Refugee status challenge time-barred; appeal dismissed as unfounded.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată, reclamantul M.G. a chemat în judecată pe pârâta C.J.P. Cluj, solicitând instanţei să dispună anularea Hotărârii nr. 32747 emisă la data de 26 iulie 2012 de către pârâtă, în sensul de a i se recunoaşte calitatea de refugiat începând cu data de 1 februarie 2011.

Pârâta C.J.P. Cluj a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii acţiunii, solicitând respingerea acesteia ca tardiv formulată.

Prin sentinţa civilă nr. 5/2013 din 8 februarie 2013, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia invocată şi, în consecinţă, a respins ca tardivă acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul M.G., în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Cluj.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că hotărârea atacată a fost comunicată reclamantului cu confirmare de primire la data de 17 august 2012, conform recipisei din 21 august 2012, iar acţiunea a fost formulată la data de 3 decembrie 2012, cu încălcarea termenului de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, prevăzut de art. 7 pct. 4 din Legea nr. 189/2000, care are caracterul unui termen de decădere.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul M.G.

În motivarea recursului declarat se arată, în esenţă, că instanţa de fond a încălcat prevederile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, care reglementează un termen de prescripţie de 6 luni şi s-a orientat după art. 7 pct. 4 din Legea nr. 189/2000 care se referă la termenul de 30 de zile.

Solicită admiterea recursului, anularea hotărârii atacate şi lasă la aprecierea instanţei necesitatea rejudecării la Curtea de Apel Cluj.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada sus menţionată, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.

Din conţinutul textului de lege menţionat rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuţii în perioada precizată, fără a se face nici o diferenţiere de tratament între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate şi cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetăţeni români, care au avut de suferit consecinţele persecuţiilor exercitate din motive etnice.

Aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, în cauză, prin Hotărârea nr. 32747 din 26 iulie 2012 i s-a respins reclamantului cererea privind recunoaşterea calităţii de beneficiar al Legii nr. 189/2000, iar prin cererea depusă la data de 3 decembrie 2012 reclamantul a contestat hotărârea şi a solicitat obligarea pârâtei la recunoaşterea calităţii de refugiat conform Legii nr. 189/2000.

În conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000, împotriva hotărârii emise în temeiul acestei legi persoana interesată poate face contestaţie la curtea de apel în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii contenciosului administrativ.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că Hotărârea nr. 32747 din 26 iulie 2012, de respingere a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, modificată, emisă de pârâtă, a fost comunicată reclamantului la data de 17 august 2012, iar acesta din urmă a formulat contestaţie împotriva acestei hotărâri la data de 3 decembrie 2012, depăşind cu mult termenul de 30 de zile prevăzut de lege.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000 sus menţionate au caracter imperativ, în sensul că nerespectarea termenului prevăzut expres are ca efect decăderea din drepturi.

De altfel, prin Decizia nr. 32 din 16 aprilie 2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că hotărârea Comisiei pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, poate fi contestată la instanţa de contencios administrativ competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu şi-a îndeplinit obligaţiile procedurale prevăzute de lege în termenul arătat, instanţa de fond în mod corect procedând la admiterea excepţiei tardivităţii formulării acţiunii şi respingerea acesteia în consecinţă.

Prin urmare, se constată că instanţa de fond a procedat în mod întemeiat, în baza dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., la examinarea cu prioritate a excepţiei tardivităţii introducerii acţiunii reclamantului, invocată de pârâtă şi la admiterea acestei excepţii, cu consecinţa respingerii acţiunii ca tardiv introdusă, nemaifiind necesară luarea în discuţie şi analizarea aspectelor referitoare la nelegalitatea actului atacat.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.

În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva sentinţei civile nr. 5/2013 din 8 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 mai 2014.