Commercial lease termination: material incompetence exception barred after first hearing, appeal allowed and jurisdiction reassigned to Tribunal

Competenţă materială. Invocarea de către instanţă, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1591 din Codul de procedură civilă din 1865, a excepţiei necompetenţei sale materiale. Consecinţe

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic : acţiune în constatare

încetare contract de închiriere

excepţia necompetenţei materiale

C. proc. civ. din 1865, art. 1591

În cazul în care instanţa învestită cu soluţionarea cauzei nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1591 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., neverificând dacă este competentă material să judece pricina la prima zi de înfăţişare, aceasta nu mai poate invoca excepţia necompetenţei sale materiale după administrarea unor probatorii şi suspendarea judecăţii cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 661 din 26 februarie 2015

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar, Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC C. Timiş SRL, constatarea încetării contractului de închiriere nr. 945/2000 încheiat între Primarul mun. Timişoara şi SC C. Timiş SRL cu privire la imobilul din Timişoara, P-ţa R. nr. 1, ca ajuns la termen şi evacuarea necondiţionată a pârâtei din imobilul menţionat.

Judecătoria Timişoara prin încheierea civilă din data de 02.12.2010, a admis excepţia necompetentei materiale a Judecătoriei Timişoara şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

În argumentarea acestei sentinţe Judecătoria Timişoara a reţinut ca fiind evident caracterul comercial neevaluabil în bani al acţiunii şi a apreciat că se impune declinarea acestei cauze către Tribunalul Timiş. De asemenea, a mai reţinut că, pe cale reconvenţională, pârâta a solicitat achitarea de către reclamanţi a sumei de 101.000 lei, sumă ce ar reprezenta contravaloarea îmbunătăţirilor aduse de către pârâtă imobilului situat în Timişoara, P-ţa R. nr. 1, judeţ Timiş, sens în care a apreciat a fi incidente prevederile art. 2 pct. 1 C. proc. civ.

Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 765/PI/LP din 02.10.2014, a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Timiş şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara. S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a înaintat dosarul Curţii de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă în vederea soluţionării acestuia.

În fundamentarea acestei sentinţe Tribunalul Timiş a reţinut, în esenţă, că, potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., tribunalul judecă procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani.

Prezenta cerere de chemare în judecată, având ca obiect constatarea încetării contractului de închiriere nr. 945/2000, are un evident caracter evaluabil în bani, astfel cum s-a dispus prin Decizia nr. 32/2008 a ÎCCJ pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, conform căreia dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. (1) C. proc. civ. se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.

De asemenea, s-a mai reţinut că obiectul cererii reconvenţionale invocat de judecătorie ca depăşind pragul prevăzut de art. 2 pct. 1 C. proc. civ. din 1865 este irelevant în stabilirea competenţei instanţei, în condiţiile în care art. 17 C. proc. civ. din 1865 dispune că cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.

Pe cale de consecinţă, observând că în speţă nu s-a demonstrat că valoarea obiectului litigiului trece peste pragul prevăzut de art. 2 pct. 1 C. proc. civ. din 1865, iar, potrivit art. 1, judecătoria are competenţă generală, fiind instanţă de drept comun în ceea ce priveşte judecata în primă instanţă, tribunalul a apreciat că, în speţa de faţă, competenţa de judecată a cererii de chemare în judecată aparţine judecătoriei.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 24 din 3 decembrie 2014, soluţionând conflictul negativ de competenţă ivit în cauză a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

În argumentarea acestei sentinţe, s-a reţinut, în esenţă, că cererea de chemare în judecată are ca obiect constatarea încetării contractului de închiriere nr. 945/2000 şi are un evident caracter evaluabil în bani, astfel cum s-a dispus prin Decizia nr. 32/2008 a ÎCCJ pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, conform căreia dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. (1) C. proc. civ. se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.

S-a mai reţinut că obiectul cererii reconvenţionale invocat de judecătorie ca depăşind pragul prevăzut de art. 2 pct. 1 C. proc. civ. din 1865 este irelevant în stabilirea competenţei instanţei, în condiţiile în care art. 17 C. proc. civ. din 1865, dispune că cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.

Împotriva acestei sentinţe pârâta SC C. Timiş SRL Timişoara a declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar, în rejudecare, stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

În susţinerea cererii de recurs, recurenta a arătat că în mod greşit Curtea de apel a soluţionat conflictul negativ în această manieră, deşi Tribunalul Timiş este instanţa competentă a soluţiona cererea de evacuare formulată de reclamanţi având în vedere că acţiunea este depusă la data de 16.02.2010, iar potrivit art. 2 alin. (1) C. proc. civ. anterior modificării prin Legea nr. 202/25.11.2010, „Tribunalul judecă în prima instanţă: a) procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani”.

Recurenta susţine că în speţă este vorba despre un litigiu comercial, respectiv o acţiune în evacuare, neevaluabilă în bani, acţiune ce este de competenţa tribunalului, nicidecum a judecătoriei.

Recursul este fondat şi a fost admis pentru următoarele considerente :

Înalta Curte apreciază că în cauză prezintă relevanţă prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum şi cele ale art. 1591 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.

Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.

Potrivit art.1591 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de către părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Totodată, potrivit art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.

Învestită cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Timiş nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1591 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina la prima zi de înfăţişare.

În acest context, se reţine că Tribunalul Timiş, după administrarea unor probatorii şi suspendarea judecăţii cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., prin încheierea din data de 8 martie 2011, nu mai putea invoca la data de 02 octombrie 2014 excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea cauzei.

Astfel fiind, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a admis recursul, a modificat sentinţa recurată în sensul că a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.