Insurance indemnity: Interpretation of insured sum versus annual premium and statutory exclusion of deductible VAT

Asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava sub nr. 14562/86/2012, reclamanta SC A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC U.A. SA obligarea la plata sumei de 5.981.317 RON, dobânda legală începând cu 7 septembrie 2011 şi cheltuieli de judecată. În motivarea acţiunii reclamanta a susţinut că în urma incendiului din 9 martie 2011 asupra abatorului din localitatea Liteni, sat Roşcani în baza poliţei de asigurare XXX/2010 pârâta prin consultantul P.R.C. SRL a agreat suma de 7.848.095 RON despăgubiri plus 323.478 RON degajarea şi curăţarea zonei de incendiu, însă ulterior aceasta i-a achitat doar 2.408.690 RON. În drept s-au invocat dispoziţiile art. 9 Legea nr. 136/1995 şi O.G. nr. 9/20096, art. 43 C. com.

Prin Sentinţa nr. 2184 din 9 decembrie 2013 Tribunalul Suceava, secţia civilă a admis, în parte, acţiunea având ca obiect „pretenţii" formulată de reclamanta SC „A." SRL Paşcani în contradictoriu cu pârâta SC „U.A." SA Bucureşti, obligând-o să achite reclamantei 1.267.287 RON despăgubiri daune cu dobândă legală aferentă acestei sume începând cu 7 septembrie 2011 şi până la achitarea debitului principal, precum şi 176.766 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că, între părţi s-a încheiat poliţa de asigurare ZZZ/2010 pe o perioadă de 36 luni pentru imobilul abator şi dependinţe situat în oraş Liteni, sat Roşcani, judeţul Suceava conform poliţei suma totală asigurată este de 18.000.000 RON. Deşi pârâta a susţinut că sumă totală priveşte raportarea sumei anuale de 6.000.000 RON la durata contractului, Tribunalul a reţinut că pârâta este un profesionist de domeniul asigurărilor, astfel că la determinarea poliţei de asigurare, ei îi revine sarcina şi obligaţia de a stabili determinarea bunurilor asigurate, sumei asigurate şi a primelor de asigurare. Chiar dacă pârâta a făcut trimitere la poliţele anterioare, declaraţii de risc sau la valoarea primei, Tribunalul nu a reţinut nici un impediment pentru care aceasta să consemneze suma asigurată la valoarea de 6.000.000 RON şi nu de 18.000.000 RON.

Prin urmare conform art. 11 Legea 136/1995 care stipulează că încheierea contractului de asigurare se face cu poliţa de asigurare, Tribunalul a respins susţinerile pârâtei de raportare la actele anterioare sau ulterioare încheierii poliţei (chestionar, declaraţii ale asiguratului), astfel că susţinerile pârâtei de aplicare a principiului proporţionalităţii ca urmare a subevaluării nu pot fi reţinute. La data de 9 martie 2011 s-a produs un incendiu la imobilul asigurat conform procesului-verbal de intervenţie ISU Suceava, reclamanta avizând dauna în dosarul 700.4408.380, pârâta achitând reclamantei suma de 3.078.567 RON.

Cu privire la întinderea prejudiciului, tribunalul a reţinut că potrivit raportului de expertiză întocmit de expertul C. împreună cu experţii părţilor s-a stabilit că valoarea reparaţiilor şi reconstruirii imobilului este de 4.442.652 RON fără TVA. Cât priveşte opinia separată la raport depusă de expert parte reclamantă B., Tribunalul Ie-a înlăturat întrucât acesta nu face decât să reia obiecţiunile pârâtei care au fost respinse prin încheierea din 3 octombrie 2013. Dacă pentru părţi dispoziţiile legale permit formularea de obiecţiuni, în ceea ce priveşte experţii, tocmai datorită cunoştinţelor de specialitate aceştia sunt chemaţi să dea răspunsuri concrete şi detalii explicite asupra situaţiilor examinate.

Prin urmare, fără a nega dreptul expertului părţii de a avea opinii diferite, revine acestuia să prezinte propriile lui calcule ori opinii asupra obiectului expertizei, ori obiecţiunile expertului privesc întrebări adresate expertului judiciar şi nu propriile calcule, ori atâta timp cât experţii au stabilit împreună valoarea dependinţelor şi a îmbunătăţirilor aduse era obligaţia acestuia a reface calculele raportat la cele invocate în opinia separată, în lipsa acestora Tribunalul nu poate face controlul jurisdicţional, urmând să se raporteze la opinia comună rezultată din raportul de expertiză acceptat de cei trei experţi.

Din valoarea de 4.492.652 RON Tribunalul a scăzut valoarea îmbunătăţirilor aduse suplimentar prin reconstrucţie de 931.528 RON, franciza de 0,5% şi deşeurile valorificate la Remat de 26.403 RON, de asemenea se va scădea suma de 3.078.567 dar se vor adăuga şi cheltuieli de curăţenie la locul incendiului în valoare de 260.869 RON. Întrucât conform art. 5.3 din contractul de asigurare suma asigurată trebuie să cuprindă şi TVA în valorile experţilor nu cuprinde aceasta, urmează a fi reţinut şi procentul de 24% aferent TVA astfel că diferenţa dintre valoarea stabilită de expertiză şi cele achitate de parte este de 1.267.287 RON care potrivit art. 969 C. civ. raportat la art. 7 din poliţa de asigurare, Tribunalul a obligat pârâta să o achite. Cum potrivit art. 43 C. com. obligaţiile comerciale sunt purtătoare de dobândă de la data scadenţei, în cazul asigurător ar fi data avizării daunei, respectiv 7 septembrie 2011 şi până la achitarea debitului principal. Conform art. 273 C. proc. civ., reţinând culpa pârâtei în purtarea procesului, faţă de limitele de despăgubiri acordate, proporţional cu acestea vor fi acordate şi cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel reclamanta SC A. SRL Paşcani - prin administrator P.V. - şi pârâta SC U.A. SA Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia nr. 168 din 2 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă s-au admis apelurile declarate de reclamanta SC A. SRL - prin administrator P.V. şi pârâta SC U.A. SA Bucureşti, împotriva Sentinţei nr. 2184 din 9 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia civilă.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că:

A fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 1.363.362,61 RON, în loc de 1.267.287 RON.

S-au păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu sunt contrare prezentei decizii.

Au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părţi.

În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

Este cert faptul că la data de 14 aprilie 2010 a fost încheiat între părţile din prezenta cauză un contract de asigurare, obiectivat prin poliţa seria B nr. ....., având ca obiect asigurarea unor bunuri constând în abator, clădire şi dependinţe situate în localitatea Liteni, sat Roşcani judeţul Suceava, durata contractului fiind de 3 ani. La data de 9 martie 2011 a survenit unul din riscurile asigurate, respectiv un incendiu care a afectat bunurile în cauză, dauna pricinuită nefiind totală. Ulterior, reclamanta-apelantă a procedat la remedierea pagubelor cauzate de incendiu.

În temeiul amintitului contract de asigurare şi subsecvent survenirii riscului asigurat, apelanta-pârâtă a procedat la achitarea unor sume de bani, cu titlu de despăgubire, respectiv 2.408.690 RON (remiterea sumei fiind recunoscută de reclamantă) precum şi suma de 669.877,60 RON ce a făcut obiectul unei oferte reale urmate de consemnaţiune, plată valabilă, fiind apreciate ca îndeplinite exigenţele art. 1115 C. civ. în consecinţă, suma totală achitată de pârâtă cu titlu de despăgubire este de 3.078.567,60 RON.

I. Cu privire la cuantumul sumei asigurate în temeiul menţionatului contract, s-a reţinut că judecătorul fondului a apreciat această sumă ca fiind 18.000.000 RON, însă în opinia curţii de apel această statuare nu este una corectă. Astfel, este real faptul că amintita poliţă are consemnată cifra de 18.000.000 RON ca reprezentând suma totală asigurată. Însă, instanţa de apel a constatat că din examinarea aceluiaşi document rezultă că durata convenţie în cauză a fost de 3 ani, în dreptul fiecărui an fiind consemnată o valoare asigurată de 6.000.000 RON. Este contrară logicii o fracţionare a sumei totale asigurate în funcţie de numărul de ani pe durata cărora se desfăşoară contractul, valoarea respectivei sume neputând varia; este rezonabil a se presupune că suma de 18.000.000 RON reprezintă o eroare comisă de reprezentantul pârâtei cu ocazia completării poliţei; simplul fapt că acesta are calitatea de profesionist nu poate duce la concluzia că interpretarea dispoziţiilor din convenţia părţilor ar trebui efectuată trunchiat, fără coroborarea celorlalte menţiuni din cuprinsul actului. În sprijinul acestei concluzii cu privire la suma asigurată vin şi menţiunile din cererea-formular depusă în original la dosarul cauzei (apel), unde se menţionează de către reprezentantul apelantei suma asigurată în cuantum de 6.000.000 RON, adresa emisă de către aceeaşi parte indicând aceeaşi sumă ca valoare a bunului asigurat. De asemenea, poliţa anterioară încheiată între aceleaşi părţi cu privire la acelaşi bun asigurat relevă aceeaşi valoare a sumei asigurate. Prin urmare, în considerarea celor anterior menţionate instanţa de apel a reţinut că suma asigurată în temeiul convenţiei încheiate între părţi este de 6.000.000 RON.

II. O altă problemă în discuţie, neanalizată de judecătorul de primă instanţă ca urmare a concluziilor acestuia referitoare la valoarea sumei asigurate, o reprezintă o potenţială incidenţă a subasigurării, fapt clamat de apelanta-pârâtă. Astfel, este real că dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 136/1995 prevăd reducerea indemnizaţiei de asigurare în situaţia existenţei unei disproporţii între valoarea bunului la momentul producerii evenimentului asigurat şi suma asigurată. Proba disproporţiei de valoare incumbă, potrivit art. 1169 C. civ., acelei părţi care reclamă existenţa situaţiei anterior menţionate, respectiv apelanta-pârâtă. Instanţa de apel a apreciat însă că amintita parte nu a reuşit să producă probe în sprijinul celor afirmate. Astfel, în dovedirea tezei subasigurării partea menţionată a făcut trimitere la expertiza extrajudiciară întocmită de expert D. în iulie 2012, care indică o valoare de înlocuire la nou a bunurilor asigurate de 10.908.400 RON. Aceeaşi parte depune însă, în susţinerea apărărilor sale un alt raport de evaluare extrajudiciar, întocmit la momentul aprilie 2009, care relevă o valoare de piaţă a bunurilor asigurate de 6.515.000 RON. În acest context, trebuie menţionată valoarea probatorie a expertizelor extrajudiciare în cadrul procesului civil, acestea nefiind opozabile părţii adverse, având a fi considerate ca simple înscrisuri. În cauză s-a constatat că înscrisurile depuse de parte în susţinerea afirmaţiei analizate conţin date contradictorii, neexistând elemente probatorii care să ducă instanţa la concluzia că vreuna din cele două expertize judiciare ar avea un grad de pertinenţă mai mare. Mai mult decât atât, deşi pârâtei i-a fost încuviinţată de către prima instanţă administrarea probei cu expertiza evaluatorie, acesta nu a solicitat încuviinţarea de către judecător a unor obiective de expertiză vizând stabilirea valorii bunurilor asigurate la momentul producerii incendiului, în vederea susţinerii tezei subasigurării. În concluzie, instanţa de apel a apreciat că nu există suficiente elemente probatorii care să ateste ipoteza subasigurării, astfel încât susţinerile apelantei-pârâte în acest sens nu pot fi primite.

III. S-a reţinut că un alt element cu privire la care părţile sunt în dezacord îl reprezintă valoarea lucrărilor necesare pentru aducerea bunurilor afectate de incendiu la starea acestora de dinaintea survenirii riscului asigurat. În acest sens era imperativ a se proceda la administrarea unei probe cu expertiza evaluatorie a imobilelor afectate, sens în care judecătorul de primă instanţă a şi procedat. Nelegală este însă modalitatea prin care acesta a înţeles să soluţioneze obiecţiunile părţilor cu privire la concluziile expertului, în sensul respingerii acestora ca inadmisibile. Astfel, nu există norme de procedură care să prohibească dreptul părţilor de a formula obiecţiuni faţă de statuările din raportul de expertiză, în situaţia în care instanţa a încuviinţat participarea la lucrări şi a unor experţi desemnaţi de părţi.

În consecinţă instanţa de apel, analizând obiecţiunile formulate de părţi, a dispus efectuarea unui supliment la raportul iniţial întocmit, concluziile acestuia fiind depuse la dosarul cauzei. În sensul celor de mai sus trebuie arătat că, prin raportul de expertiză depus în primă instanţă, specialistul desemnat a arătat că valoarea de reparaţie/reconstrucţie a imobilelor afectate de incendiu se ridică la suma de 4.492.652,03 RON, fără TVA, sumă avută în vedere şi de către Tribunal. Analizând obiecţiunile formulate de părţi, expertul a depus la dosarul cauzei suplimentul la raport, document în cuprinsul căruia specialistul a analizat criticile părţilor şi, în anumite cazuri, şi-a reconsiderat poziţia, în sensul modificării corespunzătoare a concluziilor cuprinse în document; faţă de supliment numai apelanta-reclamantă a înţeles să formuleze obiecţiuni. Cu privire la aceste obiecţiuni, curtea de apel a reţinut că acestea sunt în fapt o reiterare a criticilor raportului de expertiză efectuate în faţa primei instanţe, expertul răspunzând punctual şi lămuritor acestora în cuprinsul suplimentului la raport depus în apel. Un ultim aspect semnalat de către apelanta-reclamantă prin obiecţiuni are a fi lămurit, şi anume modul în care expertul stabileşte, în finalul suplimentului la raport, suma necesară pentru aducerea imobilelor la forma anterioară, respectiv 4.237.464,21 RON, exclusă fiind contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate la imobile cu ocazia reparaţiilor. Cu privire la acest aspect, s-a arătat că, aşa cum expertul a precizat în cuprinsul răspunsului la obiecţiunile SC A., suma anterior menţionată a fost obţinută prin totalizarea sumelor prevăzute la capitolele/subcapitolele 1.2, 1.3, 2, 4.1, 4.2 şi 5.1.1 din devizul general, fiind aduse şi argumente pertinente în favoarea acestei modalităţi de calcul.

Prin urmare, având în vedere cele anterior enunţate, instanţa de apel a avut în vedere că suma necesară pentru aducerea bunurilor asigurate la starea acestora de dinaintea survenirii evenimentului asigurat este de 4.237.464,21 RON. În acest sens, susţinerile apelantei-reclamante cu privire la o valoare mult superioară a despăgubirii sunt nefondate, cum nefondate sunt şi susţinerile apelantei-pârâte privitoare la aplicarea unui coeficient de uzură la valoarea bunurilor afectate. Astfel, este real faptul că dispoziţiile art. 7.2 lit. b) din condiţiile specifice aferente poliţei de asigurare în cauză prevăd scăderea deprecierii datorate uzurii bunului asigurat din cuantumul despăgubirii, însă, după cum anterior s-a menţionat, prin suplimentul la raportul de expertiză, necontestat de asigurător, expertul a stabilit valoarea despăgubirii având în vedere cheltuielile necesare pentru readucerea bunurilor la momentul anterior izbucnirii incendiului, fiind deci avute în vedere şi eventuale deprecieri apărute ca urmare a uzurii bunurilor. S-a apreciat că nu pot fi avute în vede susţinerile din expertiza judiciară efectuată de expert D.I., întrucât, pe de o parte, aceasta nu este opozabilă părţii adverse, şi, pe de altă parte, în cuprinsul amintitei lucrări se face o evaluare la nou a imobilelor în speţă, fără a se lua deci în calcul pretinsa uzură. În plus, chiar dacă s-ar fi luat în calcul acest ultim aspect menţionat trebuie avut în vedere că lucrarea a fost întocmită la momentul iunie 2012, după o perioadă de timp considerabilă de la producerea incendiului, şi, pe de altă parte, o stabilire a uzurii unei construcţii prin aplicarea unui procent nu apare ca fiind o metodă caracterizată de rigoare ştiinţifică, exigenţele unei lucrări de expertiză impunând examinarea concretă a construcţiilor şi identificarea punctuală a eventualelor degradări produse ca urmare a trecerii timpului.

IV. Referitor la critica apelantei-pârâte vizând greşita reţinere de către judecătorul de primă instanţă a franşizei contractuale, instanţa de apel a constatat că, într-adevăr, nu reiese cu certitudine modalitatea în care a fost dedusă din calculul despăgubirii valoarea franşizei. Potrivit menţiunilor din poliţă, drepturile asiguratului sunt grevate de o franşiză de 0,5%, procent care are a fi raportat la suma asigurată, date fiind şi prevederile art. 27 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 (forma în vigoare la data încheierii contractului). Prin urmare, cuantumul despăgubirii cuvenite asiguratului are a fi diminuat cu suma de 30.000 RON, reprezentând franşiza.

V. În fine aceeaşi apelantă-pârâtă a criticat obligarea sa la plata TVA-ului aferent sumei stabilite cu titlu de despăgubire. Curtea de apel a găsit şi aceste critici ca întemeiate; astfel, pe de o parte, este real că apelanta-reclamantă nu a solicitat prin acţiunea introductivă de instanţă obligarea pârâtei la plata TVA aferent despăgubirilor cuvenite, deci judecătorul fondului a dat ceea ce nu s-a cerut. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că s-a solicitat inclusiv TVA-ul aferent despăgubirilor, soluţia de admitere a acestei solicitări apare, de asemenea, ca fiind eronată. În primul rând, invocarea dispoziţiilor art. 5.3 din condiţiile specifice de asigurare este greşită. Aceste prevederi fac vorbire despre suma asigurată. în ceea ce priveşte despăgubirea sunt incidente dispoziţiile art. 7.8 din aceleaşi Condiţii, care exclud de la plată taxele pe care asiguratul are dreptul de a le deduce conform legislaţiei fiscale. În speţă, asiguratul are dreptul de deducere a TVA-ului aferent lucrărilor de reparaţii efectuate. Curtea a ajuns la această concluzie având în vedere dispoziţiile art. 141 alin. (2) lit. b) şi art. 145 - 147 din Legea nr. 571/2003, interpretarea oferită de organul fiscal acestor norme. În plus, reclamanta a recuperat deja o parte din TVA-ul aferent lucrărilor de remediere a daunelor, astfel cum rezultă din Procesul-verbal nr. 17213 din 15 octombrie 2014, întocmit de reprezentanţii ANAF. Nu în ultimul rând, trebuie arătat că reclamanta nu a făcut dovada că a comunicat pârâtei exemplarele originale ale facturilor achitate subsecvent lucrărilor de reparaţii efectuate, fapt de natură a consolida ideea că partea menţionată a iniţiat sau va iniţia demersuri pentru recuperarea taxei, având în vedere că un asemenea demers presupune depunerea la organul fiscal a originalelor facturilor în cauză, potrivit pct. 46 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004, emise în explicitarea Titlului VI din Legea nr. 571/2003.

Pe cale de consecinţă, având în vedere cele anterior menţionate, instanţa de apel a reţinut că, subsecvent producerii evenimentului asigurat, suma necesară pentru remedierea avariilor suferite se ridică la 4.237.464,21 RON (conform raportului de expertiză), la care se adaugă suma de 260.869 RON, reprezentând cheltuieli de curăţenie la locul incendiului, efectuate prin intermediul SC A.P. SRL, aspect reţinut de judecătorul de primă instanţă şi necontestat de apelanta-pârâtă. Din totalul celor două sume are a fi scăzută suma de 26.403 RON reprezentând contravaloarea deşeurilor valorificate de apelanta-reclamantă, aspect de asemenea necontestat de apelanta-pârât, precum şi franşiza în cuantum de 30.000 RON. Consecutiv efectuării operaţiunilor aritmetice anterior menţionate şi având în vedere plata în valoare de 3.078.567.60 RON deja efectuată de pârâtă, rezultă o diferenţă de 1.363.362.61 RON, ce are a fi achitată în contul despăgubirilor datorate.

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel au declarat recurs reclamanta SC A. SRL şi pârâta SC U.A. SA.

Prin recursul formulat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă SC A. SRL susţine că instanţa de apel nu a soluţionat în mod corect toate chestiunile supuse analizei, motiv pentru care consideră că se impune admiterea acestuia şi modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului său astfel cum a fost formulat.

1. Recurenta-reclamantă susţine că aprecierea instanţei de apel asupra sumei asigurate, în sensul că valoarea corectă a bunurilor pentru care s-a încheiat asigurarea este de 6.000.000 RON, iar nu de 18.000.000 RON, este greşită, fiind urmarea unei interpretări eronate urmare a schimbării înţelesului actului juridic şi greşitei aplicări a legii, fapt ce plasează hotărârea pronunţată sub incidenţa dispoziţiilor de casare conţinute de art. 304 pct. (8) şi (9) C. proc. civ.

Arată recurenta că durata convenţiei era clară, de 3 ani şi, contrar celor reţinute de instanţa de apel nu făcea obiectul niciunei neînţelegeri, instanţa concluzionând că, în dreptul fiecărui an a fost trecută valoarea asigurată, de 6.000.000 RON. Percepţia este greşită, cea corectă fiind exact invers, în sensul că, în dreptul fiecărei sume de 6.000.000 RON se trece: AN1, AN2, AN3. Această menţiune, a fost făcută, pentru a putea corobora plata ratelor de primă de 5.700 RON scadente anual (prima totală pentru suma de 18.000.000 RON, de 17.100 RON, fiind fracţionată în trei rate anuale) aşa cum rezultă din coroborarea cu ultima coloană a tabelului din conţinutul poliţei de asigurare, în care este trecută rata anuală de primă.

Coloana la care este afectată suma totală de 18.000.000 RON indică la modul cel mai clar, din chiar formularul tipizat că avem de-a face cu trei categorii de bunuri asigurate, pe care recurenta-reclamantă arată că le-a şi indicat în schiţa topo depusă în anexa la cererea introductivă.

Coloana din cuprinsul poliţei menţiona clar: "Denumire bunuri şi categorii de bunuri asigurate" nicidecum nefiind vorba de perioade de timp ci de bunuri. Formularul aparţine pârâtei, nu a fost obiect al vreunei negocieri iar completarea aparţine tot asigurătorului.

Fracţionarea valorii totale a sumei asigurate, de care arată instanţa că ar fi contrară logicii, nu este operaţiunea reclamantei şi nici nu poate fi interpretată în sensul contrar intereselor asiguratului.

În concluzie, nu asiguratul este cel care trebuie să suporte efectele negative pentru menţiunile care pot apare ca şi "contrare logicii" inserate în cuprinsul poliţei de asigurare de prepusul asigurătorului, pentru care acesta răspunde atât contractual cât şi legal - art. 1000 alin. (3) C. civ.

Avem, astfel, de-a face cu o dublă responsabilitate care revine asigurătorului: în calitatea sa de profesionist al acestui raport juridic precum şi în cea de comitent pentru neglijenţa prepusului său, pe care, chiar instanţa de apel o identifică. Nicidecum nu poate fi exonerat de răspundere aşa cum greşit şi fără niciun temei considera instanţa de apel când arăta că "simplul fapt că are calitatea de profesionist, nu poate duce la concluzia ca interpretarea dispoziţiilor din convenţia părţilor ar trebui efectuată trunchiat, fără coroborarea celorlalte menţiuni din cuprinsul actului".

Interpretarea trunchiată a conţinutului poliţei de asigurare aparţine pârâtei, ajutată şi de modul în care a fost completată poliţa, cu posibilităţi de interpretare, datorată neglijenţei ori intenţiei prepusului sau, putându-se presupune fără nicio rezervă că eroarea a fost, în mod voit strecurată de asigurător, pentru a se crea confuzie în privinţa interpretării valorii asigurate iar, în cazul producerii unui eveniment, la o asemenea valoare, de 18.000.000 RON, să se invoce o altă valoare asigurată, mai mică.

Eroarea, considerată de către instanţă că s-a produs, în mod rezonabil, în condiţiile în care ea există în ce priveşte conţinutul poliţei de asigurare, nu poate profita nicidecum asigurătorului care este profesionist faţă de reclamantă şi comitent pentru cel care a completat poliţa şi îi revine obligaţia de garantare a acestor operaţiuni.

S-a arătat că, doar simpla afirmare a calităţii de profesionist a asigurătorului nu poate impune concluzia asupra faptului că suma asigurată este de 18.000.000 RON, instanţa de apel adăugând argumente în acest sens precum: menţiunile din cererea formular pentru suma de 6.000.000 RON, o adresă emisă de A., tot cu aceeaşi sumă, precum şi valoarea din poliţa anterioară.

În opinia recurentei-reclamante, aceste argumente nu pot fi luate în considerare întrucât trebuie făcută aplicarea art. 11 din Legea 136/1995 şi ale art. 977 - 985 C. civ., ele nu ar fi suficiente pentru a răsturna, din sarcina asigurătorului, obligaţia ce o are în calitate de profesionist faţă de reclamantă şi comitent pentru prestaţia sa în această materie şi pentru răspunderea faţă de prepusul său.

Deci, documentele pe care legea le stabileşte clar în ce priveşte proba raportului juridic de asigurare sunt: fie poliţa de asigurare, fie nota de acoperire, nicidecum vechea poliţă, vreo adresă emisă de asigurat sau menţiunile din cererea formular.

Cel mai important argument, în sensul valorii de 18.000.000 RON a sumei asigurate, pe care instanţa de apel îl trece cu vederea, nu constă în actele la care se limitează cercetarea judecătorească ci, în prestaţia şi comportamentul asigurătorului.

Recurenta-reclamantă reiterează faptul că asigurătorul nu numai că a încheiat o poliţă pentru suma asigurată de 18.000.000 RON dar peste tot, în acţiunile sale ulterioare de lichidare a prejudiciului, s-a comportat ca şi când poliţa era într-adevăr încheiată pentru 18.000.000 RON.

În acest sens stă mărturie întreaga prestaţie a lichidatorului mandatar al pârâtei, P.R.C. SRL, prestaţie care vizează lucrări de reparaţii care depăşesc valoarea de 6.000.000 RON.

Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă susţine că dacă pârâta i-ar fi spus la deschiderea dosarului de daune, că valoarea maximă asigurată este 6 milioane RON şi că se impune şi efectuarea unei proporţii (data fiind eventuala subasigurare), reclamanta nu ar mai fi acceptat nicidecum soluţiile tehnice de reparaţii propuse de mandatarul asigurătorului şi ar fi optat pentru o reparaţie cu costuri mai mici care să fie acoperite de maximul valorii pe care o putea acorda asigurătorul.

Consideră recurenta-reclamantă că argumentele sale au o valoare mai mare, urmăresc atingerea scopului protejării interesului prioritar al neprofesionistului în raportul juridic cu profesionistul şi dovedesc în mod clar, alături de acest comportament al asigurătorului, ulterior producerii evenimentului asigurat, că valoarea corectă ce trebuie reţinută pentru această asigurare este de 18.000.000 RON.

2. Cu privire la modul de abordare a problemei subasigurării, de către instanţa de apel.

Deşi concluzia instanţei, potrivit cu care nu putem vorbi de subasigurare în cauza pendinte, îi este favorabilă, recurenta-reclamantă arată că nu poate fi de acord cu modul în care judecata a ajuns la această concluzie, considerând legală şi temeinică soluţia şi modul de abordare avut de instanţa de fond care, în mod corect nu a îmbrăţişat teza subasigurării, atât timp cât avem de-a face cu o valoare totală a sumei asigurate de 18.000.000 RON.

Mai mult, aprecierea grosso-modo a valorii necesare lichidării prejudiciului, este o obligaţie care incumbă asigurătorului, la deschiderea dosarului de daune, imediat după avizarea daunei, asigurătorul având obligaţia legală de a constitui aşa-numita rezervă de daune, sumă ce reprezintă tocmai această apreciere a sumei necesare lichidării pagubei. Rezerva de daune este strict raportată la valoarea maximă a sumei asigurate.

Această rezervă de daune, ca şi multe alte piese din dosarul de daune, pârâta nu Ie-a pus la dispoziţia cercetării judecătoreşti deşi au fost solicitate, iar potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi reasigurare, asigurătorul are obligaţia de a-şi întocmi norme proprii privind lichidarea daunelor, la care obligaţii se adaugă şi cele impuse de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor privind constituirea rezervelor minimale de daune. Deşi opisul cu documentele dosarului de daune, privind imobilul distrus în incendiu, conţine sute de pagini de dosar de daună, la dosarul cauzei sunt aproximativ 20 - 30 de pagini, pârâta ascunzând acele piese care îi sunt defavorabile şi incriminează modul în care a lichidat dauna.

Arată că, întrucât instanţa de fond a apreciat faptul că valoarea sumei asigurate este de 18.000.000 RON, nu a mai considerat de cuviinţă să admită cererea reclamantei privind comunicarea întregului dosar de daune însă, instanţa de apel, în condiţiile în care a stabilit că valoarea asigurată era de 6.000.000 RON, avea obligaţia de a lua în considerare şi de a verifica dacă, într-adevăr, pârâta a luat măsurile de constituire şi lichidare a daunei, de la momentul deschiderii dosarului de daune, în conformitate cu această valoare.

Astfel, abuzurile pârâtei în ce priveşte lichidarea acestei daune, cu invocarea, abia la un an şi jumătate de la incendiu, când lucrările de reparaţie erau aproape gata, a tezei subasigurării, rămâne nesancţionată de către judecată, încălcându-se, din nou, obligaţiile pe care pârâta le are în calitate de profesionist al acestui raport juridic, calitate, pe care, cu nelegalitate, instanţa de apel o trece pe un plan secund în cântărirea efectelor raporturilor juridice analizate. Şi aceste observaţii sunt argumente în plus, în dovedirea faptului că, simpla calitate de profesionist al prezentului raport juridic este prevalentă în generarea obligaţiilor asigurătorului iar nu cum, în mod greşit pretinde instanţa de apel, că ar avea o mai mică importanţă.

3. Greşita apreciere a valorii ce trebuie achitată ca diferenţă de indemnizaţie de despăgubire.

Recurenta-reclamantă consideră că eroarea în stabilirea valorii de achitat în sarcina pârâtei, cu titlu de diferenţă de indemnizaţie de despăgubire, este generată de două chestiuni pe care instanţa de apel, asemeni celei de fond pe alocuri, a renunţat la a le soluţiona legal:

- încălcarea dreptului său la apărare şi la un proces echitabil, constând în respingerea obiecţiunilor făcute la Suplimentul la Raportul de expertiză şi respingerea cererii de audiere a expertului tehnic în vederea precizării unor chestiuni efectiv tehnice ale concluziilor sale.

- expertul, fără niciun temei, din totalul general al cheltuielilor necesare pentru aducerea bunului în situaţia anterioară incendiului, reţine în stabilirea valorii finale de reparaţie doar "C+M", adică doar cheltuielile de construcţie şi montaj, deşi, în devizul final, introduce toate cheltuielile necesare readucerii în starea iniţială.

Consideră totuşi, că din mijloacele de probă aflate la dosarul cauzei şi din corecta interpretare a dispoziţiilor art. 8, pct. 4.6. din anexa 4 a H.G. nr. 28/2008, instanţa de recurs poate face corecta stabilire a valorii de reconstrucţie, reţinând-o, din chiar Devizul general întocmit de expert pentru termenul din 19 noiembrie 2014, ca fiind 5.502.087,23 RON şi nu 4.237.464,21 RON cum greşit interpretează expertul dispoziţiile art. 8 din H.G. nr. 28/2008, impunându-se doar modificarea deciziei în sensul indicat.

4. Referitor la chestiunea franşizei aplicate, recurenta-reclamantă consideră că acest aspect face obiectul verificării de către instanţa de recurs, ocazie cu care solicită să se aibă în vedere faptul că, procentul trebuie aplicat valorii de despăgubire acordată iar nu valorii sumei asigurate, cum a apreciat instanţa de apel, acest calcul urmând a fi efectuat după stabilirea acelei diferenţe de indemnizaţie ce trebuie suportată de pârâtă.

5. Cu privire la valoarea TVA, recurenta-reclamantă susţine că soluţia pronunţată de instanţa de apel în această chestiune este nelegală, încălcând dispoziţiile conţinute în condiţiile de asigurare şi cele ale art. 969 C. civ., eroarea rezultând din greşita aplicare a unor dispoziţii legale care nu sunt incidente în cauză precum şi greşita interpretare a raporturilor juridice deduse spre soluţionare.

Consideră că pârâta datorează TVA-ul, astfel cum a reţinut instanţa de fond, conform condiţiilor de asigurare depuse în original, unde se arată clar faptul că asigurătorul datorează taxele precum TVA, nicidecum aceasta fiind exclusă din obligaţiile de despăgubire, aşa cum greşit a reţinut judecata apelului conform dosarului de fond şi dispoziţiilor legale ce reglementează TVA.

De asemenea, arată că nu poate fi primit argumentul pârâtei privitor la excluderea de la plata TVA-ului, conform dispoziţiilor Codului fiscal citate de aceasta. Ele erau în vigoare şi la data încheierii contractului şi nimic nu a împiedicat-o să ajusteze contractul în sensul acestor norme, contactul fiind încheiat legal, clauzele sale având puterea legii între părţi. Privitor la cheltuielile de judecată din apel, se impune ajustarea soluţiei dată în apel şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor ocazionate cu apelul.

Recurenta-pârâtă SC U.A. SA şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de reclamanta A. SRL şi admiterii apelului său, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei ca neîntemeiată şi exonerării pârâtei de la plata despăgubirilor la care a fost obligată.

Recurenta-pârâtă consideră că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, fiind nesocotite atât prevederile art. 9.1 ale Condiţiilor contractului de asigurare ....., cât şi cele ale art. 7.2 lit. b) din Condiţiile specifice de asigurare care reprezintă voinţa părţilor, dar şi prevederile art. 28 şi ale art. 27 din Legea nr. 136/1995.

Astfel, susţine că în mod nelegal instanţa de apel a considerat că în prezenta cauză nu se aplică subasigurarea în calculul despăgubirilor, deşi a reţinut că valoarea bunurilor era de 6.000.000 RON, aceasta fiind şi suma asigurată conform poliţei de asigurare, încălcând prevederile art. 9.1 din Condiţiile specifice de asigurare ale contractului ....., cât şi prevederile art. 28 din Legea nr. 136/1995 (reluate în actuala reglementare de dispoziţiile art. 2218 din Noul C. civ.) prin care se pune în aplicare sistemul acoperirii proporţionale.

Instanţa de apel nu a aplicat sistemul proporţionalităţii ca efect al subasigurării, în sensul că indemnizaţia plătită de asigurător trebuie să acopere numai acea proporţie din dauna reală, pe care o reprezintă suma asigurată din valoarea reală a bunului.

Recurenta-pârâtă arată că bunurile au fost asigurate şi în trecut, pentru perioada anterioară producerii evenimentului, U.A. emiţând poliţa de asigurare ..... în data de 15 aprilie 2009 pentru perioada 15 aprilie 2009 - 14 aprilie 2010, suma asigurată fiind de 6.515.000 RON, în cuprinsul poliţei de asigurare fiind menţionat că drepturile din asigurare sunt cesionate în favoarea băncii VB SA România şi faptul că suma asigurată a fost stabilită de reprezentanţii băncii. Menţionează că suma asigurată a fost stabilită şi cerută pentru preluarea în asigurare în baza Raportului de evaluare a proprietăţii imobiliare, întocmit de D.R.S. SRL, în scopul obţinerii de angajamente financiare de la unitatea bancară VB sucursala Iaşi de către A. SRL, prin care imobilele au fost evaluate la suma de 6.515.000 RON, pentru garantarea unui împrumut acordat de bancă.

Recurenta-pârâtă consideră că în mod eronat şi cu încălcarea prevederilor art. 9.1 din Condiţiile specifice de asigurare ale contractului ....., instanţa de apel a reţinut că raportul de evaluare întocmit de D.R.S. SRL ca fiind în contradicţie cu raportul de evaluare efectuat de expertul D.I., înlăturându-le pe ambele din economia probării aplicării subasigurării. Acest al doilea raport de evaluare nu a fost niciun moment contestat de către reclamantă, ba chiar a fost depus de către aceasta, cu titlu de înscris în probarea pretenţiilor sale. Prin compararea valorii asigurate de 6.000.000 RON a celor 9 imobile, cu valoarea de înlocuire a imobilelor conform evaluării din expertiză, rezultă subasigurarea imobilelor supuse asigurării, coeficientul de subasigurare fiind de 60,78% în baza principiului proporţionalităţii şi care trebuie să fie aplicat despăgubirii.

Recurenta-pârâtă susţine că în mod nelegal instanţa de apel a înlăturat coeficientul de uzură din calculul despăgubirii.

Astfel, motivând că susţinerile pârâtei referitoare la aplicarea procentului de depreciere datorat uzurii în calculul despăgubirii sunt nefondate, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 7.2 lit. b) din Condiţiile specifice de asigurare ale contractului ......., în condiţiile în care temeiul contractual îşi are izvorul în prevederile legale ale art. 27 din Legea nr. 136/1995.

Recurenta-pârâtă arată că coeficientul de uzură de 9,5% a fost stabilit de expert D.I. în raportul de evaluare întocmit în iulie 2012, raport care nu a fost contestat de reclamantă, fiind depus chiar de către acesta cu titlu de înscris în dovedirea pretenţiilor, iar opinia instanţei de apel referitoare la faptul că stabilirea uzurii prin aplicarea unui coeficient asupra valorii bunului nu ar fi o metodă riguros ştiinţifică apare ca nelegală, având în vedere că şi prin legea contabilităţii este consfinţită modalitatea de stabilire a uzurii unei clădiri, prin amortizarea valorii acesteia, pe baza unui coeficient care se stabileşte în funcţie de valoarea normată de utilizare a clădirii. De altfel, acest procent al deprecierii/uzurii este în conformitate cu normativele legale, respectiv H.G. nr. 2139/2004 pentru adoptarea Catalogului privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe.

Prin urmare, recurenta-pârâtă susţine că, în raport de prevederile legale şi condiţiile contractuale, în funcţie de intervalul de timp scurs între momentul producerii incendiului (9 martie 2011) şi data edificării construcţiilor (2007 - 2008), calculul despăgubirii realizat de instanţa de apel este în parte nelegal, întrucât din valoarea reparaţiei/construcţiei trebuia scăzută valoarea uzurii clădirilor în momentul producerii incendiului (4.237.464,21 X 9,5%= 402.559 RON). A judeca altfel ar presupune admiterea unei îmbogăţiri fără just temei a reclamantei.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate de către recurenta-reclamantă şi de către recurenta-pârâtă, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele care succed:

Cât priveşte recursul formulat de recurenta-reclamantă SC A. SRL, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Articolul 304 pct. 8 C. proc. civ. prevede ca motiv de recurs cazul în care instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Instanţa schimbă natura contractului dacă, de exemplu, califică un contract de vânzare-cumpărare drept un contract de donaţie, şi îl denaturează atunci când, interpretând actul, îi atribuie un alt înţeles, pe care termenii şi textul lui, în loc să-l sprijine, îl exclud în mod clar şi vădit neîndoielnic.

Dacă însă ar rezulta un dubiu în privinţa conţinutului actului juridic dedus judecăţii, interpretarea dată de judecătorii fondului nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs, întrucât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu permite acest lucru.

Prin urmare, sub aspectul sumei asigurate, instanţa de apel a analizat în mod corect Contractul de asigurare ......, cererea-chestionar aferentă cât şi Condiţiile generale şi specifice ale contractului de asigurare, apreciind cu justeţe că suma asigurată în temeiul convenţiei încheiate între părţi este de 6.000.000 RON şi nu de 18.000.000 RON, cum pretinde recurenta-reclamantă.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, cererea-chestionar este parte integrantă a contractului de asigurare, fiind înscrisul pe care solicitantul îl depune pentru încheierea poliţei de asigurare şi prin care acesta face cunoscute asigurătorului bunurile pe care doreşte să le asigure, le identifică şi le evaluează.

Astfel, pe baza probatoriului administrat în cauză, care nu poate fi reapreciat în recurs, având în vedere caracterul nedevolutiv al acestei căi de atac, instanţa de apel a apreciat în mod corect că suma asigurată este cea menţionată în cererea-chestionar şi în poliţa de asigurare, cu argumente de natură legală şi contractuală care nu schimbă cu nimic înţelesul actului juridic dedus judecăţii.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care se impută instanţei de apel modul în care judecătorul apelului a abordat problema subasigurării prin aplicarea greşită a coeficientului de subasigurare la calculul despăgubirii, acesta nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, care să determine modificarea hotărârii recurate, câtă vreme s-a constatat că nu există suficiente elemente probatorii care să ateste ipoteza subasigurării.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. indicat de recurent poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Aşadar, criticile întemeiate pe acest text de lege trebuie să se refere la modalitatea în care instanţa de apel a pronunţat o soluţie lipsită de temei legal, a încălcat sau aplicat greşit legea.

Susţinerile recurentei-reclamante privind greşita apreciere de către instanţa de apel a valorii ce trebuie achitată ca diferenţă de indemnizaţie de despăgubire, prin analizarea concluziilor Raportului de expertiză şi ale răspunsurilor la obiecţiuni ale expertului desemnat în cauză, nu pot fi reţinute.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludentei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Din expunerea argumentelor evocate de recurenta-reclamantă rezultă cu evidentă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Schimbarea situaţiei de fapt stabilită în cauză nu se poate produce în recurs, ceea ce tinde să obţină recurenta-reclamantă atunci când aduce în discuţie reaprecierea probelor reţinută de instanţa de apel (respingerea obiecţiunilor făcute la suplimentul la raportul de expertiză, respingerea cererii de audiere a expertului tehnic, concluziile expertului privind valoarea finală de reparaţie pentru aducerea bunului în situaţia anterioară incendiului), motiv pentru care, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 304 C. proc. civ., reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 şi ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispoziţiile Legii nr. 219/2005.

Totodată, simpla nemulţumire a recurentei-reclamante cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către reclamantă sunt aspecte care nu justifică invocarea motivelor de recurs bazate pe aplicarea greşită a unor dispoziţii contractuale ori aplicarea greşită a legii.

Este nefondată critica referitoare la franşiză, prin care recurenta-reclamantă contestă de fapt modul de calcul al despăgubirii.

Instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, cu respectarea prevederilor contractului de asigurare conform cărora valoarea franşizei este de 0,5% din suma asigurată şi ale art. 14 pct. 14.9 din Condiţiile specifice de asigurare prin care se stipulează că franşiza este suma pe care o suportă asiguratul şi se constituie prin aplicarea unui procent la suma asigurată.

Nici susţinerile recurentei-reclamante în ceea ce priveşte recuperarea TVA nu au justificare legală şi contractuală, decizia instanţei de apel fiind, şi sub acest aspect conformă atât cu legea cât şi cu prevederile condiţiilor de asigurare.

Conform art. 141 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată operaţiunile de asigurare şi/sau de reasigurare, precum şi prestările de servicii în legătură cu operaţiunile de asigurare şi/sau de reasigurare efectuate de persoanele impozabile care intermediază astfel de operaţiuni.

De asemenea, potrivit art. 7 pct. 7.8 din Condiţiile specifice de asigurare nu sunt despăgubite taxele plătite de asigurat, pe care acesta are dreptul să le recupereze conform legii (TVA).

Instanţa de apel a interpretat corect legislaţia în vigoare şi a aplicat în mod just mecanismul deducerii TVA, conform căruia, în aplicarea prevederilor art. 145 - 147 din C. fisc. şi pct. 46 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VI al Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, în cazul în care asiguratul nu depune la asigurător facturile de reparaţie/materiale în original, societatea de asigurare va achita despăgubirea fără TVA, deoarece asigurată (societatea deţinătoare a bunului reparat), înregistrată ca plătitoare de TVA, îşi poate deduce TVA aferentă acestor facturi.

Totodată, instanţa de apel a ţinut cont de probele administrate din care reieşea recuperarea de către recurenta-reclamantă a TVA aferentă lucrărilor de reconstrucţie.

Celelalte critici formulate de recurenta-reclamantă, în dezvoltarea tuturor motivelor, aşa cum au fost expuse mai sus, nu vor fi analizate, întrucât acestea vizează netemeinicia deciziei recurate, respectiv aprecierea probatoriului administrat în cauză şi stabilirea situaţiei de fapt, ceea nu se poate încadra în niciunul din motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în vigoare la data pronunţării deciziei recurate.

Referitor la recursul declarat de pârâta SC U.A. SA, Înalta Curte reţine următoarele:

Prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează două ipoteze: hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Deşi susţine că, în mod nelegal, instanţa de apel a considerat că în cauză nu se aplică subasigurarea bunurilor, încălcând dispoziţiile art. 9.1 din Condiţiile specifice de asigurare ale contractului ......, cât şi prevederile art. 28 din Legea nr. 136/1995,prin care se pune în aplicare sistemul acoperirii proporţionale, recurenta nu argumentează juridic în ce constă încălcarea acestor texte legale.

Privitor la problema subasigurării bunurilor şi aplicării principiului proporţionalităţii, instanţa de apel a constatat cu justeţe că nu există suficiente elemente probatorii care să ateste ipoteza subasigurării bunurilor, întrucât deşi pârâtei i-a fost încuviinţată de către prima instanţă administrarea probei cu expertiza evaluatorie, acesta nu a solicitat încuviinţarea de către judecător a unor obiective de expertiză vizând stabilirea valorii bunurilor asigurate la momentul producerii incendiului, în vederea susţinerii acestei teze.

Invocarea de către recurenta-reclamantă a unor expertize extrajudiciare (cea întocmită de expert D. în iulie 2012, care indică o care indică o valoare de înlocuire la nou a bunurilor asigurate de 10.908.400 RON şi cea întocmită de D.R.S. SRL în aprilie 2009, care relevă o valoare de piaţă a bunurilor asigurate de 6.515.000 RON), care conţin date contradictorii, în mod corect a fost apreciată de instanţa de apel că nu poate dovedi incidenţa în cauză a principiului subasigurării bunurilor, acestea având valoarea probatorie a unor înscrisuri.

Mijloacele de probă extrajudiciare, ca o excepţie de la principiul nemijlocirii probelor, se pot folosi numai în cazul în care nu pot fi administrate probe judiciare, iar părţile acceptă, îşi însuşesc, acele probe extrajudiciare, ceea ce nu este cazul în speţă.

Prin urmare, în ce priveşte greşita aplicare a principiului proporţionalităţii ca efect al subasigurării bunurilor, critica este nefondată, întrucât instanţa de apel a argumentat corect faptul că apelanta-pârâtă nu a dovedit diferenţa dintre valorile bunurilor asigurate între momentul încheierii asigurării şi cel al producerii evenimentului asigurat.

Nefondată este şi critica potrivit căreia în mod nelegal, încălcând dispoziţiile art. 7.2 lit. b) din Condiţiile specifice de asigurare ale contractului ....., instanţa de apel a înlăturat coeficientul de uzură din calculul despăgubirii.

Instanţa de apel a statuat că justeţe că, deşi dispoziţiile art. 7.2 lit. b) din condiţiile specifice aferente poliţei de asigurare în cauză prevăd scăderea deprecierii datorate uzurii bunului asigurat din cuantumul despăgubirii, prin suplimentul la raportul de expertiză, necontestat de asigurător, expertul a stabilit valoarea despăgubirii având în vedere cheltuielile necesare pentru readucerea bunurilor la momentul anterior izbucnirii incendiului, fiind deci avute în vedere şi eventuale deprecieri apărute ca urmare a uzurii bunurilor.

De asemenea, în mod corect s-a apreciat că nu pot fi avute în vede susţinerile din expertiza judiciară efectuată de expert D.I., întrucât, pe de o parte, aceasta nu este opozabilă părţii adverse, şi, pe de altă parte, în cuprinsul amintitei lucrări se face o evaluare la nou a imobilelor în speţă, fără a se lua deci în calcul pretinsa uzură.

Pe de altă parte, argumentele recurentei-pârâte, întemeiate pe dispoziţiile H.G. nr. 2.139/2004 nu pot fi reţinute, întrucât actul normativ este aplicabil în ce priveşte materia financiar-fiscală (stabilirea uzurii anuale ce urmează a fi dedusă contabil din profitul societăţii), materie complet diferită de acea uzură reală asupra căreia instanţa de apel a arătat că nu poate fi stabilită riguros ştiinţific decât prin examinarea concretă a construcţiilor şi identificarea punctuală a eventualelor degradări produse ca urmare a trecerii timpului.

Prin urmare, acea valoare a uzurii calculată de asigurător în finalul motivelor de recurs nu poate fi primită, materia la care se referă aplicarea uzurii descrie nefiind incidenţă în speţă, iar scăderea acestei uzuri a avut loc, nemaifiind necesară deducerea ei din nou.

Pentru toate considerentele reţinute, conform art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL şi de pârâta SC U.A. SA împotriva Deciziei nr. 168 din 2 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL şi de pârâta SC U.A. SA împotriva Deciziei nr. 168 din 2 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2015.

Procesat de GGC - LM