Insurance compensation claim: jurisdictional declination and remand to Court of Appeal due to material incompetence

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Satu Mare la data de 13 mai 2013 sub Dosar nr. 5094/296/2013, reclamantul S.D. a solicitat obligarea pârâtei C.I. societate de asigurare reasigurare la plata despăgubirilor în sumă de 5.000-6.000 euro.

Prin încheierea nr. 5138 din 3 septembrie 2013, Judecătoria Satu-Mare a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul S.D. în contradictoriu cu pârâta C.I. societate de asigurare-reasigurare Bucureşti, ca urmare a necomplinirii lipsurilor cererii, respectiv neindicarea obiectului valorii pretenţiilor sale şi nedepunerea taxei judiciare de timbru în funcţie de această valoare.

Împotriva acestei încheieri, reclamantul S.D. a formulat cerere de revizuire, iar prin sentinţa civilă nr. 1503 din 28 martie 2014 pronunţată de Judecătoria Satu-Mare a fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, fiind respinsă cererea de revizuire formulată de reclamantul-revizuent S.D.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel revizuentul S.D. solicitând modificarea sentinţei ca fiind netemeinică şi nelegală, cu consecinţa obligării societăţii de asigurare la plata despăgubirilor.

Prin decizia nr. 171/AP din 15 decembrie 2014, Tribunalul Satu-Mare, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul declarat de revizuentul S.D. împotriva sentinţei civile nr. 1503 din 28 martie 2014 pronunţată de Judecătoria Satu-Mare, în Dosar nr. 12590/296/2013, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă, în mod corect pe baza probelor administrate, a constatat că cererea de revizuire ce formează obiectul prezentei cauze nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 509 şi urm. C. proc. civ., întrucât prin încheierea nr. 5138 din 3 septembrie 2013 a cărei revizuire s-a solicitat, instanţa a dispus în temeiul art. 200 alin. (3) C. proc. civ. anularea cererii de chemare în judecată formulată de către reclamantul-revizuent fără a fi evocat fondul cererii de chemare în judecată. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 509 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută doar pentru motivele prevăzute la pct. 1-pct. 11 ale acestui articol.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs S.D., iar prin decizia nr. 99/C/2015-R din 12 mai 2015, Curtea de Apel Oradea, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a recursului formulat de recurentul S.D. împotriva deciziei nr. 171/AP din 15 decembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Satu-Mare, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Oradea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi alin. (4) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, şi numai prin excepţie, în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Ori, obiectul prezentei cauze îl constituie cererea reclamantului de a primi despăgubiri de la societatea de asigurări pârâtă în valoare de 5.000 euro până la 6.000 euro, cerere ce a fost anulată în faza procedurii premergătoare fixării primului termen de judecată, sentinţă împotriva căreia reclamantul a declarat apel, respins ca inadmisibil.

În acest sens s-a constatat că, întrucât nu există o dispoziţie specială derogatorie, care să stabilească faptul că recursul împotriva unei astfel de decizii a instanţei de apel se soluţionează de instanţa ierarhic superioară, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa de a soluţiona recursul.

Cauza a fost înregistrată pe rolul înaltei Curţi la data de 20 mai 2015.

La termenul din 29 septembrie 2015, Înalta Curte a luat în examinare excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, conform art. 483 alin. (4) C. proc. civ. raportat la art. 129 alin. (2) pct. 2 acelaşi cod şi a rămas în pronunţare asupra acestui aspect.

În raport cu cele anterior expuse, Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de fond sau de procedură care fac inutilă, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, va admite excepţia necompetenţei sale în soluţionarea prezentei cauze, invocată în temeiul prevederilor art. 483 alin. (4) C. proc. civ. raportat la art. 129 alin. (2) pct. 2 acelaşi cod, în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit prevederilor art. 129 alin. (2) C. proc. civ. coroborate cu art. 130 alin. (2) din acelaşi cod, care dispun că: „necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad”; şi că: „necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe”. Înalta Curte, văzând şi dispoziţiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora „în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată”, constată că nu este competentă material în soluţionarea căii extraordinare de atac de retractare pendinte.

Chiar dacă dispoziţiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ. invocate de instanţa de apel stabilesc că în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată şi au fost interpretate de curtea de apel în sensul că, în acest caz, recursul nu este „prevăzut” de lege, totuşi această interpretare nu poate contraveni dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează aşadar numai recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, or, o atare situaţie nu face parte din categoria celor prevăzute de lege. Nici dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu pot primi o altă interpretare. Acestea se referă numai la obiectul recursului aflat în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nu stabilesc o normă specială de competenţă.

Astfel, în considerarea evocatelor norme legale şi în raport cu faptul că decizia atacată a fost pronunţată în apel de Tribunalul Satu-Mare, iar potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ. „hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”, Înalta Curte apreciază competenţa materială în soluţionarea prezentei cereri a Curţii de Apel Oradea.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului declarat de revizuentul S.D., pe care îl va trimite spre competentă soluţionare Curţii de Apel Oradea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de revizuentul S.D. împotriva deciziei nr. 171/AP din 15 decembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Satu-Mare, în favoarea Curţii de Apel Oradea.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2015.