Mandate commission debt extinguished by automatic legal compensation in absence of counterclaim

Asupra recursului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 28 septembrie 2010, reclamanta-creditoare SC L.B.A. SRL a chemat în judecată pe debitorul H.C., pentru obligarea acestuia la plata sumei de 122.488,69 RON reprezentând debit datorat pe perioada 2007 - mai 2010 şi penalităţi în cuantum de 687.730,94 calculate pe aceeaşi perioadă prevăzute în Contractul de mandat nr. 868/2003.

A solicitat de asemenea în conformitate cu art. 274 C. proc. civ. obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa comercială nr. 157/c/2011 a Tribunalului Comercial Argeş s-a admis excepţia invocată de pârâtul H.C. şi a fost declinată cauza în favoarea Tribunalului Vrancea.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs iar prin Decizia nr. 1073/R/-COM/2011 a Curţii de Apel Piteşti s-a respins recursul ca nefondat.

Prin Sentinţa civilă nr. 46 din 27 noiembrie 2014, Tribunalul Vrancea a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC L.B.A. SRL - Piteşti, judeţul Argeş şi a dispus obligarea pârâtului H.C. la plata sumei de 94.525,71 RON, reprezentând debit către reclamantă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele:

Din raportul de expertiză efectuat în cauză instanţa a reţinut că din suma totală datorată de pârât reclamantei pentru perioada iunie 2007 - septembrie 2010 în valoare de 246.371,31 RON suma efectiv plătită este în cuantum de 110.415.60 RON iar sumele de 34.700,24 RON şi 67.629,76 sunt sume compensabile rezultând o sumă neachitată de 94.525,71 RON.

S-a apreciat că suma de 6.729,76 RON reprezentând diferenţă rămasă neachitată a celor 10 laptopuri achiziţionate nu poate fi imputată pârâtului deoarece aceste laptopuri au fost solicitate de către sediul central şi au fost înregistrate în evidenţa contabilă de către SC L.B.A. SRL ca obiecte de inventar.

În ceea ce priveşte suma de 34.700,24 RON s-a reţinut de asemenea că această sumă a fost plătită direct reclamantei sau altei societăţi indicate de reclamantă, or, în aceste condiţii nu poate fi imputată pârâtului.

Nu s-a putut reţine compensarea acestei sume datorate de pârât reclamantei - în cuantum de 94.525,71 RON - din creanţa decontată direct în conturile sediului central deoarece nu s-a formulat cerere reconvenţională în acest sens şi deci nu figurează obiectul judecăţii.

Cât priveşte apărările formulate de pârât în legătură cu încetarea de drept a contractului instanţa nu a putut reţine această apărare deoarece prin Act adiţional nr. 2 din 22 septembrie 2009 durata contractului a fost prelungită pe durata nedeterminată.

De asemenea, s-a apreciat că apărările formulate de pârât în legătură cu achitarea integrală a debitului solicitat nu pot fi reţinute deoarece nu s-a probat o înţelegere între eventualele compensări pretinse.

Împotriva acestei sentinţe civile au declarat apel (calificat ca atare la termenul din 5 noiembrie 2014, faţă de valoarea obiectului dedus judecăţii) atât reclamanta, cât şi pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie prin prisma greşitei reţineri a operării compensaţiei legale în speţă.

Prin Decizia civilă nr. 14/A din 26 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC L.B.A. SRL Piteşti, împotriva Sentinţei civile nr. 46 din data de 27 mai 2014 a Tribunalului Vrancea pronunţată în Dosarul nr. 811/91/2011.

S-a admis apelul declarat de pârâtul H.C., împotriva Sentinţei civile nr. 46 din data de 27 mai 2014 a Tribunalului Vrancea pronunţată în Dosarul nr. 811/91/2011.

A fost schimbată în tot sentinţa civilă apelată în sensul că s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC L.B.A. SRL Piteşti având ca obiect somaţie de plată.

În motivarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

Compensaţia este un mod de stingere a obligaţiilor ce implică creanţe certe, lichide şi exigibile, astfel că ea operează în virtutea legii - art. 1144 C. civ.

Acest text de lege stabileşte că, compensaţia se operează de drept, în puterea legii, şi chiar când debitorii n-ar şti nimic despre acestea; cele două datorii se sting reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată şi până la concurenţa cotităţii lor respective.

În fine, articolul 1145 C. civ. stipulează expres că acest mod de stingere a obligaţiilor, compensaţia, nu are loc decât între două datorii care deopotrivă au ca obiect o sumă de bani, o cantitate oarecare de lucruri fungibile de aceeaşi specie şi care sunt deopotrivă lichide şi exigibile.

Întrucât modul de stingere a obligaţiilor este prevăzut de lege, debitorul nu trebuie să formuleze în acţiunea creditorului o cerere prin care să invoce compensarea, fiind suficient ca această operaţiune juridică să fie invocată pe cale de apărare, în orice stadiu al procesului.

În acest context, în mod eronat şi cu încălcarea dispoziţiilor legale mai sus citate a apreciat instanţa de fond că nu poate reţine compensarea sumei de 94.525,71 RON pe care, de altfel, pârâta a decontat-o direct în conturile sediului central al reclamantei, cu motivarea că nu s-a formulat, în speţă, cererea reconvenţională, ştiut fiind că pe această cale nu poate fi opusă compensaţia legală.

Desigur, în ipoteza în care creanţa invocată de către pârât ar fi fost mai mare decât cea pretinsă de reclamantă, singura cale de valorificare a pretenţiilor pentru diferenţa dintre cele două creanţe ar fi fost cererea reconvenţională, soluţie ce îşi are argumentul pe faptul că, potrivit legii, compensaţia operează numai până la cota egală dintre pretenţiile reclamantului şi pârâtului. Pe de altă parte, în conformitate cu principiul disponibilităţii procesuale, instanţa nici nu poate statua asupra creanţei în lipsa unei cereri exprese din partea pârâtului.

Însă, în speţa de faţă, pe de o parte, creanţa pretinsă de către pârât este cu mult mai mică decât cea a reclamantului, pe de altă parte, chiar instanţa de fond a apreciat justificat şi reţinut argumentat, până la un punct, că operează competenţa legală. Tocmai din acest punct de vedere, logica juridică a instanţei de fond este greşită, concluzia că pentru diferenţa de 94.525,71 RON, pe care corect a reţinut că a fost virată direct în conturile sediului central, nu operează compensaţia legală venind în contradictoriu cu textul legal invocat şi chiar cu soluţia pronunţată, de admitere în parte a acţiunii reclamantei, deci pentru o altă parte s-a reţinut că a intervenit compensaţia legală, deci chiar şi în lipsa unei cereri reconvenţionale, altfel spus, instanţa de fond îşi contrazice propriile argumente.

Pentru aceste motive, instanţa de apel a apreciat că se impune respingerea apelului declarat de reclamantă şi admiterea celui declarat de pârât cu consecinţa schimbării hotărârii instanţei de fond, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca nefondată, reţinând că între creanţele pretinse de părţi a operat compensarea legală.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC L.B.A. SRL, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea în totalitate a deciziei recurate şi în parte sentinţa tribunalului, iar pe fondul cauzei admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată.

Referitor la art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că pârâtul a solicitat compensarea datoriilor reciproce reclamate de părţi în cererea de apel şi în întâmpinarea formulată la cererea de apel a reclamantei, precizând pentru prima dată în cele două cereri formulate că la rândul său are de încasat de la societatea reclamantă diverse sume de bani, fără să facă dovada că aceste creanţe sunt certe, lichide şi exigibile, aşa cum se menţionează în art. 1144 C. civ.

Astfel, intimatul-pârât a susţinut că a achitat societăţii reclamante comisionul de 13% în valoare 177.550 RON, impozitul pe salarii de 10.225 RON şi impozitul aferent comisioanelor agenţilor acestuia de 84.689 RON, iar toate aceste plăţi s-au efectuat prin plata directă sau prin compensare.

Recurenta susţine că aceste operaţiuni de care face vorbire intimatul-pârât nu sunt dovedite, ci reprezintă simple afirmaţii, fără să existe documente clare care să probeze, plăţile directe sau compensările efectuate, ce datorii s-au stins, cui aparţineau datoriile, pentru ce sume s-au efectuat compensările şi în baza căror titluri reciproce au fost operate.

Compensările pe care pretinde ca Ie-a făcut mandatarul H.C., pentru a stinge aşa zisele datorii ale societăţii recurente către societatea C. sau alte societăţi sunt în realitate operaţiuni prin care acesta a sustras diverse sume de bani care aparţineau societăţii L.

Societatea recurentă arată că nu a ştiut, nu a solicitat şi nu a aprobat niciodată aceste contracte de cesiune de creanţă, aceste operaţiuni nu au fost raportate niciodată de mandatarul H.C. şi nu se aflau înregistrate în evidenţele contabile ale societăţii noastre - sediul central. Intimatul-pârât a semnat şi a ştampilat în numele L. - Focşani aceste contracte, fără ca acest punct de lucru să poată încheia acte juridice şi fără să fie mandatată să încheie astfel de contracte. Conform contractului de mandat şi a actelor adiţionale, H.C. avea obligaţia ca din sumele încasate din vânzarea poliţelor de asigurare, în numele societăţii L., să achite societăţilor de asigurare contravaloarea primelor (art. 4.15 din contract), iar diferenţa rămasă, mai exact comisionul societăţii L., trebuia să o distribuie după cum urmează: minim 13% să-i vireze mandantului (L. Piteşti), iar diferenţa de maxim 87% reprezenta comisionul (bugetul său) din care trebuia să plătească toate cheltuielile şi taxele aferente desfăşurării activităţii de la punctul de lucru pe care îl coordona - art. 1 din actul adiţional încheiat în 15 iunie 2007).

Consideră recurenta că în lipsa acestor dovezi care să ateste plăţile directe în contul L. Piteşti sau compensările legale efectuate, sumele pe care intimatul pretinde că le are de încasat de la societatea recurentă, nu sunt reale.

Pe lângă sumele pe care le pretinde că au făcut obiectul unor plăţi directe în contul societăţii L. sau compensări, intimatul pârât a solicitat instanţei să constate (tot pe calea apărărilor de fond) că mai are de încasat şi alte sume de bani de la L.

De asemenea, recurenta arată că din comisionul încasat din vânzarea asigurărilor la punctul de lucru Focşani, H.C. avea la dispoziţie conform Art. 46 - A.A. 1671/2007 din Contractul de Mandat nr. 868/2003 un procent de maxim 87% din care trebuia să susţină toate cheltuielile necesare realizării mandatului, comisionul său, comisionul colaboratorilor, impozite aferente desfăşurării activităţii inclusiv cheltuielile curente şi necesare (chirii, achiziţii autoturisme, mobilier, calculatoare ..) pentru ducerea la îndeplinire a contractului de mandat. Astfel, sumele plătite de punctul de lucru Focşani coordonat de mandatarul H.C., nu pot fi considerate datorii ale societăţii L. către H.C., acestea au reprezentat cheltuieli curente ale punctului de lucru L. Focşani ce erau susţinute din procentul ce maxim 87% conform Art. 46 - A.A. 1671/2007 din Contractul de Mandat nr. 868/2003.

Mai arată şi faptul că tot la solicitarea intimatului pârât s-a achiziţionat şi un autoturism marca DL pentru a fi folosit de mandatarul H.C. în activitatea sa de vânzare a poliţelor de asigurare în judeţul Vrancea. Costurile de achiziţie şi întreţinere pentru acest autoturism trebuiau suportate, conform contractului de mandat şi a Actului Adiţional nr. 1671 din 15 iunie 2007, de punctul de lucru L. Focşani mandatat de H.C. din bugetul de cheltuieli repartizat prin contract (maxim 87% din total venituri) punctului de lucru Focşani. Chiar dacă la momentul achiziţionării lui, autoturismul a fost predat unui colaborator al lui H.C., pe toată durata mandatului domnului H.C. autoturismul a fost folosit în exclusivitate de acesta, pentru realizarea mandatului, pentru ducerea la îndeplinire a Contractului de Mandat conform Art. 46 - A.A. 1671/2007 din Contractul de Mandat nr. 868/2003. Acest autoturism apare în evidenţa contabilă şi fiscală a societăţii, iar până în prezent nu a fost predat de către pârât societăţii recurente. Intimatul pârât consideră că îi datorează şi sumele achitate de punctul de lucru Focşani societăţii de leasing.

Toate aceste pretenţii nedovedite, plăţi directe neefectuate, compensări fictive, comisioane neexistente şi cheltuieli efectuate de H.C. pentru achiziţii la punctul de lucru Focşani au fost considerate de instanţa de apel ca fiind creanţe certe, lichide şi exigibile, datorate de societatea L. intimatului pârât. Aceste sume pretinse şi nedovedite au fost compensate cu datoriile acestuia la societatea noastră.

Instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii şi a acceptat să compenseze datoriile părţilor fără a analiza în concret dacă titlurile care stau la baza datoriilor pretinse de pârât de la societatea recurentă sunt reale.

Susţine că se compensează o sumă nereală în baza unor simple afirmaţii nedovedite cu documente, suma care de fapt reprezintă o lipsă din gestiunea mandatarului pârât, considerată fără niciun document probatoriu, ca fiind încasată direct în conturile sediului central.

Cu privire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a decis stingerea datoriilor părţilor prin compensare legală acceptând afirmaţiile pârâtului şi în lipsa unui probatoriu administrat în cauză din care să rezulte că este vorba de o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

Schimbând în tot hotărârea apelată, Curtea de Apel Galaţi a omis faptul că aceste sume pe care mandatarul H.C. le pretinde nu sunt recunoscute de societatea recurentă, nu au fost transmise şi înregistrate în contabilitatea societăţii la Piteşti, nu sunt stabilite pentru plata într-o hotărâre judecătorească şi nefiind dovedite nu pot face obiectul unei compensări legale.

Consideră că nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au administrat probe care să demonstreze dacă datoriile pe care intimatul pârât doreşte să le compenseze sunt reale şi pot face obiectul unei compensări.

În concluzie, recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1143 şi 1145 C. civ., în lipsa unor dovezi clare care să demonstreze că sumele pretinse de H.C. de la societatea recurentă reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

La termenul din 27 mai 2015, recurenta - reclamantă a depus un motiv suplimentar de recurs apreciat ca fiind de ordine publică şi anume motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel nu a indicat motivele de fapt şi de drept pentru care a respins apelul său şi i-au fost înlăturate pretenţiile, motivarea lipsind în totalitate.

Consideră că neîndeplinirea acestor cerinţe prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. duce la imposibilitatea efectuării controlului judiciar de către instanţa de recurs.

Faţă de acest motiv de nelegalitate invocat, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed.

Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile privind nemotivarea deloc a hotărârii cu privire la apelul declarat de reclamantă, ce pot atrage incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat ca motiv de ordine publică.

Dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. reglementează care anume sunt considerentele, respectiv motivele de fapt şi de drept care au formulat convingerea instanţei.

Acestea sunt elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept, care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv, rezultatul logic fiind acela că între aceste considerente şi dispozitiv trebuie să fie în deplină concordanţă sub aspectul înţelegerii, iar lipsa de concordanţă sau în condiţiile legii inexistenţa motivării, atrage după sine casarea hotărârii. în esenţă, motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare şi accesibilă şi, aşa cum s-a mai precizat, în deplină concordanţă cu dispozitivul care, de asemenea, este şi el indicat expres de art. 261 pct. 6 C. proc. civ.

Verificând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal a grupat argumentele şi a răspuns prin considerente comune criticilor formulate prin cele două apeluri declarate de reclamantă şi de către pârât, referindu-se la probele administrate în cauză şi fiind în concordanţă cu acestea şi a răspuns în fapt şi în drept la toate pretenţiile formulate de către părţi, argumentele expuse conducând în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.

Prin urmare, din redactarea deciziei atacate rezultă că, în limitele cererilor de apel cu care a fost învestită, Curtea de Apel a verificat stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, astfel încât, casarea deciziei în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu se poate dispune.

Nefondată este şi critica vizând nelegalitatea hotărârii în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel potrivit acestui text se poate ataca cu recurs o decizie „dacă instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a interpretat eronat contractul de mandat şi Actul adiţional nr. 1671 din 15 iunie 2007 şi a apreciat greşit că societatea reclamantă a efectuat cheltuieli pentru plata unor datorii ale mandatarului către terţi ce nu pot fi imputabile acestuia, însă criticile nu pot fi circumscrise acestui motiv de modificare a hotărârii.

În cauză, decizia recurată nu s-a bazat pe o anumită interpretare a unui act juridic dedus judecăţii şi care, greşită fiind, să determine schimbarea naturii ori a sensului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Criticile formulate de recurentă se referă la faptul că nu există probe din care să rezulte că pârâtul deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă asupra reclamantei care să justifice compensarea de drept a datoriilor reciproce.

Instanţa de apel a constatat că, în raport de situaţia de fapt stabilită pe baza probelor administrate, în cauză operează compensaţia legală şi pentru diferenţa de 94.525,71 RON care a fost virată direct în conturile sediului central al reclamantei.

În aceste condiţii, reiterarea, prin motivele de recurs, a lipsei unor dovezi care să ateste plăţile directe în contul societăţii reclamante a sumelor pretinse de intimatul-pârât, tinde la reaprecierea probelor administrate şi a situaţiei de fapt reţinute de către instanţa de apel.

Or, această finalitate este incompatibilă cu atribuţiile presupuse în sarcina instanţei de recurs, circumscrise exclusiv verificării legalităţii deciziei recurate, în raport de motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu şi a temeiniciei acesteia, pe baza probatoriului administrat.

Modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă invocă aplicarea greşită în cauză de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1144 şi art. 1145 C. civ.

Contrar susţinerilor recurentei, în mod corect instanţa de apel a reţinut faptul că în cauză sunt incidente prevederile art. 1144 C. civ. conform cărora compensaţia operează de drept, în puterea legii, chiar şi când debitorii nu ar şti nimic despre acestea, situaţie în care cele două datorii se sting reciproc în momentul în care ele se găsesc existând deodată, fiind suficient ca această operaţiune juridică să fie invocată pe cale de apărare, în orice stadiu al procesului.

În cauză s-a reţinut cu justeţe că prin precizările la întâmpinare depuse în faţa instanţei de fond pârâtul a făcut vorbire de existenţa unor datorii pe care societatea reclamantă le are faţă de acesta, astfel încât devin incidente dispoziţiile privind compensarea legală.

De asemenea, aşa cum a constatat şi instanţa de apel prin raportul de expertiză efectuat în cauză şi neconstestat de către recurentă s-a concluzionat faptul că pârâtul nu datorează reclamantei nicio sumă de bani.

Aşa fiind, se constată că, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, în cauză neexistând motive de modificare sau de casare, astfel încât, sub acest aspect decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca în temeiul art. 312 (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta SC L.B.A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 14/A din 26 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, să fie respins, ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă SC L.B.A. SRL la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât H.C., reprezentând onorariu avocat pentru această fază procesuală, conform chitanţei depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC L.B.A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 14/A din 26 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă SC L.B.A. SRL la plata sumei de 1000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul-pârât H.C.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2015.

Procesat de GGC - LM