Negative jurisdictional conflict resolved: Bucharest Tribunal holds competence for dismissed employee's labor claim.

Asupra conflictului negativ de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 1 iulie 2013, reclamantul M.F.N. a chemat în judecată pe pârâta SC G4S S.S. SRL, solicitând anularea Deciziei de concediere nr. 520 din 23 aprilie 2014, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data încetării contractului individual de muncă şi până la data constatării nulităţii deciziei şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, inclusiv reintegrarea în funcţia deţinută anterior.

Prin Sentinţa civilă nr. 9116 din 3 octombrie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, reţinând că, întrucât reclamantul nu mai are locul de muncă în Bucureşti, fiind concediat, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 269 alin. (2) C. muncii, potrivit cărora competenţa exclusivă aparţine instanţei de la domiciliul reclamantului, iar nu dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, conform cărora cererile mai pot fi adresate şi instanţei în circumscripţia căruia reclamantul îşi are locul de muncă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Buzău, sub nr. 3643/114/2014.

Reclamantul a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Buzău, arătând că, în speţă, competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti.

Prin Sentinţa nr. 24 din 14 ianuarie 2015 Tribunalul Buzău, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că art. 210 din Legea nr. 62/2011 instituie o competenţă teritorială alternativă, reclamantul având, potrivit art. 116 C. proc. civ., alegerea între instanţa de la domiciliul său şi instanţa unde îşi are locul de muncă.

Astfel, constatând că reclamantul îşi are locul de muncă în Bucureşti, chiar dacă este în prezent concediat şi acesta a învestit Tribunalul Bucureşti, a apreciat că, în raport de textele legale menţionate, competenţa aparţine acestei instanţe.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa soluţionării acestei cereri în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuţiilor instanţelor, se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor în care au fost instituite norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.

Regula de drept comun în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 NCPC conform căruia „cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."

Prin urmare, regula înscrisă în art. 107 NCPC se aplică ori de câte ori nu există o dispoziţie legală care să stabilească o altă instanţă competentă din punct de vedere teritorial.

Înalta Curte constată că, în speţă, instanţa a fost învestită să se pronunţe asupra cererii reclamantului privind anularea Deciziei de concediere nr. 520 din 23 aprilie 2014 şi obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data încetării contractului individual de muncă şi până la data constatării nulităţii deciziei şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, inclusiv reintegrarea în funcţia deţinută anterior.

Conform prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, „Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Prin urmare, în situaţia în care angajatul este reclamant, legea specială stabileşte o competenţă teritorială alternativă.

Cum, în speţă, locul de muncă al reclamantului se află în circumscripţia Tribunalului Bucureşti, competenţa soluţionării cauzei aparţine acestei instanţe, care a fost învestită de acesta în conformitate cu prevederile art. 116 C. proc. civ.

Astfel, greşit a apreciat Tribunalul Bucureşti că, în speţă, nu se poate reţine că reclamantul are locul de muncă în Bucureşti, el fiind concediat, întrucât obiectul litigiului îl constituie tocmai anularea deciziei de concediere şi reintegrarea în funcţia deţinută anterior.

În acest context, Înalta Curte constată că Tribunalul Buzău a apreciat în mod corect situaţia de fapt şi de drept reţinând că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi, cum reclamantul are locul de muncă în Bucureşti, chiar dacă este în prezent concediat, competenţa soluţionării cauzei aparţine Tribunalului Bucureşti.

Faţă de considerentele anterior expuse şi văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2015.

Procesat de GGC - LM