Proof of property extent for restitution under Law 10/2001: exclusion of witness declarations and subordination to Law 18/1991

Imobil preluat abuziv de stat. Cereri de restituire formulate în temeiul legilor speciale de reparație. Dovada întinderii dreptului de proprietate în accepțiunea Legii nr. 10/2001. Mijloace de probă.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic : dispoziție emisă de primar

-măsuri reparatorii

-drept de proprietate

-declarații de martori

-mijloace de probă

Legea nr. 10/2001, art. 10 - 11, art. 23 - 24

H.G. nr. 250/2007, art. 23.4

Dispozițiile art. 23.1 din HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 cuprind o enumerare a categoriilor de înscrisuri ce constituie, în accepţiunea legii, acte doveditoare ale dreptului de proprietate, în această enumerare nefiind inclusă declaraţia extrajudiciară de martor. Chiar dacă art. 23.4 precizează că, în cazuri deosebite, se pot solicita şi declaraţii notariale date de persoane în viaţă, care atestă anumite situaţii în legătură cu imobilul notificat şi care pot contribui la fundamentarea deciziei, aceasta nu presupune dovedirea unui drept de proprietate, întrucât norma metodologică nu se abate de la regimul legal al probării unui drept de proprietate, ci vizează alte împrejurări în legătură cu bunul cu privire la care se invocă existenţa acestui drept.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a stabilit întinderea dreptului de proprietate al petentului în raport cu înscrisurile translative de proprietate ale autorilor săi coroborate cu alte înscrisuri, declarative, ce puteau complini sub aspect probator dovada menţinerii în patrimoniu a dreptului de proprietate asupra terenului (fişă cadastrală, certificate de rol fiscal, certificat de moştenitor), esenţiale fiind însă actul primar, reprezentat de contractul de donaţie pentru antecesoarea reclamantului ca dovadă a intrării bunului în patrimoniu, coroborat cu decretul de expropriere prin care proprietatea a fost pierdută.

Secția I civilă, decizia nr. 2480 din 11 noiembrie 2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 05.10.2006, reclamantul A. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, anularea dispoziţiei nr.298/2006, emisă de Primarul municipiului Piteşti; restituirea în natură a suprafeţei de 1.600 m.p. teren situat în str. V. nr.1x şi acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de 537,5 m.p., ce a făcut parte din aceeaşi suprafaţă totală de 3.400 m.p., conform actului de proprietate primar şi declaraţiilor martorilor.

În motivare, reclamantul a arătat că a depus notificările din 03.04.2001, din 04.06.2001 şi din 02.04.2001, iar prin dispoziţia nr.298/2006 i s-a respins atât cererea de restituire în natură a terenului pentru suprafaţa de 865 m.p., cât şi pe cea referitoare la terenul de 1.338 m.p., pe considerentul că i s-a atribuit în baza Legii nr.18/1991 suprafaţa de 965,5 m.p., iar o porţiune de 372,5 m.p. este ocupată de carosabil şi construcţia unui bloc.

Prin sentinţa nr.311 din 13.11.2007, Tribunalul Argeş a admis în parte acţiunea, a modificat dispoziţia nr. 598/2006, în sensul că a admis cererea reclamantului şi a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 1.510 m.p. teren situat în str. C., conturat cu roşu în planşa nr.2 a raportului de expertiză întocmit de inginer expert M., iar pentru diferenţa de 90 m.p. s-au acordat despăgubiri în echivalent la nivelul sumei de 2.521 euro/ m.p.; a menţinut dispoziţia cu privire la despăgubiri în echivalent pentru construcţie şi a respins acţiunea faţă de intimaţii Consiliul Local al Municipiului Piteşti şi Primăria Piteşti.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că în fosta str. V., pe numele A., la poziţiile cadastrale x1, x2 şi x4 era înregistrată o suprafaţă de 5.367 m.p., însă la nr. x5, conform certificatului de moştenitor nr. x2/1965 şi x0/1971, coroborat cu foaia de dotă pentru CF, petentul a avut în proprietate o suprafaţă totală de 1.600 m.p. Din această suprafaţă, în decretul de expropriere s-au menţionat numai 1.400 m.p. deşi în fapt s-a preluat toată suprafaţa. Pe cale de consecinţă, tribunalul a apreciat că petentul este persoană fizică îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii pentru 1.600 m.p. teren situat în fosta str. V. nr.x5.

Expertul cauzei a identificat acest teren şi l-a transpus în schiţă constatând că, în prezent, 1.510 m.p. sunt ocupaţi de bazarul amenajat din materiale uşoare, demontabile, iar 90 m.p. sunt ocupaţi de fântâna publică şi terenul aferent acesteia.

Instanţa de fond a constatat că la data solicitării, 04.06.2001, suprafaţa de 1.510 m.p. era liberă, ulterior amenajându-se, din materiale uşor demontabile, bazarul. Pe cale de consecinţă, a apreciat că acest teren poate fi restituit în natură petentului, în aplicarea caracterului reparatoriu al art.1 din Legea nr. 10/2001 republicată, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia europeană.

În ce priveşte diferenţa de 90 m.p., s-a constatat că fântâna este amplasată acolo cu mult înainte de anul 2001, astfel că pentru acest teren s-au acordat despăgubiri în echivalent, la nivelul sumei de 2521 euro/m.p.

Cum Consiliul Local al Municipiului Piteşti şi Primăria Piteşti nu sunt instituţii cu personalitate juridică proprie, iar Legea nr. 10/2001 conferă atribuţii în cadrul procedurii de restituire numai primarului şi unităţii administrativ teritoriale, a fost respinsă contestaţia faţă de primii intimaţi.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel toate părţile.

Prin decizia nr.23 din 19.03.2012, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul reclamantului, a schimbat sentinţa în sensul că a admis cererea de restituire în natură a suprafeţei de 1.490 m.p., aşa cum a fost identificată în schiţa de plan a raportului de expertiză tehnică efectuat în apel, cu obligarea reclamantului să restituie despăgubirile primite ca urmare a exproprierii acestui imobil; s-a constatat îndreptăţirea reclamantului la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa totală de 885 m.p., urmând ca Municipiul Piteşti, prin primar, să facă propuneri Comisiei Centrale din cadrul A.N.R.P. în acest sens; s-au menţinut dispoziţiile sentinţei cu privire la dreptul la despăgubiri pentru construcţiile demolate; a fost respins apelul pârâtului, ca nefondat.

Instanţa de apel a reţinut că prin dispoziţia nr.298/2006, Primarul Municipiului Piteşti a admis în parte notificarea contestatorului, reţinând că, din suprafaţa solicitată de 2203 m.p., 965, 5 m.p., au fost atribuiţi în procedura Legii nr.18/1991, iar suprafaţa de 372,5 m.p. este ocupată de un bloc de locuinţe, cu zona funcţională şi de o alee carosabilă. Pentru terenul în suprafaţă de 865 m.p., intimatul a apreciat că nu s-a dovedit de către contestator dreptul de proprietate.

Tribunalul a modificat în parte acest act, în sensul că a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 1.510 m.p., reţinând că, în dovedirea dreptului de proprietate, contestatorul a invocat actul de donaţie autentificat sub nr. x2/1919, prin care autorul D. a donat fiicei sale - mama contestatorului o suprafaţă de teren împreună cu construcţia situată pe acesta, în str. V. nr. x5. După deschiderea succesiunii autoarei F., a fost eliberat certificatul de moştenitor nr. xx2/1968, în care a fost trecută şi suprafaţa de 1.600 m.p. primită de către autoare prin actul de donaţie, ulterior fiind expropriată. Prin raportul de expertiză tehnică a fost identificată, potrivit actelor de proprietate, o suprafaţă de 2440 m.p. deşi din documentele de expropriere a rezultat trecerea în proprietatea statului a unei suprafeţe mai mici. Din această suprafaţă, i-a fost reconstituit contestatorului în baza Legii nr.18/1991, dreptul de proprietate asupra terenului de 65,50 m.p. iar pe terenul de 1.490 m.p. este amplasat un spaţiu comercial demontabil şi edificat fără autorizaţie.

După efectuarea blocului de locuinţe pe suprafaţa de 540 m.p. a rămas o suprafaţă de 1.490 m.p. ocupată de un spaţiu comercial demontabil, edificat fără autorizaţie, suprafaţa de 245 m.p. ocupată de o construcţie şi suprafaţa totală de 640 m.p. reprezentând zona funcţională a blocului şi aleea de acces.

Cum terenul în suprafaţă de 1.490 m.p. este ocupat de un spaţiu comercial neautorizat şi demontabil, s-a apreciat că, în mod corect, tribunalul a dispus restituirea în natură a acestei suprafeţe de teren, identificată în apel ca fiind mai mică decât aceea restituită de către instanţa de fond de 1.510 m.p.

Instanţa de apel a considerat că tribunalul nu a apreciat corect întinderea dreptului contestatorului cu privire la suprafaţa de 245 m.p. ocupată de o altă construcţie, despre care nu a dovedit că este neautorizată sau demontabilă, precum şi la suprafaţa totală de 640 m.p. care, potrivit destinaţiei sale de zonă funcţională şi cale de acces, nu se poate restitui în natură.

Pentru această suprafaţă totală de 885 m.p., instanţa de apel a recunoscut dreptul contestatorului la măsuri reparatorii prin echivalent, sens în care a schimbat în parte sentinţa.

Apelul pârâţilor a fost apreciat ca nefondat, reţinându-se că apărările cu privire la suprafaţa totală de 965,5 m.p. pentru care pârâţii au susţinut că i s-a reconstituit reclamantului dreptul de proprietate în procedura Legii nr.18/1991, astfel că este exceptat de la operaţiunea reconstituirii potrivit art.8 din Legea nr.10/2001, sunt infirmate de sentinţa nr.3001/2011, prin care s-a dispus nulitatea absolută a procesului verbal de punere în posesie pentru suprafaţa de 900 m.p., întrucât adeverinţa de reconstituire nu cuprindea pe toţi moştenitorii.

S-a apreciat că desfiinţarea acestor acte-procese verbale de punere în posesie şi adeverinţă de reconstituire pentru suprafaţa de 900 m.p., justifică reconstituirea dreptului reclamantului în temeiul Legii nr.10/2001 având în vedere caracterul complinitoriu al acestei legi faţă de legile fondului funciar.

Cu privire la întinderea dreptului de proprietate, s-a reţinut că contestatorul nu a precizat, în concret, întinderea suprafeţei, astfel că suprafaţa pe care autoarea a avut-o în patrimoniul său trebuie să fie considerată cea din limita vecinătăţilor actului primar de proprietate, care a trecut integral în patrimoniul statului după actul exproprierii, motiv pentru care, în limita acestuia trebuia să se dispună restituirea.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Municipiul Piteşti, Primarul Municipiului Piteşti şi Consiliul Local al Municipiului Piteşti, arătând că în mod greşit instanţa a stabilit că notificatorul este îndreptăţit să i se reconstituie dreptul de proprietate pentru o suprafaţă totală de 2.375 m.p. stabilită în urma expertizei (1.490 m.p. teren în natură şi 885 m.p. sub formă de despăgubiri), deşi reclamantul nu a dovedit, cu acte de proprietate sau alte înscrisuri, o suprafaţă mai mare de 1.600 m.p. teren, cât se menţionează în certificatul de moştenitor. Reclamantul a solicitat şi terenul din vecinătatea nordică pentru motivul că autorul acestuia l-ar fi cumpărat de la numitul P., fără a face însă vreo dovadă în acest sens iar instanţa a încălcat dispoziţiile art.23 şi art.24 din Legea nr.10/2001 care fac referire la modalitatea în care se apreciază asupra întinderii dreptului de proprietate.

Alte critici s-au referit la aprecierea eronată a neautorizării construirii bazarului, situat în str. G., deşi procesul verbal de recepţie şi terminare lucrări din 30.11.2004, dovedeşte că lucrarea a fost executată în baza autorizaţiei din 22.08.2003, eliberată de Primăria Piteşti.

Prin decizia nr.2 din 15.01.2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul şi a casat decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că, iniţial, contestatorul a solicitat restituirea în natură a suprafeţei de 1.600 m.p. şi despăgubiri pentru clădiri în suprafaţă de 537 m.p., dintr-un total de 3.400 m.p. Ulterior, a solicitat restituirea în natură a 1.600 m.p. şi despăgubiri pentru 1.800 m.p.

Prin Decretele nr.13/1975 şi nr.120/1978 s-au expropriat de la S. şi T., terenuri situate în str. V. nr.x5, în suprafaţă de 470 m.p. şi respectiv de 930 m.p., precum şi construcţii, un total de 1.400 m.p.

Prima instanţă a reţinut întinderea dreptului de proprietate pentru care se cuvin acordate măsuri reparatorii ca fiind de 1.600 m.p.

Instanţa superioară de fond, valorificând expertiza efectuată de consilierul reclamantului, a reţinut o suprafaţă de 2.240 m.p., însuşindu-şi motivarea din cuprinsul expertizei care menţionează că modificarea cu 291 m.p. a suprafeţelor de teren în 1940, faţă de 1932-1933, semnalează cu certitudine un transfer de teren de la vecinul P. la T, neconsemnat în acte juridice, astfel că este posibil ca, în timp, să se mai fi produs şi alte transferuri la P. către T., tot fără acte şi ca limita fostei proprietăţi să fie cea prezentată de petent, susţinută de cei doi martori şi recensământul agricol din ianuarie 1948.

Deşi instanţa de apel a considerat că prin hotărâre judecătorească s-a constatat nulitatea absolută a adeverinţei de reconstituire nr. xx1/1994, pentru suprafaţa de 900 m.p., prin acea hotărâre s-a constatat că Ordinul Prefectului nr.111/1993 referitor la suprafaţa de 900 m.p., ce urmează a fi restituită în natură, pentru terenul din str. V. nr. x5 este valid, în sentinţă menţionându-se că în temeiul ordinului, emis în baza Legii nr.18/1991, trebuie să se efectueze punerile în posesie efective pe numele tuturor moştenitorilor.

S-a mai reţinut că în procedura Legii nr.18/1991 s-au solicitat terenuri în suprafaţă de 1.600 m.p., situate în str. V. nr. x5, iar prin cererea formulată în temeiul Legii nr.10/2001 s-a solicitat, pentru aceeaşi adresă poştală, o suprafaţă de 2.203 m.p., astfel că rezultă o neconcordanţă cu privire la întinderea dreptului de proprietate supus judecăţii, inclusiv cu privire la presupusul transfer de proprietate de la numitul P.

S-a mai reţinut că instanţa, deşi avea obligaţia, nu a verificat regimul juridic al terenului şi nici dacă ordinul prefectului şi-a atins finalitatea, în sensul celor înscrise în sentinţa civilă nr. 3001/2011 pentru a se evita astfel o dublă reparaţie pentru acelaşi teren.

Instanţa de recurs, faţă de contestarea permanentă de către recurenţi a împrejurării că terenul poate fi restituit în natură, în raport de construcţiile existente pe acesta, a ordonat stabilirea situaţiei de fapt şi cu privire la caracterul provizoriu sau nu a suprateranelor edificate pe terenul dispus a fi restituit în natură, de către un expert constructor.

Înalta Curte a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care urmează a dispune administrarea tuturor probelor necesare pentru stabilirea întinderii dreptului de proprietate, regimul juridic al terenului şi funcţie de acesta, atingerea scopului exproprierii precum şi natura construcţiilor edificate pe teren în sensul de a se stabili dacă sunt/nu sunt construcţii definitive.

În rejudecarea apelului, prin decizia nr. 1001 din 28.05.2015, pronunţată în rejudecare, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a respins apelul reclamantului, ca nefondat, a admis apelul pârâţilor şi a schimbat sentinţa în sensul că a respins contestaţia.

Instanţa de apel a reţinut că prin notificările formulate la 03.04.2001, 04.06.2001 şi 02.04.2001, reclamantul a solicitat despăgubiri în natură pentru terenul în suprafaţă de 2.203 m.p. şi despăgubiri băneşti pentru casa cu dependinţe din str. V. nr. x5, bunuri trecute în patrimoniul statului prin Decretele de expropriere nr.13/1975 şi nr.120/1978.

Prin dispoziţia nr.298/2006, Primarul Municipiului Piteşti a respins notificarea pentru suprafaţa de 865 m.p., cu motivarea că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate, iar cât priveşte restul de 1.338 m.p., s-a propus din această suprafaţă acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru porţiunea de teren de 372,5 m.p., iar pentru diferenţa de 965,5 m.p. notificarea a fost respinsă cu motivarea că terenul i-a fost atribuit în procedura Legii nr.18/1991. Prin dispoziţie s-a propus şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţia în suprafaţă de 391 m.p.

Prin sentinţa nr.3001/2011, rămasă irevocabilă prin decizia nr.3711/2011 a Tribunalului Argeş, s-a dispus nulitatea absolută a actelor de punere în posesie şi a adeverinţei de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 900 m.p., respingându-se însă cererea de constatare a nulităţii absolute a Ordinului nr.111/1993, faţă de considerentul că amplasamentul terenurilor din actele de punere în posesie, în str. D., deşi fostul amplasament este în str. V. nr.X5, nu fusese însuşit de persoanele îndreptăţite.

Din considerentele hotărârii evocate, rezultă că reclamantul a solicitat în procedura legii fondului funciar, reconstituirea dreptului său de proprietate pentru terenurile „rămase de la autorii săi R. şi F. în suprafaţă totală de 1.600 m.p., situate în str. V. nr.x5”.

Aşadar, în motivarea solicitării de a i se reconstitui dreptul real în procedura legii reparatorii a fondului funciar, reclamantul a susţinut că întreaga suprafaţă rămasă de la autorii săi în punctul în litigiu - str. V. nr.x5 - a fost de 1.600 m.p.

Numai ulterior, după apariţia Legii nr.10/2001, reclamantul a susţinut că autorii acestuia au deţinut în str. V. nr. x5, o suprafaţă de 2.203 m.p. solicitată prin notificare, pentru ca după aceea, să susţină că suprafaţa pe care au deţinut-o autorii săi a fost de 3.400 m.p., suprafaţă majorată ca urmare a cumpărării unor suprafeţe de teren din proprietatea învecinată P.

Din raportul de expertiză întocmit în cauză de inginer expert N., coroborat cu înscrisurile administrate în celelalte cicluri procesuale, respectiv actele primare de proprietate, certificatele de rol, planurile cadastrale pe anii 1930-1932, rezultă însă că suprafaţa totală pe care au deţinut-o autorii petentului în punctul „V. nr.x5” este de 1.338 m.p., conform planului cadastral din anii 1930-1932.

Instanţa de apel a reţinut ca reală această suprafaţă, în raport de planul cadastral arătat şi faţă de situaţia că certificatele de rol pe anii 1955-1957 şi 1966-1975, cuprind suprafeţe de teren de 883 şi 1.320 m.p., deci mai mici decât cele confirmate de pârâţi prin dispoziţia nr.298/2006 suprafaţa din certificatul de moştenitor de 1.600 m.p., ce nu are stabilite vecinătăţi, neputând fi avută în vedere faţă de forţa probantă a acestui act juridic, în raport cu celelalte înscrisuri.

De altfel, prin decretele de expropriere nr.120/1978 şi nr.13/1975 de la S. şi T. au fost expropriate terenurile de 930 m.p. şi respectiv 470 m.p., în total 1.400 m.p., suprafaţă ce se identifică cu suprafaţa reţinută ca fiind rămasă de la autorii contestatorului.

Verificând, conform dispoziţiilor deciziei de casare, regimul juridic al terenului şi dacă Ordinul Prefectului nr.111/1993 referitor la suprafaţa de 900 m.p. pentru care s-a dispus restituirea în natură în procedura Legii nr.18/1991, şi-a atins finalitatea, instanţa de apel a reţinut că suprafeţele restituite prin aplicarea prevederilor legii fondului funciar, în temeiul ordinului amintit, respectiv cele care cumulează suprafaţa totală de 900 m.p., sunt aceleaşi cu cele cerute în procedura Legii nr.10/2001, aşa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică întocmit de inginer N. şi completării din raport.

Aşa cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, suprafeţele de teren ce au făcut obiectul proceselor verbale de punere în posesie care au fost constatate nule prin sentinţa civilă nr.3001/2011, anterior constatării nulităţii acestor acte juridice, fuseseră deja înstrăinate prin acte de vânzare-cumpărare.

În condiţiile în care regimul juridic al terenului este reglementat de Legea fondului funciar nr.18/1991, sub imperiul căreia s-a analizat cererea reclamantului, prin parcurgerea întregii proceduri prevăzută de această lege reparatorie, instanţa de apel a constatat că terenul în litigiu nu intră sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr.10/2001.

Astfel, potrivit art.8 din Legea nr.10/2001 nu intră sub incidenţa legii terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr.18/1991.

De altfel, şi în hotărârea prin care s-a dispus nulitatea absolută a proceselor verbale de punere în posesie şi a adeverinţei de reconstituire, s-a avut în vedere că aceste acte au fost emise pe numele autorului decedat, care nu avea cum să-şi însuşească amplasamentul oferit în intravilan, prin echivalent în str. D. şi str. R., în condiţiile în care terenul a fost situat pe str. V. nr.x5, confirmându-se dreptul de proprietate de care trebuie să beneficieze reclamantul, regimul juridic al terenului stabilindu-se ca fiind cel reglementat de Legea nr.18/1991, terenul fiind, la data formulării cererii, în administrarea Municipiului Piteşti şi la dispoziţia comisiei locale de fond funciar.

În aceeaşi hotărâre s-a menţionat că persoanelor îndreptăţite le-a fost retrocedată diferenţa de 372,5 m.p., în procedura Legii nr.10/2001, prin dispoziţia nr.298/2006, contestată în cauza de faţă.

S-a precizat că reclamantul a solicitat reconstituirea suprafeţei de teren în condiţiile art. 34, art. 35 şi art. 36 din Legea nr. 18/1991, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 147/2005.

Controlul judecătoresc exercitat asupra valabilităţii Ordinului Prefectului nr.111/1993 în judecata anterioară s-a făcut tocmai în funcţie de regimul juridic al terenului, respectiv cel reglementat de Legea fondului funciar nr.18/1991.

Fiind beneficiarul reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii nr.18/1991, pentru întreg terenul dovedit că a fost proprietatea autorilor săi, reclamantul nu mai poate avea şi calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii sau restituire în natură, conform Legii nr.10/2001, pentru acelaşi teren, fiind exceptat în mod expres de la aceasta, prin dispoziţia legală mai sus menţionată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. reclamantul, formulând următoarele critici:

1. Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra aspectelor stabilite în mod irevocabil prin decizia nr. 2/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv nu a identificat întreaga suprafaţă de teren ce a fost deţinută de autorii reclamantului.

Tribunalul a admis restituirea în natură pentru suprafaţa de 1.510 m.p. soluţie nemodificată în recurs, de la care instanţa de apel trebuia să plece.

În acest sens, recurentul-reclamant arată că instanţa de apel nu a luat în considerare, în ceea ce priveşte proba întinderii dreptului de proprietate, înscrisurile administrate precum şi declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, încălcând astfel dispoziţiile art. 23.4 din HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 care prevăd că, în cazuri speciale, dovada dreptului de proprietate poate fi completată cu declaraţii notariale date de persoane ce pot atesta anumite situaţii în legătură cu imobilul notificat.

În mod greşit instanţa de apel s-a raportat exclusiv doar la certificatele de rol din anii 1955-1957 şi anii 1966-1975 precum şi suprafaţa de 1338 m.p. aflată în planul cadastral 1930-1932, fără a se raporta şi la poziţiile din acelaşi plan cadastral care fac referire la acelaşi autor şi care cuprind alte două suprafeţe, de 1308 m.p. şi 2820 m.p.

De asemenea, în mod greşit instanţa de apel a luat în calcul doar decretele de expropriere, fără a lua în considerare şi faptul că, în realitatea acelor vremuri, deţinătorii de terenuri declarau suprafeţe mult mai mici decât cele pe care le deţineau în realitate.

2. Dând o greşită interpretare legii civile în materie, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra solicitării de restituire în natură, pe vechiul amplasament, a terenului reconstituit către moştenitori, deşi acest aspect a fost lămurit prin administrarea unei expertize specialitatea construcţii potrivit căreia construcţiile bazarului L. sunt provizorii şi pot fi demontate.

Recurentul-reclamant mai arată că, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel l-a lipsit de acces la reconstituirea dreptului de proprietate, deşi în cauză există posibilitatea reparării în natură şi pe vechiul amplasament, care este liber de sarcini sau construcţii, aspecte pe care instanţa de apel nu le-a avut în vedere.

Recurentul-reclamant consideră că întinderea reală a suprafeţei de restituit în natură este reliefată cel mai bine de expertul M., ce a întocmit expertiza ce a stat la baza pronunţării sentinţei nr. 311/2007 a Tribunalului Argeş, variantă care coincide cu cea întocmită şi de expert J., ce arată faptul că terenul ce poate fi restituit în natură este de 1490 m.p.

Întinderea construcţiilor efective din bazarul L. calculată de expert L. nu poate fi echivalată cu terenul propriu-zis, întrucât pe acesta există şi spaţii libere ce deservesc construcţiile provizorii. Valorificând cele constatate de experţii L. şi N., apreciază că poate fi restituită în natură suprafaţa de 1.551,32 m.p.

Raportat la această situaţie, recurentul-reclamant arată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 11 alin.(3) raportat la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, texte legale ce definesc noţiunea de teren liber şi suprafaţă ocupată de construcţii edificate dar neautorizate.

Având în vedere că prin HCL nr. 298/2003 s-a aprobat transferul suprafeţei de 675 mp de teren din administrarea Consiliului Local Piteşti în administrarea Municipiului Piteşti „până la realizarea obiectivului Modernizare Piaţa X”, modernizare ce s-a finalizat de multă vreme, fără ca pârâţii să ia vreo măsură cu privire la construcţiile instalate aici, rezultă că aceste suprafeţe pot fi considerate libere în accepţiunea Legii nr. 10/2001, fiind afectate de construcţii uşor demontabile.

3.În ceea ce priveşte incidenţa Legii nr.18/1991, arată că Ordinul nr.111/1993 recunoaşte dreptul de proprietate doar pentru 900 m.p. iar în baza Legii nr.167/1997 se reconstituie dreptul pentru 65,50 m.p. fără a exista o punere în posesie. Prin dispoziţia emisă în baza Legii nr.10/2001, autorităţile competente au recunoscut dreptul moştenitorilor pentru suprafaţa totală de 1.338 m.p. şi 391 m.p. construcţie, însă până la acest moment procedura de restituire nu este finalizată pentru această suprafaţă, iar pentru restul suprafeţelor pretinse s-au respins cererile de restituire.

Cu toate acestea, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că nu mai poate interveni restituirea în natură a unui teren ce a fost reconstituit în baza Legii nr. 18/1991.

În acest sens, recurentul-reclamant precizează că prin Ordinul Prefectului nr. 111/1993 s-a recunoscut autorului său (T.) dreptul la reconstituirea a 900 m.p. pentru terenul din str. V. Cu toate că la acel moment terenul era liber, pârâţii au refuzat punerea în posesie. După corespondenţă şi notificări formulate a fost emisă dispoziţia ce face obiectul prezentului litigiu. Pe parcursul judecării cauzei, din apărările pârâţilor, reclamantul a aflat de existenţa a două puneri în posesie (procesele verbale din 26.01.1995, pentru 92 m.p. şi din 06.02.1995 pentru 808 m.p.) pe numele unchiului decedat, suprafeţe ce au fost ulterior vândute către terţi, fără ştirea moştenitorilor. Prin sentinţa nr. 3001/2011 a Judecătoriei Piteşti au fost anulate procesele verbale de punere în posesie mai sus arătate, dar au fost menţinute efectele Ordinului Prefectului nr. 111/1993.

Faţă de această situaţie, procesul de reconstituire în baza Legii nr. 18/1991, cu referire la terenul de 900 m.p. obiect al Ordinului Prefectului nr. 111/1991 şi la terenul de 65,5 m.p. obiect al Legii nr. 167/1997, este incomplet şi lipsit de finalitate, sens în care recurentul-reclamant apreciază că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere principiile de aplicare a Legii nr. 10/2001, conform cărora prevalează restituirea în natură, notificările trebuie soluţionate cu celeritate iar prevederile acestui act normativ au caracter de complinire în raport cu alte acte normative reparatorii speciale anterioare, astfel că se impune ca instanţa să analizeze tot procesul de restituire a proprietăţii petentului.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

1.Prima critică de nelegalitate se referă la nerespectarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 315 alin.1 C.proc.civ., în privinţa obligaţiilor stabilite prin decizia de casare nr. 2/2013, întrucât aceasta nu a identificat întreaga suprafaţă de teren ce a fost deţinută de autorii reclamantului. În acest sens, se susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 23.4 din H.G. nr. 250/2007 întrucât trebuia să ţină cont de toate înscrisurile administrate (nu doar de certificatele de rol din anii 1955-1957 şi anii 1966-1975 şi decretele de expropriere), precum şi de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.

Înalta Curte reţine că această apreciere reprezintă o interpretare extensivă a dispoziţiilor legale invocate, întrucât declaraţiile extrajudiciare de martori nu reprezintă un mijloc de probă cu care se poate dovedi un drept de proprietate cu privire la terenul pretins. În acest sens, art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 cuprinde o enumerare a categoriilor de înscrisuri ce constituie, în accepţiunea legii, acte doveditoare ale dreptului de proprietate, în această enumerare nefiind inclusă declaraţia extrajudiciară de martor. Pe de altă parte, chiar dacă art. 23.4 precizează că, în cazuri deosebite, se pot solicita şi declaraţii notariale date de persoane în viaţă, care atestă anumite situaţii în legătură cu imobilul notificat şi care pot contribui la fundamentarea deciziei, aceasta nu presupune dovedirea unui drept de proprietate, întrucât norma metodologică nu se abate de la regimul legal al probării unui drept de proprietate, ci vizează alte împrejurări în legătură cu bunul cu privire la care se invocă existenţa acestui drept.

Instanţa de apel a coroborat înscrisurile translative de proprietate (actul de donaţie) cu alte înscrisuri, declarative, ce puteau complini, sub aspect probator, dovada menţinerii în patrimoniu a acestui drept asupra terenului (fişă cadastrală, certificate de rol fiscal, certificat de moştenitor), esenţiale fiind actul primar, reprezentat de contractul de donaţie pentru antecesoarea reclamantului ca dovadă a intrării în patrimoniu, coroborat cu decretul de expropriere prin care se pierde proprietatea, concluzionând că ambele indică o suprafaţă de 1400 m.p.

Este adevărat că întinderea suprafeţei de teren a variat în timp însă, pentru diferenţa de până la 3.400 m.p. cât a solicitat în total reclamantul, acesta nu a dovedit un drept de proprietate al autorului său, presupunerea expertului parte referitoare la un eventual transfer de proprietate de la unul dintre vecini, numitul P., întemeiată exclusiv pe calculul măririi, respectiv micşorării suprafeţelor, nefiind de natură a echivala cu dovedirea dreptului asupra terenului respectiv.

Prin urmare nu poate fi reţinută încălcarea vreunei norme legale în ceea ce priveşte dovedirea întinderii dreptului de proprietate, corect stabilită de instanţa de apel.

Se mai susţine, în cadrul acestei critici, că instanţa de apel trebuia să menţină dispoziţia tribunalului care a admis cererea de restituire în natură pentru suprafaţa de 1.510 m.p., soluţie nemodificată de Înalta Curte în recurs.

Este eronată această apreciere, întrucât nu a existat o astfel de obligaţie în sarcina instanţei de judecată, nefiind încălcată o eventuală autoritate de lucru judecat ce ar decurge din cele statuate irevocabil în primul ciclu de judecată, întrucât hotărârea instanţei de fond, modificată iniţial, în parte, în apel a fost desfiinţată în totalitate în apelul pârâţilor în al doilea ciclu procesual, având în vedere casarea în totalitate de către instanţa de recurs a deciziei apelate, prin admiterea căii extraordinare de atac promovate de pârâţi, pentru incorecta stabilire a situaţiei de fapt.

2. Recurentul critică soluţia instanţei de apel şi în privinţa cererii de reconstituire a dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, susţinând că pe terenul vizat, de 1.551,32 m.p., se găsesc construcţii cu caracter provizoriu şi care pot fi demontate.

Raportat la această situaţie, recurentul-reclamant arată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 11 alin. (3) raportat la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, texte legale ce definesc noţiunea de teren liber şi suprafaţă ocupată de construcţii edificate dar neautorizate.

Nu poate fi reţinută nici această critică, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, suprafaţa totală de teren la care este îndreptăţit reclamantul este de 1.400 m.p., din care 965,5 m.p. i-au fost reconstituiţi în procedura Legii nr.18/1991. Diferenţa de 372,5 m.p., suprafaţă pentru care i s-a reconstituit reclamantului dreptul de proprietate în actuala procedură, este aferentă unui bloc şi zonei lui funcţionale, astfel că, a i se reconstitui dreptul de proprietate pe suprafaţa pe care se află construcţiile demontabile, presupune deja punerea în posesie pe un alt amplasament.

Decizia emisă în baza Legii nr.10/2001 optează în mod corect pentru modalitatea de restituire în echivalent, în condiţiile în care cei 372,5 m.p. nu reprezintă teren liber în accepţiunea art. 10 alin. (3) sau a art.11 alin.(3) din Legea nr.10/2001, iar suprafaţa asupra căreia reclamantul emite pretenţii nu aparţine terenului astfel recunoscut.

3. Recurentul critică şi modalitatea în care a fost analizată incidenţa Legii nr.18/1991, arătând că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că nu mai poate interveni restituirea în natură a unui teren ce a fost reconstituit în baza Legii nr. 18/1991. Susţine că Ordinul nr. 111/1993 recunoaşte dreptul de proprietate doar pentru 900 m.p. iar în baza Legii nr.167/1997 se reconstituie dreptul pentru 65,50 m.p. însă, până la acest moment, procedura de restituire nu este finalizată pentru niciuna dintre aceste suprafeţe. Apreciază că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere principiile de aplicare a Legii nr. 10/2001, în ceea ce priveşte caracterul complinitor al acestei legi, în raport cu alte acte normative reparatorii speciale anterioare.

Critica este nefondată întrucât instanţa de apel a interpretat corect efectul pe care, constatarea nulităţii absolute a actelor juridice subsecvente Ordinului Prefectului nr. 111/1993 (adeverinţă, proces verbal de punere în posesie şi titlu de proprietate), îl are asupra procesului de reconstituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr.18/1991. În condiţiile în care, potrivit sentinţei civile nr.3001/2011 a Judecătoriei Piteşti, Ordinul Prefectului a fost considerat valabil pentru recunoaşterea dreptului la restituirea în natură a suprafeţei, procesul de reconstituire urmează a fi reluat numai cu privire la inserarea în adeverinţe, proces de punere în posesie şi titlu de proprietate al tuturor moştenitorilor, cu însuşirea amplasamentului respectiv sub semnătură. Împrejurarea că terenul a fost vândut excede prezentului cadru procesual, moştenitorii urmând a se desocoti între ei.

Din punctul de vedere al regimului juridic al terenului, câtă vreme Ordinul Prefectului a fost menţinut, acesta este cel care validează dreptul de proprietate în patrimoniul moştenitorilor în procesul de aplicare a Legii nr.18/1991, respectiva dispoziţie neputând fi cenzurată prin aplicarea reglementărilor prevăzute de Legea nr.10/2001.

Caracterul de complinire al Legii nr.10/2001 nu presupune că fostul proprietar, care nu a urmat sau nu a obţinut dreptul în procedura Legii nr. 18/1991, are deschisă calea Legii nr.10/2001, ci este dat de faptul că Legea nr.10/2001 reglementează situaţiile juridice rămase fără acoperire legală în materia restituirilor proprietăţilor trecute abuziv în proprietatea statului în perioada 1945-1989.

Pentru aceste considerente, constatând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu corecta interpretare şi aplicare a legii, nefiind incidente dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.