Territorial jurisdiction for union-initiated individual labor claims: competency fixed at union headquarters rather than employee residence

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe roiul Tribunalului Bucureşti la data de 9 iulie 2014, federaţia S.T.F. din România, cu sediul Bucureşti, pentru membrii de sindical, semnatari ai tabelelor nominale, ai S.T. din Depoul Cluj, afiliat reclamantei, a chemat în judecată pe S.N.T.F.C.C.F.R. Călători SA, solicitând obligarea pârâtei la calculul şi plata unor diferenţe de drepturi salariale şi la eliberarea de adeverinţe cu aceste diferenţe salariale pentru reclamanţii din dosarul cauzei, pentru a fi ataşate la cărţile de muncă ale acestora,

În drept, au fost invocate dispoziţiile H.G. nr. 1193/2010, ale H.G. nr. 225/2011, ale H.G. nr. 23/2013, ale art. 40 alin. (2) lit. c), art. 359 alin. (1) şi (2) şi art. 164 alin. (1) şi (2) C. muncii, precum şi ale Legii nr. 62/2011 a dialogului social.

Prin sentinţa civilă nr. 3213 din 2 aprilie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei. A declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

În motivarea sentinţei s-a apreciat, în esenţă, că mandatul de reprezentare acordat de reclamanţi Federaţiei Sindicatelor Transportatorilor Feroviari din România a fost dat unei organizaţii sindicale nereprezentative şi că reclamanţii nu pot sta în judecată decât în nume propriu, în raport de prevederile art. 269 C. muncii şi ale art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Aşa fiind, cum reclamanţii persoane fizice au domiciliile pe raza judeţelor Cluj, Bistriţa Năsăud, Sălaj şi Alba, s-a dispus disjungerea cauzei şi formarea de trei dosare noi, distincte pentru fiecare dintre persoanele fizice, membri de sindicat, în numele cărora s-a formulat cererea de chemare în judecată şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Cluj.

Prin Sentinţa civilă nr. 2077 din 15 iunie 2015, Tribunalul Cluj, Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, invocată din oficiu. A declinat competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamanta Federaţia Sindicatelor T.F. din România în numele şi pentru membrii de sindicat R.V., S.D., P.A., I.D., B.P. şi M.I. în favoarea Tribunalului Bucureşti, A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea emiterii regulatorului de competenţă.

În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut, în esenţă, că potrivit deciziei în interesul Legii nr. 1/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2001), organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă în acţiunile promovate în numele membrilor de sindicat.

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2)) C. muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă, în cazul acestor acţiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Aşa fiind, cum sediul organizaţiei sindicale reclamante este în Bucureşti, competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti.

Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constata următoarele:

Potrivit prevederilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, publicată în M. Of. nr. 322 din 10 mai 2011, organizaţiile sindicale, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol, printre care se numără şi dreptul de a formula acţiune în justiţie, în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora, au calitate procesuală activă.

Pornind de la această constatare, statuată şi prin Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (dată în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor, abrogată prin Legea nr. 62/2011 a dialogului social) şi în lipsa unui text expres, prin aceeaşi decizie în interesul legii s-a arătat şi care este instanţa competentă teritorial să soluţioneze acţiunile în justiţie formulate de sindicate, în numele membrilor lor, în materia conflictelor de muncă. Anume, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) C. muncii, în vigoare şi după abrogarea Legii nr. 54/2003, prin aceeaşi decizie în interesul Legii nr. 1 din 21 ianuarie 2013, s-a statuat în sensul că: „instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă in cazul acestor acţiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant".

În speţa supusă analizei, se constată că acţiunea este iniţiată de federaţia sindicală pentru membrii sindicatului afiliat.

În mod eronat Tribunalul Bucureşti a înlăturat interpretarea dată art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 prin Decizia nr. 1/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu motivarea că, în speţă, a fost mandatata o organizaţie sindicală nereprezentativă pentru salariaţi, căreia nu îi poate fi recunoscută calitatea de reclamantă. In acest sens tribunalul a apreciat că salariaţii nu pot fi membri ai unei federaţii, ci doar ai unui sindicat înfiinţat la nivelul unităţii, singurul căruia îi pot încredinţa mandatul de a formula acţiune în numele lor.

Această susţinere nu va fi reţinută, ca pertinentă, în determinarea instanţei competente teritorial, întrucât interpretarea dată prin Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este aplicabilă şi în prezenta cauză. Pe de o parte, pentru că norma juridică ce conferă calitate procesuală activă, astfel cum a fost interpretată în interesul legii, nu distinge între formele de asociere a organizaţiilor sindicale, mandatul fiind prezumat în măsura în care, prin statut, îşi asumă obligaţia de a susţine drepturile şi interesele membrilor de sindicat din cadrul organizaţiilor membre, iar, pe de altă parte, pentru că acest mandat vizează inclusiv conflictele individuale de muncă.

Prin urmare, câtă vreme organizaţiei sindicale i se recunoaşte, tară a opera vreo distincţie m raport de tipul de asociere sau de caracterul colectiv sau individual al dreptului litigios, legitimare procesuală activă potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2010 şi art. 269 alin. (2) C. muncii.

În determinarea competenţei teritoriale, inclusiv în condiţiile disjungerii, urmează să se ţină seama de sediul acesteia, în calitate de reclamantă.

În consecinţă, în raport de dispoziţiile art. 269 alin. (2) C. muncii (Legea nr. 53/2003), în vigoare la data sesizării instanţei de către reclamanta Federaţia Sindicatelor T.F. din România, astfel cum aceste dispoziţii legale au fost interpretate prin decizia în interesul legii nr. 1/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, competenţa de soluţionare a litigiului dedus judecăţii aparţine instanţei în a cărei circumscripţie îşi are sediul organizaţia sindicală, respectiv Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 septembrie 2015.