Unfair competition appeal declared null for failure to substantiate cassation grounds beyond factual re-litigation

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 22 septembrie 2010 pe rolul Tribunalului Prahova, secţia comercială, reclamanta SC T.S. SRL. a chemat în judecată pe pârâtele A.D.V., M.E. şi SC P. SRL, solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. şi al Legii nr. 11/1991, obligarea acestora la încetarea actelor de concurentă neloială constând în deturnarea clientelei si interzicerea oricăror relaţii comerciale cu clientela sa în viitor, atât în cadrul societăţii SC P. SRL, cât şi în cazul oricărei alte societăţi în cadrul căreia pârâtele persoane fizice vor fi asociate, sub sancţiunea de daune cominatorii în cuantum de 500 lei pe zi întârziere, de la data pronunţării hotărârii şi până la încetarea raporturilor comerciale cu respectivele societăţi.

De asemenea, reclamanta a solicitat şi obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 50.000 lei, reprezentând profitul nerealizat, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 20 din 16 ianuarie 2012, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea, reţinând în esenţă efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat a deciziei nr. 285 din 17 februarie 2011, prin care acelaşi tribunal a admis recursul formulat de recurenta M.E. împotriva Sentinţei civile nr. 2274 din 26 februarie 2010 a Judecătoriei Ploieşti, pe care a modificat-o în tot, în sensul admiterii plângerii şi anulării procesului-verbal din 11 mai 2009 întocmit de D.G.F.P. Prahova, apreciind în considerente că în sarcina numitei M.E. nu se poate reţine desfăşurarea activităţii de concurenţă neloială ce se invocă şi în litigiul de faţă.

Astfel, s-a reţinut că nu există posibilitatea de a dispune diferit asupra aceleiaşi chestiuni.

Raportat la pârâta A.D.V., constatând că reclamanta a invocat aceleaşi argumente de concurenţă neloială, invocate şi împotriva pârâtei M.E. în litigiul în care s-a soluţionat plângerea contravenţională, prima instanţă a reţinut că hotărârea dată în litigiul menţionat, cu privire la situaţia de fapt, a statuat în mod irevocabil şi ca atare nu se mai poate dispune diferit.

Prima instanţă a reţinut că efectul pozitiv al lucrului judecat se impune în cauză, fiind în legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă, reglementarea autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei venind să asigure din necesităţi de ordine şi stabilitate juridică evitarea contrazicerilor între hotărâri judecătoreşti.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta SC T.S. SRL

Prin Decizia nr. 54 din 17 mai 2012, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a decide în acest sens, instanţa de prim control judiciar a reţinut că tribunalul, deşi a administrat probe, nu a cercetat fondul cauzei, pronunţându-se numai în considerarea efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat a Deciziei nr. 285 din 17 februarie 2011 a Tribunalului Prahova - care nu produce efecte faţă de toate părţile litigante -, fără a pune această chestiune în discuţia părţilor, încălcând astfel principiile contradictorialităţii procesului civil şi dreptului la apărare.

În rejudecare, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat Sentinţa nr. 320 din 18 septembrie 2012, prin care a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtele să înceteze actele de concurenţă neloială săvârşite în defavoarea reclamantei şi să-i plătească acesteia, în solidar, suma de 46.613,35 lei, reprezentând despăgubiri civile şi suma de 8.828,50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a evocat dispoziţiile art. 1, 4 şi 5 din Legea nr. 11/1991, a subliniat că activitatea unui comerciant este considerată neloială atunci când aceasta foloseşte procedee contrare uzanţelor comerciale, care urmăresc crearea unei confuzii ce tinde să producă în viziunea consumatorului ideea că întreprinderea, produsele sau serviciile provin de la concurent sau că există legături strânse între oferte. în esenţă, este neloială obţinerea în detrimentul concurenţei a unor foloase sau avantaje de natură economică prin practici contrare legii sau moralei; de aceea, practicile anticoncurenţiale reprezintă în general mijloace neoneste pe care unii agenţi le folosesc pentru a atrage clientele concurenţilor.

Cum o acţiune în concurentă neloială este în fond una în răspundere civilă delictuală, tribunalul a apreciat că trebuie să fie întrunite, nu însă întotdeauna în mod cumulativ, cerinţele acestui tip de răspundere.

În speţă, prima instanţă a reţinut că pârâtele persoane fizice au avut calitatea de salariaţi ai societăţii reclamante fiind încadrate ca director de logistică şi ulterior director vânzări (pârâta A.D.V.), respectiv analist servicii client (pârâta M.E.), cele două contracte de muncă încetând prin acordul părţilor la 17 iunie 2008, respectiv la 15 iulie 2008.

A mai reţinut că în perioada în care au deţinut calitatea de angajate ale reclamantei, cele două pârâte au înfiinţat SC P. SRL, la care ambele au calitatea de asociaţi şi administratori; noua societate are acelaşi obiect principal de activitate cu reclamanta, respectiv „intermedieri în comerţul cu material lemnos şi materiale de construcţie - cod CAEN 4613".

Tribunalul a mai notat că în urma unui control efectuat la cele două societăţi, în urma sesizării reclamantei, D.G.F.P. Prahova a constatat că ambele desfăşoară activitate de comercializare de ţevi şi fitinguri din polietilenă pentru reţele de apă şi gaze naturale, robineţi, etc.

În nota de constatare, instituţia sesizată a reţinut că cele două pârâte persoane fizice, prin natura funcţiilor deţinute la societatea reclamantă, au avut acces direct la baza de date clienţi, la preţurile practicate de SC T.S. SRL., la baza de date furnizori şi la preţurile de achiziţie, având şi contacte directe cu clienţii firmei angajatoare. Folosindu-se de aceste avantaje, s-a constatat că pârâtele au deturnat nouă dintre clienţii permanenţi ai reclamantei, săvârşind astfel contravenţia prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 11/1998.

Ca manieră de deturnare a clienţilor, D.G.F.P. Prahova a constatat că cele două pârâte au practicat, în numele SC P. SRL, preţuri mai mici decât cele ale reclamantei pentru aceleaşi gen de produse.

Prima instanţă a notat că fiecare dintre pârâte a fost sancţionată contravenţional, că fiecare proces-verbal de contravenţie a fost contestat şi că cele două plângeri astfel formulate au primit soluţii diferite, una fiind admisă, iar cealaltă respinsă, însă a apreciat că această împrejurare nu are nicio relevanţă în dosar, deoarece faptele de concurenţă neloială pot fi civile, contravenţionale sau penale. Prin urmare, tribunalul a subliniat că o faptă poate avea caracter civil delictual şi poate fi cauzatoare de prejudicii, chiar dacă ea nu are vreo trăsătură contravenţională.

Examinându-le, de aceea, prin prisma naturii civile delictuale, prima instanţă a reţinut, din analiza probelor administrate, că folosindu-se de informaţiile la care au avut acces prin natura funcţiilor deţinute la societatea reclamantă, pârâtele au înfiinţat SC P. SRL, către care au deturnat nouă clienţi ai reclamantei, cărora le-au oferit preţuri mai avantajoase.

Prin urmare, a constatat că este îndeplinită condiţia faptei ilicite constând în deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu aceasta în cadrul funcţiei deţinute.

Prin această faptă, cifra de afaceri a reclamantei s-a redus, după cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, cu 3,61% în anul 2008, cu 9,93% în anul 2009 şi cu 5,27% în anul 2010, prejudiciul fiind evaluat la suma de 46.613,50 lei, fiind astfel întrunite şi cerinţele vizând prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre fapte şi prejudiciu.

În ceea ce priveşte vinovăţia, prima instanţă a apreciat că pârâtele au conştientizat că săvârşesc o faptă nelegală, acţionând cu intenţie vădită, motiv pentru care au şi ascuns activitatea pe care au practicat-o.

În raport de considerentele expuse mai sus, tribunalul a reţinut că sunt incidente prevederile art. 998 şi 999 C. civ., obligând pârâtele la plata contravalorii prejudiciului cauzat reclamantei.

În temeiul art. 6 din Legea nr. 11/1991, a obligat pârâtele să înceteze actele de concurenţă neloială săvârşite împotriva reclamantei şi a respins petitul privind obligarea la plata de daune cominatorii, reţinând că o asemenea sancţiune nu se mai impune întrucât pârâta SC P. SRL nu mai desfăşoară activitate din anul 2010.

A făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentinţe, A.D.V., B. (fostă M.) E. şi SC P. SRL au declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 20 din 27 martie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; totodată, apelantele au fost obligate la plata către intimată a sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Instanţa de prim control judiciar şi-a argumentat soluţia reţinând, în esenţă, că tribunalul a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente la situaţia de fapt stabilită, ca urmare a unei analize judicioase şi coroborate a probatoriilor administrate.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâtele A.D.V., B.E. şi SC P. SRL, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând în principal casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea sa în tot, în sensul respingerii pe fond a cererii de chemare în judecată.

Prin Decizia nr. 4118 din 22 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a analizat criticile formulate de pârâte cu privire la modul de determinare a cuantumului despăgubirilor la plata cărora au fost obligate şi cu privire la modul de calcul utilizat de expertul tehnic în stabilirea prejudiciului real, apreciind astfel, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., fără o reală şi completă cercetare devolutivă a fondului.

În rejudecare după casare, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 108 din 15 aprilie 2014, a respins ca nefondate apelurile şi a obligat apelantele la plata către intimată a sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel, din analiza coroborată a probelor administrate, a conchis că în cauză sunt întrunite cerinţele prevăzute pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, respectiv existenţa faptei ilicite, vinovăţia, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

În acest sens, curtea a notat că pârâtele, persoane fizice, în calitate de salariaţi ai societăţii reclamante, în funcţiile de director logistică şi, ulterior director vânzări, A.D.V., respectiv analist servicii clienţi, B. (fostă M.) E., au avut acces la baza de date a SC T.S. SRL. şi chiar contact personal cu clienţii acesteia. Folosindu-se de aceste date, pârâtele au săvârşit împotriva reclamantei acte de concurenţă neloială, constând în deturnarea clientelei acesteia, prin ofertarea în numele şi pentru pârâta SC P. SRL, pe care au constituit-o şi ale cărei asociate sunt, a unor servicii sub preţurile practicate de reclamantă.

Referitor la autoritatea de lucru judecat, asupra căreia s-au formulat discuţii în cursul procesului, instanţa de apel a reţinut că excepţia a fost respinsă în mod corect, întrucât, într-adevăr, răspunderea contravenţională şi cea penală pentru aceeaşi faptă se exclud, dar acţiunea în concurenţă neloială poate coexista cu cea administrativă, constatarea şi sancţionarea unei contravenţii neblocând accesul comerciantului victimă la acţiunea civilă în daune.

Curtea a înlăturat apărările pârâtelor în sensul inexistenţei faptei ilicite, reţinând că activitatea desfăşurată de acestea, în condiţiile anterior expuse, a cauzat prejudiciul solicitat a fi acoperit de reclamantă.

Fiind astfel identificate faptele ilicite săvârşite, pentru determinarea prejudiciului suferit de reclamantă, instanţa de prim control judiciar a avut în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică contabilă efectuat în cauză, apreciind că nu se impune administrarea unei noi expertize şi nici refacerea celei existente.

Sub acest aspect, a reţinut că fiind corectă suma de 46.613,50 lei, stabilită de expert şi a înlăturat criticile formulate de pârâte în sensul că ar cuprinde în mod greşit impozitul pe venit şi costurile de producţie, evocând concluziile raportului de expertiză, necontestate de pârâte, prin care s-a răspuns judicios şi complet obiectivelor propuse de părţi.

A menţionat astfel curtea că profitul brut obţinut de pârâta SC P. SRL pentru serviciile prestate celor nouă societăţi deturnate a fost determinat ca fiind în cuantum de 46.613,35 lei şi constituie beneficiul nerealizat de reclamantă, sens în care a înlăturat susţinerile pârâtelor în sensul că şi ele ar fi suferit un prejudiciu prin plata impozitului pe profit aferent acestei sume, activităţile comerciale fiind legal supuse taxării profitului.

Critica vizând includerea nejustificată a costurilor de producţie în cuantumul prejudiciului a fost, de asemenea, apreciată ca fiind neîntemeiată, curtea argumentându-şi această concluzie pe natura activităţilor comerciale desfăşurate în vederea obţinerii de profit, aceea de prestare de servicii, care nu presupun efectuarea de costuri de producţie, care să fi fost în mod greşit reţinute de expert cu ocazia întocmirii expertizei contabile.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâtele A.D.V., B. (fostă M.) E. şi SC P. SRL, solicitând, în principal, modificarea în tot a hotărârii atacate şi pe fond respingerea cererii de chemare în judecată formulată de SC T.S. SRL şi, în subsidiar, modificarea acesteia în parte, urmând ca pe fond acţiunea introductivă să fie admisă doar în limita prejudiciului efectiv creat, în sensul reducerii din cuantumul stabilit a valorii costurilor de producţie şi a impozitul pe venit vărsat la bugetul statului.

În memoriul de recurs depus la dosar, recurentele au indicat dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., dar şi motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., fără să structureze însă criticile formulate subsumat acestora.

Prima critică dezvoltată de recurente vizează aprecierea instanţei de apel în sensul că prin activitatea desfăşurată au cauzat un prejudiciu intimatei, având acces direct la baza de date clienţi si furnizori si la preturile practicate de societatea reclamantă, folosind aceste avantaje pentru a deturna o parte din clienţii permanenţi ai reclamantei.

Din această perspectivă, au apreciat că instanţa de prim control judiciar a interpretat greşit probatoriul administrat în cauză, respectiv răspunsurile la interogatoriu, statuând apoi eronat că premisa contactării directe a clienţilor reclamantei a constituit-o faptul că au avut acces la baza de date clienţi, furnizori şi preţuri a reclamantei.

În continuare, autoarele căii de atac au susţinut că, dacă s-ar fi aplecat cu mai multă atenţie asupra actelor şi lucrărilor dosarului, respectiv asupra declaraţiilor reprezentanţilor legali ai societăţilor pretins deturnate, instanţa de apel ar fi putut constata că relaţiile comerciale între pârâta SC P. SRL şi cele nouă societăţi s-au stabilit ca urmare a lansării unor oferte, nicidecum ca urmare a deturnării clientelei reclamantei.

Cea de-a doua critică formulată de recurente a vizat interpretarea activităţii lor ca reprezentând acte de concurenţă neloială. Din această perspectivă, au arătat că, în mod greşit, instanţa de apel Ie-a înlăturat susţinerile privind orientarea spontană şi aleatorie a clientelei spre alt comerciant, determinată de aprecierea calităţilor acestuia din urmă şi tot greşit a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 11/1991.

Faţă de cele expuse, recurentele au subliniat că activitatea SC P. SRL nu a urmărit dezorganizarea societăţii reclamante şi nici nu a avut acest efect, aspectul fiind relevat şi de raportul de expertiză întocmit în cauză, care a stabilit că au existat fluctuaţii ale cifrei de afaceri a reclamantei, nicidecum că activitatea acesteia ar fi fost dezorganizată.

Prin ultima dintre criticile formulate, autoarele căii de atac au reproşat instanţei de apel înlăturarea susţinerilor lor referitoare la modul în care a fost determinat prejudiciul, precum şi refuzul de a administra o nouă expertiză contabilă.

În acest sens, au arătat că suma de 46.613,50 lei, stabilită de expert ca reprezentând prejudiciu, include în mod greşit şi impozitul pe venit şi costurile de producţie (promovare, vânzare produse), pe care ele le-au efectuat.

La 13 ianuarie 2015, intimata-reclamantă SC T.S. SRL. a depus la dosar întâmpinare prin care, în baza art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., a invocat excepţia nulităţii recursului.

Înalta Curte, luând în examinare cu prioritate în temeiul art. 137 alin. (1) raportat la art. 298 cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, retine următoarele:

Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancţiunea nulităţii dezvoltarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază, cu raportare strictă şi limitativă la cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unui dintre acestea.

Preliminar, Înalta Curte reţine că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., indicate de recurente ca temei de drept al căii de atac, întrucât decizia atacată în recursul pendinte a fost pronunţată în faza procesuală a apelului, astfel că, în raport chiar cu prevederile normei evocate, nu poate fi cenzurată sub toate aspectele în recurs, având în vedere că legiuitorul a instituit această aptitudine doar pentru hotărârile susceptibile de a fi verificate într-un singur grad de jurisdicţie.

Cu prioritate, instanţa supremă subliniază că autoarele căii de atac, deşi au indicat în mod expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., nu şi-au structurat susţinerile subsumat acestora.

Astfel, niciuna dintre criticile formulate de recurente nu poate fi circumscrisă motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., ce condiţionează analiza pe fond a recursului de invocarea următoarelor ipoteze: lipsa motivării hotărârii sau existenţa unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii, schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, realizată ca urmare a interpretării greşite a acestuia, precum şi pronunţarea hotărârii fără temei legal sau cu încălcarea ori aplicarea greşită a legii.

În speţă, criticile formulate de recurente relevă doar nemulţumirea acestora faţă de modul de administrare sau interpretare a probelor ori faţă de modul de soluţionare a apelului în raport cu situaţia de fapt, însă ele nu răspund exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Cu referire la pretinsa greşită aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 11/1991, înalta Curte subliniază că recurentele s-au limitat doar să afirme această chestiune, fără să precizeze în ce mod anume a fost încălcată sau greşit aplicată evocata normă legală, fără a aduce în discuţie interpretarea probatoriului, în condiţiile în care instanţa de apel a făcut trimitere la ea în contextul analizei caracterului ilicit al activităţii desfăşurare de pârâte.

Astfel, având în vedere că respectiva susţinere nu este o critică veritabilă, instanţa supremă apreciază că nu poate fi subsumată dispoziţiilor at. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De asemenea, se constată că recurentele nu au susţinut că decizia recurată ar fi nemotivată sau ar cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi, nici că instanţa ar fi schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, care de altfel, nici nu există în speţă, astfel că motivele de nelegalitate reglementate la pct. 7 şi 8 ale art. 304 C. proc. civ. nu sunt incidente în recursul de faţă.

Totodată, examinarea memoriului de recurs relevă reiterarea de către autoarele a criticilor formulate în cererea de apel şi în cea de recurs din primul ciclu procesual, exclusiv cu privire la aspecte de eventuală netemeinicie a deciziei atacate, vizând administrarea şi aprecierea probelor, cu consecinţe asupra stabilirii situaţiei de fapt în cauză, iar nu asupra legalităţii hotărârii, ceea ce impune concluzia că recurentele nu au formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar indicarea celor reglementate de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. a fost făcută doar formal.

Or, recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care priveşte analiza măsurii în care criticile aduse de recurentă, prin motivele de recurs, se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce, aşa cum s-a arătat, recurentele nu au dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ci s-au limitat la simpla afirmare a netemeiniciei şi nelegalităţii deciziei atacate.

În alţi termeni, faţă de considerentele precedente, se poate reţine că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, motiv pentru care înalta Curte urmează a constata nul recursul în conformitate cu art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Stabilind astfel culpa procesuală a recurentelor-pârâte A.D.V. şi B. (fostă M.) E. în promovarea prezentului recurs, instanţa supremă le va obliga, în temeiul art. 274 alin. (1) raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., la plata către intimata-reclamantă SC T.S. SRL a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurenţii-pârâţi A.D.V., B.E. (fostă M.) şi SC P. SRL împotriva deciziei nr. 108 din 15 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurentele-pârâte A.D.V. şi B.E. (fostă M.) la plata către intimata-reclamantă SC T.S. SRL a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2015.