Vindication claim against corporate landowner reinstated after appeal of dismissal as inadmissible fails.

Admisibilitatea acțiunii în revendicare a unui imobil aflat în proprietatea unei persoane fizice la data intrării în vigoare a legii speciale de reparație. 2. Respingerea, în rejudecare, a acțiunii în temeiul unei alte excepții decât cea în raport de care fusese respinsă cererea de chemare în judecată în primul ciclu procesual. Greșita reținere a încălcării principiului non reformatio in peius. 3. Prioritatea soluționării excepției de netimbrare în raport cu cererea de aderare la apel.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Acțiune în revendicare.

Index alfabetic : revendicare

-imobil preluat de stat

-notificare

-admisibilitate

-rejudecare

-non reformatio in peius

-cerere de aderare la apel

-timbraj

C.civ. din 1864, art. 480

Legea nr. 10/2001, art. 21 - 22

C.proc.civ. din 1865, art. 293

1. Instanța de apel a apreciat în mod corect asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare în raport cu legea specială naţională, de vreme ce, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, imobilul nu se afla în proprietatea sau deţinerea statului sau a vreuneia dintre persoanele juridice abilitate de lege, conform art.21, să soluţioneze pretenţiile reclamantelor vizând restituirea în natură a imobilului, formulate prin intermediul notificării.

Prin urmare, dat fiind faptul că imobilul solicitat a fi restituit se afla în proprietatea unei persoane fizice, reclamantelor, care au declanșat procedura administrativă prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu li se poate imputa că nu au continuat acest demers, procedura legii speciale fiind inaplicabilă în cazul lor.

Singurul mijloc procedural posibil pentru a obţine imobilul, preluat de stat în regimul politic trecut, în disputa cu o persoană fizică sau juridică, care nu este evidenţiată în dispoziţiile legii speciale, îl reprezintă acţiunea în revendicare, a cărei soluționare nu se poate face însă după regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate, urmând ca instanţa să ţină seama şi de dispoziţiile legii speciale, pe lângă cele statuate prin Decizia în interesul legii nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție şi jurisprudenţa C.E.D.O., în interpretarea şi aplicarea art.1 din Primul Protocol.

2. Dacă în primul ciclu procesual, soluţia primei instanţe a fost de respingere a cererii de chemare în judecată pe cale de excepţie, nu se poate considera că, prin cea de-a doua sentinţă, pronunțată în rejudecare (în urma desființării în apel a primei hotărâri), care este tot de respingere dar în temeiul unei alte excepţii, a fost încălcat principiul non reformatio in pejus. Astfel, cum prima hotărâre a tribunalului nu le era favorabilă reclamantelor, iar decizia de desfiinţare pronunţată în apel, în mod evident, nu a evocat fondul litigiului, în aceste condiţii, rejudecarea putea fi finalizată cu orice soluţie pentru părţile în cauză, fără să se pună problema înrăutăţirii situaţiei reclamantelor în rejudecare, raportat la hotărârea dată în primul ciclu al litigiului.

3. Soluţionarea excepţiei de netimbrare a apelului este prioritară discutării oricărei alte cereri sau excepţii invocate în calea de atac, inclusiv a cererii de aderare la apel (chiar în situația în care aceasta viza aspecte legate de timbrajul cererii de chemare în judecată), întrucât, potrivit art.20 alin.(1) din Legea nr.146/1997, taxele de timbru se plătesc anticipat.

Și cum potrivit art.293 alin.(2) C.proc.civ., dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului (cum este şi cazul anulării apelului, pentru absenţa timbrajului, în cazul în care subzistă o asemenea obligaţie în sarcina apelantului), aderarea la apel rămâne fără efecte, instanța nu putea evita rezolvarea excepţiei de netimbrare a apelului anterior soluţionării cererii de aderare la apel, cu atât mai mult cu cât soluţia pronunţată asupra excepţiei influenţa şi soluţionarea cererii de aderare. Împrejurarea că argumentele avute în vedere de instanţă la soluţionarea excepţiei de netimbrare a apelului erau pertinente şi în cazul soluţionării cererii de aderare, nu reprezintă un motiv întemeiat, care să fi permis instanţei o altă modalitate de abordare a soluţionării excepţiei de netimbrare, de exemplu, odată cu cererea de aderare la apel.

Secția I civilă, decizia nr.295 din 29 ianuarie 2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, la 22.02.2008, reclamantele T.C.R. şi T.A.R. au solicitat obligarea pârâtei S.C. T.T. S.R.L. să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă de 298,89 m.p., situat în staţiunea Mamaia, lotul 6, careul 35.

Pârâtă S.C. T.T. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat să se constate natura comercială a cauzei şi a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, determinat de formularea cererii ulterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx4 din 24.02.2005 a transmis dreptul de proprietate către S.C. T. S.R.L.

A mai arătat că dreptul de proprietate asupra terenului formează obiectul unui litigiu aflat în curs de judecată între S.C. T. S.R.L. şi S.C. V. S.A.

Pe parcursul procesului, reclamantele şi-au întregit, în temeiul art.132 C.proc.civ., cadrul procesual pasiv, prin chemarea în judecată, în calitate de pârâtă, a S.C. T. S.R.L.

Prin încheierea pronunţată la 16.12.2008, instanţa a constatat natura civilă a cauzei, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. T.T. S.R.L.

Prin notele scrise depuse la termenul de judecată din 07.12.2011, pârâta S.C. T. S.R.L. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, deoarece imobilul care formează obiectul judecăţii aparţine unei alte persoane juridice, respectiv S.C. V. S.A.

La 22.02.2012, reclamantele au depus cerere de completare a cadrului procesual pasiv, prin chemarea în judecată, în calitate de pârâtă, a societăţii sus-menţionate.

La acelaşi termen de judecată, prima instanţă a respins cererea de modificare a cadrului procesual pasiv, deoarece a fost formulată cu depăşirea termenului stabilit în art.132 C.proc.civ., în sensul că nu a fost formulată la prima zi de înfăţişare.

Prin sentinţa civilă nr. 894 din 22.02.2012, Tribunalul Constanţa, Secţia civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. T. S.R.L. şi a respins acţiunea, ca fiind

formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală.

Prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa civilă nr.3531/C/2007 a Tribunalului Constanţa, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanta S.C. V. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele S.C. M. S.A., S.C. T. S.R.L., O.C.P.I. Constanţa, Ministerul pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale, fiind obligate pârâtele S.C. T. S.R.L. şi S.C. T.T. S.R.L. să lase reclamantei, în deplină proprietate şi posesie, terenul situat în staţiunea Mamaia, înscris în CF cu nr. cadastral xx9, format din fostele loturi 5, 6, 7 ale careului 35 din planul de parcelare din anii 1936-1938, în suprafaţă de 955 m.p., suprafaţă care se regăseşte înscrisă şi în CF nr.xx274, nr. cadastral xx6, ca făcând parte din suprafaţa totală de 1.266,97 m.p. S-a dispus radierea din CF nr.xx274, a suprafeţei de 955 m.p. teren din totalul înscris sub nr. cadastral xx6, de 1.266,67 m.p.

Prin decizia civilă nr.104/AP/2008 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, au fost respinse apelurile declarate de reclamantă şi de pârâtele S.C. T. S.R.L. şi S.C. T.T. S.R.L. împotriva sentinţei civile sus-menţionate. Decizia instanţei de apel a rămas irevocabilă prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.2048/2009.

Titlul executoriu constând în sentinţa civilă nr.3531/C/2007 pronunţată de Tribunalul Braşov,

rămasă definitivă şi irevocabilă, a fost adusă la îndeplinire, pe calea executării silite, în dosarul de

executare nr. x5/2008 al BEJ D.V.

În urma efectuării raportului de expertiză imobiliară, s-a stabilit că imobilul în litigiu se află, în prezent, în posesia S.C. V. S.A. şi nu în posesia pârâtei S.C. T. S.R.L.

În atare situaţie, constatând că pârâta S.C. T. S.R.L. este străină de raportul juridic dedus judecăţii, întrucât nu are calitatea de posesor neproprietar, pe care o impune exerciţiul acţiunii în revendicare, prima instanţă a considerat că este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, a admis excepţia respectivă şi a respins acţiunea, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.

Curtea de Apel Constanţa, Secţia I civilă, prin decizia nr.68/C din 14.05.2012, a admis apelul reclamantelor, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Constanţa, pentru următoarele considerente:

În urma administrării probei cu expertiză tehnică, s-a stabilit că imobilul în litigiu se află în posesia S.C. V. S.R.L.

În atare situaţie, reclamantele, conform art. 57 C.proc.civ., au solicitat chemarea în judecată, în calitate de pârâtă, a S.C. V. S.R.L., cerere care a fost formulată înainte de încheierea dezbaterilor şi perfect legală.

Instanţa de fond, în loc să admită cererea formulată potrivit art.57 C.proc.civ., a interpretat greşit dispoziţiile legale mai sus-menţionate, stabilind că această cerere a fost formulată cu depăşirea termenului prevăzut de art.132 din acelaşi Cod, în sensul că nu a fost formulată până la prima zi de înfăţişare, reţinând, eronat, că este o cerere de modificare a acţiunii.

Procedând în acest mod, a încălcat drepturile procesuale ale reclamantelor, prevăzute de art.57 C.proc.civ., şi a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea art.297 din Cod.

În urma admiterii apelului şi desfiinţării sentinţei, cu trimitere spre rejudecare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, litigiul purtându-se în continuare între reclamantele T.C.R. şi T.A.R. şi pârâta S.C. V. S.A.

Prin sentinţa civilă nr. 1188 din 05.03.2013, Tribunalul Constanţa, Secţia I civilă a respins excepţia nelegalei timbrări a acţiunii formulate de reclamante şi a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, dispunând respingerea cererii, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Constanţa a reţinut următoarele:

1. Cu privire la excepţia nelegalei timbrări a acţiunii civile:

Prin încheierea pronunţată de Tribunalul Constanţa la termenul de judecată din 19.05.2008, s-a stabilit, în sarcina reclamantelor, obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru de 9.186,52 lei şi a unui timbru judiciar de 5 lei.

Prin încheierea pronunţată de aceeaşi instanţă, a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru stabilită în sarcina reclamantelor şi a fost admisă cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru, constatându-se că reclamantele sunt scutite de obligaţia de plată a taxei de timbru, în considerarea art.15 lit. r) din Legea nr.146/1997.

Deoarece soluţia dată asupra fondului cauzei a fost desfiinţată în calea de atac a apelului, instanţa de apel stabilind obligaţia, pentru instanţa de fond, de a relua judecata, încheierea prin care s-a statuat asupra exceptării reclamantelor de la plata taxelor judiciare de timbru îşi produce, în continuare, efectele, motiv pentru care a fost respinsă, ca nefondată, excepţia nelegalei timbrări a acţiunii civile.

2. Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii civile:

Inadmisibilitatea acţiunii civile, raportat la greşita interpretare a art.57 C.proc.civ., a fost înlăturată, întrucât cadrul procesual a fost stabilit prin decizia instanţei de control judiciar, care a apreciat că este admisibilă chemarea în judecată a altei persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, în condiţiile art.57 C.proc.civ., iar persoana chemată în judecată, în aceste condiţii, capătă calitate procesuală pasivă, iar nu activă.

Susţinerea potrivit căreia acţiunea civilă dedusă judecăţii este inadmisibilă, deoarece se eludează dispoziţiile cuprinse în Legea nr.10/2001, este fondată. Cererea de chemare în judecată se întemeiază pe dispoziţiile art.21 şi art.135 din Constituţia României, art.480 şi art.481 C.civ., art.35 din Legea nr.18/1991, art.15 din Legea nr.54/1998, art.6 din Legea nr.213/1998, art.2 şi art.112-114

C.proc.civ., iar nu pe dispoziţiile cuprinse în Legea nr.10/2001.

Dispoziţiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, invocate de pârâta S.C. V. S.A., referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, prevăd că „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie”.

Legea nr.10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni, menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent, acest act normativ, în limitele date de art.6 alin.(2) din Legea nr.213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Această soluţie este în acord şi cu Decizia nr.33/2008 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia, în cazul în care se constată neconcordanţe între legea specială, Legea nr.10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuie acordată prioritate Convenţiei, în condiţiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.

Prin respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare, nu se îngrădeşte nici dreptul de acces la instanţă şi nici nu se aduce atingere art.1 din Protocolul 1 al Convenţiei.

Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, şi anume dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile.

Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun, în această materie, de o anumită marjă de apreciere.

Legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea, în natură.

Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, întrucât, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede cale contestaţiei în instanţă (art.26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii acestei legi, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării. Astfel, este, pe deplin, asigurat accesul la justiţie.

Existenţa Legii nr.10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art.6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială, pentru valorificarea dreptului pretins, este una efectivă.

Reclamantele puteau obţine măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce include restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care era posibilă), dacă notificarea acestora ar fi fost promovată în termenul legal, prevăzut de art.22 din Legea nr.10/2001, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar şi preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârâtă în cauză o are S.C. V. S.A., persoană juridică diferită de aceea care, în contextul legii menţionate, reprezintă unitatea deţinătoare.

Notificarea din 14.06.2002, înregistrată la BEJ V.Ş., indică S.C. M. S.A., ca fiind unitate deţinătoare şi face trimitere la o altă notificare, din 10.08.2001, care a fost transmisă către Primăria municipiului Constanţa. Nu se cunoaşte modalitatea de soluţionare a acestei notificări.

În fine, prin respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare de drept comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia europeană, norma convenţională garantând protecţia unui „bun actual”, aflat în patrimoniul persoanei interesate, sau a unei „speranţe legitime”, cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun „bun actual” şi nicio „speranţă legitimă” (cauza Constandache, Lungoci sau Poenaru c. României).

În concluzie, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, norma generală, art.480 şi urm. C.civ., nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art.1 din Protocolul 1 la Convenţie, ca fiind „concret şi efectiv”; în speţă, împrejurarea că bunul se află în posesia unor entităţi publice nu are nicio relevanţă, câtă vreme nu s-a dovedit că partea mai beneficia de „un bun” sau, cel puţin, de „o speranţă legitimă”, la data promovării acţiunii în revendicare.

Pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislaţia naţională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi a căilor procedurale prevăzute de lege, pentru obţinerea recunoaşterii celor susţinute.

Statul Român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în regimul trecut, în condiţiile unei legi speciale (Legea nr.10/2001), lege de care reclamantele nu au înţeles să uzeze, respectiv, nu au întreprins niciun demers judiciar sau extrajudiciar până în anul 2007, aflându-se într-o stare de totală pasivitate.

Naşterea dreptului la acţiune odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.312/2005 nu poate fi acceptată, deoarece dreptul reclamantelor de a formula notificare în temeiul Legii nr.10/2001 nu a fost interzis, acest drept nefiind condiţionat de calitatea de cetăţean român.

Pe de altă parte, art. 41 alin. (2) din Constituţie stipulează că cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.

Astfel, reclamantele aveau posibilitatea de a solicita restituirea imobilului anterior apariţiei Legii nr.10/2001 şi de a formula notificare în condiţiile aceleiaşi legi, acestea având calitatea de moştenitoare legale ale titularilor dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.

În raport de soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, prima instanţă nu a mai analizat celelalte motive, vizând caracterul nefondat al acţiunii civile, acestea nemaiavând nicio eficienţă juridică.

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantele, criticând hotărârea Tribunalului Constanţa, sub aspectul greşitei soluţionări a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare.

Prin întâmpinare, intimata S.C. V. S.A. a invocat : excepţia nulităţii apelului ca urmare a nesemnării apelului şi a motivelor de apel; excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocatului care a exercitat şi motivat apelul; excepţia inadmisibilităţii cererii de introducere în cauză a intimatei în acţiunea în revendicare în faţa primei instanţe/de modificare a cadrului procesual iniţial dedus judecăţii; excepţia tardivităţii cererii de introducere în cauză a S.C. V. S.A./de modificare a cadrului iniţial dedus judecăţii; excepţia prematurităţii/inadmisibilităţii cererii de introducere în cauză a S.C. V. S.A.; excepţia netimbrării apelului; excepţia autorităţii de lucru judecat operând între S.C. V. S.A. (chemată în judecată ca persoană care poate pretinde aceleaşi drepturi ca şi apelantele reclamante) şi intimata pârâtă S.C. T.T. S.R.L.); excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantelor reclamante.

Ulterior, intimata a invocat şi exceptio mali processus, reprezentând, în opinia sa, o veritabilă excepţie a exercitării abuzive a drepturilor procesuale, contrară dispoziţiilor art.723 C.proc.civ., cu consecinţa constatării lipsei de îndreptăţire a apelantelor reclamante, de a „revendica” un teren în asemenea condiţii procesuale, în care acestea au oscilat între procedura reglementată de Legea nr.10/2001 şi art.480 C.civ. şi au înţeles să formuleze, în dosarul nr.x6/26/2002, o cerere în interesul alăturat S.C. M. S.A. în acţiunea în anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea acestei societăţi, acţiune promovată de către autorul S.C. V. S.A., N.A.

Prin încheierea din 20.09.2013, instanţa de apel a respins, ca nefondată excepţia de netimbrare a apelului.

De asemenea, a respins şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a avocatului reclamantelor, în raport de înscrisurile depuse la dosar, precum şi excepţiile referitoare la nulitatea apelului ca urmare a nesemnării de către reclamante, respectiv a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a avocatului care a exercitat şi a motivat apelul.

În ceea ce priveşte excepţiile referitoare la inadmisibilitatea, tardivitatea şi prematuritatea cererii de introducere în cauză a S.C. V. S.A./de modificare a cadrului procesual iniţial dedus judecăţii, curtea a constatat că acestea sunt neavenite, în raport cu decizia civilă nr.68/C/2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în primul ciclu procesual şi prin care s-a statuat, în mod definitiv (hotărârea nefiind recurată sub acest aspect), că cererea de chemare în judecată a pârâtei S.C. V. S.A., formulată de reclamante conform art.57 C.proc.civ., era admisibilă şi a fost introdusă în termenul prescris de dispoziţiile menţionate coroborate cu art.132 C.proc.civ., Tribunalului Constanţa incumbându-i obligaţia de a se pronunţa, după reluarea judecăţii, cu privire la acţiunea în

revendicare promovată de reclamante, în contradictoriu cu S.C. V. S.A.

S-a reţinut a fi nefondată şi excepţia autorităţii de lucru judecat, în raport cu hotărârea judecătorească pronunţată în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. xx10/118/2006, purtat între S.C. V. S.A. şi pârâţii Ministerul Transporturilor, Ministerul Turismului, Autoritatea Naţională pentru Turism, S.C. M. S.A., S.C. T. S.R.L. şi T.T. S.R.L., pentru lipsa identităţii de părţi şi cauză.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesual active, curtea a considerat că şi aceasta este nefondată, întrucât reclamantele s-au legitimat în calitate de succesoare ale defunctei V.L. Aceasta, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx46/1935, încheiat cu Primăria Constanţa, a dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafaţă de 229 m.p., situat în staţiunea Mamaia, lotul nr.6, careul 35, imobil preluat, ulterior, de către stat, în temeiul deciziei nr. 22043/1958 emisă de Sfatul Popular al municipiului Constanţa, ca urmare a neexecutării obligaţiei de a construi, asumată de cumpărătoare prin contractul de vânzare-cumpărare. Apreciind că această preluare a avut caracter abuziv, reclamantele au formulat o acţiune în revendicare împotriva posesorului actual al imobilului, intimata S.C. V. S.A., solicitând să se procedeze la compararea titlurilor exhibate de părţi.

În condiţiile în care reclamantele s-au legitimat procesual în faţa primei instanţe, iar hotărârea pronunţată de Tribunalul Constanţa nu le-a fost favorabilă, acestea îşi justifică, şi în apel, calitatea procesuală activă, apelantele având interes legitim în promovarea căii de atac de faţă.

Împrejurarea că reclamantele au declanşat mai multe proceduri judiciare, în contradictoriu cu diferite persoane fizice şi juridice, pentru realizarea drepturilor ale căror titulare se pretind, nu poate constitui o exercitare abuzivă a drepturilor procesuale, care să determine sancţionarea lor în prezenta cauză, acesta fiind unicul proces în care pârâta S.C. V. S.A. a fost acţionată în judecată, de către apelantele reclamante.

Prin decizia civilă nr.75/C din 24.09.2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia I civilă, s-a admis apelul declarat de reclamante, s-a desfiinţat sentinţa apelată şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului Constanţa. S-a respins cererea de aderare la apelul reclamantelor, ca tardiv formulată.

În pronunţarea acestei decizii, curtea a reţinut următoarele:

Reclamantele au dedus judecăţii o acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art.480 C.civ., cu privire la imobilul teren în suprafaţă de 298,89 m.p., solicitând ca, în urma comparării titlurilor exhibate de reclamante şi, respectiv, de către pârâta S.C. T.T. S.R.L., şi, ulterior, de către intervenienta S.C. V. S.A., actuala deţinătoare a imobilului, să se constate că titlul reclamantelor este preferabil, cu consecinţa obligării S.C. V. S.A. să le lase, în deplină proprietate, terenul în litigiu.

Referitor la calitatea procesuală pasivă a intimatei S.C. V. S.A., instanţa de apel a constatat că, prin decizia civilă nr.68/2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, s-a tranşat în mod definitiv, în ciclul procesual anterior, că reclamantele erau îndreptăţite să formuleze, în conformitate cu dispoziţiile art.57 C.proc.civ., o cerere de chemare în judecată a acestei societăţi comerciale, care s-a legitimat ca şi proprietară a imobilului revendicat, chestiunea referitoare la cadrul procesual în care urmează a se desfăşura litigiul declanşat de reclamante neputând fi repusă în discuţie în prezenta cale de atac.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de reclamante în contradictoriu cu S.C. V. S.A. nu poate fi reţinută ca fondată, hotărârea Tribunalului Constanţa fiind nelegală sub acest aspect.

Principiul „generalia specialibus derogant” este, pe deplin, incident în cazul concursului dintre norme care au acelaşi obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art.480 C.civ. (norma generală în materie de revendicare) şi a celor din Legea nr.10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989).

Nu trebuie pierdut din vedere domeniul de aplicare al acestei legi şi persoanele juridice, respectiv entităţile învestite de legiuitor cu atribuţii în aplicarea normelor speciale, conform dispoziţiilor art.21, legea specială reglementând o procedură administrativă prealabilă, ce trebuie realizată în raport cu „persoana juridică deţinătoare”, astfel cum este aceasta este definită în dispoziţiile art.22 din Legea nr.10/2001 şi în Normele de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, aprobate prin H.G. nr.250/2007, modificată.

Legea nr.10/2001 nu reglementează, însă, nicio procedură specială ce trebuie urmată de către

foştii proprietari, atunci când urmăresc fostele lor proprietăţi de la subdobânditori, care au dobândit dreptul de proprietate asupra unor astfel de imobile, anterior adoptării legii speciale, şi, în special, atunci când această dobândire nu s-a realizat de la Statul Român. În atare situaţie, nu este exceptată de la aplicare norma de drept comun - art.480 C.civ., în cadrul acţiunii în revendicare urmând a se realiza compararea titlurilor exhibate de fostul proprietar şi de actualul proprietar.

Prin Decizia în interesul legii nr.33/2008, obligatorie potrivit art.329 alin.(3) C.proc.civ., s-a subliniat că existenţa legii speciale - Legea nr.10/2001 - nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, întrucât este posibil ca reclamantele într-o atare acţiune să se poată prevala, la rândul lor, de „un bun” în sensul art.1 din Protocolul 1 la Convenţie şi trebuie să li se asigure accesul la justiţie. În această situaţie, este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

În speţă, bunul revendicat se afla, la data notificării formulate de reclamante conform Legii nr.10/2001, în proprietatea unei persoane fizice, N.A., iar acesta nu dobândise proprietatea asupra imobilului în baza unui titlu încheiat cu statul sau cu o altă entitate, definită de Legea nr.10/2001, ca fiind unitate deţinătoare a bunului preluat abuziv de stat, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a apreciat că, doar în ceea ce priveşte imobilele preluate în mod abuziv de stat şi care se mai aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, procedura prevăzută de această lege este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun.

Pentru cealaltă categorie de imobile, respectiv cele care nu se mai aflau în proprietatea statului la data declanşării procedurii Legii nr.10/2001, este posibilă exercitarea unei acţiuni în revendicare, întrucât nu există niciun text de lege care să interzică introducerea unei astfel de acţiuni, de drept comun, împotriva cumpărătorilor, după intrarea în vigoare a legii indicate.

Din înscrisul existent la dosar, rezultă că imobilul revendicat de reclamante face parte din ultima categorie de bunuri şi, în consecinţă, aceste părţi aveau deschisă acţiunea în revendicare de drept comun împotriva persoanei juridice S.C. V. S.A., ce a exhibat un titlu de proprietate dobândit de la fostul proprietar al terenului, proprietar ce nu se identifică cu statul sau cu o altă entitate dintre cele prevăzute de Legea nr.10/2001.

Astfel, la data declanşării procedurii reglementate de Legea nr.10/2001, prin notificarea din 10.08.2001, formulată de autoarea reclamantă Z.Y.R., notificare adresată Primăriei Constanţa şi, ulterior, comunicată S.C. M. S.A., terenul în litigiu se află în proprietatea unei persoane fizice – N.A., conform sentinţei civile nr.5751/2001 a Judecătoriei Constanţa, definitivă şi irevocabilă.

Prin această hotărâre judecătorească, s-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea unui teren în suprafaţă de 955 m.p., reprezentând fostele loturi nr.5, 6 şi 7 ale careului 35 din parcelarea Mamaia, între reclamantul N.A. şi pârâţii F.G.V., F.C.G., M.I. şi B.A.M., în calitate de promitenţi vânzători, instanţa suplinind consimţământul acestora, care, deşi au încasat preţul integral la data încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare din 11.11.1948, ulterior, nu au mai perfectat actul în formă autentică.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx98/2001, proprietarul N.A. a înstrăinat terenul în suprafaţă de 955 m.p., ce includea şi suprafaţa de 298,89 m.p., lotul nr.6 din careul 35 din parcelarea Mamaia, revendicat în prezenta cauză, către cumpărătorii P.A. şi P.C.A., iar aceştia, la rândul lor, au vândut, integral, terenul de 995 m.p. către S.C. V. S.A., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx63/2005.

Aceste aspecte au fost tranşate prin decizia civilă nr.2048/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. xx10/118/2006. În raport de aceste circumstanţe, în mod greşit, prima instanţă a reţinut că revendicarea formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâta S.C. V. S.A., care a exhibat un titlu de proprietate care nu provine de la Statul Român, este inadmisibilă, reclamantele neavând la dispoziţie o altă cale procesuală pentru valorificarea pretenţiilor lor în raport cu terţul subdobânditor.

Curtea de Apel a constatat că sentinţa atacată a fost pronunţată şi cu încălcarea principiului non reformatio in pejus.

Aplicarea acestui principiu, în procesul civil, face imposibilă înrăutăţirea situaţiei părţii în propria sa cale de atac. Acest principiu se aplică în toate acele cazuri în care partea a atacat, în mod solitar, hotărârea pronunţată. În această ipoteză, instanţa de control judiciar nu poate pronunţa o soluţie prin care să-i creeze părţii o situaţie mai grea decât cea stabilită prin hotărârea atacată. Altminteri, părţile ar fi tentate să renunţe la exerciţiul unui drept procedural fundamental de teamă că li s-ar putea crea o situaţie mai grea în urma propriului lor demers.

O chestiune de interes practic este aceea de a cunoaşte dacă principiul non reformatio in pejus vizează numai soluţionarea propriu-zisă a căii de atac sau şi faza rejudecării fondului după casare, respectiv a anulării sentinţei. Soluţia care a prevalat atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, a fost aceea a aplicării plenare a principiului enunţat, respectiv şi în faza rejudecării fondului după casare (anulare). În caz contrar, principiul non reformatio in pejus şi-ar găsi o aplicare excesiv formală, ceea ce nu poate fi acceptat.

În speţă, în primul ciclu procesual, prin încheierea interlocutorie pronunţată la data de 16.12.2008, Tribunalul Constanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulate de reclamante după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, ca nefondată, iar împotriva acestei soluţii nu au declarat apel părţile implicate, la acea dată, în procedura judiciară, soluţia rămânând definitivă sub acest aspect.

Numai reclamantele au exercitat calea de atac a apelului împotriva sentinţei civile nr. 894/2012 a Tribunalului Constanţa, criticând soluţia primei instanţe sub aspectul greşitei respingeri a cererii de chemare în judecată, conform art.57 C.proc.civ., a actualei deţinătoare a imobilului, S.C. V. S.A., soluţia Tribunalului Constanţa fiind reformată, exclusiv, sub acest aspect.

După reluarea judecăţii, în urma desfiinţării sentinţei Tribunalului Constanţa, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare imobiliară întemeiată pe dispoziţiile art.480 C.civ., soluţie contrară celei adoptate la 16.12.2008, în primul ciclu procesual, neatacată cu apel, şi, în egală măsură, contrară principiului non reformatio in pejus.

Pentru considerentele expuse, în baza art.297 C.proc.civ., curtea a admis apelul reclamantelor şi a desfiinţat hotărârea primei instanţe, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare.

Instanţa de apel a stabilit ca, la reluarea judecăţii, în cadrul procedurii de comparare a titlurilor exhibate de părţi, tribunalul să analizeze în ce măsură reclamantele sunt titularele unui „bun”, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia europeană, astfel cum a fost dezvoltată această noţiune în jurisprudenţa instanţei de contencios european, începând cu cauza pilot - Maria Atanasiu ş.a. c. României, dar şi în raport cu dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia în interesul legii nr.33/2008. Astfel, trebuie avut în vedere că noţiunea de „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia europeană se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantului sau autorului său, anterior adoptării Legii nr.10/2001, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus, expres, în dispozitivul hotărârii, restituirea bunului (cauza Maria Atanasiu ş.a. c. României); se va avea în vedere şi decizia nr.33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, care stabileşte câteva direcţii de urmat, obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, în vederea asigurării securităţii raporturilor juridice civile.

Cu privire la cererea de aderare la apelul reclamantelor, formulată de intimata S.C. V. S.A., curtea a reţinut următoarele:

La 12.09.2013, S.C. V. S.A. a formulat o cerere de aderare la apelul reclamantelor, solicitând reformarea sentinţei, strict, sub aspectul timbrajului.

A susţinut intimata că încheierea de reexaminare pronunţată de Tribunalul Constanţa, privind taxa de timbru datorată la fond în prezenta cauză, este nelegală, întrucât acţiunea dedusă judecăţii, nefiind o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu era scutită de plata taxei de timbru, situaţie în care se impune darea în debit a apelantelor reclamante pentru taxa de timbru aferentă fondului.

Din oficiu, în temeiul art.293 alin.(1) teza a II-a, instanţa de apel a invocat excepţia de tardivitate a formulării cererii de aderare la apel, excepţie pe care a admis-o în raport de art.293 cu referire la art.134 C.proc.civ. şi de împrejurarea că, în speţă, prima zi de înfăţişare a fost considerată 11.09.2013, când părţile, legal citate, au pus concluzii pe excepţiile invocate de intimata S.C. V. S.A. prin întâmpinare, iar instanţa de judecată, după soluţionarea unora dintre aceste excepţii, prin încheierea sus amintită, a amânat pronunţarea la 18.09.2013 asupra excepţiei netimbrării căii de atac a apelului.

După încheierea dezbaterilor asupra acestei excepţii şi amânarea pronunţării, la 12.09.2014,

intimata S.C. V. S.A. a formulat o cerere de aderare la apelul reclamantelor, limitat la problematica timbrajului, respectiv la legalitatea încheierii de reexaminare a taxei de timbru, pronunţate de instanţa de fond.

Curtea a constatat că cererea de aderare la apelul reclamantelor a fost făcută cu depăşirea termenului

legal, după prima zi de înfăţişare, situaţie în care excepţia tardivităţii acestei cereri este fondată. A mai reţinut că intimata nu a formulat, în condiţiile art.103 C.proc.civ., o cerere de repunere în termenul legal pentru aderarea la apelul reclamantelor şi nu a justificat o imposibilitate obiectivă pentru exercitarea acestei căi de atac în termenul defipt de legiuitor.

Ca urmare a admiterii excepţiei în discuţie, a respins cererea de aderare la apel, ca tardiv formulată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. V. S.A., criticând-o pentru următoarele motive:

1. a. Decizia instanţei de apel nu se justifică, întrucât curtea nu a criticat soluţionarea acţiunii de către prima instanţă în temeiul excepţiei inadmisibilității şi nici nu a considerat că, rezolvând acţiunea în această modalitate, tribunalul nu ar fi intrat, în mod eronat, în cercetarea fondului cauzei.

b. Soluţia de desfiinţare, cu consecinţa retrimiterii, spre rejudecare, a acţiunii, a fost dispusă în vederea judecării acţiunii de către prima instanţă în temeiul aceleiaşi excepţii, deşi instanţa de apel ar fi putut-o reforma, menţinând apelul spre soluţionare.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat casarea deciziei, în baza art.304 pct.8 şi 9 cu referire la art.312 alin.3 teza finală C.proc.civ.

2. a. Se impune admiterea excepţiei inadmisibilităţii şi/sau a tardivităţii modificării acţiunii prin „precizări” ale intimatelor-reclamante, întemeiate pe dispoziţiile art.57 C.proc.civ., în raport cu S.C. V. S.A., întrucât acest text de lege nu poate determina introducerea, în cauză, a unui nou pârât, ci a unei persoane care poate pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul (constatând, în schimb, că, într-o asemenea situaţie, nu ar mai exista un pârât în litigiu). În acest sens, invocă decizia Î.C.C.J., Secţia I civilă, nr.2859/2013.

b. Recurenta a solicitat admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii introductive şi pentru neîndeplinirea procedurii de conciliere prealabilă, reglementate de art.7201 C.proc.civ., având în vedere că suprafaţă de teren revendicată este inclusă în fondul de comerţ al acesteia, persoană juridică, având calitatea de comerciant (în terminologia vechiului Cod civil), respectiv profesionist (în terminologia noului Cod civil). Instanţa de apel nu a analizat această excepţie (art.304 pct.7 C.proc.civ.).

c. Recurenta a solicitat admiterea excepţiei de netimbrare a acţiunii introductive, cu consecinţa anulării acţiunii în revendicare şi a apelului, ca netimbrate, şi/sau a admiterii apelului incident, respins, în mod eronat, ca tardiv formulat (art.304 pct.8 şi/sau art.304 pct.9 C.proc.civ.), cu consecinţa dării în debit a intimatelor reclamante, în fond şi în apel.

În condiţiile în care instanţa de apel respinsese, ca nefondată, excepţia de netimbrare a

apelului, prin încheierea din 20.09.2013, acordarea cuvântului asupra apelului incident, vizând, exclusiv, chestiunea timbrajului acţiunii de fond (şi, implicit, a apelului) nu se mai justifica. Pronunţându-se asupra excepţiei de netimbrare a apelului, curtea s-a antepronunţat în realitate, în sens negativ, inclusiv asupra apelului incident.

Respingând excepţia de netimbrare a apelului principal, instanţa de apel a ignorat apelul incident, pe motiv de tardivitate. Apelul incident a fost depus la prima zi de înfăţişare, în chiar termenul de pronunţare al instanţei de apel cu privire la excepţia de netimbrare a apelului principal, în aceeaşi zi în care curtea a rămas în pronunţare asupra excepţiei respective.

Depunerea apelului incident, sub aspectul timbrajului, în chiar termenul de pronunţare asupra excepţiei de netimbrare a apelului principal (şi, implicit, a acţiunii principale) şi înainte de soluţionarea acestei excepţii, ar fi obligat instanţa de apel sa repună pe rol excepţia netimbrării apelului principal şi să o soluţioneze odată cu apelul incident.

Curtea nu numai că nu a repus pe rol excepţia netimbrării apelului principal (într-un mod eronat), dar, în mod incorect a şi revenit asupra tardivităţii apelului incident, acordând, în final, recurentei cuvântul asupra fondului apelului incident şi nu asupra presupusei sale tardivităţi, deja antamată la 20.09.2013. Partea a luat act de împrejurarea că instanţa de apel i-a acordat cuvântul asupra apelului incident şi nicidecum asupra eventualei tardivităţi a acestuia, conformându-se noii situaţii. Ca atare, considerând că instanţa de apel revenise asupra tardivităţii apelului incident, a pus concluzii asupra fondului apelului incident. Soluţia asupra apelului incident a fost de respingere pe temeiul tardivităţii, care nu a fost, prealabil, pusă în discuţie.

Este, în sine, criticabilă soluţia juridică de scindare a timbrării fondului în raport de timbrarea apelului, cunoscând că, între timbrarea fondului şi cea a apelului, există o legătură de tipul accesorium sequitur principale. Modalitatea procedurală a soluţionării acestei probleme este, a fortiori, incorectă.

Pe fondul chestiunii timbrării acţiunii în revendicare de drept comun, constituie o încălcare a dreptului fundamental al recurentei la un proces echitabil, consacrat de art.6 din Convenţia europeană, faptul că aceasta suportă consecinţele încheierii de reexaminare pronunţată de Tribunalul Constanţa, în dosarul nr. xx28/118/2008, la 10.09.2008, la soluţionarea căreia nu a putut participa, fiind anterioară introducerii sale în litigiu. Singurul avantaj constă în nesuportarea timbrajului aferent recursului.

d. Recurenta a invocat şi admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat a acţiunii ce s-ar judeca, în mod corect, între aceasta, ca intervenient principal, şi T.T. S.R.L., ca singură pârâtă rămasă în cauză, ceea ce ar întări concluzia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare dedusă judecăţii, ca urmare a constatării împrejurării că, în raport cu această intimată pârâtă, recurenta deţine, deja, un drept recunoscut pe cale judiciară, în mod definitiv, şi că, în raport cu intimatele reclamante, recurenta nu ar avea de afirmat un drept (în afară de cel de a se constata, în temeiul art.111 C.proc.civ., inexistenţa dreptului intimatelor reclamante în raport cu cel al recurentei).

e. Recurenta a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual active a intimatelor reclamante, cât vreme nu au făcut dovada calităţii lor, de persoane îndreptăţite la restituirea terenului în regimul Legii nr.10/2001, apte să recurgă, inclusiv, la procedura acesteia (sau a niciuneia) şi titulare ale eventualului drept de opţiune între procedura specială a actului normativ menţionat şi cea a dreptului comun.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi a încheierii de soluţionare a cererii de reexaminare pronunţate de prima instanţă, la 10.09.2008, cu reţinerea cauzei, spre rejudecare în fond, în baza art.312 alin.(3) teza finală cu referire la art.304 pct.8 şi 9 C.proc.civ.

În continuare, recurenta pârâtă prezintă situaţia de fapt vizând terenul în litigiu, arătând că reclamantele din prezentul dosar au urmat, fără succes, procedura Legii nr.10/2001, pentru obţinerea bunului în natură, că aceasta este un terţ dobânditor de bună credinţă, cu titlu particular şi oneros, câştigând lotul de teren într-un dosar separat, având ca obiect acţiunea în revendicare promovată în contradictoriu cu succesorii în drepturi ai fostei unităţi deţinătoare, că este continuatoarea terţului N.A., iar nu a fostei unităţi deţinătoare, M. S.A., sau a succesorilor, S.C. T. S.R.L. şi S.C. T.T. S.R.L.

A reiterat greşita introducere în prezenta cauză, în opinia sa, în temeiul art.57 C.proc.civ., în calitate de pârât, iar nu de persoană care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantele, susţinând că adversarele sale au avut posibilitatea de a cunoaşte calitatea V. S.A, de ultim posesor al imobilului, încă din momentul formulării de către acestea a unei cereri de intervenţie în favoarea M. S.A., în dosarul nr. x6/36/2002, şi chiar anterior achiziţionării bunului de către recurentă. Aceasta a preluat dosarul în starea în care se afla la momentul introducerii sale în cauză, suportând consecinţele încheierii de soluţionare a cererii de reexaminare, pe care nu a avut posibilitatea să o critice; în mod similar, nu a putut exercita vreo cale de atac împotriva hotărârilor pronunţate în ciclul procesual anterior, care nu i-au fost comunicate în acest scop, recurenta fiind citată, direct, în litigiul de fond, reluat după desfiinţare, ceea ce a obligat-o la depunerea întâmpinării în respectivul dosar.

3. În prima instanţă, recurenta a invocat inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, în raport cu Decizia Î.C.C.J. nr.33/2008, susţinând că, de vreme ce acţiunea în revendicare de drept comun ar putea fi apreciată ca inadmisibilă în raport cu subiecţii înşişi ai procedurii Legii nr. 10/2001, în anumite situaţii ce ţin de securitatea raporturilor juridice, aceasta ar fi „cu atât mai inadmisibilă” atunci când s-ar constata că se exercită în raport cu persoane străine de procedura legii speciale. Prima instanţă a respins acţiunea, ca inadmisibilă, în temeiul excepţiei de inadmisibilitate.

În apel, recurenta a susţinut acelaşi punct de vedere, arătând, totodată, că inadmisibilitatea constituie o aparentă excepţie, fiind o veritabilă soluţie de fond. Fără a critica sentinţa din această perspectivă, instanţa de apel a considerat acţiunea admisibilă, fără a reţine apelul spre judecata în fond, faţă de considerentele de fond exprimate de curte cu privire la admisibilitatea acţiunii. Argumentul instanţei de apel a fost acela că acţiunea în revendicare de drept comun este admisibilă în situaţia în care, la momentul notificării în temeiul Legii nr.10/2001, terenul notificat s-ar afla în proprietatea altei persoane decât cea eventual obligată la restituire conform actului normativ menţionat. În acest sens, s-a luat în considerare, ca dată a primei notificări, cea de 10.08.2001, în raport cu data pronunţării sentinţei civile nr. 5751/2001 a Judecătoriei Constanţa.

4. În mod criticabil, instanţa de apel reţine, fără o prealabilă punere în discuţie a eventualei incidenţe, aplicabilitatea principiului non reformatio in peius, constatând o presupusă vătămare cauzată intimatelor reclamante prin soluţionarea acţiunii pe temeiul admisibilităţii. Se deduce, astfel, că o primă desfiinţare, cu trimitere spre rejudecare, ar fi impus primei instanţe obligaţia pronunţării unei soluţii de admitere a acţiunii introductive, numai în acest mod neproducându-se o vătămare a reclamantelor, ca urmare a aplicării acestui principiu.

O asemenea vătămare este, de altfel, inexistentă, prima soluţie fiind pronunţată pe un temei procedural care nu a presupus o analiză de fond a cauzei, din perspectiva caracterului admisibil al acţiunii. Nu se poale susţine că, respingând acţiunea într-un prim ciclu procesual, Tribunalul Constanţa ar fi considerat acţiunea introductivă, în mod implicit, admisibilă şi, chiar dacă ar fi reţinut astfel, soluţia nu ar fi vizat situaţia recurentei, aceasta fiind diferită de cea a primelor pârâte din prezentul dosar.

5. Curtea a constatat neapelarea primei sentinţe a Tribunalului Constanţa „decât” de intimatele reclamante.

Este o critică ce transpare, în mod constant, din conţinutul deciziei apelate, care omite din această analiză împrejurarea că recurenta nu ar fi putut exercita apel împotriva unei sentinţe despre existenţa căreia nu avea cunoştinţă, admițându-se că ar fi avut interesul exercitării unei asemenea căi de atac.

Similar, V. S.A. nu putea exercita recurs împotriva primei decizii de desfiinţare a sentinţei, de existenţa căreia a luat cunoştinţă abia odată cu citarea sa în cursul procesului a cărui judecată de fond a fost reluată după desfiinţare (irevocabilă prin nerecurare de către părţile aflate până la acel moment în litigiu).

Instanţa de apel omite să analizeze modalitatea concretă în care probatoriul administrat în cauză a profitat, efectiv, recurentei în soluţionarea acţiunii de fond (decizia recurate: „Astfel, prin decizia nr. 68/C/2012, Tribunalul Constanţa (de fapt, Curtea de Apel Constanţa) a admis apelul reclamantelor, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza primei instanţe, pentru soluţionarea acţiunii în revendicare în contradictoriu cu V. S.A., apreciind că probatoriul administrat în cauză va profita noului pârât”).

6. Analiza fondului cauzei impune o soluţie de respingere a acţiunii ca inadmisibilă şi/sau ca nefondată, decizia contrară a instanţei de apel fiind eronată.

Astfel, dacă s-ar admite că acţiunea în revendicare promovată în temeiul dreptului comun ar fi admisibilă în situaţia în care, la data declanşării procedurii speciale a Legii nr.10/2001, s-ar constata că terenul se află în proprietatea altei persoane decât cea obligată la restituire în natură conform acestei legi, acţiunea respectivă ar fi „cu atât mai inadmisibilă” cu cât nu a fost introdusă direct împotriva proprietarului şi posesorului terenului de la acel moment (de existenţa căruia, notificatoarele aveau cunoştinţă). În plus, o asemenea atitudine ar fi determinat un litigiu care, prin publicitate, ar fi împiedicat intrarea imobilului în circuitul civil. În schimb, notificatoarele s-au raportat, în tot acest timp, la o procedură specială, care ar fi putut implica restituirea, chiar şi prin echivalent, ceea ce face ca distincţia realizată de instanţa de apel să apară „cu atât mai inadmisibilă”.

Distincţia realizată de curte nu transpare din nicio soluţie de practică judiciară şi/sau prevedere legală, instanţa depăşindu-şi, prin asemenea consideraţii, atribuţiile puterii judecătoreşti (art.304 pct.4 C.proc.civ.).

Sunt incidente şi obligatorii considerentele şi dispozitivul Deciziei în interesul legii nr.33/2008, conform cărora: „cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, stabilesc:

Concursul dintre legea speciala şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001, şi Convenţia europeană, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.

Acţiunea în revendicare de drept comun, iniţial exercitată şi/sau continuată împotriva T. S.R.L. şi T.T. S.R.L., ar fi suportat toate rigorile considerentelor Deciziei Î.C.C.J. nr.33/2008, devenind susceptibilă de respingere : ca inadmisibilă, constatându-se că, prin admiterea acţiunii în revendicare, „s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”; ca nefondată, ca urmare a constatării, în defavoarea apelantelor reclamante, a consecinţelor pactului comisoriu de grad IV, considerat aplicabil în Mamaia, printr-o constantă practică a completului Curţii de Apel Constanţa, care ar fi analizat apelul pe fondul său.

Dacă, în raport cu subiecţii îndreptăţiţi a participa la procedura specială a Legii nr.10/2001 (unitatea deţinătoare a imobilului notificat şi/sau continuatorii săi în drepturi), s-ar fi născut probleme de admisibilitate a acţiunii în revendicare de drept comun în raport cu cea specială, cu atât mai mult se naşte problema de admisibilitate în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare de drept comun exercitată în raport cu terţe persoane (recurenta), care nu ar avea calitatea de continuatoare în drepturi a fostelor unităţi deţinătoare ale imobilului notificat.

În raport cu asemenea persoane (terţe dobânditoare de bună credinţă şi cu titlu oneros ale unui imobil), devin cu atât mai mult valabile considerentele Deciziei nr.33/2008 a I.C.C.J., privind neconcordanţele dintre temeiurile legale implicate şi riscul periclitării „unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.”. S-ar constata, astfel, că, în mod contrar art.1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., ar fi inadmisibil afectat un drept real dobândit ca urmare a bunei credinţe (posesia unită cu buna credinţă valorând, pentru terţii dobânditori, titlu de proprietate).

Consecinţele nerespectării drepturilor ce decurg în favoarea notificatorilor din Legea nr.10/2001 nu pot fi, în niciun caz, suportate de terţul dobânditor al imobilului notificat, cu atât mai puţin necontinuator în drepturi al fostei unităţi deţinătoare. Aceasta cu atât mai mult cu cât principiul restituirii în natură nu este, în regimul Legii nr.10/2001, unul absolut, ci doar regula la care există excepţia restituirii prin echivalent (inexistentă, în schimb, în cadrul acţiunii în revendicare).

Caracterul relativ al principiului restituirii în natură, în raport cu cel absolut, al restituirii bunului revendicat, exprimă caracterul inadmisibil al acţiunii în revendicare de drept comun, atunci când aceasta ar fi promovată de către foşti proprietari deposedaţi de imobilele lor, în perioada 1945-1989 (în plus, a unora în privinţa cărora ar putea opera pactul comisoriu expres de grad IV). Notificatorii în temeiul legii speciale nu şi-ar putea obţine imobilele notificate în natură, revendicându-le în temeiul dreptului comun, întrucât, în cazul solicitării lor de la terţi dobânditori de bună credinţă, necontinuatori în drepturi ai fostelor unităţi deţinătoare, aceasta ar echivala cu eludarea dispoziţiilor Legii nr.10/2001, pe deplin însuşită de notificatori şi aplicabilă lor, inclusiv în vederea unei eventuale restituiri prin echivalent. Practic, notificatorii nu ar putea obţine în temeiul dreptului comun (prin comparaţia titlurilor) drepturi de care nu ar putea beneficia în regimul legii speciale nr.10/2001, pentru care au optat. O asemenea comparare de titluri, efectuată în regimul dreptului comun, ar fi inadmisibilă, deoarece s-ar încălca „alte drepturi de proprietate ori securitatea raporturilor juridice”, contrar deciziei obligatorii a I.C.C.J.

În cazul în care notificatorii ar fi fost vătămaţi în drepturile lor, în procedura Legii nr.10/2001, ar avea la dispoziţie acţiunea în despăgubiri, în contradictoriu cu unitatea deţinătoare şi/sau continuatorii săi în drepturi, eventuali culpabili (nu cu recurenta).

În plus, într-o asemenea situaţie, instanţa nu ar compara titluri de proprietate, în sensul dreptului comun, ci buna credinţă, fiind nevoită a acorda preferinţă părţii care deţine posesia asupra imobilului revendicat. Concret, instanţa ar avea de comparat un drept al intimatelor reclamante cu dreptul recurentei, terţ dobânditor de bună credinţă şi cu titlu oneros a unui bun imobil, care deţine posesia asupra bunului revendicat.

În măsura în care ar constata inexistenţa ambelor drepturi, atât al intimatelor reclamante, ca urmare a valorificării, în privinţa lor, a pactului comisoriu de grad IV, cât şi al recurentei, ca urmare a desfiinţării titlului autorului său iniţial, instanţa ar trebui să confere preferință situaţiei de fapt a posesiei, dispunând în favoarea recurentei, care o deţine. Observând, în acest context, atitudinea subiectivă a notificatoarelor, ca şi pe cea a recurentei la momentul dobândirii imobilului, instanţa ar putea constata lipsa bunei credinţe a intimatelor reclamante, în contrast cu buna credinţă a recurentei.

În legătura cu atitudinea subiectivă a notificatoarelor, S.C. V. S.A. reiterează argumentele expuse în precedent, vizând sprijinul acordat unităţii deţinătoare într-un alt dosar, prin formularea cererii de intervenţie accesorie, eşuarea demersului de a obţine restituirea imobilului în procedura legii speciale, cunoaşterea de către ele a posesorului bunului la momentul formulării acţiunii în revendicare.

În plus, susţine că notificatoarele aveau cunoştinţă, încă din anul 2002, de toate demersurile autorului intimatei, N.A., în contradictoriu cu care au şi intervenit în dosarul nr. x6/36/2002 al Curţii de Apel Constanţa, şi, cu toate acestea, nu s-au străduit să îşi intabuleze notificările în cartea funciară deschisă asupra imobilului (ceea ce ar fi înlăturat V. S.A. din categoria dobânditorilor de bună credinţă ai bunului).

Practic, notificatoarele şi-au permis o atitudine de pasivitate (evidentă şi în prezentul litigiu), considerându-şi privilegiată poziţia de moştenitori ai foştilor proprietari, dubli beneficiari ai unor legi de reparaţie (atât speciale, cât şi de drept comun), deşi, tocmai prin această pasivitate, au contribuit la perpetuarea aparenţei titularului dreptului în favoarea celui de la care a dobândit imobilul intimata. În condiţii atât de vătămătoare pentru drepturile altora, posibilitatea exercitării libere a acţiunii în revendicare de drept comun nu mai poate fi aceeaşi.

Admisibilitatea unei asemenea acţiuni se dovedeşte „cu atât mai inexistentă” cu cât s-ar constata că intimatele reclamante sunt beneficiarele unor prevederi legale de dublă reparaţie a dreptului lor real (chiar triplă, dacă se are în vedere şi restituirea prin echivalent), în vreme ce recurenta nu are nicio reparaţie (acţiune în răspundere pentru evicţiune, acţiune personală, în pretenţii, iar nu reală). Disproporţia vădită devine cu atât „mai inadmisibilă”.

În concluzie, în contextul suplimentar al unei asemenea întrepătrunderi de planuri juridice : este inadmisibilă acţiunea în revendicare de drept comun, promovată de notificatori în contradictoriu cu terţii dobânditori de bună credinţă necontinuatori în drepturi ai fostelor unităţi deţinătoare; este inadmisibilă acţiunea în revendicare promovată de către notificatoarele din prezenta cauză, care au înţeles să-şi exercite drepturile procesuale în mod vătămător pentru drepturile altora, în condiţiile art.723 C.proc.civ.

Nu în ultimul rând, consideraţiile instanţei de apel, în sensul că acţiunea în revendicare de drept comun ar fi admisibilă ca urmare a inaplicării (inadmisibilităţii) procedurii Legii nr.10/2001 (consideraţie constituind, în sine, un exces de putere judecătorească, contestabil în temeiul art.304 pct.4 C.proc.civ.) sunt de natură să contrazică autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul nr. xx49/118/2007, în care cererea notificatoarelor nu a fost respinsă pe acest temei.

Recurenta a mai arătat că situaţia reţinută de curte, şi anume aflarea bunului în proprietatea altei persoane la momentul notificării, cunoaşte, ca remediu, restituirea prin echivalent, pe deplin prevăzut de Legea nr.10/2001, iar nu, direct, acţiunea în revendicare în raport cu noul proprietar. Aceasta şi pentru faptul că, într-o asemenea situaţie, ceea ce s-ar compara în cadrul revendicării ar fi un titlu existent (al noului proprietar) cu unul inexistent, anihilat de intrarea bunului în patrimoniul statului (operaţiune necontrazisă în sistemul Legii nr.10/2001).

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art.304 pct. 5, 7 şi 9 C.proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.8 C.proc.civ. şi invocat de recurentă în legătură cu unele dintre criticile formulate nu va fi avut în vedere de prezenta instanţă în soluţionarea cauzei, deoarece niciuna dintre susţineri nu se circumscrie textului de lege indicat. Astfel, recurenta nu a susţinut interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, în sens de convenţie sau act juridic unilateral şi privit ca „negotium”, cu consecinţa schimbării naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, pentru a fi aplicabil cazul de modificare în discuţie.

1.a. Prin critica subsumată acestui subpunct din motivele de recurs, recurenta susţine, în mod implicit, aplicarea greşită a dispoziţiilor art.297 C.proc.civ., text de lege care a fundamentat soluţia instanţei asupra apelului declarat de reclamante. Ca atare, referindu-se la o dispoziţie procedural civilă, cererea de recurs se încadrează, sub acest aspect, în cazul reglementat de art.304 pct.5 C.proc.civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii când instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.(2) din acelaşi cod. Motivul de recurs respectiv implică încălcarea unei norme de procedură civilă prevăzute sub sancţiunea nulităţii,

condiţionat de vătămarea produsă părţii, ca urmare a greşelii instanţei.

Raportat la motivul de casare sus-enunţat, criticile recurentei sunt nefondate.

Prin toată construcţia juridică expusă în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a fundamentat raţionamentul unei greşite soluţionări de către prima instanţă a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, pe care, de altfel, l-a şi arătat expressis verbis – în termeni expliciţi – în preambulul motivării, atunci când a considerat ca fiind nelegală rezolvarea dată de tribunal problemei respective.

Prin urmare, constatând că excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost soluţionată cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie, în mod implicit, instanţa de control judiciar a apreciat că prima instanţă nu a intrat, în mod greşit, în cercetarea fondului cauzei, de vreme ce acesta este rezultatul firesc al soluţionării greşite a cauzei, pe cale de excepţie. Ca atare, nu era necesară, în cuprinsul deciziei atacate, menţiunea expresă a curţii, în sensul constatării greşitei necercetări a fondului litigiului de către prima instanţă.

Sub acest aspect, nu se poate reţine încălcarea, prin soluţia pronunţată de instanţa de apel, a dispoziţiilor art.297 C.proc.civ., care prevăd, printre cazurile de admitere a apelului în condiţiile acestui text de lege, ipoteza în care prima instanţă, în mod greşit, a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, nefiind, deci, întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art.304 pct.5 din Cod.

b. Pentru aceleaşi argumente cu cele expuse în precedent, şi criticile din cadrul acestui subpunct al cererii de recurs vor fi examinate din perspectiva motivului reglementat de art.304 pct.5 C.proc.civ.

Recurenta susţine că, în mod greşit, instanţa de apel a trimis cauza primei instanţe, spre rejudecarea excepţiei de inadmisibilitate, deşi ar fi trebuit să reformeze sentinţa, păstrând apelul spre soluţionare. A dedus această modalitate de soluţionare a cauzei de către curtea de apel din considerentele evocate în decizia atacată, redate şi în cuprinsul cererii de recurs.

Critica este neîntemeiată. Instanţa de apel nu a trimis cauza, spre rejudecarea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, de către tribunal, ci a înlăturat-o în urma admiterii criticilor formulate de apelantele reclamante şi a dispus rejudecarea, în fond, a litigiului, drept consecinţă a admiterii apelului şi desfiinţării sentinţei atacate.

În paragraful din decizie invocat de recurentă, curtea a făcut vorbire despre proprietarul imobilului la data notificării, argumentând că, fiind o persoană fizică, ce nu a dobândit bunul de la stat sau de la o altă entitate definită de Legea nr.10/2001 ca „unitate deţinătoare”, acţiunea în revendicare formulată de reclamante nu poate fi considerată inadmisibilă. Acesta a reprezentat unul dintre argumentele principale pentru care instanţa de apel a apreciat că excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare a fost soluţionată în mod greşit de către prima instanţă, sens în care a admis calea de atac declarată de reclamante, cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei, spre rejudecare în fond, către tribunal.

Dezlegarea dată de instanţa de control judiciar excepţiei în discuţie, raportat la criticile formulate de apelante, rezultă din ansamblul considerentelor redate în cuprinsul deciziei, astfel cum au fost prezentate în precedent, iar acestea nu lasă loc de dubiu în ceea ce priveşte înlăturarea excepţiei de către curte şi trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond. Astfel, instanţa de apel a făcut referire la prioritatea legii speciale în concurs cu dreptul comun, la premisele aplicării procedurii reglementate de Legea nr.10/2001 şi care nu se regăsesc în speţă faţă de aflarea imobilului, la data notificării, în posesia unei persoane fizice, iar nu a unei entităţi stabilite de lege cu atribuţii în procedura restituirii bunurilor notificate, la Decizia în interesul legii nr.33/2008, care permite formularea acţiunii în revendicare într-un asemenea caz. Toate aceste argumente sprijină soluţia dată apelului şi, implicit, excepţiei de inadmisibilitate, iar menţiunea instanţei de apel, privind „un element esenţial ce trebuie avut în vedere de către prima instanţă în soluţionarea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare …” vizează, cel mult, doar o problemă de terminologie, utilizată inadecvat de către curte, dar fără să poată infirma sau să creeze neclarităţi, din punct de vedere juridic, asupra rezolvării problemei admisibilităţii acţiunii de către însăşi instanţa de apel.

Prin urmare, nici sub acest aspect nu sunt îndeplinite cerinţele motivului de casare prevăzut de art.304 pct.5 C.proc.civ.

2. a. Recurenta a susţinut inadmisibilitatea/tardivitatea modificării acţiunii prin „precizările” depuse de intimatele reclamante în temeiul art.57 C.proc.civ., care nu permit introducerea, în cauză, a unui nou pârât, ci a unei persoane care poate pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. Reia aceeaşi problemă cu ocazia prezentării situaţiei de fapt (argumente intercalate între motivele nr.2.e. şi 3 recurs), arătând, totodată, că nu este continuatoarea în drepturi a pârâţilor chemaţi iniţial în proces, că reclamantele cunoşteau, anterior declanşării litigiului, calitatea societăţii, de actual posesor al bunului; de asemenea, recurenta nu a avut posibilitatea contestării hotărârilor pronunţate în primul ciclu procesual, deoarece nu i-au fost comunicate.

Aceste critici nu vor fi analizate de Înalta Curte, în absenţa unui demers procesual corect al recurentei în susţinerea lor.

Astfel, chestiunea sus-menţionată a fost invocată şi în faţa primei instanţe, în rejudecare, pentru aceleaşi argumente, legate de stabilirea greşită a cadrului procesual, raportat la interpretarea eronată a dispoziţiilor art.57 C.proc.civ., tribunalul înlăturând excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de decizia de desfiinţare pronunţată în ciclul procesual anterior, care a reţinut că este admisibilă chemarea în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, în temeiul textului de lege enunţat, iar persoana chemată în judecată dobândeşte calitate procesuală pasivă, nu activă.

Cum problema inadmisibilităţii acţiunii determinat de pretinsa stabilire greşită a cadrului procesual a primit o rezolvare din partea primei instanţe, prin sentinţa civilă nr.1188/2013, aceasta nu poate fi schimbată decât prin contestarea soluţiei în condiţiile legii, în caz contrar intrând în puterea lucrului judecat, conform art.1200 pct.4 şi 1202 C.civ.

O hotărâre judecătorească nu poate fi reformată decât prin exercitarea împotriva acesteia a actelor procedurale prevăzute de lege, în cazul recurentei, a cererii de aderare la apel, reglementate de art.293 alin.1 C.proc.civ.

Recurenta se încadrează în cerinţele textului de lege sus-menţionat, care prevede mijlocul procedural enunţat mai sus pentru obţinerea schimbării sentinţei, care este favorabilă părţii respective la data pronunţării, dar care conţine riscul unei soluţii dezavantajoase, în cazul în care partea adversă exercită cale de atac.

În speţă, reclamantele au declarat apel, iar pârâta, în raport de care hotărârea primei instanţe îi era favorabilă, avea obligaţia formulării cererii de aderare la apel, pentru a putea supune dezbaterii, în faţa instanţei de control judiciar, a excepţiei de inadmisibilitate pentru un alt motiv decât cel reţinut prin sentinţă şi pentru a reforma hotărârea în acest sens şi a înlătura, astfel, riscul pierderii procesului în calea de atac declarată de adversari.

Întâmpinarea formulată de pârâtă în apel, în care a reiterat excepţia în discuţie, cu referire la art.57 C.proc.civ., nu reprezintă un act procedural de natură să determine, în condiţiile date, schimbarea hotărârii primei instanţe, în ceea ce priveşte temeiul juridic al inadmisibilităţii. Chiar dacă s-ar aprecia că problema enunţată, fiind legată de cadrul procesual, are caracter de ordine publică, deci, aparent, ar putea fi dedusă judecăţii direct în calea de atac, în cazul intimatei, prin întâmpinare, un asemenea procedeu nu este, însă, valabil în cazul în care asupra excepţiei de ordine publică s-a pronunţat deja o instanţă, cum este situaţia recurentei.

Aceasta a formulat cerere de aderare la apel, dar, exclusiv, asupra aspectului legat de timbraj, aşa cum chiar pârâta a arătat în cuprinsul actului de aderare.

În aceste condiţii, cum instanţa de apel nu a fost legal sesizată cu problema admisibilităţii acţiunii determinat de chemarea în judecată a pârâtei prin intermediul dispoziţiilor art.57 C.proc.civ., Înalta Curte nu poate examina susţinerile formulate în acest sens, în recurs, care, de altfel, nici nu reprezintă veritabile critici aduse deciziei, ci reiau argumentele prezentate în primă instanţă şi în întâmpinarea depusă în dosarul de apel, în fundamentarea excepţiei. Aceasta chiar dacă instanţa de apel a examinat argumentele părţii, exprimate în cuprinsul întâmpinării, în absenţa, însă, a unei corecte învestiri sub aspectul în discuţie şi, deci, cu depăşirea limitelor de sesizare.

b. În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neparcurgerea procedurii concilierii directe, reglementate de art.7201 C.proc.civ., aceasta reprezintă o excepţie de ordine publică, a fost invocată de recurentă prin întâmpinarea depusă în dosarul de apel, şi invocarea excepţiei prin întâmpinare constituie un demers procedural corect, în raport cu caracterul de ordine publică al excepţiei şi cu împrejurarea că, spre deosebire de excepţia anterioară, prima instanţă nu s-a pronunţat asupra inadmisibilităţii acţiunii, raport la dispoziţiile legale sus-menţionate.

Ca atare, faţă de aceste argumente, instanţa de apel avea obligaţia de a se pronunţa asupra excepţiei respective, a cărei analiză era prioritară, în ordinea de soluţionare a excepţiilor, faţă de cea a inadmisibilităţii acţiunii, criticată în apel şi rezolvată de curte, întrucât vizează natura litigiului, civilă sau comercială, şi, în raport de stabilirea acesteia, pune în discuţie un aspect de legală sesizare a primei instanţe, faţă de o eventuală obligaţie a părţilor de a urma o procedură prealabilă demersului judiciar.

Curtea de Apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei enunţate, din această perspectivă fiind întemeiate criticile recurentei, raportat la dispoziţiile ce reglementează motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.7 C.proc.civ.

Analizând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată pentru încălcarea dispoziţiile art.7201 C.proc.civ., Înalta Curte constată, însă, că aceasta este neîntemeiată şi, ca atare, nu sunt întrunite cerinţele motivului de modificare a deciziei, reglementat de art.304 pct.7.

Astfel, acţiunea din prezentul dosar are ca obiect revendicarea unui bun imobil preluat de stat în mod abuziv şi care se regăseşte în posesia recurentei. Ca atare, litigiul are natură civilă, iar nu comercială, întrucât nu derivă din raporturi juridice comerciale. Simplul fapt că pârâta are calitatea de societate comercială nu conferă natură comercială procesului, iar împrejurarea că imobilul face parte din fondul de comerţ al societăţii, de asemenea, este nerelevant, întrucât litigiul de faţă nu pune în discuţie operaţiuni juridice cu privire la bunuri din fondul de comerţ, ci obligarea pârâtei să lase reclamantelor, în deplină proprietate şi posesie, bunul respectiv, obligaţie pur civilă.

În consecinţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art.7201 C.proc.civ., care condiţionează îndeplinirea procedurii prealabile a concilierii directe de natura comercială a litigiului.

c. Şi criticile subsumate acestui subpunct din cererea de recurs supun dezbaterii pretinse încălcări ale normelor procesual civile, astfel încât vor fi examinate din perspectiva art.304 pct.5 C.proc.civ., iar nu a art.304 pct.8 şi 9, invocate de parte.

Susţinerile sunt neîntemeiate.

Indiferent de soluţia pronunţată asupra excepţiei netimbrării apelului şi de conţinutul cererii de aderare la apel, care viza aspecte de timbraj ale acţiunii în revendicare, instanţa de apel era obligată să pună în discuţia părţilor cererea de aderare la apel, cu care fusese sesizată la 12.09.2013, pentru respectarea principiului contradictorialităţii, care presupune obligaţia judecătorului de a asculta, deopotrivă, ambele părţi şi de a-şi întemeia hotărârea doar pe acele elemente care au format obiectul dezbaterilor contradictorii.

De asemenea, pronunţarea curţii asupra excepţiei de netimbrare a apelului nu poate echivala cu o antepronunţare asupra cererii de aderare la apel, după cum, în mod greşit, arată recurenta.

Soluţionarea excepţiei de netimbrare a apelului este prioritară discutării oricărei alte cereri sau excepţii invocate în calea de atac supusă sau nu obligaţiei de timbrare, inclusiv a cererii de aderare la apel, întrucât taxele de timbru se plătesc anticipat, potrivit art.20 alin.(1) din Legea nr.146/1997, şi anume înainte de primirea, efectuarea sau eliberarea actului taxabil sau de îndeplinirea serviciului public. Ca atare, stabilirea existenţei sau nu a obligaţiei de plată a timbrajului aferent căii de atac, în sarcina declarantului, şi soluţionarea excepţiei de netimbrare, atunci când se invocă de către intimat, sunt absolut obligatorii pentru instanţa care a fost învestită cu calea de atac respectivă şi prealabile cercetării oricărei alte cereri formulate în legătură cu calea de atac, cum este şi cererea de aderare la apel.

În consecinţă, curtea nu putea evita rezolvarea excepţiei de netimbrare a apelului, anterior soluţionării cererii de aderare la apel, cu atât mai mult cu cât soluţia pronunţată asupra excepţiei influenţa şi soluţionarea cererii de aderare.

Potrivit art.293 alin.(2) C.proc.civ., dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului (cum este şi cazul anulării apelului, pentru absenţa timbrajului, în cazul în care subzistă o asemenea obligaţie în sarcina apelantului), aderarea la apel rămâne fără efecte.

Împrejurarea că argumentele avute în vedere de instanţă la soluţionarea excepţiei de netimbrare a apelului erau pertinente şi în cazul soluţionării cererii de aderare, astfel cum susţine recurenta, nu reprezintă un motiv întemeiat, care să fi permis instanţei o altă modalitate de abordare a soluţionării excepţiei de netimbrare, de exemplu, odată cu cererea de aderare la apel, astfel cum propune recurenta. Aceasta faţă de obligaţia curţii de a stabili, prealabil oricărei alte judecăţi, dacă a fost legal învestită cu cererea de apel, inclusiv din perspectiva timbrajului căii de atac. De altfel, problema antamării soluţiei asupra cererii de aderare ca urmare a soluţiei date excepţiei de netimbrare a apelului nici nu mai prezintă interes pentru recurentă, de vreme ce cererea de aderare a

fost rezolvată în baza altor considerente decât cele avute în vedere la judecarea excepţiei în discuţie.

Recurenta a criticat şi soluţia de respingere a cererii de aderare la apel, ca tardiv formulată, arătând că apelul incident a fost depus la prima zi de înfăţişare, în chiar termenul de pronunţare al instanţei asupra excepţiei de netimbrare a apelului, în aceeaşi zi în care curtea a rămas în pronunţare asupra excepţiei respective.

Susţinerile sunt neîntemeiate.

Cererea de aderare la apel a fost depusă la 12.09.2013, la o zi după termenul de judecată din 11.09.2013, când instanţa a rămas în pronunţare asupra excepţiei de netimbrare a apelului, termen care constituie şi prima zi de înfăţişare, astfel cum, în mod corect, a considerat şi curtea. Astfel, în accepţiunea art.134 C.proc.civ., „prima zi de înfățișare” reprezintă termenul la care sunt îndeplinite cele două condiţii prevăzute de lege, şi anume când părţile legal citate pot pune concluzii. Recurenta nu a contestat îndeplinirea celor două condiţii la termenul din 11.09.2013, dar a susţinut prelungirea lui, raportat la rămânerea instanţei în pronunţare asupra excepţiei de netimbrare a apelului, discutate la acel termen. Afirmaţiile nu sunt corecte, întrucât prima zi de înfăţişare este chiar termenul de judecată la care sunt întrunite cele două cerinţe prevăzute de textul de lege menţionat, neputând fi socotit ca un interval de timp, respectiv mai mult de o zi, cea a termenului de judecată respectiv, în cazul în care, la acel termen, instanţa a rămas în pronunţare asupra uneia sau unora dintre aspectele discutate în şedinţa de judecată.

Prin urmare, în mod corect, curtea a considerat că cererea de aderare la apel este formulată cu depăşirea primei zile de înfăţişare, astfel cum este definită de textul de lege sus-menţionat, dispunând respingerea cererii, ca tardivă. Ca o consecinţă a soluţiei asupra cererii de aderare, nu se impunea, contrar susţinerilor recurentei, nici repunerea cauzei pe rol pentru discutarea excepţiei de netimbrare a apelului odată cu cererea de aderare. De asemenea, pentru argumentele arătate în precedent, soluţia propusă de recurentă, vizând repunerea pe rol a discutării excepţiei de netimbrare a apelului, nu poate fi acceptată, în raport cu obligaţia prealabilă a instanţei de a se pronunţa asupra timbrajului căii de atac cu care a fost învestită.

A mai susţinut partea că instanţa de apel a revenit asupra excepţiei tardivităţii cererii de aderare la apel, antamată la 20.09.2013, acordând cuvântul pe fondul acesteia, cu consecinţa încălcării normelor procedurale care obligau curtea să supună dezbaterii excepţia respectivă.

Nici această critică nu poate fi primită.

La termenul de judecată din 9.10.2013, instanţa a invocat excepţia tardivităţii cererii de aderare la apel, stabilind că aceasta se va discuta odată cu celelalte excepţii, formulate de intimata pârâtă. La termenul din 17.09.2014, constatând terminată cercetarea judecătorească, instanţa a acordat cuvântul atât pe apel, cât şi pe apelul incident, sub toate aspectele litigioase. Instanţa, punând în discuţie, la un termen de judecată anterior, tardivitatea cererii de aderare, recurenta era avizată asupra chestiunii în discuţie, fiind respectate principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare. De asemenea, partea a şi pus concluzii pe excepţia de tardivitate, arătând că cererea de aderare a fost formulată în termen, aspect consemnat în încheierea de amânare a pronunţării asupra cauzei, astfel încât recurentei i s-au

asigurat toate garanţiile procesuale vizând exercitarea dreptului la apărare.

Cum cererea de aderare la apel a fost respinsă, în mod corect, ca tardiv formulată, nu se pot examina, în prezentul recurs, susţinerile legate de timbrajul aferent acţiunii promovate de reclamante, care au format obiectul cererii de aderare.

În concluzie, sub niciunul dintre aspectele circumscrise acestui motiv de recurs, nu sunt îndeplinite cerinţele art.304 pct.5 C.proc.civ.

d. Afirmaţiile referitoare la admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, în raport cu S.C. T.T. S.R.L., persoană care nu este parte în procesul de faţă, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia, în primul ciclu procesual, de asemenea, sunt, neîntemeiate. Excepţia autorităţii de lucru judecat trebuie să vizeze litigiul pendinte şi cadrul procesual stabilit în acest proces, iar nu persoane care, eventual, ar putea avea calitate procesuală, dar care nu sunt părţi în mod efectiv, în dosar.

Prin urmare, invocarea excepţiei în aceste limite nu poate avea nicio înrâurire asupra admisibilităţii acţiunii de faţă, în care nu este parte societatea comercială amintită, după cum drepturile pretinse de recurentă nu pot fi valorificate, în temeiul autorităţii de lucru judecat, faţă de intimatele reclamante, care, la rândul lor, nu au fost părţi în dosarul de revendicare, în care S.C. V. S.A. a câştigat litigiul. În plus, hotărârea pronunţată în favoarea recurentei, în dosarul nr. xx10/118/2006, rămasă irevocabilă, are legătură cu dreptul de proprietate invocat de aceasta şi, ca atare, cu fondul litigiului, faţă de specificul acţiunii în revendicare, care presupune verificări ale titlurilor opuse de părţi (evident, în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, fără a se omite şi dispoziţiile legii speciale). Or, chestiunile de fond ale litigiului de faţă nu formează obiect al prezentului recurs, în discuţie fiind problema admisibilităţii acţiunii în revendicare, rezolvată, în mod diferit, de instanţele anterioare.

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile motivului de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., pentru a se putea reţine autoritatea de lucru judecat, în speţă.

e. Nici susţinerile referitoare la lipsa calităţii procesuale active nu sunt întemeiate. Recurenta pretinde că legitimarea procesuală a reclamantelor în procesul de faţă depinde de exhibarea de către acestea a unui titlu de proprietate obţinut în procedura Legii nr.10/2001. Or, cum, pentru cele ce se vor arăta în continuare, în mod corect, curtea de apel a considerat că acţiunea în revendicare este admisibilă, reclamantele nefiind în situaţia de a urma procedura legii speciale, pentru restituirea imobilului, ele nu pot fi condiţionate, în exercitarea prezentului demers, de obţinerea unui titlu într-o procedură care nu le era aplicabilă.

În concluzie, nici sub acest aspect, nu sunt incidente dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ..

Chestiunile vizând buna credinţă a recurentei la dobândirea imobilului şi confirmarea dreptului pretins într-o acţiune în revendicare anterioară sunt elemente de fond, care nu vor fi cercetate în prezentul dosar, faţă de problema admisibilităţii acţiunii, supusă dezbaterii.

3. Susţinerile referitoare la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare în raport cu persoanele străine de procedura Legii nr.10/2001, determinat de argumente mai puternice decât cele care sprijină o asemenea soluţie în cazul subiecţilor implicaţi în procedura legii speciale, contravin celor statuate prin Decizia în interesul legii nr.33/2008, dar şi înseşi actului normativ de reparaţie şi, ca atare, nu pot fi reţinute.

În esenţă, decizia în interesul legii sus-enunţată permite, în anumite condiţii, formularea acţiunii în revendicare, printre altele în cazul în care reclamantul invocă, în favoarea lui, existenţa „unui bun”, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, acest aspect l-a avut în vedere curtea de apel, dispunând, în mod corect, ca instanţa de trimitere să facă verificări sub acest aspect, în consecinţă, hotărârea fiind pronunţată cu respectarea deciziei în interesul legii nr.33/2008, dar şi a art.1 din Protocolul nr.1 şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în materie.

Pe de altă parte, curtea de apel a apreciat în mod corect şi asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare în raport cu legea specială naţională, de vreme ce, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, imobilul nu se afla în proprietatea sau deţinerea statului sau a vreuneia dintre persoanele juridice abilitate de lege, conform art.21, să soluţioneze pretenţiile formulate de autoarea reclamantelor, vizând restituirea, în natură, a bunului în litigiu. Existenţa imobilului în proprietatea unei persoane fizice, respectiv a lui N.A., autorul recurentei, nu a fost contestat de aceasta din urmă şi, ca atare, în circumstanţele date, nici reclamantelor şi nici autoarei lor, Z.Y.R., care a declanşat un asemenea demers, nu li se poate imputa că nu au continuat procedura legii speciale, inaplicabilă în cazul lor.

Singurul mijloc procedural posibil pentru a obţine imobilul, în disputa cu o persoană fizică sau juridică, care nu este evidenţiată în dispoziţiile legii speciale, îl reprezintă acţiunea în revendicare, în cadrul căreia se va proceda la toate verificările impuse de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de decizia în interesul legii nr.33/2008, urmând a se ţine seama, în mod evident, şi de dispoziţiile de drept substanţial din Legea nr.10/2001, în măsura în care sunt compatibile cu datele speţei.

Din această perspectivă, faţă de specificul litigiului de faţă, care vizează un imobil preluat în regimul politic trecut, soluţionarea acţiunii în revendicare nu se poate face după regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate, urmând ca instanţa de rejudecare să ţină seama şi de dispoziţiile legii speciale, pe lângă cele statuate prin decizia în interesul legii menţionată şi jurisprudenţa C.E.D.O., în interpretarea şi aplicarea art.1 din Primul Protocol.

Prin urmare, curtea a evaluat, în mod corect, în apelul cu care a fost învestită, problema admisibilităţii acţiunii, raportat la reperele europene şi naţionale sus-menţionate, nefiind întrunite cerinţele motivului de nelegalitate reglementat de art.304 pct.9 C.proc.civ.

Referitor la natura inadmisibilităţii, pretinsă de recurentă ca fiind o problemă de fond, precum şi soluţia ce ar fi trebuit pronunţată de curte, de evocare a fondului litigiului, nici aceste critici nu pot fi primite.

În primul rând, nu se poate face confuzie între admisibilitatea acţiunii, care reprezintă o excepţie de fond şi care, dată fiind natura acesteia, poate antama şi chestiuni de fond ale procesului, şi soluţionarea, în fond, a cauzei, care presupune dezlegarea conflictului litigios dintre părţi, în raport de cereri şi apărări, de probele administrate şi de legislaţia în vigoare. Aspectul asupra căruia s-a preocupat prima instanţă şi care a format obiectul controlului curţii de apel l-a vizat posibilitatea exercitării unei anumite forme procedurale în raport cu o altă procedură, prevăzută de o lege specială, şi constituie, fără dubiu, o problemă de admisibilitate, privită ca excepţie de fond, iar nu o chestiune de fond a litigiului, întrucât nu rezolvă conflictul dintre părţi.

Cât priveşte argumentele instanţei de apel, acestea au fundamentat, cum deja s-a arătat, înlăturarea excepţiei inadmisibilităţii, reţinută de prima instanţă, curtea considerând că reclamantele aveau deschisă calea acţiunii în revendicare. Referirile instanţei de apel la verificările ce trebuie făcute cu ocazia rejudecării, din perspectiva art.1 din Protocolul nr.1, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Maria Atanasiu ş.a. vs. România) şi a Deciziei în interesul legii nr.33/2008 reprezintă direcţia de urmat în soluţionarea cauzei de către prima instanţă, iar nu judecata în fond, de vreme ce curtea nu a procedat ea însăşi la asemenea verificări, ci le-a dispus în sarcina primei instanţe.

În plus, faţă de dispoziţiile art.297 alin.(1) C.proc.civ., în forma în vigoare la data pronunţării sentinţei (forma modificată a O.U.G nr.138/2000, prin art.I pct.44 din Legea nr.219/2005) şi anterioară Legii nr.202/2010, inaplicabilă în speţă sub aspectul soluţiilor ce se pot pronunţa conform dispoziţiei legale menţionate, faţă de data începerii procesului, anterioară actului normativ de modificare (art. XXII alin.2 din Legea nr.202/2010), în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a respins cererea, fără a intra în cercetarea fondului, soluţia instanţei de apel este cea de desfiinţare a sentinţei, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare.

Prin urmare, cum instanţa de apel a considerat că soluţia tribunalului, de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, este nelegală, în mod corect a dispus desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, decizia fiind pronunţată cu respectarea art.297 alin.(1) C.proc.civ., în forma enunţată. Nu s-au încălcat, astfel, normele procesuale, pentru a fi întemeiat cazul de casare prevăzut de art.304 pct.5 din acelaşi cod.

4. Susţinerile referitoare la greşita reţinere de către instanţa de apel a încălcării, prin sentinţa pronunţată, a principiului non reformatio in pejus sunt fondate, dar nu pot conduce la casarea, pentru acest motiv, a deciziei recurate, în condiţiile art.304 pct.5 C.proc.civ.

În primul ciclu procesual, soluţia primei instanţe a fost tot de respingere a acţiunii pe cale de excepţie, astfel încât, independent de persoana care a declarat cale de atac împotriva acestei hotărâri, respectiv reclamantele, singurele interesate într-un asemenea demers, nu se poate considera că, prin cea de-a doua sentinţă, care este tot de respingere în temeiul unei alte excepţii, s-a încălcat principiul sus-amintit. Cu alte cuvinte, prima hotărâre a tribunalului nu le era favorabilă reclamantelor, decizia de desfiinţare pronunţată anterior, în mod evident, nu a evocat fondul litigiului şi, în aceste condiţii, rejudecarea putea fi finalizată cu orice soluţie pentru părţile respective, fără să se pună problema înrăutăţirii situaţiei reclamantelor în rejudecare, raportat la hotărârile date în primul ciclu al litigiului. Decizia recurată este eronată sub acest aspect.

Pe de altă parte, argumentele curţii de apel, referitoare la încălcarea principiului enunţat, reprezintă doar o parte a fundamentării acestei hotărâri şi cum celelalte considerente, în sensul înlăturării excepţiei de inadmisibilitate, sunt corecte şi suficiente pentru soluţia pronunţată, decizia recurată în prezentul dosar va fi menţinută.

Faţă de cele arătate, nu se mai impune examinarea celorlalte critici formulate în legătură cu principiul în discuţie, vizând nepunerea în dezbaterea părţilor.

5. Şi susţinerile circumscrise acestui punct din cererea de recurs vizează tot problema greşitei constatări a încălcării principiului non reformatio in pejus şi, în consecinţă, faţă de cele menţionate mai sus, analiza lor nu mai prezintă relevanţă.

Referitor la omisiunea curţii, de a examina în ce măsură probatoriul administrat în cauză, în primul ciclu procesual, profită recurentei, această critică are legătură cu cele reţinute în decizia de desfiinţare a sentinţei nr.894/2012, rămasă irevocabilă, şi prin care s-a stabilit în sensul celor menţionate, în legătură cu cadrul procesual în limitele căruia va opera rejudecarea. Or, cum s-a arătat deja, în absenţa cererii de aderare la apel, formulată de recurentă sub acest aspect, argumentele din faza anterioară a apelului, pentru care curtea a considerat că se impune judecarea procesului în contradictoriu cu S.C. V. S.A. nu mai pot fi puse în discuţie.

6. Critica vizând inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, determinat de nepromovarea unui asemenea demers la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 şi împotriva proprietarului şi posesorului bunului de la acel moment, nu poate fi primită.

Acţiunea în revendicare este cel mai eficient mijloc de apărare a dreptului de proprietate, deci, nu poate fi înlăturată decât în condiţiile unei legi speciale, care, aşa cum s-a precizat mai sus, nu este aplicabilă în speţă. Este şi imprescriptibilă extinctiv, ceea ce înseamnă că poate fi formulată oricând şi, în mod firesc, împotriva celui care se pretinde proprietar şi exercită posesia la momentul formulării acţiunii în revendicare.

De asemenea, nu interesează nici efectele pozitive pe care le-ar fi avut, pentru siguranţa circuitului civil, o acţiune în revendicare promovată anterior, de vreme ce titularul acţiunii are libertatea de a alege momentul în care înţelege să dispute dreptul de proprietate pretins.

În concluzie, niciuna dintre susţinerile recurentei, în ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii, motivat de argumentele menţionate în precedent, nu se poate constitui într-un caz de modificare a deciziei recurate, în condiţiile art.304 pct.9 C.proc.civ.

Depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, motiv de casare prevăzut de art.304 pct.4 din acelaşi cod, este invocată formal şi, ca atare, nu va fi examinată, întrucât, în primul rând, nu rezultă la care distincţie realizată în mod greşit de către instanţa de apel se referă recurenta şi, pe de altă parte, aceasta nici nu justifică în ce mod curtea, prin anumite argumente, nedefinite, ar fi intrat în sfera de acţiune a unei alte puteri, legislativă sau executivă.

Cât priveşte Decizia în interesul legii nr.33/2008, aceasta a fost interpretată şi aplicată în mod corect de către instanţa de apel, sub toate aspectele relevante cauzei.

Astfel, curtea a avut în vedere principiul aplicării legii speciale în concurs cu legea generală, înlăturând, însă, procedura legii speciale, ca nefiind incidentă în speţă, pentru argumente referitoare la subiecţii în privinţa cărora operează; a ţinut seama şi de protecţia conferită dreptului de proprietate de art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sub rezerva respectării principiului securităţii juridice şi a dreptului de proprietate invocat de o altă persoană, sens în care a dispus efectuarea de verificări cu ocazia rejudecării cauzei.

În consecinţă, a respectat toate criteriile trasate, prin decizia în interesul legii sus-menţionată, pentru judecata acţiunii în revendicare.

Soluţiile propuse de recurentă, raportat la pretinsa încălcare a dreptului de proprietate al acesteia, cu referire la buna sa credinţă unită cu posesia asupra bunului şi la cele statuate prin art.1 din Protocolul nr.1, la persoana care trebuie să suporte efectele negative pentru reclamante a preluării bunului în regimul politic trecut, la nerespectarea principiului securităţii raporturilor juridice, la consecinţele defavorabile reclamantelor în cazul aplicării pactului comisoriu de grad IV, incident pentru imobilele din zona Mamaia, reprezintă chestiuni de fond ale litigiului, pentru verificarea cărora, instanţa de apel a dispus efectuarea de verificări de către prima instanţă, în rejudecare.

De asemenea, paralela între formele de reparaţie prevăzute de legea specială (restituire în natură, măsuri reparatorii prin echivalent) şi acţiunea în revendicare, care, în opinia recurentei, nu implică şi alternativa restituirii în echivalent, este neavenită, de vreme ce procedura legii speciale nu este incidentă în cauză, iar intenţia reclamantelor, exprimată în cadrul procesului de faţă, este fără echivoc, în sensul obţinerii bunului în materialitatea sa, iar nu în forma despăgubirilor băneşti.

Nici susţinerile referitoare la dubla reparaţie conferită reclamantelor, prin opţiunea pe care acestea ar avea-o şi pentru legea specială, şi pentru dreptul comun, nu pot fi avute în vedere.

Cum s-a arătat în mai multe rânduri, procedura legii speciale nu le vizează pe acestea, chiar dacă au urmat-o, iar, în cadrul dosarului iniţiat ca urmare a formulării notificării de către autoarea lor, nici aceasta şi nici reclamantele nu au obţinut măsuri reparatorii în legătură cu bunul în litigiu, pentru a se pune problema unei duble reparaţii care să opereze în favoarea lor.

Invocarea abuzului de drept, în condiţiile art.723 C.proc.civ., legat de exercitarea acţiunii în revendicare, constituie o afirmaţie fără de temei, de vreme ce calea procesuală aleasă de reclamante le este permisă de dispoziţiile legale în materie, analizate în precedent, iar eventualul efect vătămător, pentru recurentă, în cazul admiterii acţiunii, reprezintă un risc specific oricărei dispute judiciare,

indiferent de obiectul litigiului.

În fine, prin considerarea acţiunii în revendicare ca fiind admisibilă, nu se poate reţine încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. xx49/118/2007, argumentat de împrejurarea că, în acest proces, iniţiat în baza Legii nr.10/2001, cererea reclamantelor nu a fost respinsă determinat de existenţa unei alte căi procesuale pentru obţinerea imobilului, respectiv cea a revendicării.

Hotărârile pronunţate în procesul anterior, îndreptat de reclamantele din dosarul de faţă împotriva S.C. M. S.A., nu au dezbătut problema raportului dintre procedura reglementată de legea specială şi acţiunea în revendicare, pentru a se putea invoca autoritatea de lucru judecat în legătură cu admisibilitatea acţiunii din prezentul litigiu, ci au soluţionat cauza raportat la persoana sesizată cu notificare în baza Legii nr.10/2001, alta decât cea chemată în judecată, dispunând în consecinţă.

Prin urmare, nu este întrunită cerinţa triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză, între cele două litigii, pentru a se reţine autoritatea de lucru judecat faţă de hotărârile pronunţate în dosarul sus menționat, şi nici a puterii de lucru judecat, sub aspect pozitiv, faţă de împrejurarea că, în celălalt proces, nu s-a analizat concursul între legea specială şi cea generală.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că soluţia curţii de apel a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, atât de ordin material, cât şi procesual, absenţa motivării excepţiei de inadmisibilitate întemeiate pe art.7201 C.proc.civ. a fost suplinită de argumentele prezentei instanţe, iar parte dintre motivele curţii (cele vizând principiul non reformatio in pejus), chiar greşite fiind, nu pot conduce la casarea deciziei, nefiind, astfel întrunite cerinţele art.304 pct.5, 7 şi 9 C.proc.civ. De asemenea, art.304 pct.4 şi 8 din acelaşi cod au fost invocate formal de către recurentă, nefiind analizate în soluţionarea recursului.

În concluzie, în baza art.312 alin.(1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.