Property reclamation after state nationalization: violation of tantum devolutum quantum apellatum by re-opening unappealed active standing exception
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice (ICCJ) allowed the plaintiffs' appeal, quashed the Court of Appeal's decision, and remanded the case for re-judgment, effectively prevailing for the claimants by invalidating the lower court's dismissal of their property restitution claim. The dispute involved a civil action in reclamation for an apartment, garage, and box previously built under a 1970 contract but nationalized by state decree in 1972, where the core legal challenge was whether the plaintiffs' rights were barred by a special restitution law or protected under the European Convention on Human Rights. The ICCJ ruled that the Court of Appeal violated the principle of *tantum devolutum quantum apellatum* (Article 295 of the Civil Procedure Code) by admitting the exception of lack of active legal standing on grounds not raised by the defendants in the appeal, thereby exceeding the limits of the devolutive effect; the court further found the lower decision insufficiently motivated regarding the legal regime of the property and ordered the Court of Appeal to re-examine whether the plaintiffs held a "present asset" under the First Protocol to the ECHR and whether the special restitution law applied, while acknowledging that the claim had not been properly processed in prior instances due to procedural errors.
Legislator headnote
AI generatedart. 164 C.proc.civ, art. 480 C.civ, art.481 C.civ, art.6 din Legea nr.213/1998, art.274 alin.(3) C.proc.civ, art. 12 alin.(5) din Legea nr. 213/1998; Property reclamation after state nationalization: violation of tantum devolutum quantum apellatum by re-opening unappealed active standing exception: The dispute involved a civil action in reclamation for an apartment, garage, and box previously built under a 1970 contract but nationalized by state decree in 1972, where the core legal challenge was whether the plaintiffs' rights were barred by a special restitution law or protected under the European Convention on Human Rights. The ICCJ ruled that the Court of Appeal violated the principle of *tantum devolutum quantum apellatum* (Article 295 of the Civil Procedure Code) by admitting the exception of lack of active legal standing on grounds not raised by the defendants in the appeal, thereby exceeding the limits of the devolutive effect; the court further found the lower decision insufficiently motivated regarding the legal regime of the property and ordered the Court of Appeal to re-examine whether the plaintiffs held a "present asset" under the First Protocol to the ECHR and whether the special restitution law applied, while acknowledging that the claim had not been properly processed in prior instances due to procedural errors.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis cited in the dispositive for allowing the appeal, quashing the lower court's decision, and remanding the case for re-judgment.
Full text
Apel. Limitele efectului devolutiv. Încălcarea principiului tantum devolutum quantum apellatum.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi de atac. Apelul
Index alfabetic : efect devolutiv
-calitate procesuală pasivă
-principiul disponibilității
C.proc.civ. din 1865, art. 295
Regula tantum devolutum quantum apellatum, care reprezintă o ilustrare a principiului disponibilității procesului civil este consacrată de art. 295 alin.1 C.proc.civ., care prevede că: „instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică por fi invocate și din oficiu”.
Astfel, cum pârâtul prin apelul exercitat nu a criticat hotărârea primei instanțe în ceea ce privește soluția dată excepției lipsei calității procesuale active, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu nerespectarea limitelor efectului devolutiv, admițând excepția pentru alte considerente decât cele invocate de pârât în fața instanței de fond. Prin urmare, în condițiile în care cu prilejul examinării înscrisurilor de care se prevalează reclamantul în dovedirea dreptului de proprietate asupra construcției, instanța de apel a concluzionat că acesta nu a avut niciodată în patrimoniu dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, iar chestiunile analizate nu privesc identitatea dintre reclamant și persoana care se pretinde titularul dreptului de proprietate, ci aptitudinea înscrisurilor invocate de reclamant de a proba existența dreptului în patrimoniul său, instanța de apel nu putea invoca din oficiu această excepție.
Secția I civilă, decizia nr.1696 din 19 iunie 2015
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 08.07.2008, astfel cum a fost precizată, reclamanţii G.E., G.V.F. şi G.O.D. au chemat în judecată pe pârâta R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, solicitând obligarea acesteia la restituirea în deplină proprietate şi liniştită posesie a apartamentului nr. 6, a boxei nr. 6 şi a garajului nr. 3 din Bucureşti, precum şi la plata de daune interese pentru fiecare zi de întârziere, după rămânerea definitivă a hotărârii, până la executare.
În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 481 şi urm. C.civ. şi pe cele ale Primului Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin întâmpinare, pârâta RA APPS a solicitat respingerea acţiunii, în principal, ca
inadmisibilă şi introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă iar, în subsidiar, ca nefondată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 19.02.2009, sub nr. xx25/3/2009, reclamanţii G.E., G.V.F. şi G.O.D. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la restituirea în deplină proprietate şi liniştită posesie a apartamentului nr. 6, a boxei nr. 6 şi a garajului nr. 3 din Bucureşti şi la plata de daune interese pentru fiecare zi de întârziere, după rămânerea definitivă a hotărârii până la executare.
Prin încheierea de şedinţă din data de 28.04.2009, în baza art. 164 C.proc.civ., tribunalul a dispus conexarea dosarului nr. xx25/3/2009 al Tribunalului Bucureşti la dosarul nr. xx613/3/2008 al Tribunalului Bucureşti.
La data de 03.02.2009, reprezentantul RA APPS a precizat că renunţă la susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Prin sentinţa civilă nr.1799 din 29 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia inadmisibilităţii acţiunii principale și excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, invocate de pârâta R.A. A.P.P.S.; a admis, în parte, acţiunea precizată şi acţiunea conexă, formulate de reclamanţi în contradictoriu cu pârâții R.A.A.P.P.S. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, și i-a obligat pe aceștia să restituie reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr.6, situat în Bucureşti, boxa nr.6 şi garajul nr.3 de la aceeaşi adresă, astfel cum au fost identificate prin rapoartele de expertiză întocmite de expert tehnic judiciar B.M.; a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata de daune interese, pentru fiecare zi de întârziere.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin contractul nr. xx34/1970 pentru construirea de locuinţe proprietate personală, încheiat cu G.I. şi G.E., Oficiul pentru Construirea de Locuinţe Proprietate Personală din cadrul Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, s-a obligat să construiască şi să le predea soţilor G. apartamentul nr.6, situat în Bucureşti precum şi garajul nr.3 şi boxa nr.6, preţul apartamentului compus din 4 camere şi dependinţe fiind stabilit la suma de 177.531 lei. Din această sumă s-a achitat un avans de 96.219 lei, iar pentru diferenţa de 81.312 lei, beneficiarii au contractat un credit, potrivit contractului de împrumut din 13.02.1971.
Imobilul menţionat a trecut în proprietatea Statului Român prin Decretul Consiliului de Stat nr.175/1972, conform Deciziei nr. 605/1972 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, de la G.I. şi G.E.
Prin sentinţa civilă nr.594/1992 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, rămasă irevocabilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii GI. şi G.E. în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi SC R. SA şi s-a constatat că este în funcţiune contractul pentru construirea de locuinţă proprietate personală nr. xx34/1970 încheiat între reclamanţi şi pârâta SC R. SA pentru apartamentul nr.6, situat în Bucureşti, părţile contractante fiind repuse în situaţia anterioară.
A reținut, de asemenea, tribunalul că prin sentinţa civilă nr.7844/1996, pronunțată de
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii G.I. şi G.E. în contradictoriu cu pârâta SC R. SA, aceasta fiind obligată să predea reclamanţilor apartamentul nr.6, situat în Bucureşti, boxa nr.6 şi garajul nr.3; sentinţa a rămas definitivă prin respingerea apelului, conform deciziei civile nr. 1328/A/1997 a Tribunalului Bucureşti.
Analizând excepţia inadmisibilităţii acţiunii principale, invocată de pârâta R.A. A.P.P.S., tribunalul a constatat că temeiul de drept al acţiunii, astfel cum a fost indicat de reclamanţi în cererea de chemare în judecată, este reprezentat de dispoziţiile art.480 - 481 C.civ. şi de prevederile Protocolului nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Dispoziţiile art. 480 C.civ. reglementează acţiunea în revendicare imobiliară de drept comun, iar Legea nr.10/2001, privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este o lege specială de reparaţie şi presupune formularea unei notificări în termenul prevăzut de lege pentru a beneficia de măsurile reparatorii constând în restituirea în natură sau în acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Pentru a putea beneficia de dispoziţiile Legii nr.10/2001, persoana îndreptăţită trebuie să uzeze de prevederile art. 22 alin. (1) din acest act normativ, notificând în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deţinătoare, în vederea restituirii, în natură, a imobilului; potrivit art. 22 alin. (5), nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării
atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
A apreciat tribunalul că obligativitatea de a urma procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art.21 din Constituţia României şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană, având în vedere că procedura instituită de Legea nr.10/2001 nu este una jurisdicţională, ci pur administrativă, entitatea investită cu soluţionarea notificărilor neavând caracterul de instanţă independentă şi imparţială în sensul art. 6 alin. 1 din C.E.D.O., fiind chiar persoana juridică care deţine imobilul ce se solicită a fi retrocedat; pe de altă parte, dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislaţia internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile, atunci când se urmăreşte apărarea unui drept civil.
În cauză, reclamanţii nu au formulat o cerere de restituire sau o notificare în temeiul legii speciale, însă, în opinia primei instanțe, aceștia nu erau ținuți de această obligație întrucât le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin sentinţa civilă nr.594/1992 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti şi respectiv prin sentinţa civilă nr.7844/1996 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
În acest sens, Tribunalul București a constatat că reclamanţii au un „bun” în sensul dispoziţiilor art.1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţia europeană, de vreme ce, ulterior preluării de către stat a imobilului ce a făcut obiectul contractului de construire nr. xx34/1970, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, s-a constatat că este în funcţiune contractul de construire menţionat iar S.C. R. S.A. a fost obligată să predea reclamanţilor apartamentul nr.6, boxa nr.6 şi garajul nr.3.
În consecinţă, tribunalul a reţinut că cererea de chemare în judecată având ca obiect acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este admisibilă.
Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, invocată de pârâta R.A. A.P.P.S., tribunalul a apreciat că este neîntemeiată, având în vedere că potrivit declaraţiei de notorietate autentificate la 29.01.2009 de BNP B.M., G.I. este una şi aceeaşi persoană cu GI., iar G.E. este una şi aceeaşi persoană cu G.E. De asemenea, conform certificatului de moştenitor nr. x3/1994 eliberat de Notariatul de Stat Local al Sectorului 6 Bucureşti, de pe urma defunctului G.I., decedat la 17.01.1994, au rămas ca moştenitori G.E., soţie supravieţuitoare, precum şi G.V.F. şi G.O.D., în calitate de fii.
Pe fondul cauzei, s-a constatat că titlul de proprietate al reclamanţilor este reprezentat de contractul pentru construirea de locuinţă proprietate personală nr. xx34/1970, de sentinţa civilă nr.594/1992 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti (prin care s-a constatat că este în funcţiune contractul de construire menţionat) şi de sentinţa civilă nr.7844/1996 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti (prin care S.C. R. S.A. a fost obligată să predea reclamanţilor G.E. şi G.O. apartamentul nr.6, situat în Bucureşti, boxa nr.6 şi garajul nr.3).
Tribunalul a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului în mod abuziv în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 175/1972, care contravenea prevederilor Constituţiei din 1965, referitoare la garantarea dreptului de proprietate, dispoziţiilor art.481 C.civ., precum şi dispoziţiilor tratatelor internaţionale la care România era parte, privitoare la proprietate, şi anume Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
A apreciat prima instanță că nu a fost înlăturat caracterul abuziv al preluării imobilului de împrejurarea că reclamanţilor li s-a restituit suma achitată pentru achiziţionarea imobilului, atât timp cât nu a existat un acord de voinţă al părţilor în acest sens.
Cu referire la regimul juridic al imobilului în litigiu, Tribunalul București a arătat că apartamentul nr.6, boxa nr.6 precum şi garajul nr.3, au fost identificate prin rapoartele de expertiză specialitatea construcţii întocmite de expertul tehnic judiciar B.M. ca fiind acelaşi cu imobilul ce a făcut obiectul contractului de construire nr. xx34/1970. Imobilul se află în proprietatea privată a statului şi în administrarea R.A. A.P.P.S., astfel cum rezultă din răspunsul pârâtei la interogatoriu coroborat cu prevederile H.G. nr.240/2001 privind reorganizarea şi funcţionarea R.A. L., ale O.U.G. nr.32/2002 privind comasarea prin absorbţie a R.A. L. de către RA APPS şi ale HG nr.60/2005 privind organizarea şi funcţionarea R.A. A.P.P.S.
Reținând că Statul Român nu are un titlu de proprietate valabil cu privire la imobilul revendicat, acesta fiind preluat abuziv, în temeiul dispoziţiilor art. 480 C.civ., a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi şi au fost obligaţi pârâţii să le restituie acestora în deplină
proprietate şi liniştită posesie, apartamentul nr.6, boxa nr.6 şi garajul nr.3.
Cererea de obligare a pârâţilor la plata daunelor cominatorii, pentru fiecare zi de întârziere, de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la executarea acesteia, a fost respins, ca inadmisibil, în considerarea dispozițiilor art. 5803 alin. (5) C.pr.civ., care prevăd că pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute de acest articol nu se pot acorda daune cominatorii. Astfel, textul de lege are în vedere obligaţiile de a face intuitu personae, debitorul putând fi constrâns la executarea acestor obligaţii numai prin aplicarea unei amenzi civile, conform prevederilor art. 5803 alin. (1) C.pr.civ.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii RA APPS şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pârâta R.A. APPS a criticat sentința cu referire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, arătând că imobilul a intrat în proprietatea statului în anul 1972 în baza prevederilor Decretului nr.178, în perioada de referinţă 1945 – 1989, astfel că intră sub incidenţa Legii nr.10/2001, potrivit art.6 din Legea nr.213/1998.
Aceasta a susținut că, întrucât restituirea de către stat sau de către unitatea deţinătoare a imobilelor intră sub incidenţa legii speciale, persoanele care le solicită au deschisă doar calea prevăzută de legea specială, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun neputând fi primită.
În opinia acestei apelante nu se poate reţine faptul că legea specială reprezintă un obstacol pentru realizarea unui acces efectiv la o instanţă, procedura prealabilă reglementată de Legea nr.10/2001 fiind conformă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că pot fi aduse restricţii exerciţiului unui drept, cu atât mai mult cu cât dreptul de acces cere o reglementare din partea statului.
A susţinut, de asemenea, că în cuprinsul apărărilor de fond s-a arătat că în soluţionarea prezentei cauze trebuie avute în vedere Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recursul în interesul legii, care stabileşte prioritatea între legi în cazul concursului dintre legea specială şi legea generală.
Printr-o altă critică s-a arătat că admiterea acţiunii reclamanţilor este nelegală în condiţiile în care la momentul naţionalizării acestora li s-a restituit suma de bani plătită pentru construirea apartamentului și că, deşi instanţa a constatat restituirea sumei achitate, nu s-a pronunţat şi cu privire la restituirea către stat a sumei actualizate cu indicele de inflaţie.
Printr-un alt motiv de apel s-a susţinut că este nejustificată suma de 8383,60 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, în raport de poziţia procesuală a reclamanţilor, de complexitatea cauzei şi de activitatea specifică desfăşurată de avocat, fiind necesară aplicarea dispozițiilor art.274 alin.(3) C.proc.civ.
În motivarea cererii de apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a susţinut, în esență, că nu are calitate procesual pasivă, în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri.
Astfel, din probele administrate nu a rezultat existenţa imobilului în proprietatea statului; contractarea imobilului s-a făcut de către reclamanţi cu Oficiul pentru Construirea de Locuinţe Proprietate Personală din cadrul Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti (în prezent Consiliul General al Municipiului Bucureşti), nu cu Ministerul Finanţelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român.
Prin sentinţa civilă nr.7844/1996 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin respingerea apelului, a fost obligată SC R. SA să predea reclamanţilor imobilul.
Imobilul nu face parte din categoria bunurilor de interes naţional, în sensul dispoziţiilor art.12 alin.(2) şi (4) din Legea nr.213/1998, şi nu s-a aflat niciodată în proprietatea Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice; prin urmare, calitate procesuală pasivă are Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
A mai arătat acest apelant că, potrivit art.37 alin.(1) din Decretul nr.31/1954, statul nu răspunde pentru obligaţiile asumate de celelalte organe şi instituţii de stat.
Printr-un al doilea motiv de apel s-a susţinut că este netemeinică soluţia instanţei de obligare a Statului Român, în solidar, la plata sumei de 9883,60 lei, deoarece nu se află în culpă procesuală.
Prin decizia civilă nr.870/A din 22.11.2011, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins apelurile, ca nefondate.
Pentru a decide astfel, curta de apel a reținut că apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are calitate procesuală pasivă în temeiul art. 12 alin.(5) din Legea nr. 213/1998, iar reclamanții dețin un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția europeană în baza sentinței civile nr.594/1992 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti şi a sentinţei civile nr.7844/1996 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti
Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi RA APPS.
Prin decizia civilă nr.7431 din 5.12.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a admis recursurile, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecarea apelurilor, aceleiași instanțe.
Pentru a dispune în acest sens Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în sinteză, că instanţa de apel a validat soluţia primei instanţe privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, fără a analiza apărările pe fond privind inexistenţa imobilului în patrimoniul său şi faptul că hotărârea anterioară, de care se prevalează reclamanţii, fiind pronunţată în contradictoriu cu SC R. SA., nu-i este opozabilă,
Instanţa de apel a încălcat principiul rolului activ, întrucât nu a verificat dacă această hotărâre mai conferă reclamanţilor cu „bun actual” aşa cum a fost acesta definit în sensul jurisprudenţei instanţei europene (cauza Atanasiu şi alţii c. României) în condiţiile în care nu s-a făcut dovada că această hotărâre a fost pusă în executare, în termenul prevăzut de art.405 alin.(1) C.proc.civ., sau că au existat impedimente legale şi obiective la executare.
A arătat instanța de recurs că, în acest sens, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art.405 alin.(3) C.proc.civ., potrivit cărora, prin împlinirea termenului de prescripţie orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie, precum și împrejurarea că, aşa cum s-a statuat în practica instanţei de contencios european, o hotărâre judecătorească poate face dovada existenţei unui „bun actual”, în patrimoniul celui care o invocă, numai în măsura în care aceasta este definitivă şi executorie aşa cum aceste caractere sunt definite şi reglementate de norma internă.
În plus, în rejudecare, urmează să se ţină seama și de dezlegarea dată problemei admisibilităţii acţiunii în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, cu circumstanţierile aduse în această materie, prin Decizia în interesul legii nr.33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a arătat că, în situaţia în care se constată că sentinţa şi-a pierdut puterea executorie se va analiza dacă mai subzista condiţia esenţială pentru admisibilitatea acţiunii în revendicare, respectiv existenţa bunului actual în patrimoniul reclamanţilor, cu posibilitatea valorificării lui prin intermediul acţiunii de drept comun. De asemenea, s-a arătat că trebuie să se lămurească cadrul procesual pasiv, luându-se în considerare apărările pârâtului Statul Român în legătură cu inexistenţa, în patrimoniul său, a bunului a cărui restituire se solicită.
Prin decizia civilă nr.108/A din 14.03.2014, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins apelurile, ca nefondate.
Recursurile declarate împotriva acestei decizii de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi R.A. APPS au fost admise prin decizia civilă nr.2669 din10.10.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu consecința casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecarea apelurilor.
În esență, instanța de recurs a reţinut că deşi instanţa de apel a constatat că sentinţa civilă nr.7844/1996, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în virtutea căreia reclamanţii se prevalează de existenţa unui bun actual în patrimoniul lor, a fost schimbată (în sensul că acţiunea în revendicare a fost respinsă), a reţinut că imobilul în litigiu nu intra sub incidenţa Legii nr.10/2001 întrucât anterior intrării în vigoare a acestui act normativ fusese pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, sentinţa civilă nr.594/1992, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr.1392/1994 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin care s-a constatat valabilitatea contractului încheiat de reclamanţi cu Statul Român.
Or, prin sentinţa civilă nr.594/1992, sus-menționată, instanţa de judecată a avut a se pronunţa asupra unei acţiuni în constatarea existenţei contractului de construire nr. xx34/1970, iar nu în privinţa unei acţiuni în revendicare prin care să se tindă ca imobilul în litigiu să fie readus în patrimoniul reclamanţilor.
Fiind vorba de o acţiune în constatare, hotărârea pronunţată nu constituie titlu executoriu şi nici nu poate fi pusă în executare silită, obiectivul limitat al cererii reclamanţilor privind numai constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, respectiv cel legat de încheierea valabilă a contractului de construire nr. xx34/1970.
A arătat instanța de recurs că, de altfel, aspectele ce ţin de efectele conferite de sentinţa civilă
nr.594/1992, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, au fost cenzurate şi în cadrul acţiunii în revendicare soluţionată prin sentinţa civilă nr. 7844/1996, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti (definitivă prin decizia civilă nr. 1328/1997 pronunţată de Tribunalul Bucureşti și irevocabilă prin decizia civilă nr.242/1998, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti), instanţele de judecată statuând că acel contract de construire încheiat cu fostul OCLPP îl obligă pe constructor să execute construcţia dar nu conferă reclamanţilor un titlu de proprietate.
Înalta Curte a constatat că întrucât imobilul în litigiu a fost preluat de stat prin Decretul Consiliului de Stat nr.178/1972, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), se impunea ca instanţa de apel, potrivit dezlegărilor date prin decizia de casare, să verifice, din perspectiva Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă este admisibilă o acţiune în revendicare de drept comun după intrarea în vigoare a legii speciale, respectiv să stabilească dacă reclamantul deţine un bun actual ce poate fi valorificat prin intermediul acţiunii de drept comun, în raport şi de jurisprudenţa Curții Europene.
Astfel, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta; legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie”.
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
A arătat instanța de recurs că, de altfel, problema raportului dintre legea specială şi legea generală a fost rezolvată în acelaşi mod de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când a decis, în interesul legii, că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), stabilind, în cuprinsul considerentelor, care sunt pe deplin aplicabile şi în cazul de faţă că, prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Prin aceeaşi decizie s-a arătat că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
În speță, nu s-a analizat dacă reclamanţii sunt exceptaţi de la procedura legii speciale, precum şi dacă, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale pentru a se stabili dacă mai au deschisă calea acţiunii în revendicare.
Pe de altă parte, în apel nu s-a verificat dacă reclamanţii într-o atare acţiune să pot prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană şi trebuie să li se asigure accesul la justiţie, având în vedere că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr.10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare.
Or, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, era necesar a se analiza în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă la data de 16.12.2014.
Cu prilejul rejudecării, la termenul din 06.02.2015, curtea de apel a pus în discuţia părţilor
incidența în cauză a prevederilor Legii nr.9/1968, în temeiul căruia a fost încheiat contractul de construire nr. xx34/1970.
Cu acest prilej, apelanta-pârâtă RA APPS a depus concluzii, în care a învederat că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dreptul comun, nu pe dispoziţiile legii speciale de reparaţie, iar în ce priveşte indicaţiile din decizia de casare a arătat că reclamanţii nu au invocat nici un motiv prin care să justifice de ce nu au uzat de dispoziţiile legii speciale; de asemenea, nu au făcut dovada imposibilităţii parcurgerii acestei proceduri care erau de imediată aplicare şi pe care aveau obligația să o urmeze conform Deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a mai arătat că, neutilizând procedura specială, reclamanții au fost decăzuţi din dreptul de a revendica imobilul, precum şi faptul că aceștia nu au un bun în sensul Convenţiei.
A precizat apelanta pârâtă RA APPS că are în administrare imobilul prin transmitere de la Municipiul Bucureşti conform deciziei Primăriei Municipiului București nr.396/1990.
Prin decizia civilă nr.103/A din 27 februarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelurile formulate de pârâţii RA APPS şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de DGFP – MB, împotriva sentinţei civile nr.1799/2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi, în consecinţă, a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a respins capetele de cerere privind revendicarea apartamentului nr.6 din Bucureşti, boxa nr.6 şi a garajului nr.3; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că prin contractul de construire nr. xx34/1970, încheiat în baza Legii nr.9/1968, Oficiul pentru Construirea de Locuinţe Proprietate Personală din cadrul Comitetului Executiv al Municipiului Bucureşti s-a obligat să asigure numiţilor G.I. şi E., construirea unei locuințe proprietate personală, pe care să le-o predea la data de 30.06.1971, pe baza unui proces verbal de predare-primire.
În conformitate cu dispozițiile art.44 din Legea nr.9/1968: „contractul pentru construire împreună cu procesul verbal de predare - preluare constituie titlu de proprietate pentru locuinţele ori casele de odihnă sau turism construite în condiţiile prezentei legi” iar, potrivit art.45 din aceeaşi act normative, titlurile de proprietate prevăzute în articolul precedent (…) se înscriu în registrele de transcripţiuni imobiliare.
În cauză, reclamanţii nu au făcut dovada existenţei procesului verbal de predare - preluare, deci nu au făcut dovada dreptului de proprietate, în sensul dispozițiilor art.44 din Legea nr.9/1968; lipsa titlului de proprietate rezultă şi din lipsa pe contract a menţiunii privind înscrierea în registrul de transcripţiuni.
A mai reţinut instanţa de apel că prin Decretul nr.175/1972, imobilul a trecut în proprietatea de stat şi în administrarea directă a Municipiului Bucureşti, iar de la numiții G.I. şi G.E. s-a preluat doar terenul ce fusese dat în folosinţă veşnică.
Din expunerea de motive a acestui decret rezultă că s-a dispus trecerea imobilului în proprietatea statului pentru înlăturarea efectelor actelor juridice privind atribuirea terenului, acordarea creditelor, proiectarea şi construirea locuinţelor etc.
În consecință, prin Decretul nr.175/1972 au fost stopate efectele contractului de construire, astfel că nu s-a mai putut proceda la emiterea procesului verbal de predare – preluare şi deci nu s-a produs efectul dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiei; potrivit acestui act normativ, reclamanţii nu au avut niciodată un drept de proprietate asupra imobilului revendicat.
Prin sentinţa civilă nr.594/1992, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii G.I. şi G.E. în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Bucureşti şi SC R. SA, s-a constatat că este în funcţiune contractul pentru construirea de locuinţă proprietate personală nr. xx34/1970 pentru apartamentul nr.6 şi s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Prin dispoziţia de repunere în situaţia anterioară s-a decis îndeplinirea de către Municipiul Bucureşti a obligaţiilor asumate prin contract, iar de către reclamanţi îndeplinirea obligaţiei de plată a imobilului însă nici una dintre părţi nu a trecut la îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract.
Prin sentinţa civilă nr.7844/1996, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, definitivă prin respingerea recursului, a fost admisă acţiunea reclamanţilor G.E. şi G.O. formulată în contradictoriu cu SC R. SA şi a fost obligată această pârâtă să predea reclamanţilor apartamentul nr.6, boxa nr.6 şi garajul nr.3, precum şi să plătească daune cominatorii către reclamanţi.
A reţinut instanţa de apel că obiectul acţiunii a fost obligaţie de a face (de predare) ceea ce rezulta atât din dispozitivul sentinţei, cât şi din considerentele deciziei civile nr.1328/1997, pronunțată de Tribunalul București, în care se vorbeşte de obligaţia de a preda apartamentul şi de obligaţia de a încheia procesul verbal de predare-primire.
Din probele administrate nu rezultă că, după pronunţarea acestei hotărâri, s-a procedat la emiterea procesului - verbal de predare - preluare a imobilului, care împreună cu contractul de construire ar fi constituit titlu de proprietate.
Prin decizia nr.396/1990 şi protocolul anexat acestei decizii, imobilul a fost transmis în administrarea Oficiului de Prestări Servicii pentru Corpul Diplomatic, actual Regia Autonomă a Patrimoniului Protocolului de Stat, din administrarea Întreprinderii de construcţii, reparaţii şi administraţie locativă Berceni, Colentina, Herăstrău, Foişor, Cotroceni, Pajura şi Vitan, astfel că, la data la care reclamanţii s-au judecat cu SC R. SA, imobilul nu se mai afla în administrarea acestei instituții.
A concluzionat instanța de apel că reclamanţii nu au dobândit niciodată un titlu de proprietate asupra apartamentului şi nu au avut în patrimoniu un drept de proprietate ci doar drepturi de creanţă, corelativ unor obligaţii de a face, astfel că în mod nelegal tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâta R.A. A.P.P.S. dar cu o motivare greșită.
Pe cale de consecinţă, în lipsa dreptului de proprietate şi a unui titlu valabil, acţiune în revendicare trebuia respinsă ca nefondată, tribunalul reţinând în mod greşit că titlul de proprietate al reclamanţilor ar fi reprezentat de contractul de construire, sentinţa civilă nr.594/1992, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București şi sentinţa civilă nr.7844/1996, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, prin care s-a dispus îndeplinirea unei obligaţii de a face, în condițiile în care la data formulării acţiunii (8.07.2008) era prescrisă executarea potrivit art.405 alin.(1) teza întâi din C.proc.civ.
Fiind prescris dreptul de a solicita executarea sentinţei civile nr. 7844/1996 sunt prescrise în temeiul art.3 din Decretul nr.167/1958 şi obligaţiile derivând din contractul de construire.
Cu referire la apelul formulat de apelanta pârâtă RA APPS, curtea de apel a reţinut că primul motiv de apel, astfel cum a fost formulat şi dezvoltat, nu este fondat; astfel, în acord cu art.1 din Primul Protocol la Convenţia europeană, reclamanţii au avut o speranţă de a dobândi în proprietate imobilul și aceasta deoarece nu se constatase prescripţia dreptului de a cere executarea sentinţei civile nr.7844/1996, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București și în considerarea dispoziţiilor cuprinse în sentinţa civilă nr.594/1992 a Judecătoriei Sectorului 5 București, de repunere a părţilor în situaţia anterioară (adică în situaţia de îndeplinire a obligaţiilor contractuale).
Or, în condiţiile în care prin sentinţa civilă nr.594/1992 s-a decis că este în funcţiune contractul de construire şi că părţile sunt ţinute de efectele contractului, a existat o speranţă de a obţine procesul - verbal de predare-preluare şi deci de a obţine dreptul de proprietate.
A apreciat instanța de apel că, în raport de aceste argumente, soluţia instanţei de fond este corectă în sensul că atâta timp cât nu s-a reţinut prescripţia drepturilor rezultate din contractul de construire şi din cele două sentinţe, acţiunea în revendicare este admisibilă, cu atât mai mult cu cât apartamentul nu a fost preluat de la reclamanţi în anul 1972, pentru că, la acel moment, aceștia nu aveau niciun titlu asupra apartamentului.
În aceste condiţii, imobilul nu intră sub incidența Legii nr.10/2001, astfel că reclamanţii nu erau ţinuţi să urmeze procedurile prevăzute de Legea nr.10/2001.
Şi cel de-al doilea motiv de apel formulat de acest apelant, pe care l-a sintetizat ca fiind privitor la calificarea legii speciale drept o formă de împiedicarea dreptului de acces efectiv la o instanță, a fost găsit nefondat, cu motivarea că Legea nr.10/2001 nu este aplicabilă în speţă.
Nu a fost primit nici cel de-al treilea motiv de apel, privitor la apărările de fond prin care s-a susținut că la soluționarea cauzei trebuie avute în vedere și dezlegările date prin Decizia nr.33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, instanța de apel arătând că în circumstanţele speţei, nu se poate vorbi de un imobil preluat de stat de la reclamanţi, în anul 1972, de vreme ce aceştia în anul 1972 nu avea nici un titlu, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile Deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
A fost găsit fondat cel de-al patrulea motiv de apel formulat de apelanta RA APPS, curtea de apel arătând că admiterea acţiunii în revendicare a fost greşit dispusă, în condiţiile în care, deşi reclamanţii au încercat să-şi constituie un titlu de proprietate, titlul construit adaugă la lege, ceea ce
este inadmisibil; pe de altă parte obligaţiile erau prescrise.
În plus, cererea de obligarea la predarea imobilului prin întocmirea procesului verbal de predare-preluare s-a judecat cu S.C. R., care, pe de o parte nu mai administra imobilul, pe de altă parte, nu era titulara obligaţiei de a preda imobilul (în sensul întocmirii procesului verbal de predare - preluare).
Curtea de apel a apreciat că al cincilea motiv de apel este fondat, având în vedere că acţiunea în revendicare a reclamanţilor este nefondată iar apelanta-pârâtă nu a căzut în pretenţii, astfel că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Și apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost găsit fondat, instanţa de apel reţinând că imobilul se afla în proprietatea Municipiului Bucureşti iar pârâta RA APPS îl are doar în administrare, aşa cum rezulta din Decizia nr.396/1990 a Primăriei Municipiului Bucureşti.
Cu referire la dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr.7431/2012, curtea de apel a arătat că a procedat la examinarea calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi a constatat că imobilul se află în patrimoniul Municipiului Bucureşti şi în administrarea R.A. A.P.P.S. – motiv pentru care a fost admis apelul declarat de apelantul Statul Român; atât sentinţa civilă nr.594/1992 cât şi sentinţa civilă nr.7844/1996 nu sunt opozabile Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, deoarece nu a fost parte în aceste procese.
Din perspectiva dispozițiilor art.405 alin.(1) şi (3) C.proc.civ. s-a apreciat că sentinţa civilă nr.7844/1996 şi-a pierdut puterea executorie. În ceea ce privește consecinţele sentinţei civile nr.594/1992 de repunere a părţilor în situaţia anterioară, adică în situaţia îndeplinirii obligaţiilor din contractul de construire, s-a reţinut că sunt prescrise.
A arătat curtea de apel că, în ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii în revendicare, imobilul nu face obiectul Legii nr.10/2001 pentru că nu a fost preluat de la reclamanţi astfel că nu sunt incidente dispoziţiile deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Având în vedere că sentinţa civilă nr.7844/1996 şi-a pierdut puterea executorie, s-a reţinut că reclamanţii nu mai pot invoca această hotărâre judecătorească în justificarea titlului de proprietate şi că, deşi la data introducerii acţiunii puteau pretinde o speranţă legitimă, la momentul soluţionării prezentului apel, prin incidenţa dispoziţiilor art.405 alin.(1) şi (3) din C.proc.civ. 1865, reclamanţii nu au un bun actual, şi nici nu mai pot pretinde că au o speranţă legitimă, conform art.1 din Primul Protocol la Convenția europeană.
Cu referire la obligaţiile impuse prin decizia nr.2669 din 10.10.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curtea de apel a arătat că urmare noilor dispoziţii de lege puse în discuţia părţilor, în conformitate cu dispozițiile art.315 (3) C.proc.civ., prin reexaminarea probatoriului a constatat că deşi imobilul a fost preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr.10/2001, preluarea nu s-a făcut de la reclamanţi; prin urmare, nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr.10/2001 sau ale deciziei nr.33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamanţii nefiind ţinuţi să
urmeze procedura legii speciale.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.296 C.proc.civ. au fost admise apelurile, a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată în sensul că a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, au fost respins capetele de cerere privind revendicarea apartamentului nr.6, boxa nr.6 şi a garajului nr.3 și obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată și au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii.
În drept au fost invocate dispoziţiile art.304 pct.7, 8 şi 9 C.proc.civ.
În dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispoziţiile art.304 pct.7 C.proc.civ., recurenţii - reclamanți au arată că, în ceea ce priveşte apelul formulat de către R.A. A.P.P.S., instanţa de apel a făcut referire la cinci motive de apel invocate de această parte, deși din analiza cererii de apel rezultă fără echivoc că apelanta R.A. A.P.P.S. a formulat doar trei motive de apel.
Au susținut recurenții că prin apelul formulat de către pârâta R.A. A.P.P.S., s-a invocat, în principal, inadmisibilitatea acţiunii în revendicare raportat la dispoziţiile Legii nr.10/2001; în subsidiar, apelanta-intimată R.A. A.P.P.S. a invocat nelegalitatea hotărârii instanţei de fond sub aspectul îmbogăţirii fără justă cauză a reclamanților, prin restituirea în natură a imobilului revendicat cu păstrarea sumei achitate pentru achiziţionarea imobilului şi restituite potrivit Decretului nr.175/1972. Prin cel de-al treilea motiv de apel, intimata-apelantă R.A. A.P.P.S. a criticat soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată.
În opinia recurenților, prin referirea la motive de apel care nu au fost invocate de către R.A. A.P.P.S., instanţa de apel a pronunțat o decizie nelegală, care cuprinde motive străine de natura pricinii.
Printr-o altă critică s-a arătat că decizia recurată analizează aspecte soluţionate în mod irevocabil de către Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 594/1992.
Astfel, prin decizia recurată, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că „la data la care reclamanții s-au judecat cu S.C. R. S.A. imobilul nu se mai afla în administrarea S.C. R. S.A." aspect străin de natura pricinii şi care nu a fost pus niciodată în discuţia părţilor în faza procesuală a apelului în cauza pendinte.
În baza unei astfel de analize, străină de natura pricinii, prin decizia recurată, instanţa de apel a susţinut în mod neîntemeiat că „faţă de cele constatate, rezultă deci că reclamanţii nu au dobândit niciodată un titlu de proprietate asupra apartamentului şi deci niciodată nu au avut în patrimoniu un drept de proprietate, ci doar drepturi de creanţă corelativ unor obligaţii de a face".
Recurenţii-reclamanţi au susținut că aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, prin sentinţa civilă nr.594/1992 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, devenită irevocabilă, s-a constatat că este în funcţiune contractul pentru construirea locuinţei proprietate personală nr. xx34/1970 încheiat între G.I., G.E. şi entitatea de la care R. S.A. a preluat apartamentul vizat de prezentul litigiu, părţile contractante fiind repuse în situaţia anterioară.
Titlul lor de proprietate constă în contractul pentru construirea locuinţei proprietate personală nr. xx34/1970 și a fost confirmat în mod irevocabil prin sentinţa civilă nr.594/1992 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, astfel că orice considerent al deciziei recurate prin care este înlăturată soluţia constatării ca fiind în funcţiune a contractului pentru construirea de locuinţă proprietatea personală nr. xx34/1970, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară, este străin de pricină, raportat la motivele de apel cu care instanţa de apel a fost învestită.
II. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat în drept pe dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că decizia recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Astfel, prin apelul formulat de către R.A. A.P.P.S., s-a invocat în principal inadmisibilitatea acţiunii în revendicare raportat la dispoziţiile Legii nr.10/2001, în subsidiar, apelanta-intimată R.A. A.P.P.S. a invocat nelegalitatea hotărârii instanţei de fond sub aspectul îmbogăţirii fără justă cauză a recurenţilor-reclamanţi prin restituirea în natură a imobilului revendicat cu păstrarea sumei achitate pentru achiziţionarea imobilului şi restituite potrivit Decretului nr.175/1972. Printr-un al treilea motiv de apel, intimata-apelantă R.A. A.P.P.S. a criticat soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată.
Prin apelul formulat de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost criticată sentinţa civilă nr.1799/2010 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, prin reiterarea ca unic motiv de apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Au arătat recurenții - reclamanți că în niciunul din apelurile declarate împotriva sentinţei civile nr.1799/2010 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti nu a fost criticată respingerea de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Față de caracterul devolutiv al apelului, care poate fi soluţionat numai în limitele stabilite de apelant, soluția de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active prin sentinţa civilă nr.1799/2010 a trecut în puterea lucrului judecat nefiind atacată prin apelurile formulate în cauză.
Pentru aceste motive, recurenţii-reclamanţi au susţinut că admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active prin decizia recurată reprezintă o greşeală de interpretare şi aplicare a legii, în concret a efectului devolutiv al apelului reglementat de Codul de procedură civilă şi a principiului tantum devolutum quantum apellatum, instanţa de apel neavând posibilitatea de a modifica acele dispoziţii ale sentinţei apelate care nu au fost antamate prin apelurile formulate în cauză.
Cu referire la soluția dată apelului declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, recurenții au arătat că în mod nelegal instanţa de apel l-a găsit fondat cu motivarea că imobilul se află în proprietatea Municipiului Bucureşti, iar pârâta RA APPS îl are doar în administrare, conform deciziei nr.396/1990 a Primăriei Municipiului Bucureşti, deoarece, în realitate, imobilul revendicat se află în domeniului privat al statului şi este administrat de către R.A. A.P.P.S. potrivit H. G. nr.265/2005, Anexa nr.2, pct.614, situație care rezultă şi în extrasul cărţii funciare a imobilului.
În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.8 C.proc.civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a interpretat greşit efectele sentinţelor civile nr.594/1992 şi nr.7844/1996.
Astfel, instanţa de apel a reținut că cele două hotărâri judecătorești nu sunt opozabile Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru că acesta este terţ faţă de părţile din dosarele în care au fost pronunțate.
Or, prin sentinţa civilă nr.594/1992 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, s-a constatat că este în funcţiune contractul pentru construirea locuinţei proprietate personală nr. xx34/1970 încheiat între G.I., G.E. şi R. S.A. pentru apartamentul în litigiu, fiind repuse părţile contractante în situaţia anterioară
Deşi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu a fost parte explicită în litigiul prin care s-a constatat şi recunoscut valabilitatea contractului pentru construirea de locuinţe (care reprezintă titlul de proprietate al recurenţilor), în acest litigiu a fost parte entitatea deţinută de stat care s-a ocupat de administrarea imobilului în litigiu la momentul demarării litigiului şi de la care R.A. A.P.P.S. a preluat la rândul său, dreptul de administrare, conform hotărârii de guvern sus-menționate. Prin urmare, Statul Român are obligaţia să respecte cele consfinţite prin sentinţa civilă nr.594/1992 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, devenită irevocabilă.
În opinia recurenților, sunt incidente dispozițiile art. 304 pct.8 C.proc.civ., instanţa de apel interpretând în mod eronat efectele sentinţei civile nr.594/1992 sub aspectul opozabilității acestora faţă de Statul Român.
Au mai susţinut recurenţii că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu mai puteau invoca faptul că dețin un bun actual şi nu mai pot pretinde că au o speranţă legitimă, conform art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană, respectiv că „preluarea nu s-a făcut de la reclamanţi".
Astfel, au fost interpretate greşit actele deduse judecăţii, respectiv contractul pentru construirea locuinţei proprietate personală nr. xx34/1970, coroborat cu sentinţa civilă nr.594/1992 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti şi cu Decretul nr.175/1972, care fac dovada că sunt deţinătorii unui „bun actual" în sensul Convenţiei europene, de vreme că încă din anul 1992, prin hotărâre judecătorească irevocabilă (sentinţa civilă nr.594/1992 a Judecătoriei Sector 5 Bucureşti), au fost repuşi în situaţia anterioară preluării abuzive, fiind constatate ca fiind eficiente drepturile născute de contractul de construire din 1970 ale cărui efecte au fost cenzurate în mod abuziv în perioada comunistă.
Cum prin hotărârea judecătorească pronunţată în 1992 s-a reţinut irevocabil că preluarea a fost abuzivă şi că se impune restabilirea efectelor contractului de construire încheiat în 1970, o asemenea statuare a consacrat caracterul viciat al titlului statului şi le-a recunoscut dreptul asupra
bunului în litigiu în sensul statuat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Au arătat, de asemenea, recurenţii-reclamanţi că împrejurarea că nu mai deţin în materialitatea lui procesul-verbal de predare-primire a imobilului nu echivalează cu lipsa titlului de proprietate valabil recunoscut prin hotărârea judecătorească irevocabilă din anul 1992 și că, de altfel, dreptul de proprietate le-a fost recunoscut chiar de către statul comunist prin Decretul nr.175/1972, în care, la art.1 s-a făcut menţiunea trecerii în proprietate de stat a imobilului cu anexe gospodăreşti şi teren de la G.I. şi G.E.
Întrucât la nivelul anului 1972, anterior decretului de preluare, Statul Român nu era proprietarul construcţiei, a fost emis Decretul nr.175/1972 în vederea trecerii în proprietatea statului a imobilului mai sus menţionat.
G.I. (autorul recurenţilor) şi G.E. erau în anul 1972 titularii unui drept de proprietate conferit de contractul de construire a cărui valabilitate a fost recunoscută şi prin sentinţa civilă nr.594/1992, iar transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu către statul comunist s-a făcut de la G.I. şi G.E., aşa cum în mod explicit menţionează şi decretul.
În opinia recurenţilor-reclamanţi, susţinerile instanţei de apel potrivit cărora preluarea nu s-a făcut de la reclamanţi sunt lipsite de temei legal şi sunt generate de o greşită înţelegere şi interpretare a actelor juridice deduse judecăţii.
Au concluzionat recurenţii că instanţa de apel a interpretat greşit dezlegările cuprinse în sentinţa civilă nr.594/1992 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti și în Decretul de naţionalizare nr.175/1972, atunci când a apreciat că nu au un bun actual în sensul art.1 din Primul Protocol la Convenţia europeană.
Intimata - pârâtă R.A. APPS a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
În motivare a arătat că prin hotărâri judecătorești definitive şi irevocabile (respectiv sentinţa civilă nr. 694/1992 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti şi sentinţa civilă nr. 7844/1996 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti), instanţele de judecată au statuat că menţionatul contract de construire încheiat cu fostul O.C.L.P.P. îl obligă pe constructor să execute construcţia şi nu conferă reclamanţilor un titlul de proprietate.
Titlul statului, necontestat, este reprezentat de Decretul Consiliului de Stat nr. 175/1972. În cuprinsul acestui decret se precizează că la preluarea imobilelor menţionate, se restituie persoanelor prevăzute la art. 1 (unde sunt menţionaţi printre alţii şi G.I. şi G.E.) (...) sumele constituite drept avans şi ratele achitate până la data prezentului decret în contul creditului acordat pentru construirea locuințelor.
Având în vedere data contractului de împrumut (1970), faptul că termenul de rambursare era de 15 ani iar data Decretului Consiliului de Stat este din anul 1972, precum şi faptul că nu au fost depuse dovezi care să indice altă situaţie decât cea expusă în documente, este evident că actul de construire nu îi îndreptățește pe reclamanţi să pretindă un drept de proprietate.
Intimata-pârâtă a făcut referire la dispoziţiile art.44 şi 45 din Legea nr.9/1968 şi a concluzionat că recurenţii-reclamanţi nu au făcut dovada predării-preluării apartamentului astfel cum prevede chiar contractul încheiat în baza Legii nr. 9/1968; mai mult, în decretul de preluare este prevăzută restituirea atât a ratelor achitate cât şi a avansului plătit în vederea construirii locuinţei.
Cu referire la criticile prin care recurenţii-reclamanţi au susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu se pot prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional, intimata-pârâtă a arătat că reclamanţii nu au invocat niciun motiv pentru care nu au utilizat prevederile legii speciale şi nu au făcut niciodată dovada imposibilităţii parcurgerii acestei proceduri din motive independente de voinţa lor.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele și pentru considerentele ce succed:
În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.7 C.proc.civ., recurenții - reclamanți au arătat, sub un prim aspect, că decizia instanței de apel cuprinde motive străine de natura pricinii în sensul că au fost examinate cinci motive de apel deși apelanta - pârâtă R.A. A.P.P.S. a formulat doar trei.
Din examinarea cererii de apel formulată apelanta - pârâtă R.A. A.P.P.S., Înalta Curte reține că partea nu a structurat cererea în motive distincte de apel ci a expus critici pe care instanța de apel care a pronunțat decizia recurată le-a sintetizat în cinci motive de apel.
Din această perspectivă nu se poate reține aplicabilitatea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.7 C.proc.civ., instanța de judecată având posibilitatea de a sistematiza criticile formulate într-o manieră proprie, sub condiția de a le analiza în integralitatea lor.
Sub un alt aspect, recurenții - reclamanți au arătat că hotărârea atacată cuprinde aspecte străine de natura pricinii deoarece face referire în considerente la chestiuni care au fost soluționate în mod irevocabil prin sentința civilă nr.594/1992, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București.
Aceștia au susținut că, prin raportare la motivele de apel cu care a fost investită, instanța de apel a concluzionat că reclamanții nu au avut niciodată în patrimoniu dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu, fiind doar titularii unor drepturi de creanță, corelative unor obligații de a face, pe baza unei analize străine de natura pricinii.
Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat are ca premisă existența în cuprinsul hotărârii a unor aspecte care nu au legătură cu cauza dedusă judecății.
Nu intră în această categorie constatările sau dezlegările date de instanța de judecată care privesc pricina dar nu concordă cu susținerea părții.
În cauză nu se poate aprecia că prin calificarea drepturilor reclamanților, ce decurg din sentința civilă nr.594/1992, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, instanța de apel ar fi statuat cu referire la chestiuni care ar excede procesului.
Pe de altă parte, având în vedere că judecata s-a desfășurat în mai multe cicluri procesuale, instanța de apel avea a se conforma, astfel cum se va arăta în cele ce urmează, dezlegărilor date prin deciziile de casare.
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.9 C.proc.civ., Înalta Curte reține că recurenții - reclamanți au invocat încălcarea limitelor efectului devolutiv, din perspectiva regulii tantum devolutum quantum apellatum și greșita admitere a apelului declarat de apelantul - pârât Statul Român.
Înalta Curte reține că regula tantum devolutum quantum apellatum, care reprezintă o ilustrare a principiului disponibilității procesului civil este consacrată de art. 295 alin.1 C.proc.civ., care prevede că: „ Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică por fi invocate și din oficiu”.
În speță, nerespectarea de către instanța de apel a limitelor efectului devolutiv a fost invocată cu referire la soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, în condițiile în care această excepție a fost invocată la judecata în primă instanță de pârâta R.A. A.P.P.S., pentru alte considerente decât cele reținute de instanța de apel, a fost respinsă iar apelanții nu au formulat critici care să pună în discuție legitimarea procesuală activă.
Înalta Curte apreciază că această critică este fondată, constatând că instanța de apel, cu prilejul examinării înscrisurilor de care se prevalează reclamanții în dovedirea dreptului de proprietate asupra construcției, a concluzionat că aceștia nu au avut niciodată în patrimoniu dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, astfel că în mod nelegal instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale active, chiar dacă această excepție a fost greșit motivată de către pârâta care a invocat-o.
Or, având în vedere că apelanții - pârâți nu au criticat hotărârea tribunalului în ceea ce privește soluția dată excepției lipsei calității procesuale active, iar chestiunile analizate nu privesc identitatea dintre reclamanți și persoanele care se pretind titularii dreptului de proprietate, ci aptitudinea înscrisurilor invocate de reclamanți de a proba existența dreptului de proprietate în patrimoniul lor, instanța de apel nu putea invoca din oficiu această excepție.
Distinct de împrejurarea că această excepție a fost reanalizată în mod nelegal de către instanța de apel, se constată că decizia recurată cuprinde și considerente potrivit cărora acțiunea în revendicare trebuia respinsă ca nefondată, deşi excepţia lipsei calităţii procesuale active este una peremptorie iar efectul admiterii acesteia este împiedicarea soluţionării fondului. Acesta constituie însă un argument în plus în sensul că aspectele avute în vedere de instanța de apel vizau însuși fondul pretenției deduse judecății.
De asemenea este fondată și critica prin care recurenții-reclamanți au arătat că nu este legală soluția data apelului formulat de apelantul – pârât Statul Român.
Deși recurenții au invocat, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., făcând aplicarea dispozițiilor art. 306 alin.3, din același act normativ, Înalta Curte va examina această critică din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., sens în care reține că motivarea curții de apel cu referire la stabilirea regimului juridic al imobilului în litigiu nu corespunde exigențelor art. 261 C.proc.civ.
Se constată astfel că instanța de apel a arătat în cuprinsul deciziei recurate că imobilul se află în proprietatea municipiului București și în administrarea pârâtei R.A. A.P.P.S., conform deciziei nr.396/1990 a Primăriei Municipiului București, fără a expune raționamentul pe baza căruia a ajuns la o asemenea concluzie în condițiile în care prima instanță a reținut că imobilul în litigiu se află în proprietatea privată a statului și în administrarea R.A. A.P.P.S., în temeiul H.G. nr.240/2001, O.U.G. nr.32/2002 și H.G. nr.60/2005, iar din extrasul de carte funciară depus la dosar rezultă că, în evidențele de carte funciară, este înscris dreptul de proprietate al
Statului Român asupra apartamentului în litigiu (RA - APPS având drept de administrare).
În ceea ce privește criticile subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.8 C.proc.civ, prin care recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că instanța de apel a interpretat greșit efectele sentințelor civile nr. 594/1992 și 7844/1997, Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 C.proc.civ. sancţionează încălcarea principiului pacta sunt servanda.
Prin ipoteză, acest motiv de recurs nu poate fi invocat dacă cererea de chemare în judecată nu are ca obiect interpretarea unui act juridic.
Nu se circumscriu acestui motiv de recurs criticile prin care se invocă modul în care instanța
care a pronunțat hotărârea atacată a interpretat probele administrate în cauză, chiar atunci când acestea ar consta în înscrisuri.
În speță, recurenții pun în discuție modul în care instanța de apel a interpretat efectele a două hotărâri judecătorești din perspectiva opozabilității acestora în privința Statului Român, respectiv a aptitudinii acestora de a conferi recurenților – reclamanți un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și a efectului pozitiv al lucrului judecat, dar și interpretarea probatorului în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate asupra construcției.
Prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată și la considerentele expuse, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.8 C.proc.civ. nu este incident în cauză; însă, invocarea în mod greșit a unui motiv de recurs nu prejudiciază partea dacă dezvoltarea criticilor permite încadrarea acestora într-un alt motiv de recurs, conform dispozițiilor art. 306 alin.(3) C.proc.civ.
Făcând aplicarea acestui text legal, Înalta Curte reține că pot fi încadrate la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.civ., acele critici prin care recurenții pun în discuție modul în care instanța de apel a interpretat efectele a două hotărâri judecătorești din perspectiva opozabilității acestora în privința Statului Român, respectiv a aptitudinii acestora de a conferi recurenților – reclamanți un bun în sensul Convenției europene și a efectului pozitiv al lucrului judecat.
Cu toate acestea, în această fază procesuală, ele nu pot fi cercetate întrucât urmare încălcării de către instanța de apel a limitelor efectului devolutiv, din perspectiva regulii tantum devolutum quantum apellatum, și a dispozițiilor art. 261 C.proc.civ., în ceea ce privește expunerea motivelor pentru care a apreciat că imobilul are un alt titular al dreptului de proprietate decât cel menționat în sentința care a făcut obiectul controlului judiciar în apel (ceea ce echivalează cu lipsa motivării, și deci cu imposibilitatea de a exercita controlul de legalitate în recurs), se impune casarea deciziei recurate, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și 7 C.proc.civ.
Pe cale de consecință, instanța de recurs nu are a cerceta criticile de nelegalitate care vizează fondul cauzei.
Criticile prin care se pune în discuție interpretarea probatorului reprezintă o chestiune de temeinicie a hotărârii, care exced controlului de legalitate în recurs, astfel că nu se impune a fi analizate.
Faţă de dispozițiile art. 315 alin.1 C.proc.civ., care prevăd că: „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”, cu prilejul rejudecării instanţa de apel urmează să dea eficienţă dezlegărilor date în ciclurile procesuale anterioare.
Astfel, prin decizia civilă nr. 7431/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă a admis recursurile declarate împotriva deciziei civile nr.870/A din 22.11.2011 a Curții de Apel Bucureşti și a trimis cauza spre rejudecare dând dezlegări obligatorii în sensul de a se verifica dacă reclamanţii au un bun actual în sensul Convenţiei europene a drepturilor omului şi de a se ţine seama de dezlegarea dată admisibilităţii acţiunii în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, cu circumstanţierile aduse în această materie prin decizia nr.33/2008, pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Pe de altă parte, prin decizia civilă nr.2669/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursurile declarate de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi R.A. APPS, cu consecința casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecarea apelurilor, a arătat, cu referire la sentinţa civilă nr.594/1992, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr.1392/1994 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a constatat valabilitatea contractului încheiat de reclamanţi cu Statul Român că instanţa de judecată a avut a se pronunţa asupra unei acţiuni în constatarea existenţei contractului de construire nr. xx34/1970, iar nu în privinţa unei acţiuni în revendicare prin care să se tindă ca imobilul în litigiu să fie readus în patrimoniul reclamanţilor. Fiind vorba de o acţiune în constatare, hotărârea pronunţată nu constituie titlu executoriu şi nici nu poate fi pusă în executare silită, obiectivul limitat al cererii reclamanţilor privind numai constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, respectiv cel legat de încheierea
valabilă a contractului de construire nr. xx34/1970.
A arătat instanța de recurs că, de altfel, aspectele ce ţin de efectele conferite de sentinţa civilă nr.594/1992, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, au fost cenzurate şi în cadrul acţiunii în revendicare soluţionată prin sentinţa civilă nr.7844/1996, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti (definitivă prin decizia civilă nr. 1328/1997 pronunţată de Tribunalul Bucureşti și irevocabilă prin decizia civilă nr.242/1998, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti), instanţele de judecată statuând că acel contract de construire încheiat cu fostul OCLPP îl obligă pe constructor să execute construcţia dar nu conferă reclamanţilor un titlu de proprietate.
Pe de altă parte, Înalta Curte a constatat că întrucât imobilul în litigiu a fost preluat de stat prin Decretul Consiliului de Stat nr.178/1972, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), se impunea ca instanţa de apel, potrivit dezlegărilor date prin decizia de casare, să verifice, din perspectiva deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă este admisibilă o acţiune în revendicare de drept comun după intrarea în vigoare a legii speciale, respectiv să stabilească dacă reclamantul deţine un bun actual ce poate fi valorificat prin intermediul acţiunii de drept comun, în raport şi de jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor Omului.
Cu alte cuvinte, în cauză instanţele de control judiciar au statuat în mod irevocabil în sensul că în speţă, prin raportare la data preluării imobilului, este aplicabilă Legea nr.10/2001 urmând a se verifica, faţă de împrejurarea că reclamanţii nu au formulat notificare, dacă în circumstanţele particulare ale cauzei aceştia erau exceptaţi de la procedura legii speciale, precum şi dacă, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale pentru a se stabili dacă mai au deschisă calea acţiunii în revendicare, acţiune în cadrul căreia urmează a se verifica dacă aceştia au un bun actual.
Sub un alt aspect, s-a constatat că sentinţa civilă nr.7844/1996, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în virtutea căreia reclamanţii se prevalează de existenţa unui bun actual în patrimoniul lor, a fost schimbată, prin decizia nr. 242/1998, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în sensul respingerii acţiunii în revendicare, ca efect al admiterii recursului declarat de SC R. SA împotriva deciziei nr. 1328/A/1997, pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin.1 C.proc.civ. a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.