Good-faith purchaser claim barred by res judicata; appeal as unfounded dismissed with costs

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara sub nr. 21571/325/2012 la data de 08 august 2012, reclamanta SC F. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâţii H.A.A., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să se constate că aceasta are calitatea de cumpărător de bună credinţă a imobilului construcţii situat în Timişoara, str. C., înscris în CF nr. x1 Chişoda şi, pe cale de consecinţă, să se constate că reclamanta are calitatea de proprietar al imobilului construcţii situat în Timişoara, str. C., înscris în CF nr. x1 Chişoda şi să se dispună întabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului, în cartea funciară, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 12512 din 10 octombrie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 21571/325/2012, Judecătoria Timişoara a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat în favoarea Tribunalului Timiş soluţionarea cererii formulată de reclamanta SC F. SA în contradictoriu cu pârâţii H.A.A., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, reţinând că valoarea imobilului construcţii în litigiu este de 2.791.582,96 lei, valoare care a fost indicată de reclamantă prin cererea de repunere pe rol.

Pe rolul Tribunalului Timiş, cauza a fost înregistrată sub Dosar nr. 21571/325/2012 la data de 24 aprilie 2014.

Prin Sentinţa civilă nr. 1826 din 30 iunie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 21571/325/2012 a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC F. SA împotriva pârâţilor H.A.A., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, fiind obligată reclamanta la plata sumei de 9.920 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta H.A.A.

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a constatat că imobilul în litigiu nu a fost întabulat niciodată pe numele reclamantei, ci figura ca proprietatea Statului Român, cu titlu de naţionalizare, în baza Decretului nr. 303/1948 şi că în decursul ultimilor 10 ani, imobilul a făcut obiectul mai multor procese, soluţionate prin hotărârile irevocabile la care ambele părţi au făcut referire.

În unul dintre aceste procese, care a format obiectul Dosarului nr. 406/2004 al Judecătoriei Timişoara, reînregistrat ulterior, în căile de atac, sub numerele nr. 5981/2004 şi nr. 8662/2005 pe rolul Curţii de Apel Timişoara, reclamanta SC F. SA a invocat dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în CF nr. x1 Chişoda, situat în Timişoara, str. C., în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990, ca urmare a transformării dreptului de administrare într-un drept de proprietate. Cererea sa a fost însă respinsă prin Decizia civilă nr. 3741 din 23 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Timişoara, irevocabilă, reţinându-se, cu putere de lucru judecat, că reclamanta nu a avut niciodată un drept de administrare asupra imobilului şi, ca urmare, nu a dobândit niciodată un drept de proprietate asupra aceluiaşi imobil, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990.

A mai reţinut instanţa, că prin Decizia civilă nr. 955 din 11 mai 2004 a Curţii de Apel Timişoara dată în soluţionarea contestaţiei formulate în baza Legii nr. 10/2001 de H.A.A. împotriva dispoziţiei din 14 aprilie 2003 s-a făcut vorbire, în cuprinsul considerentelor, despre faptul că iniţial nu a fost identificată persoana deţinătoare a imobilului notificat - unul şi acelaşi cu imobilul în litigiu - aspect clarificat pe parcursul procesului, când s-a statuat că persoana în patrimoniul căreia se află respectivul imobil este SC F. SA.

Aceste statuări au însă putere de lucru judecat, doar în raport cu entitatea care avea obligaţia de a soluţiona notificarea, reţinându-se, în hotărârea arătată, că notificarea nu trebuia soluţionată de către Primarul Municipiului Timişoara, ci de către SC F. SA, indicată ca deţinătoarea imobilului. Nu se poate reţine, a apreciat tribunalul, că prin Decizia civilă nr. 955 din 11 mai 2004 Curtea de Apel Timişoara a stabilit calitatea de proprietar al imobilului în privinţa SC F. SA, câtă vreme această societate nu a prevalat, în litigiul respectiv, vreun titlu asupra imobilului, ci, dimpotrivă încerca obţinerea recunoaşterii dreptului său de proprietate într-un litigiu distinct, în Dosarul nr. 406/2004 al Judecătoriei Timişoara, litigiu soluţionat irevocabil prin Decizia civilă nr. 3741 din 23 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Timişoara, cererea SC F. SA fiind respinsă.

Tribunalul a constatat că reclamanta a încercat, de-a lungul timpului, să obţină recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra imobilului, invocând temeiuri diferite ale dobândirii.

Astfel, în vreme ce în Dosarul nr. 406/2004 al Judecătoriei Timişoara, reclamanta a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin transformarea dreptului de administrare asupra imobilului în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990, în prezentul dosar reclamanta pretinde că ar fi dobândit cu bună credinţă acelaşi imobil în baza Contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 409/1995 încheiat între Asociaţia F.P. şi Fondul Proprietăţii de Stat (AVAS, ulterior Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului).

În acest sens, tribunalul a constatat că în Contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 409/1995 încheiat între Asociaţia F.P. şi Fondul Proprietăţii de Stat s-a arătat că obiectul contractului îl constituie un număr de 176592 acţiuni, fără a se face vreo menţiune despre imobilul în litigiu. Imobilul nu a fost dobândit de reclamantă în baza acestui contract de vânzare-cumpărare de acţiuni, întrucât înscrisurile depuse la dosar dovedesc că obiectul contractului a fost înstrăinarea pachetului de acţiuni deţinut de stat la SC F. SA către Asociaţia F.P. Deşi reclamanta a arătat că în lista anexă la acest contract a fost menţionat şi imobilul, nu a fost depusă la dosar vreo astfel de listă anexă.

A mai reţinut instanţa că, nu era necesar ca prin dispozitivul Deciziei nr. 319/2012, Curtea de Apel Timişoara să constate nevalabilitatea titlului SC F. SA asupra imobilului, câtă vreme s-a constatat chiar lipsa acestui titlu, considerentele hotărârii judecătoreşti bucurându-se de putere de lucru judecat, iar restul criticilor aduse prin cererea de chemare în judecată Deciziei civile nr. 319/2012 nu pot fi primite, câtă vreme decizia menţionată este o hotărâre judecătorească irevocabilă, bucurându-se de prezumţia de adevăr şi legalitate.

Prin considerentele arătate ce dovedesc caracterul nefondat al cererii de chemare în judecată, tribunalul a apreciat că prezenta cerere este şi inadmisibilă, raportat la temeiul de drept invocat, respectiv art. 111 C. proc. civ.

Potrivit acestei norme, dacă partea poate cere realizarea dreptului său, acţiunea în constatare nu poate fi primită, or, în speţă, situaţia de fapt prezentată de către reclamantă prin acţiune, respectiv pretinsa existenţă a dreptului său de proprietate asupra imobilului, presupunea în cazul în care existenţa acestui drept ar fi fost dovedită, formularea unei acţiuni în despăgubiri pentru lipsirea de proprietate.

Împotriva acestei sentinţei a declarat apel în termen legal reclamanta, care a criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin Decizia civilă nr. 186 din 10 decembrie 2014 a respins apelul declarat de reclamanta SC F. SA Timişoara împotriva Sentinţei civile nr. 1826 din 30 iunie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 21571/325/2012, fiind obligată apelanta la plata sumei de 4.500 lei cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată către intimata H.A.A.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că deşi în dispozitivul sentinţei nu se specifică dacă acţiunea a fost respinsă ca nefondată sau ca inadmisibilă, acest fapt nu se constituie în temei de schimbare ori desfiinţare a hotărârii câtă vreme, tribunalul nu a apreciat, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., că examinarea susţinerilor pe fond ale reclamantei ar fi inutilă, iar referirea tribunalului la inadmisibilitatea acţiunii constituie un argument suplimentar al respingerii acţiunii şi nu singurul ori unul esenţial.

A mai reţinut instanţa de apel că sunt nefondate şi susţinerile apelantei vizând greşita reţinere de către prima instanţă a nedovedirii dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului-construcţie în litigiu. Astfel, prin Decizia civilă nr. 319 din 02 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 6694/30/2009 şi în contradictoriu cu reclamanta s-a reţinut irevocabil că, potrivit Contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 210/1995 de care se prevalează intimata SC F. SA, această din urmă societate a cumpărat prin respectivul contract doar 30% din acţiunile deţinute de stat şi totodată, prin Contractul nr. 409/1995 s-au cumpărat restul de 70% din acţiuni, însă în lista anexă a terenurilor şi clădirilor nu se regăseşte imobilul în litigiu.

Totodată, cu putere de lucru judecat s-a statuat prin Decizia civilă irevocabilă nr. 374 din 23 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Timişoara în Dosar nr. 8662/2005, că reclamanta din acel dosar - SC F. SA Timişoara nu a avut înscris în CF niciun fel de drept, astfel că nici M.C. şi nici SC F. SA nu au avut nici măcar un drept de administrare asupra imobilului situat în Timişoara, str. C., înscris în CF nr. x1 Chişoda nr. top x2, construcţii şi teren de 2.158 mp.

Prin întregul material probator existent la dosar, instanţa a constatat că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, ci dispoziţiile art. 21 raportat la art. 14 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, câtă vreme Statul este şi la această dată proprietarul tabular al întregului imobil situat în Timişoara, str. C., înscris în CF x1 Chişoda nr. top x2, construcţii şi teren de 2.158 mp, raportat la efectul constitutiv al intabulării în CF consacrat de Legea nr. 7/1996, republicată.

De asemenea, susţinerile apelantei vizând pretinsa confuzie săvârşită de tribunal cu privire la obiectul cererii, constatarea calităţii de cumpărător în loc de cea de dobânditor de bună-credinţă, cum s-a solicitat prin înscrisul de la dosarul judecătoriei, s-a apreciat că nu sunt întemeiate ca motive de schimbare a sentinţei.

Cu privire la pretenţiile intimatei faţă de apelantă, constând în onorariu de avocat, instanţa de apel a apreciat că suma de 6200 lei nu îndeplineşte condiţiile de a fi necesară şi rezonabilă, şi în consecinţă, conform art. 273 alin. (3) C. proc. civ., s-a procedat la reducerea acesteia în limita sumei de 4500 lei.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta SC F. SA Timişoara a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi pe fond solicită constatarea faptului că reclamanta are calitate de dobânditor de bună-credinţă a imobilului situat în Timişoara.

În acest sens, recurenta consideră că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 137 alin. (1) şi art. 261 C. proc. civ., atâta timp cât a apreciat că în cauză nu era necesară punerea în discuţie a excepţiei inadmisibilităţii, astfel că, nu se putea reţine că această inadmisibilitate constituie un argument suplimentar în motivarea soluţiei fără a se încălca principiul contradictorialităţii şi că era necesară menţionarea motivului de respingere al acţiunii în dispozitivul hotărârii, respectiv ca nefondată sau inadmisibilă.

Printr-o altă critică a recurentei se invocă aprecierea greşită a probelor, respectiv dovada dreptului de proprietate, susţinând că în cauză s-a făcut dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului construcţii aflat în Timişoara, str. C. şi că în acest context, instanţa de apel evocă hotărâri ale instanţelor din Timişoara prin care imobilul a trecut în proprietatea pârâtei H.A.A. Faptul că dreptul de proprietate al recurentei asupra construcţiei nu a fost întabulat în cartea funciară sau că în raport cu dreptul de proprietate al pârâtei H.A.A. nu a fost mai bine caracterizat, se apreciază că nu are legătură cu obiectul cauzei, întrucât reclamanta nu a revendicat imobilul construcţii - acţiune în realizare - ci s-a cerut doar să se constate calitatea acesteia de dobânditor de bună-credinţă.

O altă critică a recurentei vizează faptul că instanţa de apel s-a eschivat să judece dacă aceasta a dobândit cu bună-credinţă imobilul în cauză şi că a făcut o confuzie între calitatea de dobânditor de bună-credinţă şi aceea de cumpărător de bună-credinţă.

În acest sens, se susţine că instanţa de apel a apreciat în mod greşit faptul că reclamanta tinde la recunoaşterea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiilor, întrucât aceasta a dorit să se "constate" că SC F. SA este dobânditor de bună-credinţă al imobilului şi că, în aceste condiţii instanţele au evitat să aprecieze dacă reclamanta a dobândit acest imobil cu bună-credinţă, iar argumentele se sprijină pe considerentele Deciziei civile nr. 319 din 02 februarie 2012 ale Curţii de Apel Timişoara prin care s-a constatat că Statul român nu are un titlu valabil asupra imobilului construcţii, însă prin această decizie nu s-a statuat şi asupra titlului SC F. SA.

Intimata-pârâtă H.A.A. a depus concluzii scrise la data de 28 mai 2015 prin intermediul cărora a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta SC F. SA Timişoara este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta apreciază că raţionamentul instanţei de apel este greşit, privind interpretarea dispoziţiilor art. 137 alin. (1) şi art. 261 C. proc. civ., atâta timp cât s-a apreciat că nu era necesară punerea în discuţie a excepţiei inadmisibilităţii, sens în care nu se putea reţine că această inadmisibilitate constituie un argument suplimentar în motivarea soluţiei fără a se încălca principiul contradictorialităţii.

Această critică este nefondată, având în vedere că instanţa de apel a stabilit în mod justificat că Tribunalul Timiş a examinat atât fondul susţinerilor reclamantei cât şi aspectul legat de inadmisibilitatea demersului acesteia, faţă de apărarea formulată de intimata-pârâtă prin întâmpinarea depusă în primă instanţă, ca mijloc de apărare atât pe excepţie cât şi pe fondul cauzei.

Astfel, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă nu a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., dar a apreciat netemeinicia acţiunii ca argument al respingerii acţiunii, situaţie în raport de care a considerat că susţinerile reclamantei nu pot fi considerate temeiuri de schimbare a sentinţei Tribunalului Timiş.

Tot în acelaşi context s-a reţinut că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., prin faptul că nu s-a menţionat în dispozitivul sentinţei dacă acţiunea a fost respinsă ca nefondată sau ca inadmisibilă, întrucât aceasta nu constituie o justificare a schimbării sau desfiinţării hotărârii, câtă vreme nu s-a apreciat în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că examinarea susţinerilor pe fond ar fi inutilă, iar dispoziţiile art. 261 din acelaşi cod nu impun menţionarea expresă în dispozitiv a motivului de respingere a cererii. Mai mult, recurenta nu poate invoca vreo vătămare, de vreme ce pretenţiile sale au fost examinate pe fond.

Critica recurentei privind greşita apreciere a probelor, asupra dreptului de proprietate al reclamantei, susţinere ce se referă la dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului construcţii aflat în Timişoara, str. C., se constată că este nefondată, întrucât aceasta ţine de evaluarea probelor, ce putea fi făcută în apel ţinând cont de caracterul devolutiv al acestei căi de atac.

Această susţinere a recurentei urmează a fi respinsă, întrucât aspectele legate de dreptul invocat de reclamantă au fost tranşate în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 3741 din 23 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Timişoara, prin care s-a stabilit că reclamanta nu are nici drept de proprietate, nici drept de administrare privitor la imobilul în litigiu. În aceste condiţii, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nu a putut fi considerat ca dovadă a dobândirii de către reclamanta-recurentă a dreptului de proprietate asupra construcţiilor imobilului, apreciindu-se că SC F. SA nu poate invoca în favoarea sa, dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 15/1990.

Din aceste motive, restituirea în natură a imobilului situat în Timişoara, str. C., a fost întemeiată pe considerentul că prin Decizia civilă nr. 3741 din 23 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Timişoara s-a stabilit cu putere de lucru judecat că SC F. SA nu deţine nici proprietatea şi nici dreptul de administrare asupra acestuia, ori atâta vreme cât această restituire a avut loc în temeiul Legii nr. 10/2001, anulându-se decizia emisă de SC F. SA în procedura administrativă prevăzută de această lege, societatea nu mai poate fi îndreptăţită să reclame calitatea sa de dobânditor cu bună-credinţă al imobilului în cauză, retrocedat intimatei-pârâte.

În ceea ce priveşte critica recurentei prin care se susţine că instanţa de apel s-a eschivat să judece dacă reclamanta a dobândit cu bună-credinţă imobilul în cauză, fiind făcută o confuzie între calitatea de dobânditor de bună-credinţă şi aceea de cumpărător de bună-credinţă, se constată că este nefondată, urmând a fi respinsă.

Această critică nu poate fi primită, având în vedere că instanţa de apel a reţinut în mod corect că reclamanta tinde la recunoaşterea unui drept de proprietate asupra construcţiilor imobilului, nefiind vorba despre pretinsa confuzie, ci despre împrejurarea că SC F. SA, astfel cum s-a stabilit prin Decizia civilă nr. 319 din 02 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, nu a deţinut şi nu deţine vreun titlu asupra construcţiilor, ci doar Statul Român a avut titlu nevalabil, în considerarea acestei situaţii juridice dispunându-se restituirea respectivelor construcţii.

Astfel, noţiunea de dobânditor la care se referă reclamanta nu poate fi privită în mod abstract, ea fiind indisolubil legată de obţinerea de către dobânditor a unui drept, iar faptul că reclamanta evită să denumească dreptul al cărui dobânditor cu bună-credinţă pretinde că ar fi, nu influenţează calificarea obiectului cererii sale.

Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de reclamanta SC F. SA Timişoara, pe care o va obliga, în temeiul art. 274 din acelaşi cod, să achite intimatei-pârâte H.A.A. suma de 1240 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial, conform chitanţei aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC F. SA Timişoara împotriva Deciziei civile nr. 186 din 10 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Obligă recurenta-reclamantă SC F. SA Timişoara să achite intimatei-pârâte H.A.A. suma de 1240 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2015.

Procesat de GGC - NN