Limits of a provocatory declaratory action in resolving conflicting property titles and awarding consequential compensation

Acțiune în constatare provocatorie. Regimul juridic.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Judecata. Acțiune în constatare.

Index alfabetic : drept de proprietate

-imobil

-acțiune în constatare provocatorie

-contract de vânzare-cumpărare

-drept de administrare

C.proc.civ. din 1865, art. 111

În doctrina de specialitate, acţiunea în constatare provocatorie a fost definită ca fiind acea acţiune prin care o persoană care ridică public pretenţii cu privire la dreptul unei alte persoane este invitată să-şi valorifice pretenţiile afirmate sau acţiunea prin care titularul unui drept cheamă în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, îi cauzează o tulburare serioasă în exerciţiul dreptului său. Această persoană este provocată astfel să-şi valorifice pretenţiile, respectiv să-şi dovedească dreptul, sub sancţiunea de a nu-l mai putea invoca, dacă nu si-l demonstrează.

Astfel, în soluționarea acțiunii în constatare provocatorie, atunci când reclamantul invocă un titlu de proprietate asupra unui imobil în concurs cu pârâtul, care la rândul său se prevalează de un titlu valabil asupra aceluiași bun, instanța nu poate proceda la o comparare a titlurilor și drepturilor de proprietate a părților, această operațiune fiind specifică acțiunii în revendicare. Nici cererea reclamantului de a se dispune revenirea la situaţia anterioară de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei şi reînscrierea dreptului său de proprietate nu poate fi analizată în contextul unei acțiuni în constatare provocatorii, ci doar în legătură cu cererea având ca obiect revendicarea imobilului.

Ca atare, instanța nu putea, în cadrul unei acțiuni în constatare provocatorie, reținând nepreferabilitatea titlului reclamantului, să admită capetele de cerere subsidiare din acțiune referitoare la acordarea despăgubirilor reprezentând plata preţului actualizat achitat pentru imobilul disputat precum și plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului. Aceasta întrucât, numai în contextul unei acţiuni în revendicare, instanța poate tranşa asupra unor chestiuni relevante în aceste privinţe, respectiv stabilirea titularului dreptului de proprietate, actului juridic ce-i justifică acestuia proprietatea, dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile garanţiei pentru evicţiune în ceea ce-l priveşte pe vânzător, cu toate repercusiunile în privinţa configurării obligaţiilor vânzătorului (principale şi accesorii), respectiv cui profită pretinsele îmbunătăţiri aduse imobilului în litigiu

Secția I civilă, decizia nr. 2429 din 29 octombrie 2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 09.02.2012, reclamanţii P.O.A. şi P.C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin R.A. A.P.P.S. şi Ministerul Finanţelor Publice, să se constate, prin compararea titlurilor părţilor, că titlul deţinut de reclamanţi asupra imobilului din Bucureşti, este mai bine caracterizat şi preferabil celui deţinut de pârâta R.A. A.P.P.S. şi să se dispună obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate imobilul în litigiu.

În subsidiar, s-a solicitat să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. xx20/1996, încheiat între reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, privind cumpărarea de către reclamanţi a imobilului în litigiu în baza Legii nr. 112/1995, respectiv să se dispună obligarea în solidar a pârâţilor Primăria Municipiului Bucureşti, SC H.N. SA şi Ministerul Finanţelor Publice la restituirea sumei achitate cu titlu de preţ pentru imobilul menţionat, preţ ce va fi reactualizat la valoarea de circulaţie a imobilului. S-a solicitat totodată obligarea pârâţilor, în solidar, la restituirea preţului achitat de reclamanţi pentru îmbunătăţirile aduse imobilului după data dobândirii de către reclamanţi a dreptului de proprietate asupra acestuia, dar şi obligarea lor, în solidar, la plata dobânzilor legale şi a daunelor interese moratorii, cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a sumei.

În esenţă, reclamanţii au arătat că la data de 29.10.1996, în temeiul Legii nr. 112/1995, au cumpărat de la pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar S.C. H.N., imobilul în litigiu. Imobilul a fost cumpărat de reclamanţi sub imperiul normei legale care reglementa dreptul de proprietate privată al statului şi dreptul de vânzare - art. 8 din HG nr. 940/1996.

La data de 12.01.1998, prin art. 5 din HG nr. 905/1997 a fost abrogat art. 8 din HG nr. 940/1996, ceea ce înseamnă că la data apariţiei HG nr. 905/1997, statul nu mai avea niciun drept de proprietate asupra imobilului.

Având în vedere faptul că imobilul în litigiu se află şi în prezent în posesia şi folosinţa reclamanţilor, iar titlul lor de proprietate nu a fost desfiinţat, fiind valabil şi producând efecte juridice, iar titlul pârâtei R.A. A.P.P.S, reprezentat de decizia civilă nr. 2174/2000, se reflectă asupra aceluiaşi imobil care face parte din dreptul de proprietate privată a statului, fiind dat în administrare pârâtei R.A. A.P.P.S, s-a solicitat instanţei ca, prin compararea titlurilor, să se constate că titlul reclamanţilor este mai bine caracterizat şi că emană de la proprietar, fiind preferabil celui al pârâtelor.

La data de 24.08.2012, pârâta R.A.-A.P.P.S. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată. S-a susţinut că în anul 1985, reclamanta a fost numită în funcţia de ministru adjunct la Ministerul Agriculturii. Un an mai târziu, s-a încheiat contractul de închiriere nr. xx3/1986, în conformitate cu prevederile Decretului nr. 263/1979, potrivit cărora persoanele prevăzute în nomenclatorul de funcţii anexat decretului aveau dreptul la „locuinţă de serviciu”, pe perioada exercitării funcţiei. Ulterior, în condiţiile Legii nr. 17/1994, a fost încheiat contractul de închiriere nr. xx20/1994, deşi la acea dată reclamanta nu mai avea funcţia de ministru adjunct, ci doar director la acelaşi minister.

La data de 03.01.2013, reclamanţii au arătat că înţeleg să precizeze acţiunea în revendicare

conform dispoziţiilor art. 480 - 481 C.civ., art. 555 - 557 şi art. 563 NCC, art. 21, 44 şi 136 din Constituţie, art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, OG nr. 19/2002, art. 10 din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 1/2009, OG nr. 101/2011 şi art. 112 C.proc.civ.

S-a susţinut astfel că acţiunea introductivă de instanţă este o acţiune în revendicare, iar constatarea preferabilităţii titlului deţinut de reclamanţi reprezintă un argument în susţinerea acţiunii în revendicare. S-a solicitat a se constata prioritatea titlului de proprietate al cumpărătorilor întemeiat pe Legea nr. 112/1995 şi din perspectiva practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, reclamanţii au solicitat să se dispună revenirea la situaţia anterioară de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei şi reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamanţilor, ca foşti proprietari tabulari.

Capătul doi de cerere reprezintă subsidiarul cererii introductive de instanţă şi a fost invocat numai în condiţiile în care instanţa va respinge acţiunea în revendicare, aşa cum a fost formulată şi precizată.

Temeiurile de drept invocate în susţinerea capătului de cerere subsidiar au fost indicate de reclamanţi ca fiind reprezentate de art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001, pentru pct. 2 lit. a din subsidiarul acţiunii, iar pentru lit. b, art. 20 pct. 21, art. 48, art. 501 din Legea nr. 10/2001, art. 7, art. 20, art. 50, art. 501 din Legea nr. 112/1995. Pentru acest punct din capătul doi de cerere, reclamanţii au precizat că înţeleg să se judece cu Ministerul Finanţelor Publice. Pentru lit. c, au fost invocate dispoziţiile art. 1336, 1337, 1341, 1345, 1347, 1349, 1350, art. 1381 - 1383, art. 1532 şi urm. C.civ. Reclamanţii au considerat că, în raport cu pct. 2 lit. c din acţiune, având în vedere că Primăria Municipiului Bucureşti este parte în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a pronunţat, în raport de dispoziţiile art. 1337 şi 1341 C.civ., vânzătorul are calitate procesuală pasivă. Conform dispoziţiilor Legii nr. 215/2001, calitatea procesuală revine Municipiului Bucureşti, prin primar general, care, în calitate de vânzător, trebuie să răspundă pentru evicţiune împreună cu SC H.N. SA în calitate de mandatar al Primăriei Municipiului Bucureşti. Potrivit art. 1341 pct. 4 raportat la art. 1350 C.civ., în caz de evicţiune totală consumată, cumpărătorul are dreptul şi la daune-interese, constând în diferenţa dintre preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil.

Reclamanţii au apreciat valoarea imobilului la suma de 500.001 lei, în vederea stabilirii competenţei şi a timbrajului, urmând ca valoarea reală incluzând valoarea de piaţă şi valoarea îmbunătăţirilor, să fie stabilită prin expertize.

La data de 13.05.2013, reclamanţii, în temeiul art. 132 C.proc.civ., au formulat precizări la acţiunea introductivă de instanţa, precum şi la precizarea de la termenul din 14.01.2013.

Astfel, reclamanţii au arătat că înţeleg să renunţe la capătul de cerere principal în revendicare.

Totodată, reclamanţii au precizat că înţeleg să menţină temeiurile de drept indicate la pct. 2 alin. 3 din precizarea de la 14.01.2013, solicitând ca acestea să fie avute în vedere la soluţionarea acţiunii, astfel cum a fost modificată şi precizată.

Capătul principal este reprezentat de capătul de cerere privind revendicarea prin compararea titlurilor şi constatarea preferabilităţii titlului deţinut de reclamanţi şi, urmare comparării cu titlul pârâtei R.A.A.P.P.S., să se constate că titlul reclamanţilor are preferinţă faţă de titlul pârâtei. Au menţionat că îşi menţin restul capetelor de cerere şi a precizărilor, să se dispună revenirea la situaţia anterioară de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei şi reînscrierea dreptului reclamanţilor de proprietate în favoarea lor, ca foşti proprietari tabulari.

În subsidiar, s-a solicitat să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. xx20/1996, respectiv obligarea pârâtelor Primăria Municipiului Bucureşti, SC H.N. SA şi Ministerul Finanţelor Publice, în solidar, la restituirea sumei achitate de reclamanţi cu titlu de preţ pentru imobil, preţ reactualizat la valoarea de circulaţie a imobilului, obligarea pârâţilor, în solidar, la restituirea preţului achitat de reclamanţi pentru îmbunătăţirile aduse imobilului după data dobândirii de către reclamanţi a acestuia, obligarea pârâţilor, în solidar, la plata dobânzilor legale şi a daunelor-interese moratorii pentru suma ce va fi stabilită de instanţă să fie restituită către reclamanţi, cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a sumei.

La data de 07.10.2013, reclamanţii au depus la dosar, în temeiul dispoziţiilor art. 132 alin.

(2) pct. 4 C.proc.civ., cerere prin care au arătat că înţeleg să-şi transforme cererea introductivă de instanţă, aşa cum a fost ulterior precizată dintr-o acţiune în revendicare într-o acţiune în constatare provocatorie.

În ceea ce priveşte admisibilitatea acestei cereri, s-a susţinut faptul că, prin acţiunea în constatare, reclamanţii urmăresc apărarea aceluiaşi drept ca şi cel revendicat în cadrul acţiunii în revendicare, determinată şi de faptul că, deşi reclamanţii deţin un titlu legal, având şi posesia imobilului, pârâta ridică în mod public şi serios pretenţii asupra dreptului reclamanţilor în calitate de proprietari, tulburându-le astfel, exerciţiul liber al dreptului lor şi împiedicându-i pe aceştia, în calitate de proprietari, să dispună de bunul lor după bunul plac. Reclamanţii au învederat instanţei faptul că această cale a acţiunii în constatare poate fi utilizată de către proprietarul care se află în posesia unui bun atunci când îi este necesară o hotărâre judecătorească prin care să i se recunoască şi să i se consolideze dreptul, în cazul în care acest drept îi este contestat.

La termenul de judecată din 09.12.2013, reclamanţii au depus la dosar cerere de renunţare la judecarea capătului 2 lit. a) al cererii de chemare în judecată, având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. xx20/1996.

Prin sentinţa civilă nr. 2186 din 16.12.2013, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis capetele de cerere principale, astfel cum au fost precizate şi modificate, a constatat valabilitatea şi preferabilitatea titlului de proprietate al reclamanţilor cu privire la imobilul în litigiu, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. xx20/1996, faţă de titlul pârâţilor, a dispus revenirea la situaţia anterioară de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâţilor şi reînscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamanţilor, a obligat pârâţii la plata către reclamanţi a sumei de 9.115 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecarea primului capăt de cerere subsidiar, având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. xx20/1996.

S-a reţinut că reclamanta a ocupat iniţial imobilul în baza contractului de închiriere nr. xx20/1995, încheiat cu SC H.N. SA. Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. xx20/1996, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător, şi reclamanţi, în calitate de cumpărători, aceştia din urmă au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995, drept înscris în cartea funciară potrivit încheierii din 16.02.2000 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Biroul de Carte Funciară.

În anul 1998, reclamanta i-a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin R.A. A.P.P.S, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând constatarea existenţei contractului de închiriere nr. xx20/1995, încheiat între reclamantă şi SC H.N. SA şi obligarea pârâtelor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanta în ceea ce priveşte imobilul menţionat, sub sancţiunea plăţii de daune moratorii.

Prin decizia civilă nr. 2147/2000, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă în dosarul nr. xxx4/2000, irevocabilă, a fost admis recursul pârâtei R.A. A.P.P.S., a fost casată decizia tribunalului, a fost admis apelul împotriva sentinţei civile nr. 15401/1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a fost schimbată în tot sentinţa, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

Astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară, în temeiul deciziei civile nr. 2147/2000, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, cu privire la imobilul în litigiu a fost înscris dreptul de proprietate al Statului Român şi dreptul de administrare al R.A. A.P.P.S.

S-a reţinut că cererea pendinte de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi modificată, are caracterul unei acţiuni în constatare provocatorie, prin care reclamanţii au solicitat să se constate valabilitatea şi preferabilitatea titlului acestora de proprietate asupra imobilului în litigiu, faţă de titlul pârâţilor.

S-a reţinut totodată că atât reclamanţii cât şi Statul Român, prin R.A. A.P.P.S, au invocat un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Astfel, reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. xx20/1996, iar pârâta R.A. A.P.P.S. este titulara dreptului de administrare asupra bunului menţionat, potrivit actelor normative cu caracter succesiv care au reglementat situaţia juridică a acestui spaţiu locativ proprietate de stat.

Pârâta a invocat efectele deciziei civile nr. 2147/2000, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, irevocabilă, prin care s-a respins acţiunea reclamantei, având ca obiect constatarea existenţei şi valabilităţii contractului de închiriere nr. xx20/1995 şi obligarea pârâtei R.A. A.P.P.S. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanta în ceea ce priveşte imobilul menţionat. Cu toate că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, a fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei R.A. A.P.P.S. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu, efectele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare nr. xx20/1996 se produc în continuare, acesta nefiind anulat sau desfiinţat până în prezent.

Procedând la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, tribunalul a constatat că titlul reclamanţilor asupra imobilului în litigiu este valabil şi preferabil titlului pârâţilor asupra imobilului menţionat - decizia civilă nr. 2147/2000, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Astfel, s-a apreciat că dreptul de proprietate al reclamanţilor, provine de la adevăratul proprietar, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, conform actelor normative în vigoare la data încheierii contractului - dispoziţiile art. 8 din HG nr. 940/1996, acestea fiind abrogate ulterior cumpărării imobilului de către reclamanţi, prin prevederile art. 5 din HG nr. 905/1997. Nu au fost reţinute susţinerile pârâtei R.A. A.P.P.S., conform cărora Primăria Municipiului Bucureşti ar fi vândut un imobil ce nu se afla în proprietatea sa, atât timp cât contractul de vânzare-cumpărare nr. xx20/1996 nu a fost desfiinţat până în prezent.

Faptul că a fost respinsă prin hotărâre irevocabilă cererea reclamantei de constatare a

existenţei şi valabilităţii contractului de închiriere nr. xx20/1995, precum şi de obligare a pârâtei R.A. A.P.P.S. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu echivalează cu constatarea nevalabilităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. xx20/1996, în litigiul pendinte, tribunalul nefiind învestit cu o cerere de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare.

Având în vedere faptul că reclamanţii deţin un titlu de proprietate valabil asupra imobilului în litigiu, aflându-se totodată, în posesia acestuia, iar pârâta R.A. A.P.P.S. le contestă dreptul de proprietate, tulburându-le exerciţiul acestui drept, prin perceperea chiriei pentru imobil şi prin scoaterea imobilului la vânzare la licitaţie, tribunalul a apreciat că sunt întemeiate capetele de cerere principale ale acţiunii în constatare provocatorie, astfel cum au fost precizate şi modificate.

În temeiul art. 246 C.proc.civ., s-a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecarea primului capăt de cerere subsidiar, având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. xx20/1996. Faţă de soluţia de admitere a capetelor de cerere principale, tribunalul nu a mai analizat capătul de cerere în pretenţii, formulat de reclamanţi în subsidiar.

Prin deciziei civilă nr. 479/A din 26.11.2014, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelurile pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi RA A.P.P.S., a schimbat sentinţa, a respins capetele principale de cerere precizate ca neîntemeiate, a admis în parte capetele subsidiare de cerere, a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor la plata preţului actualizat cu indicele de inflaţie, preţ în sumă de 80.518 lei la nivelul lunii iulie 2013, şi la plata dobânzii legale începând cu data rămânerii definitive a hotărârii până la plata efectivă, a obligat pârâta R.A. A.P.P.S. la plata către reclamanţi a contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului, în valoare de 19.170 lei, şi la plata dobânzii legale de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata efectivă, a respins cererea de obligare la plata altor daune moratorii ca neîntemeiată.

În esenţă, s-a reţinut că imobilul în litigiu a făcut obiectul HG nr. 39/1996 prin care a fost reglementată situaţia juridică a unor imobile trecute nelegal în administrarea CLMB. Imobilele menţionate în anexa au fost trecute în administrarea R.A APPS, în acea hotărâre menţionându-se expres că ele sunt proprietate publică a statului.

Contractul de vânzare-cumpărare nr. xx20/1996 de care se prevalează reclamanţii a fost încheiat la data de 29.10.1996, la un moment la care imobilul nu mai figura în proprietatea Municipiului Bucureşti şi nu mai era în administrarea SC H.N. SA, ci era proprietate de stat, în administrarea R.A APPS. Contractul de vânzare-cumpărare invocat de reclamanţi ca fiind titlul lor de proprietate a fost încheiat cu o entitate care nu avea în proprietate imobilul în litigiu. Totodată, societatea comercială prin intermediul căreia a fost încheiat contractul nu avea calitatea de administrator al acestui imobil. R.A APPS a făcut dovada calităţii sale de administrator al imobilului în litigiu în baza HG nr. 39/1996, iar Statul Român a invocat dreptul de proprietate asupra acestuia prin preluarea de la fosta IAC, în temeiul Decretului-lege nr. 30/1990.

Curtea a constatat că titlul reclamanţilor a fost încheiat cu un neproprietar, astfel că nu a putut conduce la transferul dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanţilor, întrucât vânzătorul însuşi nu avea acest drept în patrimoniu, potrivit principiului ”nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet”. În schimb, existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul statului nu poate fi contestată, atât timp cât actele normative care au reglementat situaţia juridică a imobilului nu au fost desfiinţate.

Ca atare, comparând titlurile şi drepturile părţilor asupra imobilului în litigiu, s-a constatat că titlul statului este mai caracterizat şi dreptul acestuia este preferabil, atât timp cât titlul reclamanţilor provine de la un neproprietar, astfel că nu a fost apt să transfere în patrimoniul reclamanţilor dreptul de proprietare asupra imobilului.

Curtea a constatat că în mod greşit tribunalul a reţinut preferabilitatea titlului reclamanţilor. HG nr. 940/1996 nu a reglementat situaţia juridică a unor imobile aflate în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale Municipiul Bucureşti, ci situaţia unor imobile aflate în proprietatea statului şi în administrarea R.A APPS. Astfel, H.G nr. 940/1996 a stabilit care din imobilele aflate în administrarea R.A APPS se află în proprietatea publică a statului şi care se află în proprietatea privată a acestuia, acestea din urmă putând fi vândute.

Tribunalul a pierdut din vedere distincţia între proprietatea statului şi cea a unităţilor administrativ-teritoriale, pe de o parte, şi cea între proprietatea publică şi proprietatea privată, pe de altă parte.

Actele normative menţionate au stabilit că regimul juridic al imobilului este acela de imobil

aflat în proprietatea statului, iar nu a unităţii administrativ-teritoriale. Chiar dacă H.G nr. 940/1996 a stabilit, pe perioada cât a fost în vigoare, că imobilul este proprietate privată a statului, această calificare nu a determinat trecerea imobilului din proprietatea statului în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale, Municipiul Bucureşti. Prin urmare, pentru a produce efectul translativ de proprietate, contractul de vânzare-cumpărare trebuia încheiat cu statul, iar nu cu Municipiul Bucureşti, care nu avea în patrimoniu acest imobil.

Ca atare, în mod greşit tribunalul a reţinut că dreptul de proprietate al reclamanţilor ar proveni de la adevăratul proprietar. Simpla existenţă a contractului de vânzare-cumpărare nu atestă şi dreptul de proprietate

al vânzătorului asupra imobilului ce face obiectul contractului. Din probele administrate rezultă că vânzătorul din contract nu avea nici un drept asupra imobilului în litigiu, acesta aflându-se în proprietatea Statului Român.

Referitor la capetele de cerere subsidiare ce au format pct. 2 lit. b, c şi d din cererea de chemare în judecată, curtea a reţinut următoarele:

În urma constatării netemeiniciei cererii în constatare provocatorie, contractul de vânzare-cumpărare nr. xx20/1996 este desfiinţat sub aspectul efectelor, în mod identic cu efectul unei acţiuni în revendicare, în ambele situaţii titlul găsit ca nefiind preferabil fiind lipsit de efecte.

Legea nr. 10/2001 reglementează drepturile cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 ale căror contracte au fost desfiinţate, iar din dispoziţiile art. 501 alin. (1) rezultă că în noţiunea de ”desfiinţare” intră atât desfiinţarea contractului ca act juridic, pe calea unei acţiuni în anulare sau constatare a nulităţii, cât şi desfiinţarea contractului sub aspectul efectelor, pe calea unei acţiuni în revendicare. Situaţia din prezentul dosar este asimilabilă celei de-a doua ipoteze, având efecte identice cu acţiunea în revendicare, singura diferenţă fiind dată de împrejurarea că a fost promovată de posesorii imobilului, posesia exercitată de aceştia împiedicându-i să formuleze o cerere în revendicare.

Curtea constată că sunt aplicabile dispoziţiile din Legea nr. 10/2001 privind drepturile la despăgubiri ale cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 ale căror contracte au fost desfiinţate. Imobilul în litigiu a fost ocupat de reclamantă şi familia acesteia în baza unui contract de închiriere încheiat la 16.12.1986, când reclamanta avea funcţia de ministru adjunct în Ministerul Agriculturii. După 1990, imobilul a trecut în administrarea CLMB, de unde, prin HG nr. 39/1996 a fost trecut în administrarea R.A APPS. În baza Legii nr. 17/1994, care a prelungit de drept toate contractele de închiriere, i s-a încheiat reclamantei contractul de închiriere nr. xx20/1995. Reclamanta a formulat cerere de cumpărare a imobilului în baza Legii nr. 112/1995. Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, aşa cum acestea erau în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, erau ”exceptate de la vânzare locuinţele care au avut destinaţia de case de oaspeţi, de protocol, cele declarate monumente istorice şi din patrimoniul naţional, precum şi cele folosite ca reşedinţe pentru foştii şi actualii demnitari. ”La acel moment, reclamanta nu mai era ministru adjunct în Ministerul Agriculturii. Cu toate acestea, locuinţa nu putea fi vândută în temeiul Legii nr. 112/1995, întrucât făcea parte din locuinţele care au avut destinaţia de reşedinţă pentru foştii demnitari, reclamanta având la acel moment calitatea de fost demnitar.

De altfel, din probele administrate nici nu rezultă dacă imobilul intra în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995, respectiv că ar fi fost trecut cu titlu în proprietatea statului sau a altor persoane juridice după data de 6 martie 1945. În plus, chiar dacă aceste condiţii ar fi fost îndeplinite, vânzarea nu putea fi realizată decât cu acea entitate în al cărui patrimoniu figura imobilul la momentul vânzării. Prin urmare, nu se poate reţine că, în cauză, contractul de vânzare-cumpărare nr. xx20/1996 ar fi fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Curtea a constatat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care dau dreptul reclamanţilor la restituirea preţului actualizat. În consecinţă, ţinând seama de dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, Curtea a obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a preţului actualizat cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, preţ care prin expertiză a fost stabilit ca fiind în sumă de 80.518 lei la nivelul lunii iulie 2013.

Totodată, având în vedere dispoziţiile art. 1088 C.civ. şi caracterul accesoriu al dobânzii în raport cu obligaţia principală, Curtea a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a dobânzii legale, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata efectivă a preţului actualizat.

Referitor la capătul de cerere prin care reclamanţii solicită restituirea contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului după data cumpărării, Curtea a constatat că, potrivit raportului de expertiză realizat la prima instanţă, reclamanţii au adus îmbunătăţiri imobilului în litigiu, îmbunătăţiri a căror valoare era de 19.170 lei la data efectuării expertizei (17.05.2013). Prin urmare, Curtea a obligat pârâta R.A APPS la plata către reclamanţi a contravalorii acestor îmbunătăţiri. Totodată, având în vedere dispoziţiile art. 1088 C.civ. şi caracterul accesoriu al dobânzii în raport cu obligaţia principală, Curtea a obligat pârâta R.A APPS la plata către reclamanţi a dobânzii legale începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata efectivă a contravalorii îmbunătăţirilor.

Împotriva deciziei civile nr. 479/A/2014 a Curţii de Apel Bucureşti au formulat cereri de recurs reclamanţii şi pârâţii R.A. A.P.P.S. şi Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, prin care au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

Recurenţii-reclamanţi au criticat decizia instanţei de apel pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 6 şi 9 C.proc.civ.

Pe de o parte, s-a susţinut că în mod greşit instanţa fondului a apreciat că între revendicare şi constatare există o similitudine ce le face de neseparat, producând unul şi aceeaşi consecinţe şi efecte juridice. Prevederile legale ale art. 111 şi art. 132 C.proc.civ. ilustrează diferenţa fundamentală făcută de legiuitor. Cu toate acestea, prin interpretarea şi aplicarea greşită a legii, instanţa de apel atribuie eficienţă cererii în revendicare la care s-a renunţat, în detrimentul cererii în constatare provocatorii cu care a rămas în final învestită instanţa.

S-a susţinut că instanţa de apel a atestat în considerentele deciziei atacate o abordare greşită a situaţiei de fapt şi de drept, fapt pentru care hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii - a interpretat şi aplicat greşit normele de drept cu privire la regimul juridic al imobilului în litigiu. În esenţă, s-a susţinut că s-a reţinut o situaţie de fapt ce nu corespunde realităţii. Instanţa era datoare să indice norma de drept care atestă faptul că imobilul în litigiu la nivelul anului 1973 - 1990 a făcut parte din domeniul public al statului. Succesiunea actelor normative emise de legiuitor în această perioadă a determinat diversitatea de interpretări cu privire la regimul juridic al imobilului şi la calitatea acestuia. Se impunea a se stabili cu exactitate norma de drept şi perioada în care aceasta a produs efecte juridice, respectiv perioada în care imobilul în litigiu se afla în domeniul privat al statului şi implicit al P.M.B.

Contractul de vânzare-cumpărare dintre recurenţii reclamanţi şi P.M.B. s-a încheiat la 29.10.1996, fapt ce atestă că art. 8 din HG nr. 940/1996 a produs efecte juridice până la data de 12.01.1998, însă considerentele instanţei atestă o situaţie nereală, prin aprecierea datei contractului ca fiind după abrogarea art. 8 din HG nr. 940/1996.

Modul greşit de interpretare şi aplicare a legii civile în timp, a generat şi erorile referitoare la caracterizarea titlului mai favorabil pentru pârâta RA APPS, în detrimentul recurenţilor-reclamanţi.

La data vânzării, imobilul se afla în patrimoniul vânzătorului, fapt ce impune a se constata că vânzarea s-a făcut de către proprietar. Instanţa înlătură dreptul de proprietate a PMB, ca reprezentant al statului, dar eficientizează dreptul de administrare al RA APPS, considerând că numai acest administrator poate vinde imobilul, nu şi statul, prin PMB.

Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C.proc.civ., s-a susţinut că instanţa a dat mai mult decât s-a cerut, dar şi ceea ce nu s-a cerut, încercând să acorde efecte juridice specifice dispozitivului unei hotărâri, aspectelor ce se regăsesc şi în considerentele deciziei civile nr. 2147/2000, prin aceea că se pronunţă cu privire la aspecte de fapt şi de drept cu care nu a fost învestită, cu privire la care nu s-au formulat cereri şi probe şi nu s-au efectuat apărări.

Instanţa de apel a analizat în mod unilateral dreptul reclamanţilor de a cumpăra un imobil în condiţiile Legii nr. 112/1995, fără însă a li se acorda acestora dreptul la apărare. Nu s-a luat act de faptul ca imobilul nu a fost cumpărat numai de către recurenta-reclamant, ci şi de soţul acesteia, care nu a deţinut nici o funcţie care să-l decadă din dreptul de a cumpăra imobilul în baza Legii nr. 112/1995.

Recurenta-pârâtă R.A A.P.P.S. a criticat decizia instanţei de apel pentru nelegalitate şi netemeinicie prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

S-a susţinut că, după modificări repetate ale cererii de chemare în judecată, reclamanţii au

înţeles să învestească instanţa cu o acţiune în constatare provocatoare, precum şi cu solicitarea de revenire la situaţia anterioară de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâţilor şi reînscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului în litigiu.

Aşadar, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa de judecată a fost investita cu o acţiune în constatare provocatorie. De asemenea, reclamanţii şi-au menţinut capetele de cerere de la pct. 2, renunţând numai la cel referitor la anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1120/29.10.1996.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă foarte clar că reclamanţii au înţeles să solicite instanţei să oblige pârâtele Primăria Municipiului Bucureşti, SC H.N. şi Ministerul Finanţelor Publice, în solidar, la restituirea preţului achitat pentru îmbunătăţirile aduse imobilului după data dobândirii de către aceştia a dreptului de proprietate, preţ ce va fi stabilit în urma unei expertize judiciare, nicidecum RA APPS.

Având în vedere petitul cererii de chemare în judecată, în mod nelegal instanţa de apel a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului în cuantum de 19.170 lei şi la plata dobânzii legale de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata efectiva.

Aşa cum a susţinut şi prin obiecţiunile la raportul de expertiză construcţii, lucrările descrise de expert în raportul de expertiza nu reprezintă îmbunătăţiri, ci lucrări de reparaţii. Mai mult, lucrările de reparaţii au fost executate de chiriaş, fără acordul RA APPS, administratorul imobilului. La data preluării apartamentului toate elementele de construcţii şl instalaţii erau existente. Mai mult, toate lucrările considerate de expert ca fiind îmbunătăţiri sunt în realitate lucrări cu caracter voluptoriu şi, prin urmare, RA APPS nu poate fi obligata la plata contravalorii acestora. Procesul-verbal de predare-primire al locuinţei demonstrează fără putinţă de tăgadă că locuinţa a fost predată chiriaşului în stare bună, cu uşi, parchet, gresie, faianţă, obiecte sanitare, instalaţie electrică şl termică în stare buna.

În conformitate cu prevederile contractului de închiriere, locatarul trebuia sa efectueze lucrări de întreţinere, reparaţii, construcţii şi instalaţii la spatiile închiriate, sa asigure curăţenia şi igienizarea în interiorul locuinţei pe toata perioada contractului de încheiere. Conform dispoziţiile art. 9 ale aceluiaşi contract, chiriaşul nu are dreptul sa execute modificări de spaţiu în locuinţa închiriata.

Hotărârea instanţei de apel este nelegală şi netemeinică, întrucât, faţă de obiectul cererii de judecata, instanţa s-a pronunţat în mod greşit cu privire la obligarea RA APPS la plata către reclamanţi a contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului.

Recurentul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a susţinut că hotărârea este în parte netemeinică şi nelegală - art. 304 pct. 9 C.proc.civ. - în mod greşit instanţa de apel a apreciat că, în cauza, sunt aplicabile prevederile art. 50 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care aceştia nu sunt în situaţia în care bunul să fi fost revendicat de foştii proprietari, ci în situaţia vânzării imobilului de către o persoana care nu era proprietar la data vânzării, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti. Singura instituţie ce putea fi obligata la plata preţului reactualizat este Primăria Municipiului Bucureşti, în nici un caz Ministerul Finanţelor Publice.

Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, (în speţa, Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA) neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ. Or, Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului, este terţ faţă de acesta.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1337, 1341 şi urm. C.civ., s-a solicitat să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti, pentru evicţiune prin fapta unui terţ. A invocat şi dispoziţiile art. 1344 C.civ., potrivit cărora: "Dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicţiunii, de o valoare mai mare, din orice cauza, vânzătorul este dator sa plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii."

Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului. Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul litigiului, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ. Această tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuala pentru evicţiune totala a vânzătorului, nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice.

Hotărârea instanţei de apel a fost criticată şi sub aspectul acordării dobânzii, motivată pe dispoziţiile dreptului comun respectiv art. 1088 C.civ.

În condiţiile în care instanţa a stabilit în sarcina Ministerului Finanţelor Publice plata preţului reactualizat conform legii speciale, nu putea face aplicabilitatea concomitenta şi a Codului civil, fiind aplicabile cel mult, faţă de instituţia pârâtă, doar prevederile legii speciale, respectiv Legea nr.10/2001. Legiuitorul a statuat prin acte normative adoptate, care sunt condiţiile despăgubirilor acordate de Ministerul Finanţelor Publice, stabilind limitativ masurile reparatorii pe care le pot obţine persoanele ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1996 au fost desfiinţate, respectiv, cel mult actualizarea preţului cu indicele de inflaţie, în nici un caz alte sume reprezentând dobânzi.

Având în vedere faptul reclamanţii au solicitat plata dobânzii în contradictoriu cu partea contractantă, arătând ca temei de drept art.1336 - 1337 şi urm. C.civ., privind evicţiunea, în mod greşit instanţa a acordat dobânzi în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, acesta neavând nici o culpa, nefiind parte în contractul de vânzare-cumpărare.

Recursul reclamanţilor va fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Este important de menţionat că atât recurenţii-reclamanţi, cât şi recurenta-pârâtă R.A A.P.P.S. au criticat decizia instanţei de apel, susţinând, în esenţă, că prin interpretarea şi aplicarea greşită a legii, instanţa a atribuit eficienţă cererii în revendicare la care s-a renunţat, în detrimentul cererii în constatare provocatorie cu care a rămas în final învestită instanţa.

În concret, s-a susţinut, pe de o parte, că în mod greşit instanţa a apreciat că între revendicare şi constatare există o similitudine ce le face de neseparat, producând unul şi aceeaşi consecinţe juridice, respectiv că prevederile legale ale art. 111 şi art. 132 C.proc.civ. ilustrează diferenţa fundamentală făcută de legiuitor.

Pe de altă parte, s-a susţinut că instanţa de apel a atestat în considerentele deciziei atacate o abordare greşită a situaţiei de fapt şi de drept, fapt pentru care hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii - a interpretat şi aplicat greşit normele de drept cu privire la regimul juridic al imobilului în litigiu.

Critica este întemeiată, dar doar pentru considerente ce ţin de necesitatea respectării regimului juridic al acţiunii în constatare cu caracter provocatoriu, cu care instanţa a fost în final învestită, după cum urmează:

La data de 07.10.2013, reclamanţii au depus la dosar cererea prin care au arătat că înţeleg să-şi transforme cererea introductivă de instanţă, aşa cum a fost ulterior precizată în mod succesiv, dintr-o acţiune în revendicare într-o acţiune în constatare provocatorie.

În doctrina de specialitate, acţiunea în constatare provocatorie a fost definită ca fiind acea acţiune prin care o persoană care ridică public pretenţii cu privire la dreptul unei alte persoane este invitată să-şi valorifice pretenţiile afirmate sau acţiunea prin care titularul unui drept cheamă în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, îi cauzează o tulburare serioasă în exerciţiul dreptului său. Această persoană este provocată astfel să-şi valorifice pretenţiile, respectiv să-şi dovedească dreptul, sub sancţiunea de a nu-l mai putea invoca, dacă nu si-l demonstrează.

Aşadar, scopul unei astfel de acţiuni în constatare provocatorii în ceea ce-i priveşte pe reclamanţii cauzei pendinte ar fi acela de a aduce o clarificare a situaţiei patrimoniale a reclamanţilor, în urma administrării probatoriilor, prezentării pretenţiilor, respectiv a apărărilor reciproce (în principal, în urma administrării probei cu înscrisuri).

În contextul unei astfel de acţiuni, instanţa avea îndreptăţirea să constate că reclamanţii se prevalează de un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. xx20/1996 - încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător, şi reclamanţi, în calitate de cumpărători, în temeiul Legii nr. 112/1995 - respectiv că, în privinţa aceluiaşi imobil, pârâta R.A. A.P.P.S se prevalează de efectele unei hotărâri judecătoreşti irevocabile - decizia civilă nr. 2147/2000, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care a fost admis recursul pârâtei împotriva deciziei civile nr. 1933/A/1999 a Tribunalului Bucureşti, a fost casată decizia, a fost admis apelul împotriva sentinţei civile nr. 15401/1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a fost schimbată în tot sentinţa, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

Este important de reţinut că, în procesul anterior, reclamanta a chemat-o în judecată pe

pârâta R.A. A.P.P.S, alături de alţi doi pârâţi, Municipiul Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând să se constate valabilitatea contractului de închiriere nr. xx20/1994 privind spaţiul locativ situat în Bucureşti şi să fie obligaţi pârâţii să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanta.

Prin sentinţa civilă nr. 15401/1998 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a fost admisă acţiunea reclamantei. Prin decizia civilă nr. 1933/A/1999 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de R.A. A.P.P.S.

În temeiul deciziei civile nr. 2147/2000, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, reprezentând aşadar titlul de care se prevalează pârâta în privinţa imobilului în litigiu, a fost înscris în evidenţele de carte funciară dreptul de proprietate al Statului Român şi dreptul de administrare al pârâtei R.A. A.P.P.S.

În temeiul acestei hotărâri judecătoreşti irevocabile, pârâta R.A. A.P.P.S a adus la cunoştinţa reclamantei faptul că, potrivit O.U.G nr. 44/2009, contractul de închiriere nr. xx20/1994 s-a prelungit pe o perioadă de 5 ani, respectiv până la data de 18.05.2014. Conform adresei emise de R.A. A.P.P.S, s-a atestat că reclamanta nu figurează cu debite în evidentele S.A.I.F.I.

Nu se poate reţine ca aspect relevant pentru cauză faptul că reclamanţii s-ar afla în posesia imobilului în litigiu, aşa cum aceştia au pretins în mod explicit, ci doar în folosinţa imobilului în litigiu, întrucât raporturile juridice care s-au derulat între aceste părţi - chiar şi în circumstanţele unui proces finalizat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă - au avut ca temei contractul de închiriere nr. xx20/1994 privind spaţiul locativ situat în Bucureşti, prelungit în condiţiile legii.

Reclamanta, dacă s-ar fi considerat proprietara apartamentului în litigiu şi în raport de pârâta R.A. A.P.P.S, nu ar fi mai formulat în anul 1998 acţiunea ce a avut ca obiect constatarea existenţei şi valabilităţii contractului de închiriere nr. xx20/1994 şi obligarea Statului Român, prin R.A. A.P.P.S, în subsidiar, a Primăria Municipiului Bucureşti, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Mai mult, faptul că reclamanta nu înregistrează debite în contabilitatea R.A. A.P.P.S, demonstrează fără putinţă de tăgadă că între părţi se derulează cu privire la imobilul în litigiu, raporturi juridice de locaţiune - în temeiul contractului de închiriere nr. xx20/1995, prelungit în baza OUG nr. 44/2009 până la data de 18.05.2014.

Faptul că pârâta se prevalează de efectele acestui contract, percepând în continuare chirie pentru folosinţa spaţiului locativ de către reclamantă, nu poate fi asimilat unei situaţii ilegale - de tulburare a exerciţiului acestui drept, sub acest aspect având relevanţă decizia civilă nr. 2147/2000, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul căreia a fost înscris dreptul de proprietate al Statului Român şi dreptul de administrare al pârâtei R.A. A.P.P.S.

Pentru a proceda la compararea titlurilor şi drepturilor de proprietate ale părţilor aflate în conflict judiciar asupra imobilului în litigiu, reclamanţii trebuiau să conserve contextul unei acţiuni în revendicare de drept comun care ar fi condus în mod inevitabil la rezolvarea definitivă a situaţiei litigioase, sub toate atributele dreptului de proprietate.

Reclamanţii au solicitat totodată să se dispună revenirea la situaţia anterioară de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei şi reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamanţilor, ca foşti proprietari tabulari.

Această cerere nu poate fi analizată decât în strânsă legătură cu petitul având ca obiect revendicarea imobilului şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor, ele constituindu-se într-o cerere complexă, cu caracter petitoriu, a cărei finalitate o constituie reintrarea dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul reclamanţilor.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C.proc.civ., nu este întemeiată, întrucât instanţa s-a pronunţat, respectând principiul disponibilităţii procesuale, asupra unei acţiuni în constatare cu caracter provocatoriu, pe care a respins-o. Toate criticile de nelegalitate referitoare la regimul juridic al unei astfel de acţiuni au fost deja analizate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, pe temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul reclamanţilor. Este important de precizat că nu s-a impus admiterea recursului reclamanţilor, întrucât soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate este legală, doar motivarea fiind necorespunzătoare - respectiv considerentele ce au vizat analiza laborioasă specifică acţiunii în revendicare prin comparare de titluri - instanţei de recurs revenindu-i obligaţia substituirii motivării cu propria sa motivare.

În ce priveşte recursurilor formulate de pârâţii R.A. A.P.P.S. şi Ministerul Finanţelor Publice, acestea vor fi admise, pentru următoarele considerente:

Urmare a soluţiei pronunţate în privinţa cererii principale, astfel cum aceasta s-a configurat la data de 07.10.2013 - acţiune în constatare cu caracter provocatoriu - vor fi respinse şi capetele subsidiare de cerere referitoare la plata preţului actualizat şi la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului, întrucât ceea ce s-a obţinut în urma judecăţii, respectând principiul disponibilităţii procesuale, nu este suficient pentru soluţionarea definitivă a situaţiei litigioase. Doar în contextul unei acţiuni în revendicare se va tranşa asupra unor chestiuni relevante în aceste privinţe, respectiv se vor stabili titularul dreptului de proprietate, actul juridic ce-i justifică acestuia proprietatea, dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile garanţiei pentru evicţiune în ceea ce-l priveşte pe vânzător, dacă va fi cazul unei astfel de ipoteze, cu toate repercusiunile în privinţa configurării obligaţiilor vânzătorului (principale şi accesorii), respectiv cui profită pretinsele îmbunătăţiri aduse imobilului în litigiu etc.

Având în vedere toate aceste considerente de fapt şi de drept, pe temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul reclamanţilor, a admis recursul pârâţilor, a modificat în parte decizia recurată, în sensul că a respins şi capetele subsidiare de cerere referitoare la plata preţului actualizat şi la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului, ca nefondate, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.