Determination of enforcement court jurisdiction post-constitutional invalidation of bailiff-location rule

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

La data de 27 martie 2015, Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi M.P. a solicitat încuviinţarea executării silite prin poprire a titlului executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 4143 din 30 mai 2011 pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin Decizia civilă nr. 1355/R/2012 pentru suma de 2.073,36 lei.

Învestită cu soluţionarea cauzei, Judecătoria Piteşti, prin Sentinţa civilă nr. 3140 din 6 aprilie 2015 a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat în favoarea Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti competenţa de soluţionarea a cererii.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ. instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc ce face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel, că B.E.J. - Asociaţi M.P. se află în Bucureşti, iar Judecătoria sectorului 4 Bucureşti este instanţa care a pronunţat sentinţa cu privire la care se solicită încuviinţarea executării silite, astfel încât, această ultimă instanţă este instanţă de executare.

Astfel învestită prin declinare, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, prin încheierea din data de 22 mai 2015 a admis la rândul său excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piteşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a decide astfel această instanţă a avut în vedere că executarea silită a început prin cererea formulată de creditoarea C.E.M., la data de 30 iulie 2015, dată ulterioară publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în M. Of. nr. 529 la data de 16 iulie 2014, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ. ce stabileau competenţa instanţei de executare raportat la sediul executorului judecătoresc. Drept consecinţă, cum norma specială a fost declarată neconstituţională, a constatat ca fiind incidente dispoziţiile de drept comun reglementate de art. 107 C. proc. civ., în sensul stabilirii competenţei instanţei de executare prin raportare la domiciliul debitorului, respectiv Judecătoria Piteşti.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea formulată de creditoarea O.M.V.P. SA, s-a solicitat încuviinţarea executării silite prin poprire a titlului executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 4143 din 30 mai 2011 pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti.

Dispoziţiile art. 665 alin. (1) C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, textul în vigoare la data formulării cererii de executare silită, prevedeau că în termen de 3 zile de la înregistrarea cererii, executorul va solicita să se dispună încuviinţarea executării silite de către instanţa de executare căreia îi va înainta, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, cererea creditorului, titlul executoriu, încheierea prevăzută la art. 664 alin. (1) şi dovada taxei de timbru.

Prin urmare, pentru cazul cererilor de încuviinţare a executării silite există o competenţă specială prevăzută de art. 665 alin. (1) C. proc. civ., în favoarea instanţei de executare.

Legea nr. 134/2010 C. proc. civ., prin dispoziţiile art. 650 alin. (1), a propus eliminarea competenţei multiple a instanţelor de executare, aşa cum prevedeau normele Codului de procedură civilă 1865, introducând un criteriu uşor de stabilit, în funcţie de locul situării biroului executorului judecătoresc care face executarea, exceptând situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 819 C. proc. civ. când se urmăreşte executarea unui bun imobil precum şi în cazul în care legea prevede altfel. Astfel, potrivit art. 650 alin. (1) instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie, se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Acest nou criteriu de stabilire a competenţei instanţei de executare, conţinea, prin raportarea la biroul executorului judecătoresc, un element extern raportului juridic de executare silită dintre creditor şi debitor.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în M. Of. nr. 529 din 16 iulie 2014, s-a constatat că dispoziţiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ. sunt neconstituţionale.

Curtea a statuat că din coroborarea dispozițiilor art. 650 cu cele ale art. 651 C. proc. civ., rezultă că în ceea ce privește alegerea executorului judecătoresc marja de apreciere lăsată de legiuitor creditorului este mare, dându-i acestuia posibilitatea să își aleagă executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel în funcție de natura bunurilor care urmează a fi supuse executării, respectiv a obligațiilor care trebuie să fie executate.

Totodată, a apreciat că, în ceea ce privește stabilirea instanței de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluții clare și consacrate deja în legislație, precum judecătoria în circumscripția căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului sau locul unde urmează să se facă executarea.

În prezenta cauză, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, data solicitării de încuviinţare a executării silite este 30 iulie 2014, deci ulterior datei la care, prin Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014 a Curţii Constituţionale a României, publicată în M. Of. la 16 iulie 2014, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât instanţă de executare nu mai putea fi considerată ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc.

Aşa fiind, în absenţa unei norme speciale atributive de competenţă, Înalta Curte constată că singura soluţie care se impune este stabilirea competenţei instanţei de executare prin raportare la domiciliul sau sediul debitorului la data primei sesizări a instanței de executare, fiind astfel transpusă în plan execuţional competenţa teritorială de drept comun, reglementată în prezent de art. 107 C. proc. civ. şi avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 665 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care “….executorul judecătoresc va solicita să se dispună încuviinţarea executării de către instanţa de executare…”.

Se reţine că stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei de la domiciliul debitorului este în concordanţă cu considerentele deciziei Curţii Constituţionale.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 665 alin. (2) şi art. 713 alin. (2) consacră competenţa materială a judecătoriei ca instanţă de executare.

Nu în ultimul rând, se asigură, astfel, în continuare unicitatea instanţei de executare şi posibilitatea determinării facile a acesteia, fără luarea în considerare a unui criteriu dificil de cunoscut la începutul executării silite şi totodată volatil, precum locul executării silite.

De altfel, Codul de procedură civilă, aprobat prin Legea nr. 134/2010 a fost modificat şi completat prin Legea nr. 138 din 15 octombrie 2014, publicată în M. Of. la data de 16 octombrie 2014, textul art. 650 alin. (1) din Cod primind o nouă formă, în sensul că „instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se afla, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea nu dispune altfel.

Aceste norme nu sunt însă aplicabile cauzei pendinte, întrucât executarea silită a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 138 din 15 octombrie 2014, creditoarea sesizând biroul executorului judecătoresc la data de 30 iulie 2014, aşa cum s-a reţinut.

Prin urmare, având în vedere principiul neretroactivităţii legii civile şi faptul că organul de executare a fost învestit, de către creditoare, cu soluţionarea cererii de executare silită la momentul la care, deşi fusese admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Codului de procedură civilă, aprobat prin Legea nr. 134/2010, nu exista o normă specială de competenţă în materie, la stabilirea instanţei de executare competente în soluţionarea cererii de încuviinţare a executării silite, prin poprire, Înalta Curte va avea în vedere prevederile art. 107 C. proc. civ., care stabilesc competenţa de drept comun, din punct de vedere teritorial, pentru soluţionarea, în fond, a acţiunilor civile.

Cum domiciliul debitoarei este în Piteşti, strada Gârlei, judeţul Argeş, respectiv în circumscripţia Judecătoriei Piteşti, pentru considerentele anterior expuse, competenţa de soluţionare a cauzei se va stabili în favoarea Judecătoriei Piteşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piteşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2015.