Water supply contract: Prescription interruptibility by partial payment versus consistent refusal, and binding effect of prior judgments on sewage fees

A. Contract de furnizare a apei. Acţiune în pretenţii. Incidenţa puterii de lucru judecat. Consecinţe

B. Contract de furnizare a apei. Refuzul plăţii unei părţi din valoarea facturii. Consecinţe din perspectiva dispoziţiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958

Cuprins pe materii : Drept comercial. Prescripţia extinctivă

Index alfabetic :

acţiune în pretenţii

contract de furnizare a apei

întreruperea prescripţiei

Decretul nr. 167/1958, art. 1, art. 3, art. 16 lit. a), lit. c)

C. civ. din 1864, art. 1200 pct. 4, art. 1202

C. proc. civ. din 1865, art. 304 pct. 9

A. În cazul în care problema obligaţiei beneficiarului de a plăti contravaloarea apei reci folosite la prepararea apei calde, grefată pe contractul de furnizare încheiat de părţi, a fost dezlegată în mod irevocabil în defavoarea acestuia prin decizii anterioare prin care s-a statuat asupra pretenţiilor similare celor din cauza de faţă, întemeiate pe acelaşi contract şi pe aceleaşi dispoziţii legale invocate, evident aferente altor perioade şi a căror putere de lucru judecat nu poate fi contrazisă, nici o instanţă nu mai poate repune în discuţie şi statua altfel sub acest aspect, fiind ţinută de dispoziţiile art. 1200 pct. 4 şi ale art. 1202 din Codul civil de la 1864.

Ca urmare, este legală hotărârea instanţei de apel prin care beneficiarul a fost obligat la plata acestui serviciu, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

B. În cazul în care între părţile unui contract de furnizare a apei au existat litigii frecvente, legate de executarea aceluiaşi contract şi în care pretenţiile au fost reprezentate chiar de pretenţiile contestate şi în litigiul de faţă, câtă vreme parte din valoarea facturilor emise în temeiul acestui contract a fost refuzată în mod constant de către beneficiarul serviciilor, furnizorul necontestând faptul că a primit notificările de refuz la plată pentru acest tip de servicii prestate, nu se mai poate vorbi despre o recunoaştere tacită a întregii datorii facturate, ci dimpotrivă, despre un refuz de plată al datoriei restante, datorie care trebuia solicitată în instanţă în cadrul termenului de prescripţie prevăzut de art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958.

În această situaţie, nu este aplicabil cazul de întrerupere a cursului prescripţiei prevăzut de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, întrucât recunoaşterea la care face referire acest articol, pentru a fi utilă, trebuie să fie neechivocă.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 673 din 27 februarie 2015

Notă : Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 01 octombrie 2011.

Prin cererea înregistrată sub nr. xx44/91/2010 la 29.04.2010 pe rolul Tribunalului Vrancea, Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SA a chemat-o în judecată pe pârâta SC B. SA, solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 1.587.514,50 lei cu titlu de preţ, reprezentând contravaloarea serviciilor furnizate acesteia, servicii constând în furnizarea de apă rece, preluarea în reţeaua publică de canalizare a apelor uzate menajere, industriale şi meteorice, respectiv servicii de salubritate şi chirie locale, evidenţiate în facturile nr. 700549/14.01.2007, 036324/15.02.2007, 7066822/14.03.2007 şi nr. 7097262/15.04.2007, precum şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat următoarele :

În ceea ce priveşte serviciile de apă şi de canalizare, între SC A. SA Focşani, în calitate de furnizor şi pârâta SC B. SA Focşani, în calitate de beneficiar, a fost încheiat contractul nr. 2849/25.10.2001, având ca obiect furnizarea de apă potabilă şi preluarea în reţeaua publică de canalizare a apelor uzate menajere, industriale şi meteorice, în vederea epurării.

Având în vedere faptul că pârâta nu a înţeles să-şi execute obligaţiile de plată menţionate, a invitat-o la conciliere directă, astfel că, urmare a discuţiilor purtate de părţi, a fost încheiat un proces-verbal în care s-a menţionat rezultatul concilierii. Astfel, la punctul A au fost consemnate sumele acceptate şi la punctul B au fost consemnate facturile de servicii care au fost refuzate parţial la plată de către debitoarea SC B. SA Focşani.

Refuzurile parţiale la plată sunt motivate de pârâtă în principal prin faptul că între SC A. SA Focşani şi SC B. SA Focşani nu ar exista o convenţie cu privire la facturarea apei reci necesare preparării apei calde şi a canalizării în sarcina societăţii pârâte.

Având în vedere faptul că SC B. SA Focşani este beneficiar, aşa cum rezultă de altfel din contractul nr. 2849/25.10.2001, societatea însăşi fiind un consumator, refuzurile pârâtei la plata în întregime a facturilor de servicii menţionate sunt neîntemeiate.

Reclamanta a menţionat faptul că prin H.C.L. Focşani nr. 49/2004 s-a instituit obligaţia SC B. SA Focşani să refactureze către populaţie, agenţi economici, instituţii publice, apa rece din apa caldă pe care a primit-o de la aceasta, cu privire la blocurile contorizate.

Cantitatea totală de apă rece furnizată de SC A. SA Focşani către SC B. SA Focşani este înregistrată de apometrele existente pe conductele de livrare a apei reci, de staţiile de hidrofor la intrarea în fiecare punct termic. Apometrele reprezintă punctul de delimitare al instalaţiilor dintre SC A. SA Focşani şi SC B. SA Focşani. Raportat la această cantitate de apă livrată pârâtei, s-a facturat în sarcina acesteia şi canalizarea aferentă, conform prevederilor contractuale.

Reclamanta a arătat că relaţiile comerciale dintre cele două părţi sunt stabilite prin contractul nr. 2849/25.10.2001, unde la art. 1 se prevede faptul că obiectul acestuia îl reprezintă Furnizarea către beneficiar a apei potabile şi preluarea în reţeaua publică de canalizare a apelor uzate menajere, industriale şi meteorice,în schimbul obligaţiei de a plăti preţul acestor servicii potrivit art. 8 din contract.

În drept, s-au invocat prevederile art. 969 şi art. 1361 C. civ., precum şi prevederile Contractului nr. 2849/25.10.2001.

Prin întâmpinarea depusă la data de 29.06.2010, pârâta a arătat că acţiunea reclamantei este prescrisă parţial, solicitând respingerea acesteia pentru diferenţa neprescrisă.

În motivarea întâmpinării s-au arătat următoarele:

În mod greşit au fost acţionaţi în judecată pentru a fi obligaţi la plata sumei de 1.587.514,50 lei pentru serviciile prestate de reclamantă în perioada decembrie 2006 - martie 2007, deoarece sumele recunoscute din cele patru facturi, respectiv 1.190.652 lei, au fost achitate în perioada 13.02.2007 - 20.05.2008, conform situaţiei facturilor din perioada respectivă şi a instrumentelor de plată anexate.

Din cele patru facturi trei sunt prescrise, respectiv

facturile nr. 7005496/14.01.2007, scadentă la 13.02.2007, nr. 7036324/15.02.2007, scadentă la 17.03.2007 şi nr. 7066822/14.03.2007 scadentă la 13.04.2007.

Având în vedere datele scadente ale celor trei facturi şi data sesizării instanţei de către reclamanta SC A. SA Focşani, respectiv 29.04.2010, se constată că a fost depăşit termenul general de prescripţie de trei ani, ceea ce denotă că, în conformitate cu prevederile Decretului nr. 167/1958, pretenţiile sunt prescrise.

În ceea ce priveşte factura nr. 7097262/15.04.2007, scadentă la 30.04.2007, pârâta a arătat că din valoarea totală a respectivei facturi, de 361.368,50 lei, a recunoscut şi a achitat în perioada 14.05.2007 - 20.05.2008 suma de 275.934,61 lei, nerecunoscând şi neachitând suma de 85.433,89 lei.

Pârâta a precizat că încă din aprilie 2002 a refuzat la plată cantităţi de apă potabilă facturate de către SC A. SA în afara prevederilor contractului încheiat, întrucât acele cantităţi reprezentau o parte din apa rece din apă caldă livrată populaţiei, instituţiilor bugetare şi agenţilor economici din municipiul Focşani, care, începând cu anul 2001, sunt clienţi comuni ai ambelor companii, respectiv ai SC A. SA pentru apa rece şi ai SC B. SA pentru energia termică.

În ce priveşte contractul nr. 2849/25.10.2001 (care reprezintă cadrul legal), pârâta a arătat că acesta a fost încheiat înainte de preluarea distribuţiei de energie termică de către SC B. SA şi nu conţine niciun fel de modificări faţă de contractul anterior, respectiv contractul nr. 3340/27.02.1997, deşi în mod cert reclamanta era în proces de predare a distribuţiei de energie termică.

Pârâta a precizat că acest contract nu a fost modificat nici ulterior, iar SC A. SA nu a solicitat astfel de modificări încât să poată justifica ulterior un nou mod de facturare a apei reci (potabile şi din apă caldă), practicat atât faţă de SC B. SA, cât şi faţă de clienţii săi, deveniţi clienţi ai ambelor unităţi numai după transferul distribuţiei.

Facturarea către SC B. SA a unei părţi din apa caldă a fost o hotărâre unilaterală a SC A. SA, luată în mai 2002, hotărâre care nu a fost însuşită de pârâtă şi nici nu este prevăzută în contractul dintre părţi sau în vreun act adiţional la acesta.

După această hotărâre unilaterală, SC A. SA a procedat la facturarea lunară către societatea pârâtă a cantităţilor suplimentare de apă rece consumate în fapt de populaţie, instituţii bugetare şi agenţi economici, care, în Ioc să fie facturaţi după aparatele de măsură, au primit de la regia locală facturi calculate în sistem pauşal, respectiv 3,3 mc/persoană, diferenţa până la consumul real facturând-o pârâtei.

În conformitate cu art. 15 din contract, consumul de apă potabilă în folosinţa populaţiei, a instituţiilor publice şi a agenţilor economici se stabileşte de regulă în mod direct, cu ajutorul sistemelor de măsurare, în contract fiind stipulate şi situaţiile posibile de facturare a acestor clienţi în sistem pauşal, dar numai ca excepţie de la regulă.

Includerea în facturi de către SC A. SA a cantităţilor de apă rece din apă caldă rezultate ca urmare facturării în sistem pauşal a populaţiei, instituţiilor şi agenţilor economic, precum şi a canalizării aferente, nu are bază legală contractuală.

Apa rece livrată de SC A. SA trece doar prin punctele termice şi reţelele aflate în concesiunea SC B. SA, dar consumul efectiv nu se întâmplă în totalitate în aceste locuri.

Locurile de consum pentru cantităţile şi serviciile facturate în plus către SC B. SA, condomeniile sau clădirile respective şi instalaţiile de consum sunt proprietatea populaţiei, instituţiilor publice şi agenţilor economici, care decid în fapt şi asupra momentului şi asupra nivelului consumului, în funcţie de necesităţile proprii. Consumul şi deversarea spre canalizare a apei, ca şi consumul energiei incluse în apa caldă sau în încălzire se realizează în apartamentul, locuinţa sau clădirea în care locuieşte fiecare din aceşti consumatori, care sunt în realitate beneficiarii acestor prestaţii.

Pârâta a fost de părere că aceste cantităţi suplimentare consumate ar fi trebuit să fie facturate de SC A. SA în mod direct consumatorilor, şi nu pârâtei.

A arătat şi că reclamanta în mod unilateral a hotărât să transfere către SC B. SA diferenţa de apă rece dintre pauşal şi consumul real, fără a avea măcar acordul Consiliului Local F., ambele părţi fiind subordonate acestuia.

Până la apariţia HCL nr. 49/24.09.2004, SC B. SA nu a facturat apă rece către niciun beneficiar, acest lucru fiind atribuţiunea SC A. SA. HCL nr. 49/2004 specifică neechivoc faptul că, începând cu luna mai 2004, facturarea apei reci din apa caldă pentru consumatorii contorizaţi pe apă caldă de consum la nivel de scară de bloc se va face de către SC B. SA, în conformitate cu înregistrările acestor contoare (gigacalorimetrele pentru energie termică din apă caldă măsoară şi cantitatea de apă rece care intră în condominiu).

Pentru consumatorii care nu au montaţi contori de apă caldă de consum la nivel de scară de bloc, facturarea se va face în continuare de către SC A. SA Focşani, până la montarea de contori de apă caldă de consum şi încheierea de acte adiţionale cu SC B. SA.

A arătat şi că reclamanta, deşi în acţiunea introductivă face vorbire de HCL nr. 49/2004, cu precizarea că SC B. SA are obligaţia să refactureze apa rece din apă caldă pe care a primit-o de la SC A. SA cu privire la blocurile contorizate, în realitate pe toată această perioadă a facturat apa rece din apă caldă şi pentru blocurile necontorizate, încălcând în mod flagrant hotărârea Consiliului local, deşi ambele unităţi sunt subordonate direct acestuia.

Astfel, prin Ordinul 27/07.10.2002 al ANRE s-a aprobat Regulamentul pentru întocmirea procedurii de stabilire şi facturare a consumurilor de energie termică pentru consumatorii finali, care conform art. 2 include şi reguli ce trebuie respectate Ia stabilirea consumului de apă rece pentru prepararea apei calde de consum.

În acest sens s-a invocat că furnizorul (adică SC B. SA) va trata aspectele cu privire la stabilirea consumului de apă rece pentru prepararea apei calde de consum în propria procedură elaborată pe baza Regulamentului.

Conform art. 78, 79 şi 80 din Regulament, furnizorii de energie termică a obligaţia de a-şi întocmi propria procedură de stabilire şi de facturare a consumurilor de energie termică pentru consumatorii finali, având obligaţia ca propria procedură să fie supusă avizării Consiliului Local şi ulterior transmisă la ANRE pentru analiză şi aprobare.

De observat este faptul că, în calitate de furnizor de energie termică, pârâta a întocmit propria procedură de stabilire şi facturare a consumului de energie termici pentru consumatorii finali ai SC B. SA, procedură care a fost aprobată de Consiliul Local prin HCL 78/30.03.2004 şi avizată favorabil de ANRE Bucureşti conform adresei nr. 852/13.05.2004, în care se arată că SC B. SA a respectat prevederile Regulamentului aprobat prin Ordinul nr. 27/07.10.2002 al ANRE.

Faţă de această situaţie, pârâta a considerat că temeiul legal în raporturile dintre cele două părţi îl constituie HCL nr. 49/2004 şi HCL nr. 78/2004, care au fost emise conform prevederilor Ordinului nr. 27/2002 al ANRE şi avizate de această autoritate conform adresei nr. 852/13.05.2004.

Pârâta a precizat că apa consumată în centrala termică ca apă de adaos a fost consumată în folosul SC B. SA conform contractului nr. 2849/25.10.2001, că este contorizată şi a fost acceptată şi plătită de către noi.

A subliniat că apa fierbinte de 80 grade Celsius, care ajunge în punctele termice în schimbătorul de căldură, nu se amestecă cu apa rece introdusă în acelaşi schimbător de căldură de către SC A. SA, ci aceasta din urmă preia prin simpatie, prin pereţii metalici ai schimbătorului căldura de 50 grade Celsius din apa fierbinte, după care pleacă la consumatorii finali, de aici rezultând că această apă rece nu este livrată către SC B. SA, ci este încălzită în acel schimbător şi livrată direct consumatorilor finali, respectiv instituţii, agenţi economici şi persoane fizice.

Rezultă că SC B. SA nu a preluat de la SC A. SA cantităţile de apă rece al cărei preţ îl pretinde în acţiunea introductivă.

Prin precizarea la acţiune depusă la 29.06.2010, reclamanta a arătat că, având în vedere faptul că pârâta a executat o parte din obligaţiile de plată izvorâte din facturile menţionate în cererea introductivă, micşorează cuantumul pretenţiilor la suma de 396.862,51 lei, reprezentând contravaloare servicii neachitate, împărţit la fiecare factură în parte astfel: factura nr. 7005496/14.01.2007 - 112980.65 lei, factura nr. 7036324/15.02.2007 - 81728.02 lei, factura nr. 7066822/14.03.2007- 116719.95 lei, iar factura nr. 7097262/15.04.2007 - 85433.891 lei.

Pentru termenul de judecată din 29.06.2010, reclamanta a depus la dosarul cauzei cerere de întregire a obiectului acţiunii, prin care a solicitat instanţei obligarea pârâtei SC B. SA la plata sumei de 167192,74 lei, reprezentând contravaloare servicii furnizare de apă rece şi canalizare, efectuate în beneficiul acesteia în perioada octombrie 2007 - noiembrie 2007 în baza Contractului nr. 2849/25.10.2001 pentru alimentarea cu apă potabilă şi preluarea în reţeaua publică de canalizare a apelor uzate menajere, industriale şi meteorice, în vederea epurării, arătând că aceste servicii au fost evidenţiate în facturile nr. 7312209/14.11.2007 şi 7343016/14.12.2007.

Prin cererea înregistrată sub nr. xx67/91/2010 la 28.05.2010 pe rolul aceleiaşi instanţe, reclamanta SC A. SA a solicitat instanţei obligarea pârâtei SC B. SA la plata sumei de 775.048,77 lei cu titlu de preţ, reprezentând contravaloarea serviciilor furnizate şi refuzate parţial la plată de către aceasta, servicii constând în furnizarea apei potabile şi a preluării apelor uzate în reţeaua publică de canalizare, evidenţiate în facturile nr. 7127673/15.05.2007 (suma refuzata - 122.180,12 lei); 7158301/15.06.2007 (suma refuzata - 115685.57 lei); 7188808/15.07.2007 (suma refuzată - 88905.64 lei); 7219501/15.08.2007 (suma refuzată - 7116152 lei); 7250230/15.09.2007 (suma refuzată - 122152.16 lei); 7281649/14.10.2007 (suma refuzată - 87771.02 lei).

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat următoarele:

Între SC A. SA, în calitate de furnizor şi pârâta SC B. SA Focşani, în calitate de beneficiar, a fost încheiat contractul nr. 2849/25.10.2001, având ca obiect furnizarea de apă potabilă şi preluarea în reţeaua publică de canalizare a apelor uzate menajere, industriale si meteorice, în vederea epurării.

În perioada ulterioară emiterii facturilor menţionate în petitul acţiunii, societatea pârâtă a formulat refuzuri parţiale la plată cu privire la fiecare factură în parte.

Reclamanta a invitat pârâta la conciliere directă la 07.05.2010, conciliere ce a avut ca obiect stingerea obligaţiilor debitoarei SC B. SA Focşani. Ca urmare a discuţiilor purtate de părţi, a fost încheiat un proces-verbal în care s-a menţionat rezultatul concilierii, la punctul 3 fiind consemnate facturile de servicii care au fost refuzate parţial la plată de către debitoare.

Refuzurile parţiale la plată sunt motivate de pârâtă în principal prin faptul că între SC A. SA Focşani şi SC B. SA Focşani nu ar exista o convenţie între părţi cu privire la facturarea apei reci necesare preparării apei calde şi a canalizării în sarcina societăţii pârâte.

Având în vedere faptul că SC B. SA Focşani este beneficiar, aşa cum rezultă de altfel din contractul nr. 2849/25.10.2001, societatea însăşi fiind un consumator, refuzurile pârâtei la plata în întregime a facturilor de servicii menţionate sunt neîntemeiate.

Reclamanta a menţionat faptul că prin H.C.L. Focşani nr. 49/2004 s-a instituit obligaţia SC B. SA Focşani să refactureze către populaţie, agenţi economici, instituţii publice, apa rece din apa caldă pe care a primit-o de la aceasta, cu privire la blocurile contorizate.

Cantitatea totală de apă rece furnizată de SC A. SA Focşani către SC B. SA Focşani este înregistrată de apometrele existente pe conductele de livrare a apei reci, de staţiile de hidrofor la intrarea în fiecare punct termic, care reprezintă punctul de delimitare al instalaţiilor dintre SC A. SA Focşani şi SC B. SA Focşani.

Raportat la această cantitate de apă livrată pârâtei, s-a facturat în sarcina acesteia şi canalizarea aferentă, conform prevederilor contractuale.

Reclamanta a arătat că relaţiile comerciale dintre cele două părţi sunt stabilite prin contractul nr. 2849/25.10.2001, unde la art. 1 din contract se prevede faptul că obiectul acestuia îl reprezintă furnizarea către beneficiar a apei potabile şi preluarea în reţeaua publică de canalizare a apelor uzate menajere, industriale şi meteorice,în schimbul obligaţiei de a plăti preţul acestor servicii, potrivit art. 8 din contract.

În drept s-au invocat prevederile art. 969 şi art. 1361 C. civ., precum şi prevederile Contractului nr. 2849/25.10.2001.

Prin întâmpinarea depusă la data de 03 septembrie 2010, pârâta SC B. SA Focşani a invocat excepţia netimbrării acţiunii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, în motivarea întâmpinării s-a arătat că, cadrul legal al serviciilor respective îl constituie contractul nr. 2849/25.10.2001, contract care are ca obiect furnizarea de către SC A. SA în folosul beneficiarului SC B. SA a apei potabile şi preluarea în reţeaua publică de canalizare a apelor uzate menajere, industriale şi meteorice, aspect evidenţiat şi de reclamantă în acţiunea introductivă, HCL nr. 49/24.02.2004 privind facturarea apei reci din apă caldă, precum şi HCL nr. 78/30.03.2004, prin care se aprobă Procedura de stabilire şi facturare a consumurilor de energie termică pentru consumatorii finali ai SC B. SA, procedură care a fost aprobată de Consiliul Local F. şi avizată favorabil de ANRE Bucureşti conform adresei nr. 852/13.05.2004, în care se arată că SC B. SA a respectat prevederile Regulamentului aprobat prin Ordinul nr. 27/07.10.2002 al ANRE.

A susţinut pârâta că reclamanta recunoaşte că pârâta este un consumator de apă potabilă, dar numai pentru consumul tehnologic din fiecare punct termic, consumurile de la grupurile sanitare din punctele termice, consumul realizat din pierderile pe reţelele şi instalaţiile din punctele termice, numai aceste cantităţi fiind consumate în mod direct de SC B. SA, situaţie faţă de care numai contravaloarea acestora constituie obligaţia de plată a SC B. SA Focşani.

Facturarea către SC B. SA a unei părţi din apa caldă a fost o hotărâre unilaterală a SC A. SA, luată în mai 2002, hotărâre care nu a fost însuşită de pârâtă şi nici nu este prevăzută în contractul dintre părţi sau în vreun act adiţional la acesta.

Pârâta a invocat aceleaşi apărări ca şi în dosarul nr. xx44/91/2010, apărări expuse în considerentele ce preced.

Prin Încheierea din data de 16.11.2010, Tribunalul Vrancea a dispus conexarea Dosarului nr. xx67/91/2010 la Dosarul nr. xx44/91/2010.

La 05.03.2013, reclamanta a depus la dosarul cauzei precizare la acţiune, prin care a arătat că cuantumul total al pretenţiilor sale este în sumă de 1.171.911,25 lei, reprezentând contravaloarea refuzurilor formulate de către pârâta SC B. SA Focşani la plata facturilor emise în perioada ianuarie 2007 - decembrie 2007, conform fişei de sold anexate.

Prin încheierea civilă nr. 2412 din 19 aprilie 2013, pronunţată în dosarul nr. xx84/1/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a dispus strămutarea cauzei la Tribunalul Harghita, cu păstrarea actelor de procedură efectuate.

Cauza a fost înregistrată sub acelaşi număr unic la 8 mai 2013 pe rolul Tribunalului Harghita, Secţia civilă.

Anterior strămutării cauzei, Tribunalul Vrancea a respins prin încheierea din 23.11.2010 excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 4623 din 29 octombrie 2013, Tribunalul Harghita, Secţia civilă a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumelor de 1.171.911,25 lei cu titlu de contravaloare servicii furnizate şi de 20.032,79 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. A dispus restituirea către reclamantă a sumei de 59.884 lei, reprezentând taxă judiciară achitată în plus.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

În baza contractului nr. 2849/25.10.2001 încheiat între părţi s-a convenit furnizarea de către reclamanta SC A. SA Focşani (fostă C. RA) în folosul beneficiarei-pârâte SC B. SA a apei potabile şi preluarea în reţeaua publică de canalizare a apelor uzate menajere, industriale si meteorice, contract în baza căruia reclamanta furnizat serviciile contractate în favoarea pârâtei.

A reţinut tribunalul că prin acţiunea precizată s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei totale de 1.171.911,25 lei, ce reprezintă contravaloarea serviciilor furnizate şi neachitate în perioada ianuarie-decembrie 2007, iar această sumă se compune din pretenţiile formulate dosarul nr. xx44/91/2010 - respectiv 564.055,52 lei, precum şi din pretenţiile formulate în cadrul dosarului conexat nr. xx67/91/2010 - respectiv 607.856 lei.

A reţinut că s-a dovedit a fi fost îndeplinită procedura prealabilă reglementată de art. 7201 C. proc. civ.

Tribunalul a evocat Hotărârea Consiliului Local F. nr. 49/30.03.2004, prin care s-a aprobat procedura de stabilire şi facturare a consumurilor de energie termică pentru consumatorii finali ai pârâtei SC B. SA şi a subliniat dispoziţiile art. 12, prin care s-a stabilit că pârâta va factura apa rece din apa caldă menajeră, livrată consumatorilor pe baza consumurilor citite pe contori montaţi la scara blocului ca şi dispoziţiile art. 13, prin care s-a stabilit că, pentru consumatorii care nu se încadrează în categoria celor menţionaţi la pct. 2, reclamanta va factura în continuare apa rece din apa caldă până la montarea de contori şi încheierea actelor adiţionale pentru facturarea apei reci din apa caldă cu pârâta pentru toţi consumatorii.

În continuare, Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 14 alin. 1 din hotărâre, după preluarea parţială de către SC B. SA a activităţii de stabilire şi facturare a consumului de apă rece pentru prepararea apei calde de consum, SC A. SA urma să factureze pe seama SC B. SA consumul de apă rece pentru apă caldă de consum, conform cantităţilor citite pe contorii de apă caldă menajeră montaţi în scările de bloc, unde se stabileşte şi punctul de delimitare.

Tribunalul a constatat că cantitatea de apă rece furnizată de reclamantă către pârâtă este înregistrată de apometrele existente pe conductele de livrare a apei reci, de staţiile de hidrofor la intrarea în fiecare punct termic, astfel că aceste apometre reprezintă punctul de delimitare al instalaţiilor dintre reclamantă şi pârâtă.

A evocat instanţa şi prevederile art. 52 lit. b) din Ordinul ANRDE nr. 27/2002 privind aprobarea Regulamentului pentru întocmirea procedurii de stabilire şi facturare a consumurilor de energie termică pentru consumatorii finali, în vigoare la data raportului juridic dintre părţi dedus judecăţii, potrivit cu care volumul de apă caldă de consum se determină pe baza volumului de apă rece intrat în punctul termic măsurat de contorul de apă rece de pe branşament.

De asemenea, a constatat că, potrivit prevederilor art. 15 din contractul încheiat între părţi, determinarea consumului necontorizat se efectuează în sistem pauşal, reglementat prin STAS nr. 1478-90, potrivit căruia norma de consum este de 3,3 mc/lună/persoană.

Ţinând cont de aceste prevederi, susţinerea pârâtei în sensul că toate cantităţile suplimentare consumate ar fi trebuit să fie facturate de reclamantă în mod direct consumatorilor şi nu pârâtei a fost înlăturată, întrucât contravine normelor care stabilesc consumul de apă necontorizat, apreciindu-se că pierderile pe reţelele de distribuţie a apei calde de consum se impun a fi gestionate de furnizorul de energie termică, întrucât reţelele termice de distribuţie de apă caldă de consum se află în administrarea acestuia.

Tribunalul a arătat că prin raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat de expert tehnic D. au fost determinate cantităţile de apă potabilă şi canalul corespunzător datorate de pârâtă reclamantei şi s-a conchis că este vorba despre o cantitate de 1.421.554 mc apă potabilă şi 112.200 mc apă canalizată.

A subliniat faptul că expertul a stabilit cantitatea de apă preluată de pârâtă de la reclamantă prin punctele de delimitare a instalaţiilor pe baza diferenţelor de indecşi a contoarelor de apă caldă de consum (montate la scările de bloc) şi a arătat totodată modul de calcul al cantităţilor fizice de energie termică facturate de pârâtă clienţilor din blocurile necontorizate.

A constatat prima instanţă că pârâta nu contestă în esenţă că volumul de apă ce i-a fost facturat de reclamantă nu ar fi intrat în reţeaua de apă pe care o administrează, ci faptul că diferenţa de apă ar fi trebuit să fie facturată tot clienţilor de la blocurile necontorizate; a reţinut, în schimb că, ţinându-se cont de normele care stabilesc consumul de apă necontorizat, respectiv sistemul pauşal reglementat prin STA nr.1478-90, diferenţa de consum la blocurile necontorizate nu se poate imputa consumatorilor, ci este în sarcina societăţii care furnizează energia termică şi care administrează reţelele termice de distribuţie de apă caldă.

Pentru considerentele ce preced, tribunalul a opinat că diferenţa dintre consumul înregistrat în procesele-verbale de citire a contorilor de la intrarea în punctele termice administrate de pârâtă, respectiv consumul de apă rece necesar pentru prepararea apei calde trebuie să fie suportată de pârâtă, urmând ca aceasta să datoreze şi contravaloarea serviciilor de canalizare aferente apei calde menajere conform art. 24 şi următoarele din contract.

În ceea ce priveşte raportul de expertiză tehnică judiciară contabilă efectuată, tribunalul a arătat că expertul contabil E. a conchis că pârâta nu datorează reclamantei suma de 1.171.911,28 lei datorită faptului că facturile emise de reclamantă au fost refuzate la plată şi că facturile respective nu ar avea bază legală, însă instanţa a subliniat, pe de o parte, că aceste facturi au fost emise şi au fost înregistrate în contabilitatea părţilor, astfel cum s-a constatat de expert, iar, pe de altă parte, a apreciat că nu este în căderea expertului contabil de a stabili dacă o factură a fost emisă legal sau cu respectarea prevederilor contractuale, ci să stabilească situaţia creanţelor şi a datoriilor părţilor potrivit contabilităţii acestora.

Prin urmare, tribunalul a hotărât că expertiza contabilă nu va fi avută în vedere la pronunţarea sentinţei.

Fiind căzută în pretenţii, în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 20.032,79 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru în valoare de 14.906 lei, timbru judiciar în valoare de 5 lei, precum şi onorariu expertiză 5.121,79 lei.

Având în vedere că, faţă de valoarea obiectului cauzei, modificată şi precizată, reclamanta a achitat în plus taxa judiciară de timbru în sumă de 59.884 lei, în temeiul art. 23 lit. b) din Legea nr. 146/1997, instanţa a dispus restituirea acestei sume.

Prin decizia nr. 295/A din 27 iunie 2014, Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul declarat de pârâtă.

A modificat încheierea din 23.11.2010 în tot şi sentinţa nr. 4623/29.10.2013 în parte, în următorul sens:

A admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de către pârâta SC B. SA, respingând prin urmare în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA în ceea ce priveşte contravaloarea facturilor 7005496/14.01.2007, nr. 7036324/15.02.2007, nr. 7066822/14.03.2007, în valoare totală 311,428,62 lei, ca fiind prescrisă.

A admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamantă şi a obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei suma de 192.974,92 lei, reprezentând contravaloarea apei refuzate (cu TVA) din facturile emise în perioada aprilie-decembrie 2007.

A respins restul pretenţiilor.

A obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 3.297,39 lei, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale în primă instanţă.

A menţinut dispoziţia primei instanţe privind restituirea sumei de 59.884 lei către reclamantă, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în plus.

A obligat-o pe intimată să-i plătească apelantei suma de 6.612 lei, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale în apel.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte contravaloarea facturilor nr. 7005496/14.01.2007 (112.980,65 lei), nr. 7036324/15.02.2007 (81.728,02 lei) şi nr. 7066822/14.03.2007 (116.719,95 lei), total 311.428,62 lei, a fost greşit respinsă de către prima instanţă.

Termenul de prescripţie de 3 ani pentru aceste facturi a început să curgă de la data scadenţei fiecărei facturi în parte şi s-a împlinit anterior datei de 29.04.2010- data înregistrării cererii de chemare în judecată.

Curtea a reţinut că, din situaţia plăţilor efectuate şi din anexa 1 din procesul verbal de conciliere din 16.05.2007, rezultă că apelanta-pârâtă a achitat sumele pe care le-a recunoscut.

Este adevărat că, în principiu, o plată parţială valorează recunoaştere şi întrerupe cursul prescripţiei, când obiectul obligaţiei este unic (obligaţii indivizibile), însă, în cazul de faţă, apelanta-pârâtă nefiind beneficiarul exclusiv al serviciilor furnizate, este vorba despre obligaţii complexe în ceea ce priveşte debitorii plăţii contravalorii serviciului furnizat. Prin urmare, nu se poate afirma că factura fiscală constituie izvor de obligaţii indivizibile pentru întreaga creanţă pe care o constată, cât tip aceasta cuprinde mai multe categorii de prestaţii. Atât timp cât a intervenit o recunoaştere parţială a debitului, urmată de o plată parţială în limitele recunoaşterii, în ceea ce priveşte valorile contestate şi refuzate în mod expres de către apelanta-pârâtă nu a intervenit un act care să întrerupă cursul prescripţiei.

Prin urmare, fiind în prezenţa unei obligaţii divizibile, efectul întreruptiv al recunoaşterii parţiale nu operează, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, numai în limitele recunoaşterii.

În ceea ce priveşte fondul litigiului, Curtea a reţinut că obiectul acestuia îl constituie sumele refuzate de apelanta pârâtă SC B. SA din următoarele facturi:

- Factura nr. 7097262/15.04.2007 – rest de 85.433,89 lei;

- Facturile nr. 7312209/14.11.2007 şi nr. 7343016/14.12.2007, solicitate prin precizarea de acţiune din 21.09.2010 şi

- Facturile nr. 7127673/15.05.2007 - rest 122.180,12 lei, 7158301/15.06.2007 - rest 115.685,57 lei, nr. 718808/15.07.2007 – rest 88.905,64 lei, nr. 7219501/15.08.2007 – rest 71.161,52 lei, nr. 7250230/15.09.2007 – rest 122.152,16 lei, nr. 7281649/14.10.2007 – rest 87.771,02 lei – formând iniţial obiectul acţiunii înregistrate sub nr. dosar xx67/91/2010, conexat la prezenta cauză.

În fapt, contractul nr. 2849/25.10.2001, având ca obiect furnizarea în folosul apelantei pârâte SC B. SA a apei potabile şi preluarea în reţeaua publică de canalizare a apelor uzate menajere, industriale şi meteorice s-a încheiat între părţi anterior preluării de către pârâtă a distribuţiei energiei termice către consumatorii finali, cu toate acestea părţile nu au adus modificări în ceea ce priveşte facturarea apei reci.

Prin urmare, reclamanta SC A. SA a continuat să factureze cantitatea totală de apă rece furnizată, înregistrată de apometrele existente pe conducta de livrare a apei reci, de staţiile de hidrofor la intrarea în fiecare punct termic, precum şi canalizarea aferentă, pârâtei SC B. SA revenindu-i obligaţia de a refactura către populaţie, agenţi economici şi instituţii publice apa rece din apa caldă furnizată de reclamanta SC A. SA.

În derularea contractului au apărut neînţelegeri între părţi datorită diferenţei între apa livrată şi facturată pârâtei pe de o parte şi consumul propriu al acesteia, cumulat cu consumul facturat beneficiarilor contorizaţi, pe de altă parte.

Apelanta-pârâtă susţine că această diferenţă de apă de 121.523 mc, refuzată la plată şi a cărei contravaloare se ridică la suma de 260.321,54 lei, reprezintă în fapt apa rece necesară preparării apei calde menajere (apă rece din ACM) furnizată consumatorilor finali necontorizaţi.

Aceste apărări au fost analizate şi considerate neîntemeiate de către prima instanţă de fond. S-a apreciat că normele care stabilesc consumul de apă necontorizat, respectiv sistemul pauşal reglementat prin STAS nr.1478-90, nu permiteau ca diferenţa de consum la blocurile necontorizate să fie imputat consumatorilor şi, drept urmare, sunt în sarcina societăţii care furnizează energia termică şi care administrează reţelele termice de distribuţie de apă caldă.

Faţă de cele reţinute, prima instanţă a conchis că pârâta trebuie să suporte consumul de apă rece necesar pentru prepararea apei calde care a intrat în reţeaua sa de distribuţie, urmând ca aceasta să datoreze şi contravaloarea serviciilor de canalizare aferente apei calde menajere conform art. 24 şi urm. din contract.

În acest context, reclamanta-intimată a mai susţinut, fără a arăta fundamentul faptic al afirmaţiei, că diferenţa ar rezulta din pierderile tehnologice în instalaţiile SC B. SA.

Această afirmaţie a fost combătută de apelanta-pârâtă, arătând că orice pierdere pe reţea presupune un adaos de apă, iar întreg consumul de apă de adaos (atât din centrală, cât şi din punctele termice) este contorizat.

Pentru a lămuri cu exactitate obiectul prezentului litigiu, pentru a se putea stabili aspectele necontestate şi a le distinge de cele controversate, Curtea, prin încheierea din 9 aprilie 2014, a solicitat părţilor întocmirea unor situaţii din care să rezulte cantitatea de apă rece furnizată de B. în perioada în litigiu şi care să indice din ce se compun facturile emise, cât reprezintă contravaloarea apei calde şi cât este canalizarea, iar din serviciile de apă rece să se indice separat cât reprezintă apa consumată de SC B. SA în interes propriu, respectiv dacă acest consum este contestat.

Situaţiile întocmite de părţi în privinţa aspectelor contestate, respectiv necontestate nu conţin diferenţe semnificative.

În ceea ce priveşte contravaloarea apei refuzate:

În lipsa unor clauze contractuale exprese prin care părţile să reglementeze de comun acord situaţia diferenţelor între apa livrată şi facturată pârâtei pe de o parte şi consumul propriu al acesteia cumulat cu consumul facturat beneficiarilor contorizaţi, pe de altă parte, apelantei-pârâte îi revine obligaţia să achite contravaloarea întregii cantităţi de apă care a intrat în reţelele sale de distribuţie, această cantitate fiind necontestată.

Existenţa unei diferenţe între consumul real necontorizat şi sistemul pauşal de facturare nu a fost dovedită, pârâta nu a indicat date tehnice sau argumente concludente prin care să probeze această afirmaţie. Astfel, cât timp acest consum se stabileşte în baza unei prezumţii legale - STAS nr. 1478-90- care operează în favoarea intimatei-reclamante, care nu a fost răsturnată de pârâtă, criticile formulate în apel sunt apreciate neîntemeiate.

Prin urmare, din valoarea apei refuzate (coloana 12 situaţie SC A. SA şi coloana 7 situaţie SC B. SA - 260.321.54 lei) se va scădea partea prescrisă (32.573,39+ 644,74+34.128,49) şi se va stabili în sarcina apelantei-pârâte obligaţia de a achita suma de 192.974,92 lei, reprezentând contravaloarea apei refuzate (cu TVA) din contravaloarea facturilor aprilie - decembrie 2007.

În ceea ce priveşte contravaloarea serviciilor de canal refuzate:

Dacă se scad din suma totală care face obiectul prezentului litigiu cu titlu de contravaloare serviciu de canalizare (911.598,20 lei), sumele prescrise (244.082), suma de 667.516,2 lei (coloana 12 E. şi coloana 13 C.) reprezintă contravaloarea serviciilor de canalizare refuzate la plată de apelanta-reclamantă.

Este adevărat că obiectul contractului dintre părţi vizează furnizarea apei reci şi a serviciilor de canalizare, mai exact preluarea în reţeaua publică de canalizare a apelor uzate, însă, spre deosebire de apa rece care intră în reţelele de distribuţie ale pârâtei pentru a produce energie termică către populaţie, serviciile de canalizare nu au nicio legătură cu obiectul de activitate al acesteia.

Prin urmare, cu excepţia serviciilor de canalizare aferente consumului propriu, care nu a fost contestat şi a căror contravaloare a fost achitat, reclamanta nu a invocat nici un argument pertinent (legal sau contractual) care să permită concluzia că apelanta-pârâtă ar trebui să achite contravaloarea unor servicii de canalizare care nu sunt aferente consumului propriu. Spre deosebire de apa rece din apa caldă, pe care apelanta-pârâtă o gestionează în reţelele proprii şi o refacturează consumatorilor contorizaţi, furnizarea serviciilor de canalizare şi facturarea lor către consumatori exced obiectul contractului încheiat de părţi şi nu se realizează prin reţelele de canalizare a apelantei pârâtei. Mai mult, prin H.C.L. Focşani nr. 49/2004 s-a instituit obligaţia SC B. SA Focşani să refactureze către populaţie, agenţi economici, instituţii publice, apa rece din apa caldă pe care a primit-o de la SC A. SA, cu privire la blocurile contorizate, dar nu şi serviciile de canalizare.

În această ordine de idei, chiar dacă s-ar admite susţinerea reclamantei-intimate că se produce o pierdere tehnologică în cadrul reţelelor de distribuţie ale apelantei-pârâte, ar fi neverosimil ca aceste pierderi de apă să ajungă în reţelele de canalizare ale reclamantei intimate.

Pentru aceste motive, curtea a admis apelul declarat, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de către pârâta SC B. SA, respingând, prin urmare, în parte, acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA în ceea ce priveşte contravaloarea facturilor 7005496/14.01.2007, nr. 7036324/15.02.2007, nr. 7066822/14.03.2007, în valoare totală 311.428,62 lei, ca fiind prescrisă.

Pe fond, a admis în parte acţiunea formulată şi precizată, în sensul obligării pârâtei să-i plătească reclamantei suma de 192.974,92 lei, reprezentând contravaloarea apei refuzate (cu TVA) din facturile emise în perioada aprilie-decembrie 2007, respingând restul pretenţiilor.

A menţinut dispoziţia primei instanţe privind restituirea sumei de 59.884 lei către reclamantă, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în plus.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., a stabilit cheltuielile de judecată proporţional cu valoarea creanţelor admise, sens în care a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 3.297,39 lei, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale în primă instanţă şi a obligat-o pe intimata-reclamantă să-i plătească apelantei-pârâte suma de 6.612 lei, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale în apel.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recursuri motivate ambele părţi litigante, acestea fiind înregistrate sub numărul unic xx44/91/2010 la 2 decembrie 2014 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă SC A. SA a arătat următoarele:

Primul motiv de recurs se întemeiază pe susţinerea că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 16 lit. a) şi c) din Decretul nr. 167/1958.

În argumentarea acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a plecat de la premisa eronată că în cauză există o obligaţie complexă în ceea ce îi priveşte pe debitorii obligaţiei de plată a contravalorii serviciului furnizat. În realitate, susţine partea, obligaţia de plată îi incumbă unui singur debitor – SC B. SA, iar dispoziţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 prevăd că actul de executare voluntar sau recunoaşterea tacită prin plata parţială/compensaţie are ca efect întreruperea de drept a termenului de prescripţie, fără vreo rezervă sau amendament.

A evocat în susţinerea punctului de vedere exprimat considerentele deciziei nr. 3129 din 20 iunie 2003, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. xx29/2003 şi a arătat că neexecutarea propriei prestaţii, indiferent că este vorba despre un refuz de rea-credinţă sau despre omisiunea unei executări, nu poate anula efectul întreruptiv al prescripţiei pe care legea îl conferă actelor voluntare, precum şi că, atâta timp cât legiuitorul nu a prevăzut nici o condiţie pentru producerea efectului întreruptiv în cazul unei executări voluntare parţiale, a considera prescris dreptul la acţiune contravine dispoziţiilor legale.

Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe susţinerea că decizia a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ., recurenta-reclamantă arătând că instanţa de apel, respingând pretenţiile referitoare la contravaloarea serviciilor de canalizare, a încălcat principiul pacta sunt servanda şi prevederile contractului nr. 2849 din 25 octombrie 2001, al cărui obiect îl constituie şi preluarea în reţeaua publică de canalizare a apelor uzate menajere, industriale şi meteorice.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 24.1 din contractul părţilor, privind stabilirea cantităţii de apă uzată evacuată în reţeaua publică de canalizare şi a criticat raţionamentul instanţei de apel şi prin raportare la prezumţia legală stabilită prin STAS-ul nr. 1478-90, în sensul că, atâta vreme cât instanţa a conchis că nu trebuia să stabilească în sarcina părţii adverse cantitatea de canal aflată în litigiu, per a contrario aceasta trebuia stabilită în sarcina consumatorilor necontorizaţi, ceea ce contravine STAS-ului invocat.

Recurenta-reclamantă a invocat şi dispoziţiile art. 1073 C. civ., care o îndrituiesc să dobândească îndeplinirea întocmai a obligaţiilor asumate de partea adversă şi a susţinut că în problema de drept dedusă judecăţii s-a pronunţat în mod irevocabil Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarele nr. xx11/91/2007, nr. xx/91/2009 şi nr. xx37/91/2009, care au avut obiecte similare, diferind doar perioada de facturare.

Al treilea motiv de recurs vizează încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţinând, în esenţă, că hotărârea este nemotivată sub aspectul determinării cuantumului cheltuielilor de judecată stabilite.

Recursul este întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat, recurenta-pârâtă SC B. SA a făcut o succintă prezentare a cererilor de chemare în judecată reunite, a apărărilor pe care le-a opus acestor cereri şi a prezentat soluţiile adoptate de instanţa de fond şi de instanţa de apel.

Primul motiv de recurs vizează greşita obligare a recurentei-pârâte la plata sumei de 192.974,92 lei reprezentând preţul apei refuzate la plată, soluţia fiind în contradicţie cu concluziile raportului de expertiză, în care s-a stabilit în mod ştiinţific care este punctul de delimitare dintre instalaţiile părţilor litigante, ca şi cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv citirile lunare ale contoarelor şi ale celorlalte aparate de măsură certificate şi verificate metrologic.

În susţinerea aceluiaşi motiv de recurs s-a mai arătat, în esenţă, şi că diferenţa de apă constatată şi pentru care recurenta-pârâtă s-a opus la plată în fiecare lună trebuia facturată consumatorilor finali necontorizaţi, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 din H.C.L. nr. 49/2004.

Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe susţinerea că decizia pronunţată în apel cuprinde motive străine de natura pricinii, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În argumentarea acestei critici, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că SC B. SA avea obligaţia de a refactura către populaţie, agenţi economici şi instituţii publice apa rece din apa caldă furnizată de SC A. SA, în condiţiile în care, conform art. 1 din H.C.L. nr. 49/2004, o astfel de obligaţie îi revenea numai faţă de consumatorii contorizaţi, iar potrivit art. 2 din acelaşi act normativ, SC A. SA avea această obligaţie faţă de consumatorii necontorizaţi, până la momentul contorizării.

Al treilea motiv de recurs este întemeiat pe susţinerea că soluţia de obligare a recurentei-pârâte la plată este lipsită de temei legal, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În sprijinul acestei critici, recurenta-pârâtă subliniază faptul că, raportat la obiectul contractului, astfel cum a fost reţinut de instanţa de apel şi de faptul că acest contract a fost încheiat înainte de preluarea activităţii de distribuţie a energiei termice şi nu a mai fost modificat sub aspectul obiectului, nu există nici un temei legal sau contractual care să o oblige la plata contravalorii cantităţii de apă ce nu a fost folosită în interes propriu şi care a profitat unor terţe persoane.

Recursul este întemeiat în drept şi pe dispoziţiile H.C.L. nr. 78/2004.

Ambele părţi au depus întâmpinări la recursul părţii adverse, întâmpinarea depusă de pârâtă fiind calificată drept concluzii scrise întrucât a fost depusă la termenul din 27 februarie 2015.

La termenul din 27 februarie 2015, recurenta-reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de partea adversă.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză, Înalta Curte a constatat şi reţinut următoarele:

Excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă, invocată la termenul din 27 februarie 2015, este neîntemeiată, instanţa supremă constatând că dezvoltarea criticilor structurate în trei motive de recurs poate fi încadrată în cele două temeiuri juridice indicate expres de parte.

Astfel, prima critică, deşi argumentată şi pe aspecte de netemeinicie, respectiv de apreciere a probatoriului, poate fi subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, câtă vreme partea invocă încălcarea dispoziţiilor art. 2 din Hotărârea C.L. Focşani nr. 49/2004

A doua critică poate fi subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cel puţin la nivel aparent, câtă vreme se invocă existenţa unor motive străine de natura pricinii în decizia recurată, dar şi motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., câtă vreme se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1 şi 2 din H.C.L. Focşani nr. 49/2004.

A treia critică poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu raportare la art. 969 C. civ., câtă vreme se invocă lipsa temeiului legal şi contractual al soluţiei adoptate.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă este întemeiat şi a fost admis în limitele şi pentru considerentele ce se vor arăta:

Primul motiv de recurs este neîntemeiat.

Argumentele aduse de recurenta-reclamantă ar fi putut fi primite de instanţă dacă în cauză ar fi existat plăţi parţiale ale facturilor, neînsoţite de nici o explicaţie pentru neplata diferenţei, doar în acest caz putându-se vorbi despre executare voluntară, chiar şi incompletă, cu valoare de recunoaştere implicită a întregii obligaţii consemnate în factură.

Numai că între părţi au existat litigii frecvente, legate de executarea aceluiaşi contract şi în care pretenţiile sunt reprezentate chiar de pretenţiile contestate şi în cauza de faţă, respectiv apa rece din apa caldă şi serviciul de canalizare, Or, câtă vreme parte din valoarea facturilor a fost refuzată în mod constant de către recurenta-pârâtă, aşa cum rezultă din înscrisurile ce formează volumul II al dosarului nr. xx44/91/2010 al Tribunalului Vrancea, iar partea adversă nu a contestat că a primit notificările de refuz la plată pentru acest tip de servicii prestate, câtă vreme pretenţiile contestate sunt cele asupra cărora poartă litigiul de faţă, nu se mai poate vorbi despre o recunoaştere tacită a întregii datorii facturate, ci dimpotrivă, despre un refuz de plată al datoriei restante, datorie care trebuia solicitată în instanţă în cadrul termenului de prescripţie prevăzut de art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958.

Subliniază Înalta Curte şi împrejurarea că recunoaşterea la care fac referire dispoziţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, pentru a fi utilă, trebuie să fie neechivocă, ceea ce impune ca ea să poarte asupra bunului sau situaţiei ce formează obiectul procesului. În speţă, nu numai că nu se poate vorbi despre o recunoaştere implicită, dar nu se poate vorbi despre nici o recunoaştere, atâta timp cât chiar sumele care fac obiectul procesului de faţă au fost în mod constant contestate, fiind exclus astfel cazul de întrerupere a cursului prescripţiei prevăzut de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 16 lit. c) din acelaşi act normativ, invocate de recurenta-reclamantă în mod expres, pentru că recurenta-pârâtă a procedat la executarea voluntară doar a sumelor considerate datorate, neexistând nici un act începător de executare pentru sumele pretinse în cauza de faţă.

Pe cale de consecinţă, sub aspectul modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune soluţia pronunţată de instanţa de apel este la adăpost de orice critică, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs este întemeiat.

Constată instanţa supremă că recurenta-reclamantă a invocat puterea de lucru judecat a trei decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi că recurenta-pârâtă nu are în concluziile scrise nici o apărare legată de acest aspect, după cum nici nu contestă că aceste decizii au fost pronunţate în cauze similare, care diferă de cauza de faţă doar sub aspectul intervalului de facturare.

Studiind hotărârile invocate de recurenta-reclamantă cu putere de lucru judecat în aplicaţia ECRIS, instanţa supremă constată că acestea au aceleaşi părţi ca şi cele din procesul de faţă şi că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a pronunţat următoarele hotărâri: decizia nr. 777 din 27 februarie 2014 în dosarul nr. xx11/91/2007, obiectul cauzei constând în pretenţii aferente anului 2005 reprezentând contravaloarea serviciilor privind furnizarea apei reci necesară preparării apei calde şi canalizare, recurenta-pârâtă căzând în pretenţii şi fiind în mod irevocabil obligată la plată; decizia nr. 2262 din 17 iunie 2014, pronunţată în dosarul nr. xx/91/2009, pretenţiile fiind de aceeaşi natură cu cele din prezenta cauză, dar aferente altei perioade, iar soluţia fiind defavorabilă recurentei-pârâte; decizia nr. 1413 din 8 aprilie 2014, pronunţată în dosarul nr. xx37/91/2009, cu acelaşi obiect al pretenţiilor, aferente anului 2006 şi cu aceeaşi soluţie defavorabilă recurentei-pârâte.

În acest context, Înalta Curte apreciază că în cauza de faţă operează efectul pozitiv al lucrului judecat al celor trei decizii, întrucât prin acestea s-a statuat asupra pretenţiilor similare celor din cauza de faţă, întemeiate pe acelaşi contract şi pe aceleaşi dispoziţii legale invocate, evident aferente altor perioade, instanţele stabilind în mod irevocabil asupra obligaţiei recurentei-pârâte de a plăti recurentei-reclamante contravaloarea serviciilor privind apa rece din apa caldă şi canalizarea.

Ca efect al incidenţei puterii judecat şi al dispoziţiilor art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 C. civ., instanţa de apel nu putea statua în sens contrar cu privire la dreptul recurentei-reclamante de a primi contravaloarea serviciilor pentru canalizare, hotărârea pe care a pronunţat-o fiind din acest punct de vedere sub incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Al treilea motiv de recurs este nefondat.

Deşi recurenta-reclamantă a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nerespectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate să cadă în speţă sub incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ., dat fiind că se invocă lipsa motivării.

Înalta Curte constată că hotărârea este motivată atât în fapt, cât şi în drept sub aspectul cheltuielilor de judecată, instanţa de apel invocând prevederile art. 274 C. proc. civ. ca temei juridic şi arătând că se vor acorda cheltuieli de judecată parţiale, proporţional cu valoarea creanţelor admise, ceea ce reprezintă criterii suficiente pentru ca părţile să verifice sumele stabilite prin hotărâre.

Ca urmare, cum recurenta-reclamantă nu a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., ci doar lipsa motivării prin raportare la dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, reţinând că hotărârea este motivată, apreciază ca nefondată critica subsumată dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deşi criticile au fost structurate în jurul a trei motive de recurs, în realitate acestea gravitează în jurul susţinerii că, sub aspectul pretenţiilor reprezentând contravaloarea apei reci din apa caldă, hotărârea este lipsită de temei legal şi contractual, că încalcă voinţa părţilor exprimată în contract şi hotărârile Consiliului Local F., motivul de recurs fiind cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 fiind invocat doar formal, neargumentat).

Din această perspectivă, instanţa supremă va răspunde argumentelor expuse în susţinerea acestui motiv de recurs prin următoarele considerente comune:

Problema obligaţiei recurentei-pârâte de a plăti contravaloarea apei reci folosite la prepararea apei calde, grefată pe contractul nr. 2849 din 25 octombrie 2001, este dezlegată în mod irevocabil în defavoarea recurentei-pârâte prin deciziile evocate şi analizate în precedent şi a căror putere de lucru judecat nu poate fi contrazisă.

Ca urmare, nici o instanţă nu mai poate repune în discuţie şi statua altfel sub acest aspect, fiind ţinută de dispoziţiile art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 C. civ., motiv pentru care soluţia de obligare a recurentei-pârâte la plata acestui serviciu este la adăpost de orice critică, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Având în vedere argumentele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă.

În temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă şi a modificat în parte decizia recurată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei, pe lângă suma de 192.974,92lei cu T.V.A., deja acordată în apel, şi suma de 667.516,2 lei, aferentă serviciului de canalizare, în total suma de 860.482,63 lei cu T.V.A., precum şi cheltuieli de judecată în fond la nivelul pretenţiilor admise. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

În temeiul dispoziţiilor art. 316, raportat la art. 298 şi la art. 274 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă în recurs, cheltuieli care constau în taxe judiciare de timbru.