Land-price claim jurisdiction upheld; forum declination quashed for lack of timely defendant challenge.

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vânju Mare la data de 10 iunie 2014 sub nr. 1507/332/2014, reclamantul G.M.D. a chemat în judecată pe pârâta D.M., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată să-i plătească preţul de piaţă de la momentul reînstrăinării către terţ prin act autentic al bunului, respectiv terenul arabil în suprafaţă totală de 15.400 mp, sumă actualizată de la data înstrăinării până la data plăţii efective; să-i plătească suma de 1.200 lei reprezentând contravaloarea costurilor necesare întocmirii documentaţiei cadastrale şi înscrierii în CF şi contravaloarea impozitului plătit actualizate la momentul plăţii efective; să-i plătească dobânda legală pentru sumele menţionate de la data plăţii şi până la data restituirii sumelor, plus cheltuieli de judecată.

Pârâta, în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 201 alin. (1) C. proc. civ. nu a depus întâmpinare.

La termenul de judecată din data de 14 ianuarie 2015 instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale, iar prin sentinţa civilă nr. 26 din 14 ianuarie 2015 a admis-o, declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Deva.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei ultime instanţe la data de 5 februarie 2015, iar la termenul de judecată stabilit, instanţa a pus în discuţie excepţia de necompetenţă teritorială.

Analizând materialul probator instanţa a reţinut că prezentul litigiu are ca obiect pretenţii, temeiul juridic invocat de parte fiind răspunderea civilă delictuală şi îmbogăţirea fără just temei, situaţie în care competenţa teritorială a instanţei de judecată se stabileşte potrivit art. 107 sau art. 113 C. proc. civ., după caz.

S-a constatat de către instanţă că sunt aplicabile normele de competenţă teritorială relativă întrucât acţiunea formulată este una personală, fiind solicitată contravaloarea unei sume de bani, iar instanţa învestită nu putea invoca din oficiu necompetenţă teritorială, ci doar pârâtul prin întâmpinare.

în acest sens sunt dispoziţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "Necompetenţă de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe."

Prin urmare, atâta timp cât în speţă pârâtul nu a formulat întâmpinare prin care să invoce necompetenţă instanţei, în condiţiile art. 131 alin. (1) coroborat cu art. 107 şi art. 130 alin. (3) instanţa învestită de reclamant rămâne competentă să soluţioneze cauza.

Faţă de aceste considerente instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Deva şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vânju Mare şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, în temeiul art. 134 C. proc. civ., instanţa a suspendat din oficiu orice altă procedură şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Înalta Curte, sesizată cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, înalta Curte constată că cele două instanţe s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri definitive, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza, prin urmare există conflict negativ de competenţă.

Înalta Curte reţine că, în conformitate cu art. 116 N.C.P.C., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Conform art. 107 N.C.P.C., cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Art. 130 alin. (3) N.C.P.C. stabileşte că necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Aşadar, potrivit acestui text, instanţa judecătorească nu este îndreptăţită să îşi decline din oficiu competenţa, ci numai dacă o atare excepţie a fost invocată de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Or, în speţă, excepţia de necompetenţa teritorială a fost invocată din oficiu de instanţă cu nerespectarea normei imperative prevăzute de textul art. 130 alin. (3) N.C.P.C.

Faţă de dispoziţiile legale anterior precizate, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine Judecătoriei Vânju Mare şi, în considerarea prevederilor art. 130 alin. (3) N.C.P.C., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vânju Mare.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 12 mai 2015.