Insurance CEO’s challenge to maximum 50,000 RON regulatory fine rejected by High Court.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 25 septembrie 2013, reclamantul M.T. a formulat, în contradictoriu cu pârâta A.S.F., plângere împotriva deciziei din 29 august 2013 emisa de Preşedintele A.S.F. prin care reclamantul a fost sancţionat cu amenda în cuantum maxim de 50.000 RON pentru presupusa încălcare a dispoziţiilor legale privind activitatea de asigurare, solicitând anularea deciziei A.S.F. ca urmare a dispunerii nelegale a măsurii sancţionatorii cu amenda; iar în subsidiar, modificarea deciziei prin înlocuirea sancţiunii amenzii cu sancţiunea avertismentului scris, ca urmare a dispunerii nelegale a măsurii sancţionatorii cu amendă.

Prin sentinţa nr. 158 din 22 ianuarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins plângerea formulată de reclamantul M.T., în contradictoriu cu pârâta A.S.F., ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul T.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul-reclamant a susţinut în esenţă că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 39 alin. (7) din Legea nr. 32/2000, fără a observa că în aplicarea sancţiunii nu au fost respectate principiile şi mecanismele cumulului juridic, ceea ce atrage nulitatea deciziei atacate.

A susţinut recurentul că prin aceeaşi decizie i s-au constatat mai multe contravenţii şi pe cale de consecinţă sancţiunea rezultantă trebuia să fie cea prevăzută de art. 39 alin. (7) din Legea nr. 32/2000, respectiv amenda prevăzută pentru contravenţia cea mai gravă, conform principiului cumulului juridic.

În ceea ce priveşte netemeinicia presupuselor abateri menţionate în cuprinsul deciziei, recurentul a susţinut că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 2 lit. A) pct. 111 din Legea nr. 32/2000 întrucât a fost sancţionat pentru nereguli care nu ţin de responsabilităţile de serviciu ale Directorului General ci pentru fapte care ţin de responsabilităţile de serviciu ale unei alte persoane semnificative sau pentru fapte care ţin de modul în care salariaţii diferitelor departamente şi-au îndeplinit activitatea.

Recurentul-reclamant a criticat sentinţa atacată susţinând că instanţa de fond a interpretat greşit, raportat la elementele circumstanţiale ale speţei deduse judecăţii, criteriile prevăzute de Norma aprobată prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113118/2006, în sensul că sancţiunea aplicată a fost nelegal dozată şi a solicitat înlocuirea sancţiunii amenzii cu avertismentul scris, apreciind că prin acţiunile întreprinse chiar înainte de aplicarea amenzii, în vederea îmbunătăţirii activităţii societăţii, aspectele constatate în urma controlului efectuat nu întrunesc elementele prevăzute de art. 2 din Legea nr. 32/2000 şi a solicitat înlocuirea sancţiuni amenzii cu aplicarea unui avertisment scris.

Intimata A.S.F. Sectorul Asigurărilor-Reasigurărilor, sucdesoare în drepturi şi obligaţii a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat şi menţinerea hotărârii pronunţate de instanţa de fond, ca legală şi temeinică.

Examinând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale incidente în cauză Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat având în vedere considerentele expuse în continuare.

Astfel, în ceea ce priveşte criticile recurentului-reclamant privind nerespectarea în aplicarea sancţiunii a principiilor şi mecanismului cumulului juridic, invocând în acest sens prevederile O.U.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare precum şi a dispoziţiilor art. 39 alin. (7) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare cât şi ale art. 2 din Normele privind gradualizarea măsurilor sancţionării puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113118/2006 instanţa de control judiciar le apreciază ca, fiind nefondate întrucât dispoziţiile O.G. nr. 2/2001 nu sunt aplicabile în cazul contravenţiilor prevăzute de Legea nr. 32/2000, articolul 39 alin. (9) din forma iniţială a legii fiind abrogat.

Normele privind gradualizarea măsurilor sancţionatorii puse în aplicare prin Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113118/2006 au fost emise în aplicarea legii speciale, conform art. 39 alin. (2) din Legea nr. 32/2000 cu modificările şi completările ulterioare.

La data elaborării acestora, textul art. 10 din Norme cuprindea aceleaşi dispoziţii ca şi cele ale legii speciale în baza cărora au fost emise, respectiv art. 39 alin. (1) din lege, ulterior acest articol fiind abrogat prin art. I pct. 36 din Legea privind aprobarea O.U.G. nr. 117/2007 pentru modificarea alin. (9) al art. 35 din Legea nr. 32/2000.

Prin urmare, prevederile art. 10 din Normele puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113118/2006 au fost abrogate implicit ca urmare a abrogării textului din actul normativ în baza căruia au fost emise.

Contrar celor susţinute de recurentul-reclamant Curtea constată că în mod corect s-a reţinut de către judecătorul fondului că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale respectiv dispoziţiile art. 39 alin. (7) din Legea nr. 32/2000, potrivit căruia „în cazul constatării săvârşirii a două sau mai multe contravenţii se aplică amenda prevăzută pentru contravenţia cea mai gravă”, fiind suficientă aplicarea acestei amenzi fără a fi necesară stabilirea cuantumului amenzii pentru fiecare din contravenţiile reţinute, această menţiune nefiind o menţiune obligatorie în raport de prevederile art. 8 alin. (2) lit. k1) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Nici criticile recurentului-reclamant cu privire la netemeinicia abaterilor menţionate în cuprinsul deciziei contestate şi lipsa vinovăţiei directe a persoanei sancţionate nu pot fi primite întrucât astfel cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză, respectiv procesul-verbal de control din 17 iunie 2013 şi anexele acestuia, cât şi decizia contestată din 29 august 2013, abaterile reţinute vizează deficienţe majore ale modului de organizare al activităţii în cadrul societăţii controlate, pentru care recurentul-reclamant este răspunzător acesta având calitatea de persoană semnificativă, conducător executiv şi prin urmare toate obligaţiile legale ce decurg din această calitate, inclusiv responsabilităţi privind monitorizarea funcţionării eficiente a sistemului de control intern conform art. 36 alin. (1) din Normele puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 18/2009, fiind de asemenea direct răspunzător de buna organizare şi desfăşurare a activităţii de primire, evidenţiere şi rezolvare a petiţiilor, conform art. 6 din Normele puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 11/2012.

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurent cu privire la faptul că sancţiunea aplicată ar fi fost nelegal dozată şi că pentru „presupusele nereguli” se impunea aplicarea unei măsuri cu avertisment scris, instanţa de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate, având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Normele privind gradualizarea măsurilor sancţionatorii puse în aplicare prin Ordinul nr. 119118/2006, potrivit cărora măsurile sancţionatorii pot fi aplicate fie gradual, fie direct, ţinându-se seamă de interesul asiguraţilor, categoriile de asigurări practicate, gradul de pericol social al faptei săvârşite, împrejurările săvârşirii faptei, circumstanţele personale reale ale săvârşirii faptei, celelalte date înscrise în referatul de constatare/procesul-verbal, alte considerente de oportunitate, evaluări şi analize calitative.

Din perspectiva acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reţinut prin sentinţa atacată că în raport de gravitatea faptelor constatate prin decizia contestată, aplicarea sancţiunii amenzii în cuantumul maxim prevăzut de lege este justificată.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a mai fost sancţionat anterior cu amendă în valoare de 10.000 RON pentru aceleaşi fapte vizând controlul intern şi modul de soluţionare a petiţiilor, contestaţia sa împotriva deciziei de sancţionare fiind respinsă irevocabil prin decizia civilă nr. 29128 din 19 iunie 2014.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte reţinând că sentinţa atacată este legală şi temeinică, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de T.M. împotriva sentinţei nr. 158 din 22 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2015.