Exclusion of associate-administrator for corporate fraud and misuse of social capital under Romanian Company Law

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa nr. 3282 din 2 noiembrie 2011 a Tribunalului Călăraşi, secţia civilă a fost admisă în parte acţiunea formulată de C.C. şi SC G.P. SRL împotriva pârâtului D.F.; a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de D.F. împotriva reclamanţilor, a fost dispusă excluderea pârâtului D.F. din societatea reclamantă, urmând ca părţile sale sociale să fie preluate de asociatul C.C.; a fost obligat pârâtul la plata sumei de 244.005 RON către reclamanta SC G.P. SRL cu titlu de daune interese; a fost dispusă înscrierea în Registrul Comerţului a hotărârii de excludere şi obligat pârâtul la plata sumei de 10.906 RON către reclamanta SC G.P. SRL şi 1.524,3 RON către C.C. cu titlu de cheltuieli de judecată.

La 15 iunie 2011 reclamanta SC G.P. SRL şi-a precizat cuantumul despăgubirilor solicitând obligarea pârâtului la plata sumei totale de 448.492,24 RON, ce se compune din: 71.160,38 RON reprezentând avans achitat de reclamantă la încheierea contractelor de leasing financiar pentru cele trei autovehicule I.; 17.059,12 RON reprezentând suma plătită de societatea reclamantă pentru carosarea celor trei autocamioane I. achiziţionate în leasing; 103.269,66 RON reprezentând contravaloarea ratelor de leasing la care a fost obligată societatea reclamantă în baza contractului de comodat din 1 ianuarie 2008; 11.823,04 RON reprezentând suma achitată de societatea reclamantă în baza Contractului nr. 2 din 1 ianuarie 2008 semnat de pârât, dar nu şi de terţa C.O.; 111.853,24 RON reprezentând diferenţă neamortizată şi care reprezenta pierdere efectivă a societăţii reclamante; şi 165.150 RON reprezentând profit nerealizat pentru anii 2008 - 2010, prin raportarea la profitul anului 2007.

Analizând cererea, tribunalul a constatat că C.C. şi D.F. au devenit, la 27 noiembrie 2006, asociaţi ai SC G.P. SRL, aceştia hotărând prin actul constitutiv ca cei doi asociaţi să exercite în comun funcţia de administrator al societăţii.

În esenţă, tribunalul a constatat că primul capăt de cerere al acţiunii privind excluderea pârâtului D.F. în baza art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 a fost întemeiat şi pe cale de consecinţă a fost respinsă cererea reconvenţională a pârâtului privind dizolvarea judiciară a societăţii.

Cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului D.F. către societatea reclamantă la plata daunelor-interese datorate pentru exercitarea cu rea-credinţă a mandatului de administrator, tribunalul a constatat că au fost întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale a acestuia dar şi condiţiile speciale prevăzute de art. 197 alin. (2) şi (3) raportat la art. 79 şi 89 din Legea nr. 31/1990 în sensul că acesta a întrebuinţat capitalul şi bunurile societăţii în folosul său şi al societăţii la care era asociat unic, a luat decizii într-o operaţiune în care avea interese contrare reclamantei SC G.P. SRL, respectiv a semnat actele de novaţie cu SC AFI L. IFN SA în dublă calitate de cedent şi cesionar cu titlu gratuit, a semnat cele două Contracte de comodat nr. 1/2008 şi nr. 2/2008 în urma cărora a plătit nejustificat sume importante de bani altor persoane, firmei sale, SC F.I. SRL, sau soţiei sale D.E., fiind astfel alterată financiar activitatea societăţii cu suma totală de 244.005 RON, formată din 103.269,66 RON achitată în baza Contractului de comodat nr. 1/2008, 11.823,04 RON reprezentând cheltuieli decontate în baza Contractului de comodat nr. 2/2008, 17.059,12 RON reprezentând carosarea celor trei autovehicule ce au format obiectul Contractelor de leasing şi 111.853,24 RON sumă înregistrată în contabilitatea societăţii ca activ ce nu a mai putut fi amortizată urmare încheierii contractelor de novaţie arătate.

În consecinţă, a fost decisă admiterea în parte a capătului 2 al acţiunii şi obligarea pârâtului la plata sumei de 244.005 RON către reclamanţi cu titlu de daune interese.

Tribunalul a respins solicitarea reclamanţilor de obligare a pârâtului la plata sumei de 165.150 RON reprezentând profit nerealizat de reclamantă pe anii 2008 - 2010, deoarece prejudiciul pretins nu era cert, lipsind dovezile din care să rezulte că nerealizarea profitului de societatea reclamantă la nivelul anului 2007 a fost datorat exclusiv comportamentului ilicit al pârâtului şi nu unor cauze externe de notorietate, respectiv criza financiară.

Împotriva Sentinţei civile nr. 3282 din 2 noiembrie 2011 a Tribunalului Călăraşi, secţia civilă a declarat apel D.F. la data de 10 ianuarie 2012 .

De asemenea, la data de 6 ianuarie 2012 SC G.P. SRL împreună cu C.C. au declarat apel.

Prin Decizia civilă nr. 218 din 11 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă cererea de repunere pe rol formulată de apelantul D.F.; s-au respins apelurile declarate de apelanţii D.F., C.C. şi SC G.P. SRL, împotriva Sentinţei civile nr. 3282 din 2 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, în Dosarul nr. 4692/116/2010, ca nefondate.

Ulterior, prin Decizia civilă nr. 382 din 12 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în acelaşi dosar, a fost respinsă cererea de suspendare a judecăţii formulată de D.F.; a fost admisă cererea de completare formulată de SC G.P. SRL; s-a dispus completarea dispozitivului Deciziei nr. 218 din 11 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în sensul că s-a constatat ca tardivă completarea apelului formulat de SC G.P. SRL la 22 martie 2012 împotriva Sentinţei civile nr. 3282 din 2 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia civilă în Dosarul nr. 4692/116/2010.

Prin această ultimă decizie, s-a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. pentru suspendarea judecăţii apelului până la soluţionarea dosarului arbitrai aflat pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României nr. 474/DDP/2009, pe motiv că litigiul arbitrai a fost soluţionat.

De asemenea, s-a considerat că sunt întemeiate dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ. pentru motivul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii precizatoare la motivele de apel prin care s-a solicitat ca pârâtul D.F. să fie obligat şi la plata sumei de 71.160,38 RON reprezentând avans achitat de SC G.P. SRL la încheierea contractelor de leasing. S-a apreciat că faţă de data depunerii completării motivelor de apel şi de art. 284 alin. (1) şi art. 287 alin. (4) C. proc. civ., cererea este tardiv formulată.

Atât împotriva Deciziei civile nr. 218 din 11 mai 2012 cât şi împotriva Deciziei civile nr. 382 din 12 octombrie 2012 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, au declarat recurs reclamanţii SC G.P. SRL Olteniţa şi C.C., precum şi pârâtul D.F.

Prin Decizia nr. 2320 din 11 iunie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă au fost admise recursurile declarate de reclamanţii SC G.P. SRL Olteniţa şi C.C. şi de pârâtul D.F.; s-a dispus casarea Deciziei civile nr. 218 din 11 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a şi Deciziei civile nr. 382 din 12 octombrie 2012 pronunţată de aceeaşi instanţă şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Înalta Curte a reţinut că recursul formulat de reclamanţi este fondat.

S-a reţinut că este fondată critica recurenţilor reclamanţi cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 287 C. proc. civ.

S-a mai arătat că, ulterior, prin încheierea de completare, instanţa de apel, respingând ca tardivă cererea privind analizarea motivelor suplimentare de apel, nu precizează care a fost prima zi de înfăţişare şi admite în mod eronat excepţia tardivităţii.

Înalta Curte a observat că pentru motivele suplimentare de apel depuse de reclamant la data de 22 martie 2012, nici pârâtul şi nici instanţa de apel nu au invocat decăderea reclamanţilor din termenul de a mai depune precizări, dimpotrivă acestea au fost comunicate pârâtului şi s-a pus în vedere reclamanţilor să achite o taxă suplimentară, scop în care cauza a fost amânată.

De asemenea, a mai observat că prin decizia pronunţată asupra fondului, instanţa de apel a ignorat complet aceste motive, iar prin decizia de completare a invocat din oficiu excepţia de tardivitate a acestor motive.

S-a reţinut că dispoziţiile anterior menţionate au fost greşit aplicate şi că, în realitate, instanţa de apel a omis să examineze toate criticile cu care a fost învestită prin apelul formulat de reclamanţi.

În ceea ce priveşte apelul formulat de pârâtul D.F. instanţa a reţinut următoarele:

1. Nu a fost găsită fondată prima critică, prin care, în esenţă, se susţine că nu i se poate reproşa frauda în patrimoniul societăţii, deoarece pentru aceasta faptele cauzatoare de prejudicii ar trebui să fie săvârşite cu intenţie.

În adevăr, frauda presupune existenţa elementului material - prejudiciul, şi a elementului subiectiv - intenţia.

Curtea a apreciat ca întemeiată reţinerea de către instanţa de fond a situaţiei de fapt şi a constatat că apelantul D.F. şi-a propus, începând cu anul 2008, ca scop final, neutralizarea activităţii reclamantei, care la sfârşitul anului 2007 avea un profit de 93.614 RON, prin preluarea elementelor cele mai importante ale fondului de comerţ: activitatea de furnizare gaz lichefiat în butelii, precum şi mijloacele de transport prin care se realiza această activitate, finalitate pe care a şi realizat-o. SC F.I. SRL, la care apelantul este asociat unic, şi care desfăşoară o activitate concurentă, respectiv aceeaşi activitate, a preluat contractul de furnizare gaz lichefiat de la furnizor, dar şi contractele de concesiune cu persoanele fizice ce asigurau desfacerea cu amănuntul a produsului arătat, personalul angajat al reclamantei, ca şi cele mai importante mijloace de transport, autoutilitarele I. ce aparţinuseră reclamantei în temeiul contractului de leasing financiar.

Având în vedere finalitatea la care s-a ajuns, arătată mai sus, este certă prejudicierea reclamantei, rezultând că sunt întrunite cele două condiţii ale fraudei, astfel că nu a fost găsită fondată prima critică.

2. Nu este fondată nici a doua critică, prin care, în esenţă, se susţine că cedarea folosinţei autovehiculului I., aparţinând lui SC F.I. SRL, a fost utilă reclamantei şi nu prejudiciabilă.

Curtea a constatat că pârâtul-apelant a semnat contractul de comodat cu sine însuşi, adică atât pentru comodant cât şi pentru comodatar, deşi SC F.I. SRL aparţine acestuia şi deci se prezumă că ar avea un interes care l-ar pune într-o situaţie de incompatibilitate să semneze contractul şi pentru reclamantă.

Curtea a mai constatat că deşi contractul este denumit comodat, prin conţinutul său este un contract oneros şi chiar mai oneros decât un contract de închiriere. În realitate este un contract de cesionare a datoriilor SC F.I. SRL din contractul de leasing al acesteia, fără însă a-i ceda şi drepturile rezultate din contractul de leasing.

Admiţând că autovehiculul a fost utilizat de reclamantă, aceasta nu putea fi obligată la plata ratelor de leasing, pentru că reclamanta nu era parte în contractul de leasing, ci doar la plata unei chirii.

Apelantul mai susţine că reclamanţii nu au dovedit faptul că autovehiculul nu a fost utilizat de SC G.P. SRL.

Curtea a apreciat mai întâi că reclamanta nu poate fi obligată să dovedească negaţia, că nu l-a folosit. În al doilea rând având în vedere condiţiile în care a fost semnat contractul, respectiv de D.F. pentru reclamantă dar şi pentru SC F.I. SRL se prezumă că acesta a fost făcut în interesul pârâtului-apelant, ca reprezentant al SC F.I. SRL.

În consecinţă, pentru cele două considerente apelantului pârât îi revine sarcina de a dovedi că autoutilitara a fost folosită de reclamantă, dovadă nerealizată de către acesta.

Pe de altă parte, din probele administrate, Curtea a reţinut că autoutilitara nu a fost necesară şi utilă reclamantei deoarece la sfârşitul anului 2007 aceasta a înregistrat un profit mare, deşi nu „beneficiase" de contractul de „comodat", şi pe de altă parte, în aceeaşi perioadă reclamanta a achiziţionat un număr de trei autoutilitare, astfel că nu se justifică raţional utilitatea contractului de „comodat".

Cum apelantul pârât nu a dovedit utilizarea şi caracterul necesar şi util al contractului de „comodat" rezultă că soluţia instanţei de fond este corectă.

3. Nu a fost găsită fondată această critică în care apelantul susţine că prima instanţă a reţinut greşit că apelantul pârât ar fi închiriat bunuri „aflate deja sub contract de închiriere cu alte societăţi."

Prima instanţă nu a reţinut decât fapte concrete cu privire la închiriere, mai exact Contractul nr. 1/2008 şi nr. 2/2008 şi nu închirierea unor bunuri la modul general, cum susţine apelantul pârât.

4. Nu este fondată nici a patra critică în care în esenţă se susţine că, societatea reclamantă nu ar fi fost prejudiciată prin închirierea autoturismului D. de la C.O.

Curtea reţine că apelantul pârât în calitate de administrator al societăţii reclamante a închiriat autoturismul arătat pentru a-l pune la dispoziţia soţiei sale deşi aceasta era salariat cu contract de muncă.

Atâta timp cât nu se prevedea în contractul de muncă angajamentul societăţii reclamante de a pune la dispoziţia salariaţilor autoturisme pentru deplasarea de la locuinţă la locul de muncă apelantul pârât a luat o măsură prejudiciabilă pentru societatea reclamantă, cu atât mai mult cu cât nu a avut şi consimţământul celuilalt administrator.

În consecinţă, valoarea de 11.823,04 RON reprezentând benzină, piese, ulei, asigurarea obligatorie, constituie un prejudiciu pentru reclamantă.

5. Nu este fondată nici această critică, în care în esenţă se susţine că apelantul-pârât nu a prejudiciat societatea reclamantă prin ridicarea de D.E. a sumei de 38.121,51 RON, pe perioada ianuarie 2008 - iunie 2008 întrucât, potrivit raportului de expertiză la 30 iunie 2009 nu se înregistrau sume restante.

Curtea consideră că prin dispoziţia de plată aprobată de apelantul pârât pentru ca soţia sa să ridice suma de 38.121,51 din casierie, constituie un prejudiciu reprezentând dobânda sumei arătate pe perioada ianuarie - iunie 2008.

6. Nu este fondată nici această critică, prin care, în esenţă, apelantul susţine că nu a prejudiciat societatea reclamantă prin rezilierea a peste 200 de contracte cu comisionarii şi încheiate ulterior de aceştia cu SC F.I. SRL pentru că rezilierea a fost făcută deoarece C.C. nu a respectat convenţia ca şi el să aducă în societate contracte cu comisionari.

La dosarul cauzei au fost depuse convenţiile de reziliere a contractelor de comision dintre reclamantă, reprezentată de D.F., şi fiecare dintre persoanele fizice care preluau recipienţii GPL (butelii de aragaz) şi alte materiale în vederea desfacerii cu amănuntul. Totodată, au fost depuse contractele de comision încheiate de SC F.I. SRL şi aceleaşi persoane fizice în calitate de comisionar.

Nu poate fi reţinut ca fiind just motivul invocat de apelantul pârât cu privire la rezilierea contractelor arătate. Nu există nici o dovadă a angajamentului lui C.C. ca acesta să încheie contracte de comision cu alte persoane fizice, sub condiţie rezolutorie a contractelor încheiate de apelantul-pârât.

În concluzie, critica nu este fondată, apelantul pârât a prejudiciat societatea reclamantă prin rezilierea contractelor arătate fără consimţământul celui de al doilea administrator.

7. Nu este fondată nici critica prin care, în esenţă, se susţine că încheierea contractelor de novaţie a convenţiilor de leasing între reclamantă, reprezentată de apelantul pârât şi finanţatorul contractului de leasing precum şi SC F.I. SRL prin care cea din urmă a preluat cele trei contracte de leasing de la societatea reclamantă ar fi o măsură managerială şi nu o devalizare a societăţii.

Curtea consideră că cesionarea contractelor de leasing de la societatea reclamantă la SC F.I. SRL este un contract făcut de pârâtul-reclamant în interes propriu, acesta semnând pentru societatea reclamantă cât şi pentru societatea la care este asociat unic, în condiţiile în care nu s-a probat şi acordul celuilalt administrator C.C.

Faptul că societatea reclamantă era lipsită de activitate întrucât contractele de comision privind livrarea buteliilor de aragaz erau deja reziliate este consecinţa comportamentului apelantului pârât pentru că el a luat măsura rezilierii. În consecinţă, el nu îşi poate invoca propriul doi pentru a susţine că la momentul cesionării contractelor de leasing arătate societatea nu mai avea activitate.

Măsura cesionării contractelor era radicală pentru societatea reclamantă, cele 3 autoutilitare reprezentau cele mai importante bunuri din punct de vedere valoric aflate în patrimoniul societăţii reclamante.

Este adevărat că, contractele de leasing nu conferă drept de proprietate utilizatorului, însă conferă posibilitatea îndreptăţită de dobândire a proprietăţii. Prin lipsirea de această posibilitate, apelantul-pârât a prejudiciat societatea. La fel prin lipsa contravalorii modificărilor aduse autoutilitarelor ca şi a valorii amortizării cu care era înregistrată societatea reclamantă.

Nu există nici o dovadă a faptului că autoutilitarele au fost, ulterior cesionării contractelor de leasing, puse la dispoziţia societăţii reclamante. De fapt, dacă ar fi aşa cum susţine apelantul pârât ar însemna că reclamanta avea activitate de desfacere a buteliilor de aragaz şi deci nu era oportună, nici măcar managerial, cum susţine apelantul pârât, cesionarea contractului de leasing.

8. Nu este fondată nici această critică, prin care în esenţă apelantul-pârât susţine că nu avea nevoie de acordul reclamantului C.C. pentru novaţia contractelor de leasing deoarece prin actul constitutiv aceştia erau abilitaţi să lucreze individual.

Prin Decizia din 4 mai 2012 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost respins recursul reclamantului D.F. împotriva Deciziei civile nr. 426 din 7 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti prin care aceasta din urmă stabilise că administratorii societăţii reclamante trebuiau să lucreze împreună şi nu disjunct.

În consecinţă, pentru motivul arătat critica nu este fondată.

9. Nu este fondată nici această critică prin care în esenţă, se susţine că prima instanţă a respins greşit cererea reconvenţională prin care a fost solicitată dizolvarea societăţii pe motiv de neînţelegeri grave între asociaţi.

Având în vedere culpa apelantului D.F., aşa cum a fost reţinută mai sus, Curtea a considerat că acesta nu îşi poate invoca propriul comportament dolosiv pentru a solicita dizolvarea societăţii.

Nu a fost găsit fondat nici apelul formulat de reclamanţi în care în esenţă se susţine că greşit prima instanţă a respins cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor-interese reprezentând lipsa profitului pe anii 2008 - 2010.

Prima instanţă a respins pretenţia reclamanţilor de obligare a pârâtului la plata sumei de 165.150 RON, reprezentând daune-interese arătate mai sus, pe motiv că nu există proba legăturii de cauzalitate dintre comportamentul pârâtului şi scăderea beneficiului pe anii arătaţi.

În adevăr, Curtea a constatat că reclamanţii au calculat suma arătată prin raportarea beneficiilor pe anii 2008 - 2010 la cel din anul 2007. Această raportare este liniară şi simplistă fără a ţine seama de multiplii factori care intervin în mediul economic. Nimeni nu poate garanta că în anii 2008 - 2010 societatea reclamantă ar mai fi beneficiat de raportul contractual cu furnizorul buteliilor de aragaz şi că, consumatorii ar mai fi achiziţionat acest produs sau dacă l-ar fi achiziţionat ar fi consumat aceiaşi cantitate de gaz lichefiat şi aceasta prin achiziţionarea de la reclamantă.

Având în vedere multiplii factori aleatorii ce condiţionează obţinerea profitului în economie, precum şi considerentele simpliste pentru probarea prejudiciului de reclamanţi şi a legăturii de cauzalitate, este corectă soluţia primei instanţe de respingere a acestei pretenţii.

În ceea ce priveşte motivul de apel invocat prin completarea motivelor de apel formulată de apelanţii reclamanţi la data de 22 martie 2012 şi intitulată „Precizare la motivele de apel", se constată că nu este întemeiată critica potrivit căreia greşit instanţa nu a obligat pe pârât şi la plata sumei de 71160,38 RON (pag. 4 din raportul de expertiză), reprezentând avans achitat SC G.P. SRL la încheierea contractelor de leasing şi nerestituit de D.F. la momentul încheierii actelor de novaţie în favoarea firmei sale SC F.I. SRL.

Astfel cum rezultă din Contractele de leasing financiar nr. 071121AB21, nr. 080114AB21 şi nr. 080114AB22 şi din raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, suma totală achitată de către SC G.P. SRL cu titlu de avans în temeiul acestor contracte este de 71.160,38 RON.

Ca urmare a novaţiei prin schimbare de debitor a acestor contracte de leasing, conform actelor de novaţie depuse la dosar, creditorul SC A.L. IFN S.A. a fost de acord ca drepturile şi obligaţiile fostului debitor SC G.P. SRL să fie preluate de către noul debitor, SC F.I. SRL.

Se apreciază că suma solicitată de către apelanţii reclamanţi nu poate fi cerută de la apelantul-pârât, D.F., asociat exclus din societate, ci cel mult, de la societatea cesionară a dreptului de folosinţă, SC F.I. SRL, în măsura în care acesteia i-ar fi profitat, s-ar fi folosit de plata acestui avans. Nu sunt deci îndeplinite condiţiile art. 998 - 999 C. civ. pentru obligarea pârâtului D.F. la plata sumei de 71.160,38 RON cu titlu de avans achitat în temeiul acestor contracte de leasing, sens în care în mod întemeiat şi legal de hotărât instanţa de fond.

Faţă de considerentele arătate, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 215 din 2 aprilie 2014 respins ca nefondate apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi SC G.P. SRL şi C.C. şi de către apelantul-pârât D.F. împotriva Sentinţei civile nr. 3282 din 2 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, în Dosarul nr. 4692/116/2010.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul D.F. prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurată, admiterea apelului şi pe fond schimbarea sentinţei de fond, în sensul admiterii cererii reconvenţionale privind dizolvarea societăţii în baza Legii nr. 31/1990. În subsidiar, a solicitat respingerea capătului de cerere privind transmiterea părţilor sociale ale asociatului D.F. către asociatul C.C. care începând din data de 5 noiembrie 1996 şi până în prezent a avut şi are calitatea de asociat unic într-o altă societate comercială.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O primă critică adusă deciziei recurată din punct de vedere al motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se referă la încălcarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 coroborat cu art. 229 alin. (1) din aceeaşi lege.

În esenţă, recurentul-pârât arată că deşi reclamantele au solicitat continuarea activităţii comerciale a SC G.P. SRL chiar şi după excluderea asociatului pârât D.F., continuarea activităţii fiind permisă de actul constitutiv, au fost eludate dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 care interzic ca o persoană să deţină calitatea de asociat unic la o altă societate cu răspundere limitată.

Recurentul-pârât a susţinut că a depus în susţinere înscrisuri eliberate de Oficiul Naţional al Registrul Comerţului care dovedesc acest lucru.

Mai mult, în cauză devin incidente dispoziţiile art. 229 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, societatea cu răspundere limitată se dizolvă în cazul în care numărul asociaţilor s-a redus la unul singur, iar asociatul rămas deţine şi calitatea de asociat unic la altă societate cu răspundere limitată.

Prin cea de a doua critică, recurentul invocă nemotivarea hotărârii recurate, întrucât au fost reluate considerentele instanţei de apel înainte de casare.

De asemenea, recurentul-pârât consideră că au fost nesocotite dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitoare la greşita aplicare a legii şi invocă exclusiv chestiuni care ţin de situaţia de fapt şi de modul de interpretare al probelor. Astfel, recurentul arată că reclamantul C.C. nu s-a implicat în activitatea societăţii, nu a semnat nici un act de administrare pe perioada 2007 - 2010, fiind de acord în mod tacit cu actele de administrare semnate de către pârât.

În continuare, recurentul-pârât face referiri la actul adiţional din 28 noiembrie 2006 al SC G.P. SRL, care prevedea că funcţia de administrator să fie exercitată în comun de asociaţi.

De asemenea, recurentul pârât face trimitere la bilanţurile contabile şi la expertiza efectuată în cauză prin care s-a stabilit că activitatea desfăşurată de pârât a fost una profitabilă pentru societate.

În combaterea cererii de recurs, intimatele SC G.P. SRL şi C.C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat pe cale de excepţie constatarea nulităţii recursului în temeiul art. 3021 lit. c) C. proc. civ., excepţie respinsă de către instanţă prin încheierea de şedinţă din data de 5 martie 2015, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin cererea înregistrată la data de 16 ianuarie 2015, recurentul-pârât a depus la dosarul cauzei precizări ale cererii de recurs, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii continuării activităţii SC G.P. SRL de către asociatul C.C., în condiţiile în care acesta a îndeplinit şi îndeplineşte în continuare calitatea de administrator unic la SC ECF P. SRL.

Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării motivelor de recurs, în ce priveşte excepţia de inadmisibilitate invocată de recurentul-pârât, Înalta Curte constată în raport de criticile formulate în susţinerea acesteia că aceasta nu reprezintă o excepţie procesuală, ci o apărare de fond, care a fost formulată şi ca motiv de recurs, urmând a fi analizată în consecinţă de către instanţă.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Recurentul-pârât a invocat ipoteza a doua a acestui motiv considerând că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a art. 229 alin. (1) coroborat cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

În raport de aceste dispoziţii puse în discuţie în faţa Înaltei Curţi, se va analiza dacă instanţa de apel recurgând la textele de lege aplicabile litigiului Ie-a dat o greşită interpretare sau dacă faptele reţinute au fost calificate în raport de exigenţa textelor de lege.

Dispoziţiile art. 229 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 au următorul conţinut: „Societăţile în nume colectiv sau cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur".

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 „O persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitat".

Revenind la criticile formulate prin primul motiv de recurs, se constată că acestea vizează cererea reconvenţională formulată în cauză, prin care pârâtul a solicitat dizolvarea societăţii pentru grave neînţelegeri dintre asociaţi.

O primă observaţie se impune cu privire la temeiul cererii reconvenţionale care a vizat lipsa lui affectio societatis. În discuţie fiind o societate de persoane cu un „caracter închis", iar datorită relaţiei „intuitu personae" fiind evident că primează valenţele elementului afectiv care impune verificarea dezacordului societar din perspectiva celor două cereri, dând prevalentă excluderii sau dizolvării societăţii, după caz.

În acord cu observaţiile de mai sus se impune şi sublinierea că analiza cererii de dizolvare a fost făcută de instanţa de apel cu respectarea principiului disponibilităţii şi că în apel criticile nu puteau fi extinse asupra altor motive decât cele care se încadrează în temeiul legal invocat în cererea reconvenţională.

Valorificând observaţiile de mai sus, în raport de contextul speţei şi de criticile formulate în recurs, se constată că instanţa a dat prevalentă excluderii, apreciind că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 222 pct. 1 lit. d) din Legea nr. 31/1990, ţinând seama şi de faptul că reclamantul C.C. a arătat în mod expres că doreşte continuarea activităţii comerciale a SC G.P. SRL chiar şi după excluderea asociatului D.F., precum şi de faptul că actul constitutiv prevede continuarea societăţii cu asociat unic.

Aceste împrejurări sunt suficiente pentru a trage concluzia că există interes societar.

Dintr-un alt punct de vedere, instanţa de apel a reţinut culpa pârâtului D.F. în îndeplinirea obligaţiilor, ceea ce a demonstrat dezinteres pentru pactul societar şi protecţia societăţii, situaţie în care starea conflictuală dintre asociaţi nu poate conduce la dizolvarea societăţii.

Relevant în ce priveşte cererea de dizolvare formulată de către recurentul-pârât sunt şi aspectele reţinute cu putere de lucru judecat în litigiile care au drept obiect cererea de dizolvare a societăţii formulată de D.F., respectiv 1757/116/2012 şi 2839/116/2012, prin care s-au respins în mod irevocabil cererile formulate.

În ce priveşte critica recurentului-pârât prin care a susţinut incidenţa art. 14 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte constată că aceste dispoziţii stabilesc interdicţia pentru a persoană fizică sau juridică de a fi asociat unic într-o singură societate comercială cu răspundere limitată, însă în vederea constituirii unei societăţi cu răspundere limitată.

În ipoteza în care aceste dispoziţii sunt nesocotite, acţiunea privind dizolvarea judecătorească aparţine oricărei persoane interesate care justifică un interes, cerere care aşa cum s-a arătat nu formează obiectul cauzei de faţă.

În speţă, intimatul-reclamant a devenit asociat unic ca urmare a excluderii din societate al recurentului-pârât, precum şi în baza dispoziţiei din actul constitutiv al societăţii care prevede posibilitatea continuării societăţii cu asociat unic. Aspectul sesizat de recurentul-pârât este reglementat legal atât din punct de vedere al modalităţii de sancţionare (acţiune în dizolvarea societăţii), cât şi din punct de vedere al remediului (regularizarea societăţii prin cooptare de noi asociaţi până la soluţionarea unei eventuale acţiuni în justiţie).

În consecinţă, cererea de dizolvare în mod corect a fost apreciată nefondată, în speţă nefiind întrunite condiţiile cerute de art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 pentru dizolvare, ci au prevalentă dispoziţiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 pentru excluderea asociatului.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentul-pârât prin cea de a doua critică încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie doar aspecte ce ţin de o eventuală netemeinicie a deciziei atacate, vizând nemulţumirea pârâtului cu privire la soluţia dată cererii de chemare în judecată, aspecte ce nu pot fi analizate în această etapă procesuală, instanţa de apel fiind suverană în a stabili situaţia de fapt şi a face o corectă apreciere a situaţiei de fapt şi de drept, în raport de circumstanţele cauzei.

Având în vedere aceste considerente şi cerinţele impuse de art. 3021 lit. c) C. proc. civ., potrivit căruia recursul este o cale extraordinară de atac în care se verifică doar legalitate hotărârii, fără a putea fi analizate chestiuni care ţin de fondul cauzei, Înalta Curte constată că pot fi analizate doar criticile care ţin de greşita aplicare a legii în raport de aplicarea dispoziţiilor art. 222 lit. d) C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990 republicată a căror încălcare este criticată prin prezentul recurs, au următorul conţinut: „Poate fi exclus din societatea .. cu răspundere limitată, asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora".

Faptele comise de administratorul asociat, sancţionate de textul de lege cu excluderea din societate, au vizat acţiunea sau inacţiunea frauduloase săvârşită de asociatul administrator, cu intenţia de a bloca activitatea societăţii reclamante.

Mai trebuie precizat că faptele sancţionate trebuie să aibă şi o anumită gravitate în raport cu urmările produse contrare interesului societar.

Or, în cauză, instanţa de apel a stabilit în mod corect că sancţiunea excluderii poate fi aplicată asociatului administrator D.F.

În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă recursul pârâtului ca nefondat.

De asemenea, Înalta Curte urmează să admită cererea intimaţilor SC G.P. SRL şi C.C., privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs, având în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. şi justificarea acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul D.F. împotriva Deciziei civile nr. 215 din 2 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurentul D.F. la plata sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimaţilor SC G.P. SRL şi C.C.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2015.

Procesat de GGC - LM