Fire damage insurance: effect of signed release declaration on extinction of claims and limits of appellate reinterpretation of standard forms

Asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 5146/103/2012 din 24 octombrie 2012, reclamanta A.V. a chemat în judecată pârâtele SC O.V.I.G. SA şi SC O.V.I.G. SA - Sucursala Neamţ pentru pretenţii în cuantum de 250.000 euro (echivalentul în RON 1.125.000 RON, pentru un curs 1 euro 4,5 RON).

Prin Sentinţa civilă nr. 38/COM din 10 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta A.V.

Tribunalul a reţinut că între părţi s-a încheiat un contract de asigurare complexă a locuinţelor conform poliţei seria F nr. X cu valabilitate de la 18 iunie 2010 până la data de 18 iunie 2011, obiectul asigurării constituindu-l imobilul deţinut cu titlu de proprietate situat în comuna Alexandru cel Bun, sat Vădurele, judeţul Neamţ, cu destinaţie de locuinţă, bunuri conţinute, împrejmuirea cât şi răspunderea civilă în valoare totală de 380.000 euro.

La data de 29 august 2010 a avut loc un incendiu care a afectat imobilul asigurat, în parte, iar reclamanta a fost despăgubită cu suma de 277.368 RON/echivalentul a 64.000 euro, la data de 17 noiembrie 2010.

S-a arătat că, la data de 2 noiembrie 2010, reclamanta a declarat, în scris, că prin primirea sumei de 277.368 RON, care reprezintă despăgubirea integral cuvenită, ca urmare a evenimentului (daunei) produse în data de 29 august 2010, nu mai are nicio pretenţie sau drept în legătură cu paguba respectivă. Totodată, a declarat că a luat cunoştinţă de modificarea sumei ca urmare a plăţii despăgubirii.

Ţinând cont de prevederile art. 11.10 din Condiţiile generale privind asigurarea complexă a locuinţelor care fac parte integrantă din contractul/poliţa de asigurare seria F nr. X din 18 iunie 2010 care prevăd că "prin plata despăgubirii se sting orice pretenţii ale Asiguratului sau, după caz, Beneficiarului, faţă de asigurător, în legătură cu dauna respectivă", precum şi de declaraţia dată de reclamantă la data de 2 noiembrie 2010, instanţa de apel a considerat că pretenţiile deduse judecăţii sunt nejustificate.

Împotriva sentinţei a declarat apel apelanta-reclamantă A.V.

Prin Decizia nr. 47/2015 din 17 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis apelul promovat de apelanta-reclamantă A.V., împotriva Sentinţei civile nr. 38/COM din 19 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Neamţ şi a fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 87.222 euro (echivalent în RON la data plăţii); s-au respins celelalte pretenţii, ca nefondate.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei-apelante suma de 7.961 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

Plata parţială a unei despăgubiri nu exonerează asigurătorul de acoperirea în întregime a pagubei suferite de asigurat în urma evenimentului asigurat, dacă întinderea reală a pagubei se înscrie în suma maximă asigurată.

S-a reţinut că în speţă nu se poate considera că prin acceptarea unei plăţi parţiale de aproximativ 64.000 de euro apelanta ar fi renunţat la restul despăgubirii care i se cuvenea. În acest sens se observă că intimatul asigurător stabileşte despăgubirea printr-un formular care are inserat, în toate cazurile, clauza referitoare la renunţarea de către asigurat a altor pretenţii, însă această clauză este una tip, care conţine o formulare unilaterală şi convenabilă asigurătorului. Dacă s-ar admite că prin acceptarea oricărei sume, dispuse a fi plătită de asigurător, asiguratul pierde dreptul la restul despăgubirii, s-ar ajunge în situaţia în care asiguratul, constrâns să primească o parte din despăgubire, să fie la aprecierea discreţionară şi arbitrară a asigurătorului, care îşi poate stabili să plătească doar cât îi convine, pe baza evaluării sale şi care nu poate fi opusă asiguratului sau instanţei de judecată.

În situaţia în care apelantei-asigurate i s-au oferit şi aceasta a primit cei aproximativ 64.000 de euro, pentru că atât a înţeles asigurătorul să-i plătească de bună-voie, conform instanţei de fond şi intimatului asigurător aceasta ar fi trebuit să refuze această sumă şi să se adreseze instanţei, unde trebuia să plătească taxa judiciară de timbru la valoarea pagubei reale, ceea ce transformă oferirea sumei de 64.000 de euro într-un veritabil mijloc de şantaj, primirea sumei oferite sub ameninţarea unor costuri eventuale şi mai mari în procesul de despăgubire, care se suprapun peste paguba suferită din incendiu, atrag nulitatea clauzei prin care apelanta ar fi renunţat la restul pretenţiilor sale, deşi contractul şi legea îi dădeau dreptul la despăgubirea integrală, dacă aceasta se înscria în limitele sumei maxime asigurate arătată în poliţa de asigurare (380.000 de euro).

Prin urmare, s-a apreciat că este greşită aprecierea instanţei de fond că prin semnarea unui formular de despăgubire tip (standard) şi conceput în totalitate de asigurător apelanta ar fi renunţat la restul despăgubirii şi că dreptul acesteia la acoperirea pagubei în întregime s-ar fi stins în acest mod. Acest mod de interpretare vine în contradicţie cu prevederile contractuale, unde se arată că asigurătorul se obligă să plătească asiguratului (beneficiarului) „despăgubirea cuvenită în condiţiile şi în cuantumul prevăzut în prezenta Poliţă", de unde rezultă că prin despăgubire cuvenită se înţelege paguba efectiv suferită, dar numai dacă aceasta se încadrează în cuantumul maxim prevăzut în poliţă, cele două limite neputând fi modificate cu ocazia despăgubirii, în mod unilateral şi abuziv de către asigurător, pe baza unei evaluări proprii şi pe baza unui „declaraţii" de acceptare în formular standard, al cărui conţinut nu a fost stabilit de comun acord cu apelanta. De altfel aceeaşi „declaraţie" cu conţinut nenegociat şi preformulat este şi cea în care apelantei i s-a recunoscut iniţial dreptul la despăgubire pentru întreaga sumă asigurată, de 380.000 de euro.

Mai mult, în niciuna dintre aceste două „declaraţii" de primire a despăgubirii nu este bifată clauza „Solicit/nu solicit reîntregirea sumei asigurate ca urmare a plăţii despăgubirii", ceea ce denotă o dată în plus că în mod greşit a considerat prima instanţă că apelanta ar fi renunţat la dreptul de a-şi întregi suma până la acoperirea integrală a pagubei rezultată din evenimentul asigurat şi care a avut loc, o dată cu despăgubirea parţială, prin primirea sumei de 64.000 euro.

Instanţa de apel a ţinut cont de concluziile rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, rapoarte care au stabilit valoarea reală a prejudiciului, atât cu privire la imobil, unde s-au luat în considerare costul readucerii acestuia la starea dinaintea incendiului, cea mai precisă reparare a prejudiciului fiind cea a restabilirii situaţiei anterioare producerii evenimentului, cât şi cu privire la bunurile mobile asigurate aflate în locuinţa asigurată şi distruse complet în incendiul care a avut loc.

Prin convertirea sumelor în RON rezultate din expertize în moneda euro la valoarea ei de la data reconstrucţiei locuinţei, ca monedă în care s-a stabilit suma maximă asigurată, rezultă că paguba totală suferită şi care a rămas neacoperită în urma plăţii parţiale a sumei de 64.000 de euro este de 87.222 euro, sumă care nu depăşeşte ceea ce s-a solicitat prin cererea de apel (100.000 de euro) şi care totodată reprezintă restul din paguba efectiv suferită de apelantă în urma evenimentului asigurat, ambele sume (64.000 euro şi 87.222 euro) nedepăşind suma maximă asigurată (380.000 euro).

Atât valoarea despăgubirii imobilului cât şi valoarea despăgubirii privind bunurile mobile pierite în incendiu au fost stabilite la acelaşi curs leu/euro, pentru soluţionarea unitară a cererii de despăgubire.

Nu au fost primite criticile privind valoarea bunurilor asigurate, ca depăşind valoarea reală a acestora la momentul încheierii poliţei de asigurare, deoarece valoarea bunurilor asigurate s-a stabilit de comun de ambele părţi, asigurătorul însuşindu-şi această valoare sub semnătură şi încasând primele de asigurare la valoarea stabilită prin poliţă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenta-reclamantă A.V. şi recurenta-pârâtă SC O.V.I.G. SA.

Recurenta-reclamantă A.V. a declarat recurs numai cu privire la neacordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată suportate în faza procesuală a fondului şi apelului, considerând că instanţa de apel prin decizia recurată a acordat cheltuieli de judecată în sumă de 7.961 RON fără a motiva hotărârea în acest sens.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că, în faza procesuală a fondului a suportat următoarele cheltuieli: taxă de timbru în cuantum de 8.611 RON (compusă din două chitanţe de 6.800 RON, respectiv 1.811 RON) aferentă pretenţiei în cuantum de 100.000 euro echivalentul în RON de 450.000 RON şi onorariu de avocat în cuantum de 4.500 RON, existând la dosar dovada realizării acestor cheltuieli.

În faza procesuală a apelului susţine că a realizat următoarele cheltuieli: taxă de timbru în cuantum de 4.305,5 RON; onorariu de expert cu specializarea în construcţii 1.000 RON; onorariu de expert cu specializarea în bunuri mobile de 500 RON şi onorariu de avocat 2.500 RON.

Astfel totalul cheltuielilor efectuate şi dovedite cu înscrisurile de la dosar sunt în sumă de 21.416,5 RON, iar instanţa de apel a acordat parţial aceste cheltuieli în sumă de 7.961 RON, motiv pentru care solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate şi obligarea intimatei la diferenţa sumei de 13.455,5 RON având în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (1) care prevăd că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă SC O.V.I.G. SA a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi cuprinde următoarele critici:

Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă apreciază că în cauza s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, respingându-se excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Astfel, arată că, după cum reiese din întreg materialul probator administrat în cauză, evenimentul asigurat, respectiv incendiul care a condus la avarierea imobilului şi bunurilor conţinute asigurate prin poliţa seria F nr. X, a avut loc în data de 29 august 2010.

Faţă de dispoziţiile imperative ale art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 care dispun ca "în raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de prescripţie este de 2 ani" şi faţă de faptul că prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ la data de 24 octombrie 2012, consideră că este evident că, la data intentării acţiunii, dreptul material la acţiune al reclamantei era prescris.

Întrucât obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept, este evident că, în speţă, data naşterii în mod obiectiv a raportului obligaţional este data producerii evenimentului asigurat, 29 august 2010, dată de la care începe să curgă termenul prescripţiei speciale de 2 ani.

Invocând dispoziţiile imperative ale art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, precum şi cele statuate într-o decizie de speţă a instanţei supreme (5529/2012), dar şi prevederile Deciziei nr. 1/2014 pronunţată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recurenta-pârâtă consideră că dezlegarea dată pricinii de instanţa de apel este rezultatul direct al aplicării greşite a legii, respectiv că dreptul material la acţiune al reclamantei era prescris la data sesizării Tribunalului Neamţ cu prezenta acţiune.

Referitor la pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că soluţia instanţei de apel este contradictorie şi cuprinde motive străine de natura pricinii.

În primul rând, arată că, la finalizarea dosarului de daună, asigurătorul nu stabileşte despăgubirea printr-un formular tip; aceasta este rezultatul instrumentării dosarului de dauna de către specialişti, experţi s.a.m.d., suma astfel determinată urmând a fi plătită asiguratului, la cererea acestuia.

În al doilea rând, la momentul la care asigurata a solicitat plata despăgubirii acesta a completat şi semnat din proprie iniţiativa cele 2 documente (şi nu unul aşa cum eronat susţine instanţa de apel): cererea de despăgubire în cadrul căreia indica suma solicitată şi contul în care să îi fie efectuată plata şi declaraţia prin care s-a declarat integral despăgubită, arătând ca nu mai are nicio pretenţie sau drept în legătură cu dauna din 29 august 2010.

Astfel, recurenta consideră că nu reiese de nicăieri din cuprinsul prezentului dosar că semnarea acestor documente de către intimata a fost rezultatul vreunei condiţionări din partea asigurătorului, considerentele deciziei sub acest aspect fiind total străine de realităţile speţei, de probatoriul administrat şi de susţinerile părţilor.

Recurenta mai susţine şi faptul că instanţa nu a fost învestită în niciun moment cu o cerere de constatare a nulităţii vreunui înscris, astfel încât întemeierea deciziei pe înlăturarea declaraţiei - completată şi semnată olograf de intimată şi prin care aceasta recunoaşte că suma respectivă reprezintă despăgubirea integrală în urma evenimentului şi că nu mai are nicio pretenţie sau drept în legătură cu paguba respectivă - sub motivarea că aceasta ar fi nulă, nu numai că este străină de natura pricinii dar, mai mult, ar putea atrage şi incidenţa art. 304 pct. 6 C. proc. civ., fiind încălcat, apreciază recurenta-pârâtă, principiul disponibilităţii.

De asemenea, arată că străin de natura pricinii este şi considerentul conform căruia O. ar fi recunoscut iniţial dreptul la despăgubire pentru întreaga suma asigurată, de 380.000 de euro: - nu exista niciun înscris sau proba la dosar din care să rezulte că O. ar fi recunoscut că intimata ar avea un drept de despăgubire la nivelul sumei asigurate, şi acest argument fiind total străin pricinii;

- neseriozitatea şi lipsa de temei a acestei cereri este relevată în mod clar de solicitările oscilatorii cu titlu de despăgubire formulate de reclamantă, care şi-a micşorat succesiv obiectul cererii până la concurenţa sumei de 100.000 de euro;

- pârâta nu ar fi putut recunoaşte o cerere de despăgubire la nivelul sumei asigurate atâta vreme cât din toate actele dosarului de daună reiese în mod clar că în speţă este vorba de o daună parţială iar nu de una totală.

Consideră recurenta-pârâtă că decizia nu este motivată absolut deloc sub aspectul lipsirii de eficienţă a art. 11.10 din condiţiile contractuale, deoarece atâta vreme cât plata despăgubirii s-a făcut conform voinţei comune a părţilor, recurenta - reclamantă nu mai are dreptul de a solicita despăgubiri suplimentare.

Critica întemeiată pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la faptul că decizia din apel este rezultatul unei aprecieri total eronate asupra actului dedus judecăţii, respectiv declaraţia de despăgubire, instanţa schimbând înţelesul neîndoielnic al acesteia.

În primul rând, recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel interpretează greşit actul dedus judecaţii atunci când apreciază ca înscrisul „declaraţie" este o clauză inserată în formularul de solicitare a despăgubirii.

Arată că, după cum reiese din actele dosarului, în speţă, la momentul solicitării sumei cu care doreşte să fie despăgubită pentru acoperirea prejudiciului, reclamanta a completat şi semnat:

- formularul „cerere de despăgubire" în cadrul căruia a indicat olograf datele personale, suma solicitată cu titlu de despăgubire şi coordonatele bancare în care doreşte să se facă plata;

- formularul „declaraţie" prin care a declarat că „prin primirea sumei de 277.368 de RON care reprezintă despăgubirea integral cuvenită, ca urmare a evenimentului daunei produse în data de 29 august 2010, nu mai am nicio pretenţie sau drept în legătura cu paguba respectivă".

În al doilea rând, consideră că instanţa de apel a schimbat înţelesul vădit neîndoielnic al acestor documente atunci când prin presupuneri fără niciun suport în materialul probator a considerat că reclamanta a fost constrânsă în vreun fel să primească o parte din despăgubire.

Pentru motivele expuse, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului şi, în principal. În baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 1, art. 3 alin. (2) şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958, modificarea în tot a deciziei recurată în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca prescrisă şi, în subsidiar, în baza art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de către apelanta-reclamantă A.V. ca nefondat şi menţinerii ca temeinică a Sentinţei civile nr. 38/COM pronunţată la data de 19 aprilie 2013 de către Tribunalul Neamţ prin care s-a respins acţiunea reclamantei ca nefondată.

Recursul formulat de recurenta-pârâtă SC O.V.I.G. SA este fondat, în limitele ce urmează:

Este nefondat motivul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. privind încălcarea sau aplicarea greşită a legii în momentul soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

Prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune este o excepţie de ordine publică, ce poate fi invocată de orice parte interesată, inclusiv de instanţă din oficiu şi, în orice fază a procesului, chiar şi în căile de atac.

În mod corect a fost rezolvată această excepţie de către instanţa de fond, care a reţinut că plata făcută de pârâtă la data de 17 noiembrie 2010 reprezintă o cauză de întrerupere a prescripţiei, potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, astfel că acţiunea promovată la data de 24 octombrie 2012 este formulată în termenul special de prescripţie de 2 ani - prevăzut de art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Prin urmare, în cauză s-a făcut o interpretare şi aplicare corectă a dispoziţiilor art. 6 din acelaşi act normativ, potrivit cărora în obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept.

De asemenea, criticile formulate în temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt fondate, întrucât o motivare contradictorie în sensul textului legal evocat presupune fie ca argumentele instanţei să nu sprijine soluţia adoptată în dispozitiv, fie ca hotărârea să cuprindă considerente din care rezultă temeinicia pretenţiilor părţii, iar din altele netemeinicia lor.

În speţă, instanţa de apel a arătat motivele pentru care consideră că suma de 64.000 euro reprezintă o plată parţială din valoarea reală a prejudiciului şi că este greşită aprecierea instanţei de fond potrivit căreia prin semnarea unui formular de despăgubire tip (standard) şi conceput în totalitate de asigurător, reclamanta ar fi renunţat la restul despăgubirii, iar dreptul său la acoperirea pagubei în întregime s-ar fi stins în acest mod, raportat la prevederile contractuale şi la conţinutul rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, astfel încât argumentele Curţii susţin soluţia din dispozitiv, de admitere a apelului declarat de reclamantă.

Este însă greşit raţionamentul instanţei de apel din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Din analizarea şi interpretarea prevederilor art. 11.10 din Condiţiile generale privind asigurarea complexă a locuinţelor care fac parte integrantă din contractul/poliţa de asigurare seria F nr. X din 18 iunie 2010 care prevăd că "prin plata despăgubirii se sting orice pretenţii ale Asiguratului sau, după caz, Beneficiarului, faţă de asigurător, în legătură cu dauna respectivă", se constată că instanţa de apel nu a observat conţinutul real al declaraţiei dată de reclamantă la data de 2 noiembrie 2010, pe care a interpretat-o greşit raportat la prevederile contractuale şi faţă de dispoziţiile art. 969 C. civ., aşa încât motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este fondat.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, urmare a instrumentării dosarului de daună - efectuată în conformitate cu prevederile contractului de asigurare încheiat între părţi, - prin declaraţia din data de 2 noiembrie 2010, recurenta-reclamantă a arătat, în scris că prin primirea sumei de 277.368 RON (echivalentul a 64.000 euro), care reprezintă despăgubirea integral cuvenită, ca urmare a evenimentului (daunei) produs(e) în data de 29 august 2010, nu mai are nicio pretenţie sau drept în legătură cu paguba respectivă. De asemenea, recurenta-reclamantă a declarat că a luat cunoştinţă de modificarea sumei asigurate ca urmare a plăţii despăgubirii.

Faţă de considerentele reţinute, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., cu referire la dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recursul pârâtei va fi admis, cu consecinţa modificării deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă, ca nefondat.

Recursul declarat de reclamanta A.V. este nefondat în ceea ce priveşte criticile susceptibile de încadrare în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând încălcarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Conform dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Din cuprinsul acestui text de lege rezultă că instanţa poate acorda părţii care a câştigat procesul cheltuielile de judecată, doar dacă acestea au fost cerute de cealaltă parte care a căzut în pretenţii.

Prin decizia recurată, curtea de apel a acordat recurentei-reclamante suma de 7.961 RON cheltuieli de judecată efectuate în apel, reprezentând taxa judiciară de timbru, onorarii experţi şi onorariu avocat.

În mod corect instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cheltuielilor de judecată aferente fondului întrucât nu a fost învestită cu o astfel de cerere, nici prin apelul formulat şi nici prin concluziile scrise depuse cu ocazia dezbaterilor în fond.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, nefiind îndeplinite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin urmare, se va admite recursul declarat de pârâtă, cu consecinţa modificării în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamantă împotriva sentinţei Tribunalului Neamţ; în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA împotriva Deciziei nr. 47/2015 din 17 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Modifică decizia recurată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta A.V. împotriva Sentinţei civile nr. 38/COM din 19 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.V. împotriva Deciziei nr. 47/2015 din 17 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2015.

Procesat de GGC - LM