prin care s-a susţinut inadmisibilitatea apelului declarat de pârâta B. împotriva sentinţei civile nr.2135/2013 a Tribunalului Bucureşti, ale cărui critici se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea dedusă judecăţii s-a solicitat constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra unui imobil constituit din teren, ca efect al uzucapiunii de lungă durată şi radierea dreptului de proprietate înscris în cartea funciară în favoarea pârâtei B., ca urmare a constituirii unui drept de proprietate asupra aceluiaşi bun.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţele de fond şi apel au apreciat în mod corect că această pârâtă are calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate şi aceasta deoarece pârâta B., care deţine un titlu de proprietate asupra terenului în litigiu şi a fost atrasă în proces chiar de reclamantă, justifică un interes legitim de a participa la judecată şi, implicit de a pune în mişcare acțiunea civilă în modalitatea exercitării căilor de atac.

Astfel, acestei pârâte, care se prevalează, la rândul său, de un drept de proprietate asupra aceluiaşi bun, nu i se poate nega dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească, pronunţată într-un dosar în care a fost parte, fără a-i fi afectat, în substanţa sa, chiar dreptul de acces la instanţă.

În cazul particular dedus judecăţii, cererea de constatare a intervenirii uzucapiunii a fost în mod corect soluţionată atât în contradictoriu cu titularul dreptului de proprietate din perioada reţinută de instanţele de fond (pe baza interpretării probatoriului administrat), ca fiind 1941-1971, cât şi cu persoana care, la momentul soluţionării cererii, avea constituit un drept de proprietate asupra aceluiaşi bun.

Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă susţine în mod vădit eronat că pârâta B. este un simplu terţ, care a fost chemat în judecată exclusiv în scop de opozabilitate.

Astfel, cererea de chemare în judecată nu este una cu caracter personal, care să implice un raport juridic obligaţional ci este o acţiune în constatarea unui drept real.

Din perspectiva opozabilităţii, dreptul de proprietate este opozabil erga omnes, însă constatarea lui în procedura judiciară, în condiţiile prevăzute de Codul civil de la 1864 este contencioasă iar calitatea procesuală aparţine, ca regulă generală, titularului dreptului de proprietate nediligent.

Particularitatea speţei rezidă în constituirea unui drept de proprietate asupra aceluiaşi bun, în baza unei legi speciale de acordare a unor drepturi anumitor categorii de persoane (în cauză – urmaş de veteran de război) după împlinirea termenului prescripţiei achizitive, ceea ce a implicat chemarea în judecată atât a proprietarului nediligent, cât şi a persoanei în favoarea căreia a fost constituit acest drept.

Înalta Curte reține însă că instanța de apel a argumentat în mod greșit că, în baza legitimării procesuale pasive recunoscute, pârâta B. este în drept să invoce apărări decurgând din dreptul său de proprietate și aceasta deoarece titlul de proprietate al acesteia, fiind emis după împlinirea termenului de prescripție achizitivă, nu are semnificația unei tulburări de drept menită să întrerupă acest termen.

În realitate, împrejurarea că se află în posesia unui titlu de proprietate asupra terenului în litigiu constituie fundamentul interesului acestei pârâte de a participa la proces și de formula apărări și căi de atac în combaterea cererilor reclamantei, respectiv pentru a proba că posesia invocată de reclamantă nu îndeplinește condițiile prevăzute de Codul civil. Cum perioada de timp în care reclamanta a susținut și dovedit (conform situației de fapt reținute de instanțele de fond pe baza probelor administrate) că a exercitat posesia este anterioară datei la care a fost emis titlul de proprietate al recurentei – pârâte B., această parte nu poate pretinde în mod legal ca la calculul termenului prescripției achizitive să fie inclusă și perioada ulterioară datei de 19.02.2003, pentru a putea invoca apărări decurgând din propriul titlu de proprietate, sub pretextul că altfel s-ar încălca principiul egalității armelor iar apărarea sa nu ar mai fi una efectivă.

Conform principiului disponibilității, care guvernează procesul civil, limitele judecății sub aspectul obiectului cererii sunt fixate prin cererea de chemare în judecată. În speță, reclamanta, care a pretins că deține bunul din 1905 și nu a pierdut posesia bunului până la momentul de față, a ales să dovedească posesia exercitată în perioada 1941 – 1971, astfel că instanțele de judecată au analizat în mod corect condițiile de dobândire a dreptului de proprietate în raport de atitudinea proprietarului neposesor din perioada de referință, respectiv Municipiul București.

Interesul practic al participării la această procedură judiciară a pârâtei B. este, aşa cum s-a arătat, acela că a avut posibilitatea de a formula în nume propriu apărări și cereri care să pună în discuție temeinicia cererii de chemare în judecată, o soluție de respingere a cererii de chemare în judecată fiind de natură să îi consolideze titlul de proprietate.

Înalta Curte menționează că argumentele sus menționate ale instanței de apel, care au fost apreciate ca fiind eronate, nu sunt de natură să afecteze legalitatea deciziei, ele fiind, de altfel, doar o parte a motivelor expuse de curtea de apel cu referire la calitatea procesuală a pârâtei B.

Pentru considerentele expuse, recursul declarat de recurenta - reclamantă este nefondat şi a fost respins în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin.(1) şi 304 pct. 9 C.proc.civ.

II. Examinând în continuare criticile din recursul declarat de recurenta-pârâtă B., subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., prin care s-a susţinut că decizia recurată este nelegală în ceea ce priveşte reţinerea calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, Înalta Curte, în completarea argumentelor deja expuse menţionează că sunt nefondate, întrucât, deşi această parte poate fi privită ca un succesor al Municipiului Bucureşti, ea nu poate pretinde să fie singurul pârât în cauză şi, de altfel, nici nu a arătat în ce mod este vătămată de participarea la proces a pârâtului Municipiul Bucureşti.

Înalta Curte nu îşi însuşeşte argumentul conform căruia Municipiului Bucureşti nu trebuie să i se recunoască calitate procesuală pasivă întrucât nu mai are interesul de a face apărări în proces, de vreme ce, aşa cum s-a arătat deja, recurentei-pârâte i s-a recunoscut, la rândul său, dreptul de a sta în proces, de a face apărări pe fondul cererii de dobândire a dreptului de proprietate şi de a exercita căile de atac.

Ceea ce se tinde însă de către această parte este modificarea momentului de la care a început să curgă termenul prescripţiei achizitive, pentru considerente care ţin de caracterul sancţionator al acestei instituţii şi de lipsa culpei actualului beneficiar al dreptului de proprietate constituit în condiţiile Legii nr. 44/1994.

În completarea considerentelor expuse la analiza recursului formulat de recurenta reclamantă, Înalta Curte apreciază că aceste critici nu pot fi primite, faţă de dispoziţiile art. 1846 C.civ., conform cărora prescripţia este fondată pe faptul posesiunii ca stare de fapt, posesie care trebuie exercitată în termenul prevăzut de lege. Fiind legat în mod esenţial de trecerea unui interval de timp, momentul de referinţă este data începerii exercitării posesiei.

Or, pe baza situaţiei de fapt reţinute în speţă, posesia a început în anii 1940/1941, astfel că termenul de 30 de ani s-a împlinit anterior eliberării titlului de proprietate al recurentei-pârâte, cu consecinţa că apărările pe care această parte le poate face trebuie să se circumscrie perioadei 1941-1971.

Cum hotărârea de admitere a cererii de chemare în judecată are efect retroactiv, iar dreptul de proprietate al recurentei-pârâte a fost constituit după împlinirea termenului de uzucapiune, nu a operat întreruperea termenului de prescripţie achizitivă, fiind lipsită de relevanţă în cauză atitudinea subiectivă a recurentei-pârâte.

Concluzionând asupra criticilor vizând legitimarea procesuală pasivă în cauză, Înalta Curte subliniază că în mod corect cererea de dobândire a dreptului de proprietate a fost soluţionat în contradictoriu cu ambii pârâţi, dându-se astfel eficienţă dreptului la apărare al acestora, iar, sub aspectul fondului cererii, condiţiile uzucapiunii au fost cercetate prin raportare la momentul începerii exercitării posesiei.

În ceea ce priveşte criticile prin care, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii de lungă durată, sentinţa fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1847 C.civ., Înalta Curte constată că nu sunt fondate.

Sub un prim aspect, se reţine că obiectul cererii de recurs este decizia dată în apel, iar nu sentinţa dată de prima instanţă.

Sub un al doilea aspect, în măsura în care se poate aprecia că menţionarea în cuprinsul motivelor de recurs a sentinţei reprezintă o simplă eroare materială, Înalta Curte reţine că s-au invocat, ca şi motive de nelegalitate, caracterul echivoc al posesiei şi neanalizarea elementului intenţional al acesteia (animus).

Or, din verificarea deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel a examinat aceste aspecte învederate de recurenta-pârâtă şi a concluzionat că nu a existat nicio confuzie cu referire la posesor, pentru a opera viciul echivocităţii, respectiv că terenul a fost cunoscut ca aparţinând dintotdeauna bisericii, ceea ce defineşte în esenţă, elementul animus.

Având în vedere caracterul recursului de cale extraordinară de atac în care se poate verifica exclusiv legalitatea hotărârii atacate, dar şi dezvoltarea criticilor, Înalta Curte constată că dispoziţiile legale evocate au fost corect aplicate în cauză.

De altfel, recurenta-pârâtă nu a criticat hotărârea recurată sub aspectul elementului corpus, iar potrivit art. 1854 C.civ., odată ce s-a făcut dovada elementului corpus, se naşte prezumţia privind existenţa elementului animus, ceea ce implică nu dovada elementului animus de către reclamantă ci răsturnarea prezumţiei de către pârâţi.

Cu referire la celelalte critici formulate de recurenta-pârâtă în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte constată că, în măsura se constituie în critici de nelegalitate, sunt nefondate întrucât pornesc de la premisa, conform căreia condiţiile uzucapiunii trebuie analizate în termenul de 30 de ani, calculat însă de la data introducerii acţiunii.

Pentru argumentele care au fost deja prezentate, această premisă este greșită neavând un fundament legal în cauză prin raportare la limitele învestirii instanței, la situația de fapt reținută în cauză și la dispozițiile legale care reglementează uzucapiunea de lungă durată.

Pe cale de consecință, nu se impune reluarea argumentelor deja expuse și nici o analiză suplimentară a acestora.

De asemenea, se impune mențiunea că nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate susținerile potrivit cărora, pentru considerente care țin exclusiv de protejarea dreptului de proprietate al recurentei – pârâte, nu ar prezenta relevanță perioada în care recurenta reclamantă susține că a posedat bunul, anterior emiterii titlului de proprietate al recurentei pârâte, că pasivitatea recurentei reclamante în îndeplinirea formalităților de constatare a dreptului de proprietate trebuie sancționată chiar cu pierderea acestui drept întrucât o prejudiciază pe recurenta pârâtă în mod iremediabil, etc., întrucât nu sunt însoțite de construcții juridice care să pună în discuție greșita interpretare ori aplicare a unor dispoziții legale.

Față de obiectul cererii de chemare în judecată și de considerentele care privesc sfera apărărilor aflate la îndemâna recurentei pârâte, Înalta Curte apreciază că nu influențează, din perspectivă legală, soluționarea recursului împrejurarea că titlul de proprietate al recurentei pârâte este emis în temeiul Legii nr. 44/1994, respectiv în executarea unei hotărâri judecătorești care a stabilit în sarcina autorităților locale obligația de identificare a unui teren liber.

Nu se poate susține că îndeplinirea defectuoasă a operațiunii de identificare a unui asemenea teren, de către Consiliului Local al Sectorului 2 București ar putea avea vreo consecință legală în privința reclamantei.

Întrucât din punct de vedere temporal se situează ulterior împlinirii termenului de prescripție achizitivă, operațiunea de identificare a terenului în litigiu, în vederea atribuirii către recurenta-pârâtă nu poate avea semnificația unui act de natură să afecteze publicitatea sau utilitatea posesiei.

Cu referire la susținerile referitoare la poziția procesuală adoptată de reprezentanții Sectorului 2 al Municipiului București, Înalta Curte constată că nu constituie o critică propriu – zisă de nelegalitate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct.7 C.proc.civ., Înalta Curte reţine că este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În ipoteza hotărârilor date de instanţele de apel acest motiv de apel sancţionează şi omisiunea de a cerceta motive de apel cu care instanţa a fost în mod legal sesizată.

Examinând înscrisurile aflate în dosarul instanţei de apel, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a declarat apel nemotivat la data de 12.03.2014. Motivele de apel au fost depuse la 16.06.2014, la primul termen de judecată acordat în faza procesuală a apelului.

Din examinarea motivelor de apel depuse în termenul procedural prevăzut de art. 287 alin.(1) și (2) C.proc.civ., aflate în dosarul instanței de apel, Înalta Curte reține că apelanta pârâtă nu a formulat critici privitoare la soluția de radiere a dreptului său de proprietate.

Abia după închiderea dezbaterilor, care a avut loc în ședința publică de la 05.12.2014, prin notele scrise depuse la data de 12.12.2014, apelanta reclamantă a dezvoltat critici privitoare la greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr.7/1996.

Or, față de dispozițiile art. 292 alin.(1) și 287 alin.(1) și (2) C.proc.civ., recurenta pârâtă, care nu a formulat în termenul procedural critici privitoare la soluționarea celui de-al doilea capăt de cerere, nu poate invoca motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.7 C.proc.civ.

În acest sens, Înalta Curte reține că prin notele scrise depuse după închiderea dezbaterilor părțile nu pot invoca motive suplimentare de apel; pe cale de consecință, nu este incident motivul de recurs care sancționează nemotivarea hotărârii, art. 304 pct.7 C.proc.civ. fiind aplicabil numai în ipotezele în care instanța de judecată a fost sesizată în termenul procedural cu criticile pretins necercetate.

De altfel, se constată că, prin motivele de recurs, recurenta pârâtă a arătat că a învederat instanței de apel criticile privitoare la aplicarea Legii nr.7/1996, fără a preciza momentul la care a formulat aceste critici.

În consecință, sunt vădit nefondate criticile privitoare la incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct.7 C.proc.civ.

Cu referire la criticile de greșită aplicare a Legii nr.7/1996, care așa cum s-a arătat, se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.civ., Înalta Curte constată că sunt formulate omisso medio, astfel că nu se impune a fi analizate.

Pentru considerentele expuse, și recursul declarat de recurenta - pârâtă B. a fost respins ca nefondat, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin.(1) şi 304 pct. 9 C.proc.civ.