Annulment of disciplinary demotion order for violation of mandatory 30-day statutory deadline

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 16 noiembrie 2011, reclamantul E.B., în contradictoriu cu pârâtul I.G.J.R., în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a solicitat anularea Ordinului nr. 994/2011 emis de I.G.J.R.; reîncadrarea sa în funcţia de Inspector Şef al I.J.J. Ilfov deţinută anterior aplicării sancţiunii disciplinare de retrogradare în funcţie; obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la date aplicării sancţiunii disciplinare şi până la data reîncadrării efective în funcţia respectivă; obligarea pârâtului la radierea sancţiunii disciplinare aplicate.

De asemenea, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reclamantul a invocat excepţia de nelegalitate a Ordinului ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administraţiei şi Internelor,

Totodată, în temeiul art. 14 alin. (2) şi alin. (7) şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, reclamantul a solicitat suspendarea Ordinului nr. 994/2011 emis de I.G.J.R., în procedură de urgenţă, până la pronunţarea instanţei de fond.

Prin notele scrise depuse la data de 8 februarie 2012 reclamantul şi-a completat motivele acţiunii, invocând, în esenţă: ilegalităţi premergătoare actului administrativ (interzicerea şi îngrădirea abuzivă a dreptului la apărare, încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, influenţarea persoanelor audiate pe timpul cercetării disciplinare, atribuirea abuzivă a clasificării „secret de stat” pentru raportul de control, atitudinea abuzivă a I.G.J.R. faţă de reclamant, nerespectarea cu rea credinţă a procedurilor de control statuate prin Ordinul ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 318/2007 şi a Ordinului I.G.J.R. nr. S/62/2008), ilegalităţi intrinseci actului administrativ (aplicarea sancţiunii după termenul legal de 30 zile de la luarea la cunoştinţă a faptei, nerăspunderea la apărările depuse la dosar, reţinerea de imputabilităţi identice în cazul mai multor cadre, nerespectarea prevederilor art. 86 alin. (1) din Ordinului ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004, reţinerea ca imputabilităţi a unor fapte care nu decurg din încălcarea unor atribuţii funcţionale etc.) şi ilegalităţi referitoare la punerea în aplicare a actului administrativ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 4 aprilie 2012, Curtea de apel a respins excepţiile necompetenţei materiale şi lipsei procedurii prealabile, invocate prin întâmpinare.

Prin sentinţa nr. 6186 din 31 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins excepţia de nelegalitate a Ordinului ministruşui Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004; s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii; s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul E.B., în contradictoriu cu pârâtul I.G.J.R.; s-a anulat Ordinul nr. 994/2011 emis de I.G.J.R.; s-a dispus reîncadrarea reclamantului în funcţia de inspector şef al I.J.J. Ilfov; a fost obligat pârâtul I.G.J.R. la plata către reclamant a diferenţei dintre drepturile salariale obţinute de acesta ulterior sancţiunii disciplinare şi cele de care ar fi beneficiat în funcţia de inspector şef al I.J.J. Ilfov, sumă actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective; s-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului I.G.J.R. la radierea sancţiunii disciplinare; a fost obligat pârâtul I.G.J.R. la 4.010,3 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond, deliberând asupra excepţiei de nelegalitate a Ordinului ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004, a apreciat-o drept neîntemeiată, în condiţiile în care, contrar susţinerilor reclamantului, autoritatea publică emitentă nu avea obligaţia publicării ordinului în Monitorul Oficial, faţă de dispoziţiile art. 27 alin. (3) din H.G. nr. 555/2001 (în vigoare la data emiterii ordinului).

S-a apreciat că sintagma „dacă legea nu dispune altfel” din cuprinsul art. 27 alin. (3) al H.G. nr. 555/2001, se referă la dispoziţii din legi speciale şi nu la cele generale ale Legii nr. 24/2000 (forma în vigoare la data emiterii H.G. nr. 555/2001 şi a Ordinului ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004), ce reglementează exclusiv actele normative supuse obligaţiei de publicare în Monitorul Oficial.

Totodată, s-a arătat că interpretarea contrară ar determina lipsirea de efecte a prevederilor art. 27 alin. (3) din H.G. nr. 555/2001, or interpretarea normelor juridice se face în sensul aplicării, nu în cel al neaplicării (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat). Pe de altă parte, în raport de principiul tempus regit actum s-a constatat că interpretarea acestor din urmă dispoziţii nu se poate face în funcţie de cele ale art. 11 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, astfel cum a fost modificată în anul 2009, aceste prevederi sunt aplicabile numai pentru viitor.

Nu au fost primite nici susţinerile reclamantului privind lipsa competenţei funcţionale a Ministerului Administraţiie şi Internelor în emiterea Ordinului nr. 400/2004, această competenţă rezultând în mod evident din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 35 alin. (2), alin. (3) şi art. 109 alin. (2) din Legea nr. 80/1995 (forma în vigoare la data emiterii ordinului ce face obiectul excepţiei de nelegalitate).

Curtea de apel a constatat că dispoziţiile Ordinului ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 26/1990 potrivit cărora prevederile regulamentelor generale ale Ministerului Apărării se aplică şi în Ministerul de Interne nu au forţă juridică superioară celor ulterioare ale Ordinului ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004, ca urmare, în măsura existenţei unei contradicţii, acestea din urmă le abrogă implicit pe primele.

Faţă de aceste împrejurări, a fost respinsă excepţia de nelegalitate a Ordinului ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, având în vedere că textul art. 70 alin. (4) din Ordinul ministrului Apărării Naţionale nr. 26/2009 nu îndeplineşte cerinţa de previzibilitate impusă de jurisprudenţa C.E.D.O., întrucât nu se poate preciza cu certitudine care dintre decizii poate face obiectul acţiunii în contencios administrativ, s-a concluzionat că se aplică direct Legea nr. 554/2004, ordinul prin care a fost aplicată sancţiunea disciplinară putând deci constitui obiectul acţiunii în contencios administrativ.

Curtea a respins susţinerea pârâtului I.G.J.R. conform căreia reclamantul ar fi trebuit să atace în instanţă decizia Consiliului de judecată, având în vedere că aceasta nu produce efecte juridice (nu dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice) şi deci nu este act administrativ în înţelesul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, neexistând nici dispoziţii speciale care să prevadă posibilitatea atacării deciziei Consiliului de judecată.

Analizând actele dosarului, pe fondul cauzei, s-a reţinut că această sancţiune disciplinară a fost aplicată după expirarea termenului legal prevăzut de art. 60 alin. (1) din Ordinul ministrului Apărării Naţionale nr. 26/2009, text legal potrivit căruia „decizia privind aplicarea unei sancţiuni disciplinare (…) se ia în termen de cel mult 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă de abaterile disciplinare”, în condiţiile în care emitentul ordinului atacat a luat la cunoştinţă de abaterile disciplinare pretins săvârşite de reclamant la data de 6 mai 2011, data emiterii Ordinului nr. 835/2011 prin care acesta a fost trimis în faţa Consiliului de judecată

Faţă de aceste împrejurări, s-a constatat că actul administrativ atacat a fost emis cu încălcarea unor prevederi dintr-un act normativ cu forţă juridică superioară şi, în consecinţă, în temeiul art. 18 alin. (1), alin. (3) din Legea nr. 554/2004, s-a dispus anularea Ordinului I.G.J.R. nr. 994/2011 şi reîncadrarea reclamantului.

Având în vedere că art. 66 din Ordinul ministrului Apărării Naţionale nr. 26/2009 nu prevede posibilitatea radierii în cazul anulării actului administrativ prin care a fost aplicată sancţiunea disciplinară, s-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului I.G.J.R. la radierea sancţiunii disciplinare.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. a fost obligat pârâtul I.G.J.R. la 4.010,3 RON cheltuieli de judecată către reclamant, sumă reprezentând contravaloarea taxei de timbru, timbrului judiciar şi onorariului de avocat achitat de acesta din urmă.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul I.G.J.R. , criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin sentinţa civilă nr. 2555 din data de 31 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti; s-a declinat competenţa de judecare a recursului formulat de recurentul-pârât I.G.J.R. împotriva sentinţei civile nr. 6186 din 31 octombrie 2012 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 9785/2/2011 având ca obiect „anulare act administrativ”, în contradictoriu cu intimatul-reclamant E.B., în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul-pârât I.G.J.R. a susţinut în esenţă că în mod greşit instanţa de fond a apreciat ca fiind neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, deşi a pus în vedere reclamantului să facă dovada contestării Ordinului ministrului Administraţiei şi Internelor nr. II 3770 din 27 septembrie 2011.

Al doilea motiv de recurs invocat constă în faptul că, în mod neîntemeiat, instanţa de fond a apreciat că hotărârea Consiliului de Judecată nr. 7 din 25 mai 2011, prin care s-a declarat vinovăţia reclamantului şi s-a propus sancţionarea disciplinară a acestuia nu a produs efecte juridice şi nu trebuia atacată în instanţă în contextul Legii nr. 554/2004.

Consideră recurentul că în baza acestei hotărâri a fost emis ordinul atacat prin care s-a aprobat sancţiunea propusă iar prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat niciodată şi anularea celorlalte acte administrative emise anterior Ordinului nr. 994/2011.

Cel de-al treilea motiv de recurs invocat constă în faptul că instanţa de fond ar fi apreciat în mod neîntemeiat că ordinul atacat ar fi fost emis după expirarea termenului legal prevăzut de art. 60 alin. (1) din Anexa la Ordinul nr. M/26/2009 pentru aprobarea Regulamentului disciplinei militare reţinând ca dată a luării la cunoştinţă de abaterile disciplinare ale intimatului-reclamant data de 6 mai 2011, invocând în acest sens prevederile Ordinului I.G.J.R. Române nr. 835/2011.

Consideră recurentul că de la data la care reclamantul a formulat contestaţie împotriva hotărârii Consiliului de Judecată nr. 7 din 25 mai 2011 şi până la data de 15 iunie 2011, dată la care aceasta a fost respinsă, termenul de emitere a deciziei de aplicare a sancţiunii disciplinare, prevăzut de art. 60 alin. (1) din Anexa la Ordinul nr. M 26/2009 pentru aprobarea Regulamentului disciplinei militare, se suspendă.

Astfel fiind, apreciază recurentul că nu se putea emite decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare, respectiv Ordinul nr. 994/2011, în termenul prevăzut de art. 60 alin. (1) din Anexa la Ordinul nr. M/26/2009 în condiţiile în care reclamantul, a atacat pe cale administrativ jurisdicţională hotărârea Consiliului de Judecată nr. 7 din 25 mai 2011.

Intimatul-reclamant E.B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii pronunţate de instanţa de fond susţinând în esenţă că în mod greşit recurentul susţine că hotărârea consiliului de judecată este un act administrativ, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile legale prevăzute de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Totodată, intimatul-reclamant a susţinut că în ceea ce priveşte neatacarea soluţiei de respingere a contestaţiei la hotărârea Consiliului de Judecată s-a datorat faptului că aceasta nu reprezintă un act administrativ în sensul definit de lege iar obiectul acţiunii în anulare formulate l-a constituit Ordinul I.G.J.R. nr. 994/2011 emis după respingerea contestaţiei la hotărârea Consiliului.

Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale incidente în cauză cât şi în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat, având în vedere considerentele expuse în continuare.

Astfel, în ceea ce priveşte criticile recurentului-pârât cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în raport de prevederile art. 70 alin. (4) din Anexa la Ordinul nr. M/26/2009 instanţa de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate întrucât în mod corect s-a reţinut prin sentinţa atacată că textul invocat nu îndeplineşte cerinţa de previzibilitate impusă de jurisprudenţa C.E.D.O., textul respectiv făcând trimitere atât la decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare cât şi la decizia comandantului nemijlocit.

Pe de altă parte, acţiunea reclamantului a avut ca obiect principal anularea Ordinului I.G.J.R. Române nr. 994/2011 prin care s-a dispus sancţionarea disciplinară a acestuia cu „retrogradare în funcţie” pentru săvârşirea mai multor abateri disciplinare prevăzute de dispoziţiile art. 75 lit. a), lit. b) şi lit. h) din Ordinul ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004.

Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ în cauză fiind îndeplinită procedura prealabilă prevăzută de dispoziţiile art. 7 din lege întrucât acesta a formulat contestaţie la organul ierarhic superior care a fost respinsă prin Ordinul ministrului Administraţiei şi Internelor nr. II/3370 din 27 septembrie 2011.

Contrar celor susţinute de recurentul-pârât, instanţa de control judiciar constată, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, că Ordinul nr. II/3370 din 27 septembrie 2011 nu este un act administrativ în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 reprezentând în fapt o simplă comunicare de respingere a contestaţiei formulate împotriva Ordinului I.G.J.R. nr. 994/2011, echivalentă plângerii prealabile prevăzută de art. 7 din aceeaşi lege şi care nu putea constitui obiect al acţiunii în anulare formulate de către reclamant, reprezentând doar o condiţie de admisibilitate în ceea ce priveşte acţiunea în contencios administrativ.

În ceea ce priveşte criticile recurentului-pârât potrivit cărora în mod neîntemeiat s-a reţinut de către instanţa de fond că hotărârea Consiliului de Judecată nr. 7 din 25 mai 2011 prin care s-a propus sancţionarea disciplinară nu a produs efecte juridice, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate având în vedere că instanţa de fond a analizat susţinerile pârâtului prin prisma definiţiei actului administrativ prevăzută de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, reţinând în mod corect că această hotărâre nu putea face obiect al unei acţiuni în contencios administrativ, atâta vreme cât acesta nu dă naştere nu modifică şi nu stinge raporturi juridice.

Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs, potrivit căruia instanţa de fond ar fi apreciat în mod neîntemeiat că ordinul atacat a fost emis după expirarea termenului legal, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului-pârât sunt nefondate având în vedere dispoziţiile art. 60 alin. (1) din Ordinul ministrului Apărării Naţionale nr. 26/2009, potrivit cărora decizia privind aprobarea unei sancţiuni disciplinare se ia în termen de cel mult 30 de zile calendaristice, de la data luării la cunoştinţă de abaterile pretins săvârşite de reclamant respectiv data de 6 mai 2011, data emiterii Ordinului nr. 835/2011 prin care s-a dispus trimiterea acestuia în faţa Consiliului de Judecată.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului-pârât referitoare la suspendarea termenului pe perioada soluţionării contestaţiei, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate întrucât nu există temei legal care să prevadă posibilitatea întreruperii sau suspendării acestuia.

De altfel, conform dispoziţiilor art. 32 şi art. 70 din M/26 Regulamentul Disciplinei Militare au fost prevăzute expres şi limitativ situaţiile în care numai sancţiunile aplicate se suspendă, suspendarea termenelor legale în procedura de constatare a abaterilor şi de aplicare a sancţiunilor nefiind reglementată, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.

Având în vedere toate aceste considerente, reţinând că sentinţa atacată este legală şi temeinică, în cauză nefiind incident niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de I.G.J.R. împotriva sentinţei nr. 6186 din 31 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 martie 2015.