Prison sentence execution interruption: special circumstances prerequisite and pre-existing financial difficulties

Asupra recursului penal de faţă:

Prin Sentinţa penală nr. 212 din 11 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de întrerupere a executării pedepsei formulate de condamnatul M.A.

În considerentele acestei hotărâri s-a reţinut că, urmare declinării de competenţă operată prin Sentinţa penală nr. 1030 din 18 septembrie 2013 a Judecătoriei Moreni, pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a înregistrat, la 9 octombrie 2013, cererea prin care condamnatul M.A. a solicitat întreruperea executării pedepsei de 8 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 49/F din 18 aprilie 2012 a Curţii de Apel Braşov, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1705 din 21 mai 2013 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.

În motivarea cererii, petentul a arătat rezumativ că familia sa, respectiv cei doi copii şi fosta soţie, trece prin momente dificile din punct de vedere financiar, solicitând întreruperea executării pedepsei pentru a înfiinţa o societate comercială din veniturile căreia membrii familiei să se poată întreţine şi să achite împrumuturile făcute anterior arestării sale, ce au fost garantate cu bunuri imobile asupra cărora s-au instituit ipoteci. Petentul a ataşat cererii sale înscrisuri. Cu Adresa nr. Y/46289 din 23 iulie 2013, Penitenciarul Mărgineni, în custodia căruia se afla condamnatul la data formulării cererii, a înaintat o copie a Mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 69/2012 din 22 mai 2013, emis de Curtea de Apel Braşov în baza Sentinţei penale nr. 49/F din 18 aprilie 2012 pronunţate de aceeaşi instanţă.

Examinând cererea condamnatului în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile art. 455 raportat la art. 453 lit. c) C. proc. pen., Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată, reţinând ca argumente în aceste sens următoarele:

Condamnatul M.A. execută în Penitenciarul Mărgineni o pedeapsă privativă de libertate de 8 ani închisoare ce i-a fost aplicată prin Sentinţa penală nr. 49/F din 18 aprilie 2012 a Curţii de Apel Braşov, devenită definitivă prin Decizia penală nr. 1705 din 21 mai 2013 a Secţiei Penale a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Executarea pedepsei a început efectiv la data de 31 mai 2013 când, pe temeiul deciziei penale definitive de condamnare, a fost emis Mandatul de executare nr. Y/46289 din 23 iulie 2013, condamnatul fiind judecat până la ultimul grad de jurisdicţie în stare de libertate.

Curtea a constatat că situaţia punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei, astfel cum a fost anterior descrisă este decisivă pentru stabilirea temeiniciei cererii de întrerupere a executării pedepsei formulată de condamnat - fundamentată pe împrejurările speciale invocate ca producând consecinţe grave pentru el şi familia sa dacă pedeapsa nu ar fi întreruptă pentru 3 luni- conform art. 455 raportat la art. 453 lit. c) C. proc. pen.

S-a reţinut în acest sens că M.A. a susţinut, iniţial în cerere, iar ulterior, oral, în şedinţa dezbaterilor, că din căsătorie are doi copii minori, aflaţi împreună cu fosta soţie în străinătate (Suedia) unde locuiesc de mai mulţi ani şi că lunar contribuia la întreţinerea lor cu suma de 1.500 euro. Executarea în detenţie a pedepsei l-a plasat în imposibilitatea de a-i mai întreţine financiar întrucât nu mai obţinea venituri din activitatea desfăşurată ca persoană fizică autorizată.

Curtea a apreciat că deşi aceste împrejurări au fost parţial dovedite prin înscrisurile pe care condamnatul le-a depus la dosarul cauzei, ele nu sunt de natură a determina admiterea cererii şi întreruperea executării pedepsei câtă vreme toate au preexistat datei încarcerării sale, ceea ce semnifică faptul, de netăgăduit, că trebuiau şi puteau fi rezolvate de condamnat însuşi, cel puţin în toată perioada cât a durat procesul penal, acesta fiind judecat în stare de libertate.

Întrebat fiind despre acest aspect, condamnatul s-a apărat constant susţinând că a sperat în achitarea sa până la finalul procesului penal în faţa instanţei supreme, deoarece s-a considerat nevinovat şi nu a admis că ar putea fi condamnat, cu atât mai puţin plasat în detenţie.

În atare circumstanţe, Curtea a constatat că împrejurările pretins speciale pe care condamnatul le-a invocat nu ar fi produs în fapt nicio consecinţă dintre cele la care acesta s-a referit, în măsura în care minime diligente, coroborate cu posibilitatea reală şi verosimilă ca împotriva sa să fie pronunţată o soluţie de condamnare la pedeapsa închisorii cu executare efectivă prin privare de libertate, l-ar fi determinat să întreprindă acţiunile necesare, oportune şi favorabile pentru întreţinerea familiei, continuarea activităţii pe care o desfăşura anterior într-un cadru legal, care să permită obţinerea de venituri sau profit, reglementarea situaţiei creditelor, etc.

În consecinţă, instanţa de fond a apreciat că numai datorită conduitei proprii, lipsită de prevederea rezultatului procesului penal în care a fost inculpat şi refuzând să accepte posibilitatea producerii unor consecinţe penale dintre cele mai grave, condamnatul M.A. s-a poziţionat în situaţia de a-şi priva copii de ajutor financiar şi propriile afaceri al căror cadru legal organizatoric şi curs puteau fi stabilite înainte de încarcerarea sa, care nu s-a produs intempestiv şi neaşteptat, ci numai după pronunţarea deciziei în ultimul grad de jurisdicţie.

Drept urmare, cererea de întrerupere a executării pedepsei formulate de condamnatul M.A. a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat recurs condamnatul M.A., reiterând, atât în cuprinsul motivelor scrise de recurs aflate la dosar recurs, cât şi în cadrul concluziilor finale, aspectele invocate în cuprinsul cererii iniţiale, detaliat prezentate anterior.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 4 decembrie 2013, sub nr. 830/42/2013.

Termenul iniţial fixat în cauză pentru soluţionare recursului, 29 aprilie 2014, a fost preschimbat la data de 7 ianuarie 2014, în condiţiile art. 291 alin. (3) C. proc. pen.

Examinând recursul declarat de condamnatul M.A. prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte îl constată ca nefondat pentru următoarele considerente:

Prioritar, se constată că în raport cu data pronunţării deciziei atacate, 11 noiembrie 2013, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.

Totodată, se constată că, deşi condamnatul nu a motivat recursul în termenul prev. de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., depunând motivele de recurs în timpul şedinţei de dezbateri din 7 ianuarie 2014, dat fiind caracterul total devolutiv al căii de atac exercitate de acesta, în virtutea disp. art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va proceda la analiza criticilor formulate, precum şi a cauzei în întregul său, sub toate aspectele.

Trecând în continuare la analiza criticilor formulate de condamnatul M.A., Înalta Curte le constată neîntemeiate întrucât:

Din economia dispoziţiilor art. 455 C. proc. pen. raportat la art. 453 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. potrivit cărora instanţa de executare poate dispune întreruperea executării pedepsei închisorii pe o durată de cel mult 3 luni, o singură dată, când din cauza unor împrejurări speciale continuarea executării pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat sau familia acestuia, rezultă că legiuitorul a avut în vedere situaţii speciale, cu caracter vremelnic, apte să producă efecte grave pentru condamnat sau familia acestuia şi care ar putea fi înlăturate în cazul întreruperii pe timp limitat, a executării pedepsei închisorii.

În accepţiunea textului de lege precitat, împrejurările speciale vizează situaţii excepţionale survenite intempestiv şi pentru a căror surmontare este imperios necesară contribuţia condamnatului.

Raportat la condiţiile dispunerii întreruperii executării pedepsei pe temeiul prev. de art. 453 lit. c) C. proc. pen., invocat de condamnatul M.A. în cuprinsul cererii sale, Înalta Curte constată ca fiind justă soluţia instanţei de fond de respingere a solicitării, ca neîntemeiată, cu argumentarea că motivele invocate în susţinerea acesteia nu constituie împrejurările speciale la care face referire textul de lege precitat întrucât starea financiară precară a familiei inculpatului preexista la momentul încarcerării condamnatului, iar acesta, în măsura în care ar fi fost diligent, ar fi putut ca pe parcursul procesului penal, timp în care a fost judecat în stare de libertate, să pună în practică proiectata afacere şi să asigure astfel familiei banii necesari traiului.

În plus, se constată că documentele depuse de condamnat în susţinerea cererii sale fac numai dovada procedurilor de executare silită instituite asupra diverselor imobile aflate în proprietatea soţilor M., respectiv a situaţiei juridice a membrilor familiei sale şi a statutului acestora de rezidenţi pe teritoriul statului suedez, dar nu şi dovada dificultăţilor financiare a acestora survenite intempestiv ulterior încarcerării condamnatului. În consecinţă, în lipsa unor dovezi concrete, procedura punerii în executare a diverselor datorii angajate de condamnat anterior, care a început în timpul procesului penal în care condamnatul a fost judecat, nu poate constitui o probă a împrejurărilor speciale, cu caracter vremelnic, intervenite intempestiv, şi pentru a căror surmontare este imperios necesară contribuţia condamnatului.

În consecinţă, constatând că recursul declarat de condamnatul M.A. împotriva Sentinţei penale nr. 212 din 11 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie nu este fondat, pentru considerentele ce preced, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte îl va respinge ca atare.

Având în vedere şi disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul M.A. împotriva Sentinţei penale nr. 212 din 11 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 ianuarie 2014.

Procesat de GGC - LM