Must-carry television retransmission dispute; procedural illegality of dismissing action as "out of object" instead of declaring nullity for lack of object under Article 133(1) of the Civil Procedure Code

Cerere de retransmitere a unui post de televiziune în regim must carry. Formularea de către reclamant a unei cereri de respingere a acţiunii ca rămasă fără obiect. Consecinţe

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic : obligaţie de a face

-retransmitere în regim must carry

-principiul disponibilităţii

-respingerea acţiunii ca rămasă fără obiect

C. proc. civ. din 1865, art. 133 alin. (1)

Legea nr. 504/2002, art. 82

Decizia C.N.A. nr. 72/2012, art. 14 alin. (2)

Principiul disponibilităţii conferă, printre altele, dreptul părţilor de a dispune de obiectul procesului, în sensul de drept subiectiv sau interes născut din raportul de drept civil dedus judecăţii şi se manifestă prin dreptul de a porni sau nu procesul, de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării, de a exercita căile de atac etc., inclusiv prin dreptul de a efectua acte procedurale de dispoziţie.

Este nelegală, din punct de vedere procedural, soluţia instanţei de respingere a acţiunii ca rămasă fără obiect în cazul în care recurenta, anterior finalizării cercetării judecătoreşti, a formulat prin reprezentantul convenţional o cerere de respingere a acţiunii sale ca fiind rămasă fără obiect, deoarece, pe de o parte, în baza principiului disponibilităţii, actele de dispoziţie ale părţilor sunt renunţarea la judecată, renunţarea la drept, achiesarea şi tranzacţia, iar, pe de altă parte, soluţia procedurală pentru acţiunea lipsită de obiect este nulitatea expresă, conform art. 133 alin. (1) C. proc. civ., în care vătămarea este prezumată.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 894 din 24 martie 2015

Prin cererea înregistrată sub nr. xx102/3/2012*, la data de 19 ianuarie 2012, pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, ca urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei de către Judecătoria Sector 5 Bucureşti, reclamanta SC A.T.G. SA (fostă SC T.V.A. SA) a chemat în judecată pârâta SC R.R. SA solicitând obligarea acesteia să includă în grila sa de programe şi să retransmită către toţi abonaţii săi postul de televiziune A.x, în regim must carry și obligarea la plata sumei de 10.000 euro pentru fiecare zi de întârziere, până la îndeplinirea acestei obligaţii, cu titlu de daune cominatorii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii reclamanta susţine că postul de televiziune A.x, a fost inclus de CNA în vederea aplicării principiului must carry, începând cu 15 decembrie 2011, în topul staţiilor libere la retransmisie şi fără condiţionări tehnice sau financiare, astfel că pârâta este obligată, conform art. 82 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, să includă acest post în ofertele sale adresate publicului, însă refuză acest lucru, deşi a fost notificată de către reclamantă.

Ulterior, la data de 15 martie 2013 reclamanta şi-a modificat acţiunea, învederând că pârâta retransmite abonaţilor săi postul de televiziune A.x, însă în condiţii necorespunzătoare de calitate a semnalului, solicitând ca instanţa să dispună în consecinţă, în considerarea respectării art. 14 alin. (2) din Decizia CNA nr. 72 din 2 februarie 2012, cu obligarea pârâtei la despăgubiri.

Prin sentinţa civilă nr. 1559 din 28 martie 2014 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a fost respinsă acţiunea ca rămasă fără obiect, şi cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

În motivare, prima instanţă a reţinut că în şedinţa publică din 20 martie 2014 au fost depuse la dosar precizări cu privire la calitatea retransmiterii postului de televiziune, indicându-se că în prezent sunt respectate prevederile art. 14 alin. (2) din Decizia CNA nr. 72/2012 şi că reprezentantul convenţional al reclamantei a solicitat respingerea cererii ca rămasă fără obiect.

Cu toate acestea, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată a fost respinsă, pe motiv că reclamanta a solicitat respingerea cererii ca rămasă fără obiect, anterior finalizării cercetării judecătoreşti.

Această soluţie a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, care, prin decizia civilă nr. 813 din 15 octombrie 2014, a respins apelul declarat de reclamanta SC A.T.G. SA, ca nefondat.

În considerentele deciziei, instanţa de apel a apreciat, contrar susţinerilor din motivele de apel, că nicăieri în cuprinsul sentinţei tribunalului nu s-a reţinut faptul că acţiunea reclamantei este întemeiată şi că solicitarea de a se respinge acţiunea ca rămasă fără obiect a intervenit pe parcursul litigiului ca urmare a îndeplinirii de către pârâtă a obligaţiilor revendicate prin cererea de chemare în judecată.

Dimpotrivă, soluţia primei instanţe a dat prevalență solicitării reclamantei, potrivit principiului disponibilităţii, care a formulat cererea de respingere a acţiunii ca rămasă fără obiect, înaintea finalizării cercetării judecătoreşti, iar această din urmă chestiune nu a fost combătută prin motivele de apel.

Criticile prin care apelanta a adus în discuţie neatacarea de către intimată a soluţiei pronunţate în dosarul nr. xx53/302/2012 al Judecătoriei Sector 5 Bucureşti au fost înlăturate cu motivarea că obiectul acestui dosar l-a constituit o ordonanţă preşedinţială.

În ceea ce priveşte culpa procesuală şi aplicarea art. 274 alin. (1) C. proc. civ., curtea a reţinut că pârâta nu a căzut în pretenţii întrucât acţiunea reclamantei a fost respinsă, fără a se trece la analizarea pe fond a temeiniciei cererii.

Sub acest aspect s-a reţinut că nu este incidentă ipoteza prevăzută de art. 275 C. proc. civ. câtă vreme pârâta nu a achiesat niciodată la pretenţiile reclamantei, ci, dimpotrivă, prin întâmpinare, pârâta a invocat netemeinicia pretenţiilor reclamantei.

De asemenea, instanţa de apel arată că nu poate reţine faptul că în cauză pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile invocate de reclamantă ca urmare a promovării de către aceasta a acţiunii, deoarece pârâta s-a apărat în sensul respectării obligaţiilor legale, iar susţinerile celor două părţi nu au fost analizate pe fond de către prima instanţă. Pe de altă parte, fiind vorba despre o obligaţie cu executare continuă, nu se poate prezuma că executarea acesteia la un moment dat valorează recunoaştere a dreptului invocat de reclamantă pentru toată durata anterioară.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea şi trimiterea spre rejudecare instanţei de apel, iar, în subsidiar, modificarea, admiterea apelului şi, în consecinţă, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta susţine că decizia a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin raportare la art. 274 şi art. 275 C. proc. civ.

Se susţine că în mod greşit instanţele de fond au reţinut că nu a avut loc o finalizare a cercetării judecătoreşti pe motiv că s-a acordat întâietate principiului disponibilității, de vreme ce s-a încuviinţat administrarea de probe în susţinerea acţiunii întemeiate pe art. 82 din Legea nr. 504/2002 şi art. 14 alin. (2) din Decizia CNA nr. 72/2012.

Pe de altă parte, recurenta susţine că principiul disponibilității nu exclude obligaţia instanţelor de a analiza cererile de chemare în judecată cu care au fost învestite, iar, în speţă, nu trebuia să se ţină cont doar de poziţia exprimată de reclamantă, ci şi de cea a pârâtei, care a susţinut, în principal, netemeinicia pretenţiilor deduse judecăţii.

Potrivit susţinerilor recurentei, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a criticat sentința cu privire la temeinicia sau netemeinicia cererii de chemare în judecată şi arată că acest lucru rezultă implicit din formularea cererii de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, invocând încălcarea dispoziţiilor art. 275 C. proc. civ., dat fiind faptul că, anterior îndeplinirii conduitei solicitate prin acţiune, pârâta a fost pusă în întârziere.

Totodată, solicitarea de casare cu trimitere o justifică pentru a se putea administra probe şi a se analiza fondul litigiului.

Prin întâmpinarea înregistrată la 19 februarie 2015, intimata SC R.R. SA a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil în partea vizând considerentele tribunalului cu privire la nefinalizarea cercetării judecătoreşti şi ca nefondate celelalte critici.

În apărare, intimata susține că recurenta nu poate contesta omisso medio soluția și considerentele tribunalului asupra capetelor de cerere principale. De asemenea, arată că nu este incident în speță niciunul din cazurile prevăzute de art. 274 și art. 275 C. proc. civ. în care se pot acorda cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.

Intimata precizează că acţiunea reclamantei a fost respinsă, instanţele de fond nu au constatat încălcarea vreunei obligaţii legale de către pârâtă, iar aceasta nu a achiesat direct sau indirect la pretenţiile formulate împotriva sa.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele:

Reclamanta SC A.T.G. SA a chemat în judecată pârâta SC R.R. SA, solicitând obligarea acesteia să includă în grila sa de programe şi să retransmită către toţi abonaţii săi postul de televiziune A. în regim must carry și obligarea la plata sumei de 10.000 euro pentru fiecare zi de întârziere până la îndeplinirea acestei obligaţii, cu titlu de daune cominatorii, invocând nerespectarea art. 82 din Legea nr. 504/2002, prin aceea că pârâta refuză retransmiterea postului A., deşi acesta a fost declarat de către CNA liber şi fără condiţionări tehnice sau financiare, începând cu data de 15 decembrie 2011.

Ulterior, la 15 martie 2013 reclamanta si-a modificat acţiunea, susţinând că, deşi pârâta a început să retransmită postul TV, calitatea semnalului este necorespunzătoare și încalcă dispozițiile art. 14 alin. (2) ale Deciziei CNA nr. 72/2.02.2012. În consecinţă, a solicitat obligarea pârâtei la retransmiterea postului de televiziune în condiţii corespunzătoare.

Pârâta a susţinut în apărare, prin întâmpinare, că pretenţiile

reclamantei nu sunt întemeiate şi, în subsidiar, că cererea este lipsită de

obiect, deoarece la data formulării apărărilor, postul în cauză era retransmis.

Astfel, pârâta a contestat existența vreunei obligații legale sau contractuale de a retransmite postul A. în perioada anterioară dobândirii statutului must carry, iar pentru perioada ulterioară dobândirii acestui statut a susținut că executarea acestei obligații s-a realizat într-un timp rezonabil, de 35 de zile de la publicarea noii liste must carry, fapt confirmat de actele și reglementările CNA.

De asemenea, a solicitat în probaţiune efectuarea unei expertize tehnice pentru dovedirea calității transmisiei, căreia reclamanta i s-a opus faţă de solicitarea sa de a se respinge cererea de chemare în judecată ca rămasă fără obiect, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea reclamantei cu privire la suportarea cheltuielilor de judecată de către pârâtă a fost respinsă, fiind criticată pe calea apelului, respectiv a prezentului recurs.

Instanţa de apel a reţinut, în considerentele deciziei pronunţate, că în mod corect prima instanţă a dat prevalenţă solicitării recurentei, potrivit principiului disponibilităţii, care, anterior finalizării cercetării judecătoreşti, a formulat prin reprezentantul convenţional o cerere de respingere a acţiunii sale ca fiind rămasă fără obiect.

Acest principiu conferă, printre altele, dreptul părţilor de a dispune de obiectul procesului, în sensul de drept subiectiv sau interes născut din raportul de drept civil dedus judecăţii şi se manifestă prin dreptul de a porni sau nu procesul, de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării, de a exercita căile de atac etc., inclusiv prin dreptul de a efectua acte procedurale de dispoziţie.

Astfel, renunţarea la judecată şi renunţarea la dreptul subiectiv alcătuiesc, împreună cu achiesarea şi tranzacţia judiciară, categoria actelor procedurale de dispoziţie ale părţilor în procesul civil.

Aceste forme de desistare de la judecată nu pot fi deduse din susţinerile părţilor, care pot avea un alt înţeles, ci trebuie să fie exprese, clare şi fără echivoc.

În încheierea şedinţei publice din 20 martie 2014 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, reprezentantul convenţional al reclamantei a învederat faptul că la acel moment pârâta retransmite postul de televiziune în discuţie, în condiţii tehnice corespunzătoare, cu respectarea dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Decizia CNA nr. 72/2012. Precizarea este formulată şi în scris, cu menţiunea că această obligaţie legală nu era respectată de către pârâtă la data promovării cererii completatoare şi nici ulterior.

În plus, încheierea de şedinţă consemnează că reclamanta, prin reprezentant convenţional, s-a opus cererii pârâtei de administrare a probei cu expertiza tehnică, pentru lipsa utilităţii ei, în condiţiile în care la acel moment a apreciat că, faţă de precizările efectuate cu privire la îndeplinirea de către pârâtă a solicitărilor din cererea de chemare în judecată, aceasta a rămas fără obiect.

În raport de această situaţie, instanţa de judecată avea îndatorirea de a clarifica dacă poziţia procesuală a reclamantei era aceea de a renunţa la acţiune, fapt care însă nu justifica cererea sa de obligare a pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ori de a pune în dezbaterea contradictorie a părţilor excepţia lipsei de interes a reclamantei, excepţie de fond, peremptorie şi absolută pentru a cărei soluţionare se impunea stabilirea exactă a stării de fapt, prin administrarea tuturor probelor necesare, pe motiv că folosul practic trebuie să existe nu numai la declanşarea procedurii judiciare, ci pe tot parcursul procesului.

Prin efectuarea cercetării judecătoreşti instanţa fie ajunge la concluzia că demersul judiciar iniţial al reclamantei a fost justificat de un interes personal, direct, născut, legitim şi actual, dar care nu-şi mai păstrează actualitatea prin aceea că pârâta a achiesat la pretenţia dedusă judecăţii şi atunci admite excepţia, respinge acţiunea şi dispune obligarea pârâtei pusă în întârziere la plata cheltuielilor de judecată, fie conchide contrariul, că acţiunea nu este întemeiată, cu consecinţele de rigoare în planul cheltuielilor de judecată.

Soluţia respingerii acţiunii ca rămasă fără obiect este nelegală din punct de vedere procedural deoarece, pe de o parte, în baza principiului disponibilităţii, actele de dispoziţie ale părţilor sunt cele enumerate mai sus (renunţarea la judecată, renunţarea la drept, achiesarea şi tranzacţia), iar, pe de altă parte, soluţia procedurală pentru acţiunea lipsită de obiect este nulitatea expresă, conform art. 133 alin. (1) C. proc. civ., în care vătămarea este prezumată.

Vor fi înlăturate susţinerile intimatei potrivit cărora reclamanta nu a criticat în apel decât soluţia dată asupra cheltuielilor de judecată reţinându-se că, dimpotrivă, în motivarea apelului se arată, în esenţă, că prima instanţă nu putea respinge cererea privind cheltuielile de judecată decât dacă ajungea la concluzia că acţiunea nu este fondată şi că soluţia pronunţată a avut în vedere temeinicia pretenţiilor reclamate, care au fost însă aduse la îndeplinire de către pârâtă abia pe parcursul judecăţii, iar dezlegarea dată asupra acţiunii este în contradicţie cu cea asupra cererii de obligare a pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

Concluzia la care a ajuns însă reclamanta, potrivit căreia prima instanţă a stabilit temeinicia cererii atunci când a respins acţiunea ca rămasă fără obiect este eronată şi nu rezultă din motivare, în sensul examinării probelor administrate.

Dimpotrivă, apreciind greşit cererea reclamantei ca pe un act de dispoziţie, de desistare, instanţa a menţionat în hotărâre că acesta a avut loc înaintea finalizării cercetării judecătoreşti.

În consecinţă, decizia instanţei de apel care a validat hotărârea tribunalului prin care s-a respins acţiunea ca rămasă fără obiect şi s-a respins cererea recurentei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată este nelegală pentru considerentele expuse, urmând ca, în baza art. 312 alin. (1) şi alin. (5) C. proc. civ., să fie casată, iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.