Wrongful arrest compensation claims: inadmissibility of annulment objection for substantive errors rather than material mistakes or omitted grounds

Asupra contestației în anulare de față:

Din studierea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 2709 din 15 iunie 1999, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, reclamanții D.B.M. și D.V. au chemat în judecată statul român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând obligarea acestuia la plata unor daune materiale și morale produse ca urmare a arestării lor pe nedrept.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 504 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Ulterior, reclamantul D.B.M. și-a precizat cuantumul pretențiilor la suma de 200.000 dolari S.U.A., din care 150.000 dolari S.U.A. – daune morale și 50.000 dolari S.U.A. – daune materiale.

Prin sentința civilă nr. 91 din 27 ianuarie 2000, Tribunalul București a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul D.B.M. și a obligat pe pârâtul, statul român, prin Ministerul Finanțelor, să plătească reclamantului suma de 150.000 dolari S.U.A., echivalent în lei, la data plății, cu titlu de daune morale.

A respins capătul de cerere privind daunele materiale, ca neîntemeiat.

A luat act de renunțarea la judecată a reclamantului D.V.

Soluția instanței de fond a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția III-a civilă, care, prin decizia nr. 352 A din 8 iunie 2000, a respins apelurile formulate de reclamant, de pârâtul, statul român, prin Ministerul Finanțelor, și de Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 563 din 24 ianuarie 2001, a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, pârâtul, statul român, prin Ministerul Finanțelor, și reclamantul D.B.M., a casat decizia atacată și sentința primei instanțe, dispunând trimiterea cauzei, spre rejudecare, la tribunal.

Astfel învestit, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 534 din 5 iulie 2001, a admis acțiunea reclamantului D.B.M. și a dispus obligarea statului român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 150.000 dolari S.U.A., cu titlu de daune morale, la valoarea în lei din ziua plății.

Împotriva sentinței civile mai sus menționate au declarat apel pârâtul, Ministerul Finanțelor Publice, și Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 554 din 15 noiembrie 2001, a admis apelurile declarate de pârâtul, Ministerul Finanțelor Publice, și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, schimbând în parte sentința atacată, în sensul că a stabilit cuantumul daunelor morale cuvenite reclamantului la 10.000 dolari S.U.A.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul, Ministerul Finanțelor Publice și reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 2100 din 28 mai 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul D.B.M. și de pârâtul, statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 554 din 15 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

La data de 3 iunie 2003, D.B.M. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 2100 din 28 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, în temeiul art. 318 C. proc. civ.

În motivarea cererii, a susținut că instanța de recurs a omis să cerceteze unele motive de recurs, referitoare la faptul că „instanțele de fond și apel nu s-au pronunțat asupra cererii precizatoare în lei și majorată”, precum și la faptul că „hotărârea instanței de apel are motivații contradictorii”.

A mai susținut contestatorul că hotărârea este și rezultatul unei greșeli materiale, în condițiile în care acesta a solicitat plata daunelor morale în lei, iar instanța a stabilit acordarea acestor daune în dolari S.U.A.

Contestația în anulare este nefondată.

Potrivit art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis, din greșeală, să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Dispozițiile art. 318 C. proc. civ., potrivit cărora o hotărâre dată în recurs poate fi retractată, dacă a fost rezultatul unei greșeli materiale, se referă la erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului.

Prin urmare, eventualele greșeli de fond, săvârșite de către instanța care a soluționat recursul, nu pot fi îndreptate pe calea contestației în anulare.

Astfel, contestația în anulare nu constituie un mijloc de reformare a hotărârii date în recurs, întrucât instanța este ținută să verifice numai dacă există vreunul din motivele limitativ prevăzute de lege și nu poate să examineze justețea soluției pronunțate.

Chiar dacă soluția instanței de recurs ar cuprinde greșeli de judecată, pe fond, ele nu pot fi îndreptate pe calea contestației în anulare, deoarece aceasta este o cale de retractare, iar nu de reformare a soluției atacate.

Examinând hotărârea atacată, în raport cu dispozițiile legale de mai sus, se constată că în, speță, contestatorul nu invocă vreo greșeală materială, ci doar reiterează, practic, în cuprinsul contestației în anulare, unele motive invocate în recursul său.

În ceea ce privește critica vizând omiterea examinării unor motive de recurs și aceasta se vădește a fi nefondată, toate motivele de recurs fiind tratate detaliat în considerentele hotărârii atacate, instanța de recurs răspunzând fiecăruia dintre aceste motive prin considerente comune.

Prin urmare, dispozițiile art. 318 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, cererea formulată de D.B.M. vizând temeinicia hotărârii instanței de recurs și modul de rezolvare a pricinii în fond.

Față de considerentele menționate, contestația în anulare se va respinge ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge contestația în anulare formulată de D.B.M. împotriva deciziei nr. 2100 din 28 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 1 iunie 2004.