Classification of litigation cost claims as enforceable debts subject to insolvency stay under Law No. 85/2014

Cheltuieli de judecată. Natura juridică. Incidenţa dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Hotărârile

Index alfabetic :

cerere de completare a hotărârii

cheltuieli de judecată

insolvenţă

C. proc. civ. din 1865, art. 129 alin. (1), art. 274

Legea nr. 85/2014, art. 75

În înţelesul art. 274 C. proc. civ. natura juridică a cheltuielilor de judecată este una bivalentă, acestea reprezentând, pe de o parte, prejudiciul cauzat de culpa procesuală, iar, pe de altă parte, despăgubirile pe care partea căzută în pretenţii trebuie să le plătească celeilalte părţi. Dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată este un drept patrimonial, de creanţă, creditoarea având obligaţia de a dovedi, în condiţiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile constituite din sumele pretinse cu acest titlu.

Cererea prin care creditorul a cerut obligarea debitoarei - societate aflată în insolvenţă - la plata cheltuielilor de judecată are natura unei acţiuni în realizarea unei creanţe asupra averii debitorului, astfel încât este corectă aplicarea de către instanţă a prevederilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care se referă la suspendarea tuturor acţiunilor judiciare, extrajudiciare sau a măsurilor de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2323 din 12 noiembrie 2015

Prin sentinţa civilă nr. 592 din 16 octombrie 2013, Tribunalul Giurgiu a respins acţiunea reclamantei SC A. Giurgiu SA formulată împotriva pârâtului Municipiul Giurgiu.

Prin sentinţa nr. 138 din 26 martie 2014, Tribunalul Giurgiu a respins cererea de completare a sentinţei civile nr. 592 din 16 octombrie 2013 formulată de Municipiul Giurgiu, cu privire la obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţei de completare s-a formulat apel de către pârâtul Municipiul Giurgiu care a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de completare şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea cauzei în fond.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 26 septembrie 2014, Tribunalul Giurgiu a admis cererea formulată de debitoarea SC A. Giurgiu SA şi a deschis procedura generală a insolvenţei debitoarei SC A. Giurgiu SA.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, prin încheierea pronunţată la data de 7 aprilie 2015, a suspendat în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014 judecata apelului formulat de apelantul-pârât Municipiul Giurgiu prin Primar.

A acordat termen la data de 5 mai 2015, Completul 2A, ora 9,00, asupra apelului formulat de apelanta-reclamantă SC A. Giurgiu SA prin administrator judiciar B. IPURL, pentru când se va cita apelanta-reclamantă.

A emis adresă către apelanta-reclamantă SC A. Giurgiu SA, prin administrator judiciar B. IPURL, cu solicitarea de a preciza care este obiectul acţiunii şi izvorul creanţei şi, de asemenea, suma solicitată, printr-un tabel, iar în cazul în care această sumă se referă la datorii înregistrate de unităţile şcolare Giurgiu la nivelul anului 2004, să menţioneze care sunt acele unităţi şcolare.

În fundamentarea acestei soluţii instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că în speţă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă:

Potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, „De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor. Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul desfiinţării hotărârii de deschidere a procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condiţiile art. 178. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desfiinţată sau, după caz, revocată, acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului pot fi repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează.”

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâtul Municipiul Giurgiu solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate sub aspectul suspendării judecăţii apelului declarat de Municipiul Giurgiu şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.

Recurentul-pârât îşi subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la următoarele aspecte:

Art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 se referă la acţiunile în realizarea creanţelor în general, pe când capătul de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată solicitate într-un proces civil are caracter special.

Astfel, din modul în care este formulat art. 274 alin. (1) C. proc. civ., (partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată) rezultă că:

- textul de lege are caracter imperativ;

- exclusiv judecătorul are dreptul şi obligaţia de a obliga partea căzută în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată;

- creanţa având ca obiect cheltuieli de judecată este reglementată de norme de drept procesual, iar nu de norme de drept material, precum creanţele vizate de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Instanţa are un drept de apreciere asupra măsurii în care onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care se afla în culpă procesuală, existând posibilitatea reducerii acestuia (art. 274 alin. 3 C. proc. civ.), neobligării la plată (art. 275 C. proc. civ.) ori compensării (art. 276 C. proc. civ.) sau împărţirii cheltuielilor de judecată (art. 277 C. proc. civ.).

Prin notificarea nr. 3054 din 26 noiembrie 2014, înregistrată la Primăria Municipiului Giurgiu sub nr. 38020 din 27 noiembrie 2014, administratorul judiciar a respins recurentului pârât declaraţia de creanţă pe motiv că debitoarea nu a fost obligată de instanţă la plata cheltuielilor de judecată, iar contestaţia acestuia împotriva tabelului preliminar a fost respinsă de judecătorul sindic prin sentinţa civilă nr. 99 din 2 martie 2015 a Tribunalului Giurgiu (dosar nr. xx96/122/2014/a3), hotărârea rămânând definitivă.

Consideră recurentul că norma specială reglementată de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. se aplică prioritar faţă de cea din art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Sub acest aspect recurentul precizează că în mod greşit a reţinut instanţa că a solicitat realizarea unei creanţe asupra debitorului când în realitate a cerut obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, deci stabilirea unei creanţe, astfel că art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care se referă la acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului, este inaplicabil în speţă.

Recurentul-pârât arată că nu a formulat o acţiune în realizarea unei creanţe, ci, în cadrul unui proces civil, a cerut obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată.

Precizează recurentul-pârât că, în speţă, fiind vorba de un apel împotriva unei sentinţe pronunţate de Tribunalul Giurgiu, judecătorul sindic de la Tribunalul Giurgiu, indiferent de tipul de cerere cu care ar fi sesizat (de exemplu, cu o contestaţie la tabelul preliminar prin care se reclamă refuzul înscrierii creanţei având ca obiect cheltuieli de judecată) nu ar putea să îi admită cheltuielile de judecată, deoarece ar însemna să hotărască în sens contrar sentinţei nr. 138 din 26 martie 2014 pronunţate de acelaşi Tribunalul Giurgiu, ceea ce este atributul exclusiv al instanţei de control judiciar, în speţă, Curtea de Apel Bucureşti.

Cu atât mai mult, se arată, administratorul judiciar, sesizat cu declaraţia sa de creanţă, nu ar putea decide în sens contrar unei hotărâri judecătoreşti (sentinţa comercială nr. 138 din 26 martie 2014 a Tribunalului Giurgiu), recunoscându-i dreptul la cheltuieli de judecată.

Înalta Curte, examinând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate, a constatat că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Întreaga argumentaţie din cererea de recurs vizează, în realitate, faptul că instanţa a aplicat greşit măsura suspendării judecăţii apelului pârâtului Municipiul Giurgiu în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014 în condiţiile în care dreptul de a solicita cheltuielile de judecată nu poate fi integrat unui drept de creanţă, dat fiind caracterul accesoriu al capătului de cerere privind cheltuielile de judecată care conferă acestui tip de cerere un caracter special.

Aserţiunile recurentei cu privire la aceste aspecte nu pot fi primite.

Aceasta întrucât, în înţelesul art. 274 C. proc. civ. natura juridică a cheltuielilor de judecată este una bivalentă, acestea reprezentând, pe de o parte, prejudiciul cauzat de culpa procesuală, iar, pe de altă parte, despăgubirile pe care partea căzută în pretenţii trebuie să le plătească celeilalte părţi.

Aşadar, dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată este un drept patrimonial, de creanţă, creditoarea având obligaţia de a dovedi, astfel, în condiţiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ. existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile constituite din sumele pretinse cu acest titlu.

Cererea adresată Tribunalului Giurgiu prin care recurentul-pârât a solicitat completarea sentinţei nr. 592/2013 a aceleiaşi instanţe cu privire la obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată are în mod cert natura unei acţiuni în realizarea unei creanţe asupra averii debitorului, intimata-reclamantă aflându-se în procedura insolvenţei începând cu data de 26 septembrie 2014.

Susţinerile recurentului din prima parte a cererii cu privire la posibilitatea substituirii administratorului judiciar instanţei în aplicarea art. 274 C. proc. civ. sunt simple supoziţii, ipoteze de lucru care nu pot fi analizate întrucât exced limitele judecăţii.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că încheierea recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.