Exclusive consumer jurisdiction for European payment order based on domicile per Regulation 1896/2006

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 06 martie 2014 pe rolul Judecătoriei Caransebeş, reclamanta-creditoare SC V.C. I.F.N. SA a chemat în judecată pe pârâta-debitoare C.V., solicitând emiterea unei somaţii europene de plată împotriva acesteia.

În motivare, reclamanta-creditoare a arătat că a încheiat cu pârâta-debitoare contractul de credit, prin care i-a acordat acesteia un împrumut în sumă de 98.200 dolari SUA, care a fost achitat parţial, actualmente creanţa sa fiind în sumă de 57.429,13 dolari SUA.

Prin sentinţa civilă nr. 718 din 31 martie 2014, Judecătoria Caransebeş a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa, faţă de susţinerea reclamantei-creditoare potrivit căreia pârâta-debitoare, în prezent, îşi are reşedinţa în Franţa, fiind angajată a Z.F. S.A.R.L., constatând că sediul SC V.C. I.F.N. SA este situat în sector 1, Bucureşti, a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1494 C. civ., potrivit căruia locul plăţii este la sediul creditorului, art. 5 pct. 1 lit. a) din Regulamentul (C.E.) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială şi art. 31 din Regulamentul Bancar nr. 2/2005, declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, în a cărei rază teritorială se află sediul creditoarei.

Cauza a fost astfel înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti care, prin sentinţa civilă nr. 18516 din 29 octombrie 2014, a admis excepţia propriei necompetenţe teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Caransebeş.

Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut lipsa de relevanţă a situării locului de muncă al pârâtei în afara ţării, într-un alt stat membru al U.E., nedovedit de altfel, precum şi lipsa de incidenţă în cauză a dispoziţiilor art. 5 pct. 1 lit. a) din Regulamentul (C.E.) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială şi a dat eficienţă regulii generale statuate de art. 107 N.C.P.C., potrivit căruia competenţa teritorială aparţine instanţei în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul.

Astfel, faţă de faptul că domiciliul pârâtei-debitoare este situat în Caransebeş, jud. Caraș Severin, a apreciat că în speţă competenţa aparţine instanţei în a cărei rază teritorială se află domiciliul pârâtei, declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Caransebeş.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte retine următoarele:

Reclamanta-creditoare, persoană juridică de naţionalitate română, a dedus judecăţii o cerere de emitere a unei somaţii europene de plată îndreptată împotriva unei persoane fizice domiciliate în România.

De aceea, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Regulamentul C.E. nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, potrivit cărora: „o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionată în justiţie într-un alt stat membru, în materie contractuală, în faţa instanţelor de la locul în care obligaţia care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată", în condiţiile în care reclamanta-creditoare nu a făcut dovada că pârâta-debitoare ar avea domiciliul într-un alt stat membru al U.E.

Somaţia europeană de plată este guvernată de prevederile Regulamentului (C.E.) nr. 1896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006.

Art. 6 din respectivul Regulament statuează la alin. (1) regula generală de competenţă, potrivit căreia: „în sensul aplicării prezentului regulament, competenţa se determină în conformitate cu normele de drept comunitar aplicabile în materie, în special regulamentul (C.E.) nr. 44/2001". Alin. (2) al normei instituie o excepţie de la această regulă, în sensul că: „(...), în cazul în care creanţa se referă la un contract încheiat de către o persoană, consumatorul, pentru o folosinţă care ar putea fi considerată ca neavând legătură cu activitatea profesională a acestuia şi în cazul în care acest consumator este pârâtul, competenţa aparţine numai instanţelor din statul membru în care pârâtul îşi are domiciliul, în sensul art.59 din Regulamentul (C.E.) nr. 44/2001."

Potrivit art. 59 din Regulamentul (C.E.) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, „pentru a determina dacă o parte are domiciliul pe teritoriul statului membru ale cărui instanţe sunt sesizate, acestea aplică legislaţia internă", iar „în cazul în care o parte nu are domiciliul pe teritoriul statului membru ale cărui instanţe sunt sesizate, instanţa, pentru a determina dacă partea are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru, aplică legea statului membru în cauză."

Din verificarea clauzelor contractului de credit, din care s-a născut creanţa a cărei acoperire o solicită reclamanta-creditoare în speţă, nu rezultă că pârâta-debitoare persoană fizică ar fi încheiat contractul respectiv pentru o folosinţă care ar putea fi considerată ca având legătură cu activitatea profesională a acesteia, astfel că Înalta Curte reţine incidenţa în cauză a alin. (2) al art. 6 din Regulamentul (CE.) nr. 1896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006.

În consecinţă, competenţa soluţionării cererii de emitere a somaţiei europene de plată aparţine instanţei din statul membru al U.E. în care îşi are domiciliul pârâta-debitoare.

Cum în speţă, s-a afirmat doar că în prezent pârâta-debitoare are reşedinţa în Franţa, fiind angajată a Z.F. S.A.R.L., fără a se face dovada eventualului domiciliu al acesteia în statul membru menţionat, în condiţiile în care sarcina probei revine reclamatei-creditoare conform art. 1169 C. civ., Înalta Curte reţine că domiciliul pârâtei cetăţean român este în România, în Caransebeş, jud. Caras Severin, aşa cum este consemnat în contractul de împrumut pentru a cărui executare se cerere emiterea somaţiei europene de plată.

În considerarea textelor legale menţionate, a obiectului cererii vizând emiterea unei somaţii europene de plată şi de calitatea de consumator a pârâtei-debitoare, Înalta Curte, în aplicarea art. 6 alin. (2) din Regulamentului (C.E.) nr. 1896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 coroborat cu art. 59 din Regulamentul (C.E.) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000, reţinând că în cauză nu se atrage conform dreptului naţional incidenţa unei norme de competenţă teritorială exclusivă, va face aplicarea art. 107 N.C.P.C., potrivit căruia „cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Faţă de considerentele anterior expuse, dând eficienţă prevederilor art. 107 N.C.P.C., văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) N.C.P.C., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Caransebeş.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Caransebeş.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2015.