Inapplicability of retroactive penal law to foreign-recognized life sentence under Romanian Code Art. 6

Asupra contestaţiilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 3/CC din 28 martie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de condamnata H.L.D., în prezent aflată în Penitenciarul Târgşor.

A fost obligată condamnata la plata sumei de 50 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin cererea înregistrată iniţial, la data de 11 februarie 2014, pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr. 1017/105/2014, contestatoarea H.L.D. a contestat mandatul în executarea căruia se află, solicitând recalcularea pedepsei în conformitate cu legea penală mai favorabilă.

La termenul de judecată din data de 06 martie 2014, tribunalul a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale materiale, apreciind că, potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 modif. prin O.U.G. nr. 116/2013, „cererile, contestaţiile şi sesizările privind persoanele aflate în executarea pedepselor se soluţionează de urgenţă şi cu precădere de către instanţa corespunzăto are în grad instanţei de executare in a caret circumscripţie se află locul de deţinere."

În speţă, tribunalul a constatat că pedeapsa detenţiunii pe viaţă, în a cărei executare se află condamnata, a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, iar la data formulării cererii, aceasta se afla deţinută în Penitenciarul Târgşor.

Prin urmare, constatând că instanţa corespunzătoare în grad celei de executare, în a cărei circumscripţie se afla locul de deţinere al condamnatei la momentul formulării cererii, este Curtea de Apel Ploieşti, tribunalul a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare formulată de condamnată, în legătură cu executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă aplicată prin sentinţa penală nr. 63 din 09 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul curţii de apel sub nr. 249/42/2014.

Prin cererea formulată, condamnata H.L.D. a contestat mandatul în executarea căruia se află, solicitând recalcularea pedepsei în conformitate cu legea penală mai favorabilă şi suspendarea mandatului de executare până la rejudecarea şi pronunţarea unei noi hotărâri legale.

S-a depus în copie hotărârea judecătorească nr. 63/F pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în şedinţa din Camera de Consiliu din data de 09 februarie 2011.

Analizând actele dosarului şi dispoziţiile legale aplicabile în materie, instanţa a reţinut următoarea stare de fapt:

Prin sentinţa penală nr. 63/F din 9 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi s-a recunoscut hotărârea de condamnare din 29 mai 2008 pronunţată de Judecătorul pentru audieri preliminare de pe lângă Tribunalul Sciacca din Italia, definitivă prin hotărârea din 08 iunie 2009 a Curţii de Apel de Juri din Palermo, privind pe condamnata H.L.D., dispunându-se transferarea condamnatei într-un penitenciar din România, pentru continuarea executării pedepsei principale a detenţiunii pe viaţă şi a pedepselor accesorii de interdicţie de a ocupa şi exercita funcţii publice pe viaţă şi decădere din drepturile părinteşti pe durata pedepsei. S-a dedus perioada deja executată, de la 20 februarie 2007 la zi.

În baza hotărârii penale menţionate, s-a emis M.E.P.I. nr. 69 din 06 aprilie 2011 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Pentru aplicarea dispoziţiilor art. 6 din N.C.P., Curtea de Apel Ploieşti a analizat următoarele aspecte prevăzute la alin. (1) şi (2) ale acestui text:

- dacă a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, situaţie în care pedeapsa se reduce la maximul special prevăzut de legea nouă;

- dacă, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei, a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, consecinţa fiind înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu maximul închisorii prevăzut de legea nouă.

Faţă de cele ce preced, curtea de apel a constatat că s-a dispus condamnarea contestatoarei, în Italia, la pedeapsa principală rezultantă a detenţiunii pe viaţă, iar apoi hotărârea de condamnare a fost recunoscută de instanţa naţională - Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pentru infracţiunile de omor deosebit de grav, prev. de art. 176 lit. d) C. pen. din 1969 şi tâlhărie prev. de art. 211 alin. (2)1 lit. a) şi c) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 33 lit. a) din acelaşi cod.

În esenţă, contestatoarea a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile faţă de intrarea în vigoare, la 1 februarie 2014, a dispoziţiilor noului C. pen.

În primul rând, curtea de apel a constatat că dispoziţiile art. 176 lit. d) C. pen. din 1969, privind infracţiunea de omor deosebit de grav cu agravanta „pentru a săvârşi sau ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii", pedepsită cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi, au fost preluate de N.C.P. cu încadrarea juridică de omor calificat, prev. de art. 189 lit. d) C. pen., „pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea altei infracţiuni", iar pedeapsa prevăzută pentru această infracţiune este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Chiar dacă sfera infracţiunilor incluse în agravanta de la litera d a articolului 189 din actualul C. pen. este mai extinsă decât în vechiul C. pen., s-a reţinut că aceasta nu înseamnă că n-ar include şi infracţiunea de tâlhărie, comisă în concret de inculpată, odată cu omorul.

S-a mai constatat că pedeapsa principală pentru infracţiunea prevăzută de legea penală nouă este aceeaşi cu cea prevăzută de legea veche - detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani.

În ce priveşte infracţiunea de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 211 alin. (2)1 lit. a) şi c) C. pen. din 1969, s-a reţinut că aceasta este preluată de dispoziţiile art. 234 alin. (1) lit. f) C. pen. „prin violare de domiciliu sau sediu profesional" şi este pedepsită cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

S-a observat, însă, că din cuprinsul sentinţei penale nr. 63/F din 9 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, rezultă că recunoaşterea sentinţei de condamnare a instanţei din Italia s-a făcut în mod global, cu privire la pedeapsa rezultantă şi nu pe fiecare infracţiune concurentă în parte, hotărârea de recunoaştere intrând în puterea lucrului judecat.

Aşa fiind, s-a constatat că nu este posibilă aplicarea dispoziţiilor art. 6 C. pen., în privinţa infracţiunii de tâlhărie, pentru care legea penală nouă a prevăzut pedepse mai mici, atâta timp cât prin hotărârea de recunoaştere nu s-a stabilit o pedeapsă separată pentru această infracţiune.

Oricum, s-a reţinut că o astfel de aplicare a principiului legii penale mai favorabile, în privinţa uneia dintre faptele concurente, nu ar avea niciun efect asupra pedepsei rezultante, aplicate condamnatei, cea a detenţiunii pe viaţă, care, după cum s-a arătat mai sus, este prevăzută şi de N.C.P., la art. 189 alin. (1) lit. d).

În aceste condiţii, s-a constatat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 6 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, nefîind întrunite nici condiţiile de la alin. (2) şi nici cele de la alin. (1) din acest text de lege.

Totodată, în contextul în care pedeapsa pe care trebuie să o execute condamnata este cea a detenţiunii pe viaţă, prevăzută de noul cod penal.

Partea generală a acestuia, la art. 53 lit. a), s-a constatat că nu se mai impune analizarea cererii condamnatei şi prin prisma comparării dispoziţiilor legale privind concursul de infracţiuni.

În concluzie, faţă de argumentele ce preced, în conformitate cu dispoziţiile art. 23 alin. (8) din Legea nr. 255/2013, modificată prin O.U.G nr. 116/2013, a fost respinsă, ca nefondată, cererea condamnatei H.L.D.

Împotriva sentinţei nr. 3/CC din 28 martie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au formulat contestaţie Comisia prevăzută de H.G. nr. 836/2013 din cadrul Penitenciarului Tărgşor şi condamnata H.L.D.

S-a solicitat admiterea căii de atac, desfiinţarea hotărârii atacate şi, pe fond, admiterea cererii prin care condamnata a contestat mandatul în executarea căruia se află, cu consecinţa recalculării pedepsei, ca urmare a aplicării legii penale mai favorabile după soluţionarea definitivă a cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din N.C.P.

Concluziile reprezentantului Ministerului Public, ale apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoarea condamnată şi ultimul cuvânt al acesteia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Înalta Curte, examinând contestaţiile prin prisma criticilor formulate, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) C. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune.

În cauză, Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond, constată că nu sunt îndeplinite cerinţele impuse de prevederile legale anterior menţionate, contestatoarea condamnată H.L.D. neputând beneficia de aplicarea legii penale mai favorabile. Aceasta se află în executarea unei pedepse cu detenţiunea pe viaţă pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin sentinţa penală nr. 63/F din 9 februarie 2011, hotărâre prin care s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a fost recunoscută hotărârea de condamnare pronunţată de autorităţile judiciare italiene, dispunându-se transferarea condamnatei într-un penitenciar din România, pentru continuarea executării .pedepsei principale a detenţiunii pe viaţă şi a pedepselor accesorii de interdicţie de a ocupa şi exercita funcţii publice pe viaţă şi de decădere din drepturile părinteşti pe durata pedepsei, fiind emis totodată M.E.P.I. nr. 69 din 6 aprilie 2011. în Italia, contestate»area a fost condamnată la pedeapsa rezultantă a detenţiunii pe viaţă, ulterior, hotărârea de condamnare fiind recunoscută de instanţa naţională, pentru infracţiunile de omor deosebit de grav, prev. de art. 176 lit. d) C. pen. anterior şi tâlhărie prev. de art. 211 alin. (2)1 lit. a) şi c) din acelaşi cod, aflate în concurs real, iar hotărârea pronunţată de autorităţile judiciare italiene a fost recunoscută în mod global, cu privire la pedeapsa rezultantă şi nu pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, hotărârea de recunoaştere aflându-se în puterea lucrului judecat.

Astfel fiind, chiar dacă au fost reduse limitele de pedeapsă prevăzute de legea nouă pentru infracţiunea de tâlhărie, în ceea ce priveşte infracţiunea de omor deosebit de grav prev. de art. 176 lit. d) C. pen. anterior, aceasta a fost preluată de legea nouă în infracţiunea de omor calificat prev. de art. 189 lit. d) C. pen., sancţiunea fiind însă identică (detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi), context în care nu poate fi reţinută în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 6 C. pen.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de Comisia prevăzută de H.G. nr. 836/2013 din cadrul Penitenciarului Târgşor şi de condamnata H.L.D. împotriva sentinţei nr. 3/CC din 28 martie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatoarea condamnată va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de Comisia prevăzută de H.G. nr. 836/2013 din cadrul Penitenciarului Târgşor şi de condamnata H.L.D. împotriva sentinţei nr. 3/CC din 28 martie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă contestatoarea condamnată H.L.D. la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 aprilie 2014.