Vindication of expropriated agricultural land barred by special reparation laws and absence of a "present good" under Protocol No. 1 ECHR

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi din 03 august 2011, reclamanţii K.A.B. şi K.D.K. au chemat în judecată pe pârâţii C.L. Târgu Bujor şi P. Târgu Bujor, solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 755 ha teren de pe raza oraşului Tg. Bujor.

În susţinerea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii defuncţilor K.N. şi K.L. (bunici paterni). Prin testamentul autentificat sub nr. 6342 din 09 mai 1921 întreaga averea a boierului din Tg. Bujor – V.A.I., a fost testată bunicilor reclamanţilor. O parte din această avere a fost reconstituită prin legile fondului funciar, în limitele legale, conform Titlului de proprietate 0994-64 din 14 februarie 2002 pentru suprafaţa de 50 ha. Întrucât legile fondului funciar au avut plafoane pentru reconstituirea dreptului de proprietate, au rămas suprafeţe de teren nereconstituite, motiv pentru care reclamanţii au solicitat lăsarea în deplină proprietate şi posesie a terenului de 755 ha arabil, în temeiul art. 480, art. 483 C. civ.

Între reclamanţi şi numitul D.B.T. a intervenit contractul de vânzare-cumpărare drepturi litigioase autentificat sub nr. 789 din 26 august 2011 de către B.N.P. R.E.C.

La data de 26 octombrie 2011, reclamantul-cesionar D.B.T. a modificat acţiunea introductivă, chemând în judecată şi pe pârâţii O. Tg. Bujor, prin P., A.D.S. şi C.J.F.F. Galaţi, solicitând obligarea pârâtului O. Tg. Bujor, să-i lase în proprietate şi folosinţă suprafaţa de 755 ha teren arabil sau, în situaţia în care terenul nu se mai află în proprietatea acestuia, s-a solicitat obligarea pârâţilor A.D.S. şi C.J.F.F. Galaţi să îl despăgubească, în compensare, cu suprafaţa de 755 ha arabil, pe teritoriul unităţii administrative a judeţului Galaţi.

Astfel, s-a arătat că terenul revendicat a făcut parte dintr-o suprafaţă mai mare de 805 ha, ce a alcătuit, în trecut, moşia Golăşei, aflată în comuna Tg. Bujor, jud. Covurlui, astăzi oraşul Tg. Bujor, jud. Galaţi, că dreptul de proprietate asupra acestei moşii a fost dobândit de către defunctul V.A. de la tatăl său G.V. şi că Statul comunist a naţionalizat întreaga moşie, în suprafaţă de 805 ha, de la defunctul A.V., fără a plăti vreo despăgubire. S-a mai arătat că din această suprafaţă s-a reconstituit doar suprafaţa de 50 ha. S-a mai învederat că titlul statului nu este valabil, în condiţiile în care titlul său de proprietate vizează moştenirea antecesorului său cu atât mai mult cu cât art. 1 al Primului Protocol Adiţional la Convenţie, impunea ca ingerinţa autorităţii publice în exercitarea dreptului de proprietate, să fie legală doar pentru utilitate publică.

Pârâta A.D.S. prin întâmpinarea depusă a invocat excepţiile: lipsei calităţii procesuale active a reclamantului D.B.T. ce are doar calitatea de cesionar de drepturi litigioase; excepţia prematurităţii acţiunii, întrucât este necesară parcurgerea unor etape obligatorii pentru admiterea cererii de obligare la predarea terenului în compensare; excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.D.S., întrucât competenţa de analizare şi soluţionare a cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate revine comisiilor locale şi judeţene de fond funciar, iar pe fond s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, deoarece ca instituţie implicată în procesul de retrocedare a terenurilor cu destinaţie agricolă către foştii proprietari, A.D.S. procedează numai la îndeplinirea formalităţilor în vederea transmiterii către comisiile locale, pe bază de protocol, a terenurilor cu destinaţie agricolă, din domeniul privat al statului.

C.J. Galaţi pentru aplicarea legilor fondului funciar, prin întâmpinare, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât nu are calitatea de posesor al imobilului revendicat, nici de persoană care îl deţine fără drept. Pe fond, s-a arătat că la data trecerii bunurilor în proprietatea statului erau îndeplinite condiţiile exproprierii menţionate de Legea nr. 187/1945, astfel statul le deţine în baza unui titlu emis cu respectarea dispoziţiilor în vigoare la data preluării. S-a mai arătat că acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun a suprafeţelor de teren agricol preluate de stat prin acte normative de expropriere în perioada de referinţă 1945 – 1989, nu este admisibilă cu atât mai mult cu cât moştenitorii autorului deposedat, au beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate.

Prin întâmpinarea depusă, P.O. Tg. Bujor a solicitat respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, întrucât reclamantul trebuia să formuleze cerere în vederea reconstituirii dreptului de proprietate în termenele prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 247/2005.

Prin încheierea din 07 iunie 2013 instanţa a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie formulată de SC A. SA, având în vedere interesul acesteia de a-şi proteja valorile patrimoniale reprezentate de drepturile de concesiune ce privesc şi terenul revendicat.

Analizând cu prioritate, conform art. 137 C. proc. civ., excepţiile invocate, instanţa de fond a apreciat că sunt neîntemeiate,pentru următoarele considerente:

Drepturile şi obligaţiile ce intră în raportul juridic dedus judecăţii pot fi transmise în cursul procesului, având loc în acest caz şi o transmisiune a calităţii procesuale active sau pasive. Transmisiunea poate fi legală sau convenţională, când intervine în baza înţelegerii dintre una din părţi şi un terţ. Astfel în cauză, reclamantul D.B.T. a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 789 din 26 august 2011 de către B.N.P. R.E.C., drepturile litigioase ale moştenitorilor defuncţilor K.N. şi K.L., procesul continuând între acest reclamant şi pârâţi. Prin urmare, excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost respinsă.

În ceea ce priveşte excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor A.D.S. şi C.J. Galaţi pentru aplicarea legilor fondului funciar, instanţa de fond le-a respins având în vedere cele două petite ale acţiunii reclamantului raportat la prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001, conform cărora A.D.S. exercită în numele statului prerogativele dreptului de proprietate asupra terenurilor cu destinaţie agricolă şi, împrejurarea că, reclamantul solicită în compensare 755 ha teren pe teritoriul jud. Galaţi, în condiţiile în care Comisia Judeţeană are ca atribuţii emiterea titlurilor de proprietate.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile de exercitare ale acţiunii civile, respectiv afirmarea unui drept, existenţa interesului, capacitatea procesuală şi calitatea procesuală, apreciindu-se că acţiunea nu este inadmisibilă.

Excepţia prematurităţii acţiunii, a fost respinsă în condiţiile în care acţiunea în revendicare, nu este supusă unei proceduri prealabile.

Având în vedere că între prezenta cauză şi cea care a făcut obiectul dosarului nr. 675/121/2013 a Tribunalului Galaţi, nu există tripla identitate prevăzută de art. 1201 C. civ., excepţia autorităţii de lucru judecat a fost respinsă ca neîntemeiată.

Ca atare, prin sentinţa civilă nr. 125 din 23 ianuarie 2014, Tribunalul Galaţi a respins, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţii procesuale active, prematurităţii acţiunii, lipsei calităţii procesuale pasive a A.D.S. şi a C.J. Galaţi pentru aplicarea legilor fondului funciar, inadmisibilităţii acţiunii şi a autorităţii de lucru judecat. A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul D.B.T. şi, a fost admisă cererea de intervenţie formulată de SC A. SA Galaţi.

Pentru a pronunţa această hotărâre, au fost reţinute următoarele considerente:

Prin legislaţia reparatorie Legile nr. 18/1991, nr. 1/2000 şi nr. 247/2005, S.R. a optat pentru restituirea parţială a terenurilor agricole şi forestiere prevăzând posibilitatea restituirii unei suprafeţe de până la 50 ha de proprietar deposedat pentru terenurile arabile şi de până la 100 ha de proprietar deposedat pentru terenurile cu destinaţie de păşuni şi fâneţe.

Pe cale succesorală, K.A.B. şi K.D.K., reclamanţii iniţiali ai acţiunii în revendicare, au dobândit dreptul de a solicita acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de dispoziţiile legale speciale, drept pe care l-au valorificat obţinând reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa totală de 50 ha teren.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul D.B.T. cesionarul de drepturi litigioase, nu deţine un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la C.E.D.O., decât în limita suprafeţei de teren reconstituită prin efectul legilor speciale de reparaţie.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul D.B.T. criticând-o pentru nelegalitate pentru următoarele motive:

S-a susţinut că deşi, aparent instanţa soluţionează fondul acţiunii, în realitate acesta rămâne nesoluţionat, în condiţiile în care nu s-a motivat fondul revendicării ci, numai aparenţa de drept. Având un drept de proprietate recunoscut, litigiul vizează doar modalitatea de admitere a revendicării care în concordanţă cu principiul restitutio in integrum face ca disputa judiciară să se restrângă la posibilitatea ca pârâţii să repare integral prejudiciul pricinuit prin restituirea aceluiaşi teren, în natură sau a altui teren în compensare;

S-a mai arătat că, faptic, din suprafaţa totală expropriată de 805 ha, în temeiul Legii nr. 18/1991 s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 50 ha teren prin Titlul de proprietate nr. 0994-64 din 14 februarie 2002, astfel, că se justifică revendicarea suprafeţei de 755 ha teren arabil.

Prin decizia civilă nr. 23 din 11 februarie 2015, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a respins apelul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Reclamantul nu are posibilitatea de a opta între calea prevăzută de actele normative cu caracter special reparatoriu şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, după ce a utilizat procedura legii speciale întrucât prin Legea nr. 18/1991 s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 50 ha defunctului A.V. antecesorul reclamantului, prin Titlul de proprietate emis pe numele moştenitorilor K.N. şi L. la 14 februarie 2002.

Or, potrivit legii speciale reparatorii, suprafaţa maximă ce se putea restituirii în natură este de 50 ha de proprietar deposedat pentru terenurile arabile.

Opţiunea legiuitorului român în ceea ce priveşte întinderea dreptului la restituire nu vine în contradicţie nici cu legea fundamentală a statului român şi nici cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 Adiţional C.E.D.O. Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, reclamantul nu deţine un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 decât în limita suprafeţei de teren reconstituită prin efectul legilor speciale de reparaţie.

Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că, acţiunea în revendicare imobiliară trebuie îndreptată împotriva unui posesor sau detentor precar, care deţine imobilul. Or, în speţă, nici C.J. Galaţi pentru aplicarea fondului funciar şi nici A.D.S., nu au această calitate, cât timp însuşi reclamantul recunoaşte că nu a avut în proprietate o suprafaţă de teren din cea deţinută de A.D.S.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs reclamantul D.B.T., solicitând în principal casarea ei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, iar în subsidiar modificarea ei în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii în revendicare.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.:

Se susţine că decizia instanţei de apel este nemotivată, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţele au respins acţiunea, ca inadmisibilă, deşi se utilizează noţiunea de neîntemeiată/nefondată.

În acest sens se arată că instanţele anterioare au tratat acţiunea ca un veritabil fine de neprimire, că instanţa de apel în loc să respecte caracterul devolutiv, a respins apelul menţinând inadmisibilitatea acţiunii, pe alte temeiuri de fapt ori de drept, ce converg soluţiei de inadmisibilitate a acţiunii.

Reclamantul mai învederează că obiectul litigiului se circumscrie noţiunii convenţionale de bun actual, că instanţa de apel a omis a soluţiona întregul motiv II parag. 2, 3, 4 invocat în apel.

Din această perspectivă reclamantul arată că, prin raportare la motivul I şi II din memoriul de apel, hotărârea instanţei de apel este nulă pentru nemotivare, iar complinirea acesteia în recurs nu mai este posibilă fără a fi lipsit de un grad de jurisdicţie, motiv pentru care se solicită casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

O altă critică adusă hotărârii instanţei de apel, vizează faptul că aceasta este lipsită de temei legal fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept substanţial, motiv pentru care se susţine incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se mai învederează că instanţa de apel a aplicat greşit principiile fundamentale ale dreptului, care nu consacră drepturi inexistente, ci numai drepturi a căror fiinţă (după caz materială sau imaterială) este de necontestat, susţinând că întreg raţionamentul instanţei de apel este vicios. Pentru a pronunţa această hotărâre, arată reclamantul, s-a reţinut că autorii săi nu ar fi avut în patrimoniul lor un drept de proprietate, ci doar o vocaţie, în baza unei legi speciale, respectiv de a solicita reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 755 ha, vocaţie de reconstituire ce ar fi limitată de S.R. la 50 ha, Or, susţine reclamantul această limitare aduce atingere art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.

În aceeaşi idee, reclamantul a arătat că, în mod greşit s-a reţinut că nu există o obligaţie a Statului la „restitutio in integrum.”.

S-a mai învederat că lipsa dreptului de proprietate, din patrimoniul reclamantului, care revendică un teren, pe calea acţiunii în revendicare de drept comun, prin comparare de titluri, ar atrage, în mod logic, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi nu respingerea acţiunii ca neîntemeiată pentru lipsa caracterului de bun actual al dreptului de proprietate, cu atât mai mult cu cât nu se face o analiză în această ipoteză a caracterului de speranţă legitimă, a dreptului de proprietate.

Reclamantul mai susţine că, deşi, aparent, se soluţionează fondul acţiunii, în realitate, tocmai acesta rămâne nesoluţionat, nefiind tranşat fondul revendicării, ci numai aparenţa de drept, cu privire la existenţa unui drept de proprietate.

Se mai arată că instanţa a reţinut existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor săi, drept de proprietate ce a fost recunoscut de autorităţile statului, prin emiterea Titlului de proprietate nr. 0944-64 din 14 februarie 2002 de către C.J. Galaţi pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, situaţie în care se susţine că a făcut dovada existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor săi şi, implicit transmisiunea acestuia, în ce priveşte suprafaţa revendicată de 755 ha.

Cu privire la noţiunea de bun actual, reclamantul susţine că instanţa de apel nu a motivat în niciun fel negarea caracterului de bun actual, că simpla menţiune a cauzei P. c. României, ori a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii, nu poate fi apreciată ca o motivare a hotărârii.

Din perspectiva celor expuse, reclamantul invocă incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condiţiile în care litigiul vizează doar modalitatea de admitere a revendicării, care, în concordanţă cu principiul „restitutio in integrum”, face ca disputa judiciară să se restrângă la posibilitatea ca pârâţii să repare integral prejudiciul cauzat prin restituirea terenului în natură, ori a altui teren, în compensare, cu atât mai mult cu cât pin înscrisurile autentice depuse la dosar a făcut dovada dreptului său de proprietate.

Referitor la noţiunea de speranţă legitimă, în accepţiune convenţională, reclamantul a arătat că instanţa de apel, preluând implicit soluţia celei de la fond, a calificat dreptul său de proprietate ca fiind, în realitate, o speranţă legitimă, fără însă a da o soluţie justă din perspectiva acestei calificări.

În aceeaşi idee, reclamantul a învederat că, se impunea admiterea acţiunii pentru că are un bun actual, iar constatarea acestuia în dreptul intern este realizată de această printr-un act de proprietate, căruia statul nu îi poate opune un alt titlu valabil.

Reclamantul susţine că, în cauză, nu era necesar să i se recunoască dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 755 ha teren arabil, întrucât autorului său, A.I.V., i-a fost preluat, în fapt, terenul în litigiu, fără ca dreptul său de proprietate asupra terenului să fie transmis, în mod valabil în patrimoniul statului comunist.

Reclamantul mai învederează că suprafaţa de 755 ha teren agricol, pe care o revendică, a făcut parte dintr-o suprafaţă mai mare de 805 ha, ce a alcătuit, în trecut, moşia „Golăşei”, aflată în corn. Târgul Bujor, jud. Covurlui, astăzi oraşul Târgu Bujor, jud. Galaţi. Dreptul de proprietate asupra acestei moşii a fost dobândit de către defunctul A.I.V. de la tatăl său G.I.V., după cum rezultă din înscrisul „Extras din Cartea de Hotărnicie pentru moşia Golăşei”, din anul 1909, însoţit de planul de situaţie al moşiei, cât şi procesul verbal nr. 48 din 19 iulie 1919. Prin Legea nr. 187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare şi, ulterior, prin Decretul nr. 115 din 28 martie 1959, statul comunist a naţionalizat (expropriat) întreaga moşie, în suprafaţa de 805 ha, de la defunctul A.I.V., fapt ce rezultă din tabelul privind „bunurile agricole expropriate”, fără a plăti vreo despăgubire.

Se mai arată că S.R. nu a avut şi nu are niciun titlu valabil asupra imobilului, fiind încălcate atât dispoziţiile Constituţiei României din 1938 cât şi ale art. 481 C. civ.

Prin urmare, susţine reclamantul, Legea nr. 187 din 23 martie 1945 şi Decretul nr. 115 din 28 martie 1959 nu puteau constitui un titlu legal de dobândire a proprietăţii de către stat, în ce priveşte imobilul proprietatea autorului său, deoarece era neconstituţional. Mai mult, arată reclamantul, acest decret contravenea şi D.U.D.O., adoptată de Adunarea Generală la 10 decembrie 1948, la care România era parte semnatară, şi care, în art. 17, prevedea că „orice persoană are dreptul la proprietate atât singur cât şi în asociere cu alţii; nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.

Reclamantul mai învederează că susţinerile sale sunt întregite şi de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 care prevăd ca fiind preluate cu titlu doar imobilele care au intrat în proprietatea statului, cu respectarea legilor şi a constituţiei, în vigoare la data preluării, în caz contrar, bunurile putând fi revendicate, conform al. 2 art. 6, motiv pentru care solicită a se constata nevalabilitatea titlului statului asupra terenului în litigiu.

O altă critică vizează faptul că instanţele nu au procedat la o comparare a titlului de proprietate invocat de reclamant cu cel al pârâtului, în condiţiile în care sunt supuse comparării două titluri care exhibă de la autori diferiţi. Astfel, titlul de proprietate al autorilor reclamantului, emană de la adevăratul proprietar, iar titlul pârâtului este reprezentat de legea şi decretul de naţionalizare, act ce emană de la un neproprietar, de la statul român.

Se mai arată că privarea de proprietate nu se poate justifica decât dacă se demonstrează că ea a avut loc în condiţiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.

Ca atare, reclamantul arată că exproprierea moşiei s-a realizat cu încălcarea Constituţiei şi a legilor proprietăţii de la momentul naţionalizării, fapt ce conduce la concluzia să preluarea terenului agricol s-a realizat fără titlu.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Acţiunea în revendicare este o acţiune în justiţie prin care reclamantul, care pretinde că este proprietarul unui bun individual determinat, cu privire la care a pierdut posesia, solicită obligarea pârâtului, care stăpâneşte efectiv bunul revendicat, să îi recunoască dreptul de proprietate şi să îi restituie bunul.

Acţiunea în revendicare imobiliară cu care a fost învestită instanţa la 3 august 2011 de către reclamanţii iniţiali ai acţiunii, K.A.B. şi K.D.K., vizează un imobil teren arabil de 755 ha pe raza oraşului Tg. Bujor, ce a făcut parte din suprafaţa de 805 ha, aparţinând antecesorului reclamanţilor, defunctului A.V., suprafaţă preluată de stat în temeiul Legii nr. 187 din 28 martie 1945 şi a Decretului nr. 115 din 28 martie 1959.

Moştenitorii defunctului A.V., respectiv K.N. şi L. (antecesorii reclamanţilor iniţiali ai prezentei acţiuni în revendicare K.A.B. şi K.D.K.) la 14 februarie 2002 au uzat de dispoziţiile Legii speciale nr. 18/1991, fiind emis Titlul de proprietate nr. 00994-64 din 14 feb 2002 de către Comisia Judeţeană Galaţi pentru stabilirea dreptului de proprietate prin care li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 50 ha după defunctul A.V.

Reclamanţii şi-au motivat acţiunea în revendicarea terenului de 755 ha în considerarea faptului că Legea fondului funciar a avut plafoane pentru reconstituirea dreptului de proprietate, fiindu-le restituită doar suprafaţa de 50 ha, deşi dreptul lor de proprietate vizează şi terenul agricol de 755 ha, pe care îl revendică în temeiul art. 480 C. civ.

Între reclamanţii iniţiali ai acţiunii în revendicare şi D.B.T. a intervenit contractul de vânzare-cumpărare drepturi litigioase (autentificat sub nr. 789 din 26 august 2011 de către B.N.P. R.E.C.), astfel că acesta din urmă a dobândit atât drepturile litigioase ale moştenitorilor defuncţilor K.N. şi K.L. cât şi calitatea procesuală activă.

Astfel, recurentul susţine că preluarea de către stat a suprafeţelor de teren revendicate a fost abuzivă, titlul statului nefiind valabil, astfel încât dreptul de proprietate al autorului său nu s-a stins niciodată, fiindu-i transmis pe cale succesorală.

Această susţinere nu poate fi primită, deoarece în materia fondului funciar, condiţiile şi limitele de restituire a terenurilor preluate de stat în mod abuziv au fost reglementate prin Legile nr. 18/1991, nr. 1/2000 şi nr. 247/2005, acte normative cu caracter special care se aplică prioritar în raport de dispoziţiile de drept comun C. civ.

Prin legislaţia reparatorie menţionată, S.R. a optat pentru restituirea parţială a terenurilor agricole şi forestiere, prevăzând posibilitatea restituirii unei suprafeţe de până la 50 ha de proprietar deposedat pentru terenurile arabile şi de până la 100 ha de proprietar deposedat pentru terenurile cu destinaţie de păşuni şi fâneţe (art. 3 din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificată prin Legile nr. 247/2005 şi nr. 193/2007).

Pe cale succesorală, reclamanţii iniţial ai acţiunii în revendicare K.A.B. şi K.D.K., au dobândit dreptul de a solicita acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de dispoziţiile legale speciale, drept pe care l-au valorificat, obţinând reconstituirea dreptului de proprietate după antecesorul lor, pentru suprafaţa de 50 ha teren în condiţiile Legii nr. 18/1991 cu modificările şi completările anterioare.

Opţiunea legiuitorului român în ceea ce priveşte limitarea întinderii dreptului la restituire nu vine în contradicţie nici cu legea fundamentală a Statului român şi nici cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a stabilit că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile preluate înainte să ratifice Convenţia (J. împotriva Slovaciei). Numai atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, a adoptat o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (K. împotriva Slovaciei).

Reclamantul nu deţine un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât în limita suprafeţei de teren pe care a putut să o redobândească prin efectul legilor speciale de reparaţie după antecesorul său respectiv după defunctul A.V.

C.E.D.O. a reţinut în cauza A. împotriva României că, existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi, dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii preluării de către stat, este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În speţă, însă nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantului un drept de a i se restitui terenurile în suprafaţă de 755 ha, revendicate în prezenta cauză.

Este real că art. 6 din Legea nr. 213/1998, invocat de reclamant în susţinerea motivelor de recurs, prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în condiţiile dreptului comun, dar numai dacă nu există o lege specială de reparaţie, reprezentând astfel, pentru această categorie de bunuri consacrarea principiului de drept „specialia generalibus derogant”. Or, conţinutul acestui principiu se referă tocmai la înlăturarea normei generale pentru acele instituţii în care operează norma specială.

În ce priveşte cererea reclamantului de a se constata nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, cerere formulată direct în recurs, sunt de reţinut următoarele aspecte:

Art. 316 C. proc. civ., prevede că dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs (în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitol I din Titlul V).

Potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.

Or, cererea reclamantului de a se constata nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, fiind formulată direct în recurs, nu poate fi primită în condiţiile în care nu a făcut obiectul nici a cererii de chemare în judecată şi, nici obiectul de analiză al instanţelor anterioare, având astfel caracterul unei cereri noi, inadmisibilă în această fază procesuală.

În consecinţă, din perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că reclamantul nu dovedeşte existenţa în patrimoniul său a unui drept de proprietate cu privire la suprafaţa de teren de 755 ha pe care o revendică, aşa încât instanţa de apel, a pronunţat o hotărâre cu respectarea dispoziţiilor din dreptul intern şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la dreptul de proprietate.

Nefondată este şi critica ce vizează neanalizarea în mod concret a dreptului de proprietate invocat prin acţiune, în condiţiile în care instanţa de apel a analizat pretinsul drept de proprietate invocat de reclamant cu privire la diferenţa de suprafaţă de teren solicitată pe calea acţiunii în revendicare de drept comun, stabilind că acest drept nu există în patrimoniul reclamantului.

Art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie conţine trei norme distincte: prima are caracter general şi enunţă principiul respectării proprietăţii, a doua se referă la privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii, iar a treia recunoaşte statelor competenţa de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general. Ceea ce interesează din perspectiva prezentei cauze sunt primele două norme, în vederea aplicării cărora trebuie să se stabilească mai întâi dacă reclamantul deţine un „bun” care să poată fi supus protecţiei, dacă există o privare de proprietate şi dacă această ingerinţă este sau nu în acord cu condiţiile impuse de cea de-a doua normă (între aceste condiţii fiind şi necesitatea existenţei unui raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, respectiv neafectarea a însăşi substanţei dreptului de proprietate, condiţii pe care recurentul susţine că instanţa de apel nu le-a examinat).

În speţă se constată însă inexistenţa unui „bun actual” în patrimoniul reclamantului, în sensul primei norme conţinute de art. 1 din Protocolul 1, situaţie în care devine lipsită de sens examinarea celorlalte aspecte, privind pretinsa privare de proprietate şi respectarea condiţiilor în care ingerinţa asupra dreptul de proprietate este permisă de norma europeană.

În ceea ce priveşte criticile raportate la considerentele deciziei recurate, în sensul că instanţa de apel ar fi reţinut argumente de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, Înalta Curte constată că în realitate instanţa de apel a analizat pe fond toate criticile din apel reţinând că reclamantul nu are un drept de proprietate asupra terenului revendicat, dreptul la reconstituire fiind limitat conform legilor reparatorii în materia fondului funciar, acestea reprezentând argumente de fond şi nu de inadmisibilitate.

În absenţa unui „bun actual”, în sensul recunoscut acestei noţiuni de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, recurentul nu are un drept la restituire care să-l îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care în mod legal instanţa de apel a respins acţiunea în revendicare ca neîntemeiată şi, nu ca inadmisibilă, cum greşit susţine recurentul.

Cum, reclamantul nu are un „bun” în sensul Convenţiei, nu se mai poate pune problema caracterului justificat sau nu al ingerinţei statului în dreptul lui de proprietate şi, nici a verificării dacă privarea de proprietate respectă principiul proporţionalităţii între interesul general al comunităţii şi imperativul protecţiei drepturilor fundamentale ale omului.

Nefondate sunt şi susţinerile recurentului, prin care invocă aplicarea regulilor specifice acţiunii în revendicare de drept comun respectiv compararea titlului său de proprietate cu cel al pârâţilor, întrucât, cum s-a arătat deja, dreptul comun este înlăturat de dispoziţiile legii speciale, incidente în cauză, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”.

Simpla „speranţă de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudenţa Curţii Europene), în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranţă legitimă”, privită ca „valoare patrimonială” şi, în consecinţă, ca „bun”, în înţelesul art. l din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.

Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual”, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obţine revendicarea bunului pe calea dreptului comun.

Faţă de cele expuse, rezultă că, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă la speţă şi a jurisprudenţei actuale a Curţii Europene, reţinând în mod legal că reclamantul nu este titularul unui „bun actual”, cât timp nu este în posesia unei hotărâri definitive prin care să se fi dispus expres restituirea imobilului în litigiu.

În absenţa unui „bun actual”, în sensul recunoscut acestei noţiuni de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, recurentul nu are un drept la restituire care să-l îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care în mod legal instanţa de apel a respins acţiunea în revendicare ca neîntemeiată şi, nu ca inadmisibilă.

Nefondate sunt şi criticile legate incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în ce priveşte nemotivarea hotărârii, precum şi cele legate de neanalizarea unor motive de apel, în condiţiile în care instanţa de apel a analizat cauza prin prisma principiului tantum devolutum quantum apellatum, hotărârea recurată cuprinzând atât motivele de fapt cât şi de drept ce au format convingerea instanţei în adoptarea soluţiei pronunţate.

În ceea ce priveşte motivarea unei hotărâri este de reţinut că aceasta înseamnă stabilirea în concret a stării de fapt, urmând o ordine cronologică şi, implicit încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi.

Or, din această perspectivă este de observat că hotărârea recurată respectă exigenţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ., fiind arătate motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei în adoptarea soluţiei pronunţate.

Din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (l) C. proc. civ., recursul reclamantului urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.B.T. împotriva deciziei nr. 23/ A din 11 februarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 iunie 2015.