Pre-1945 state expropriation: Supreme Court dismisses appeal, upholding denial of title validity review for pre-Communist decrees

Imobil preluat de stat anterior instaurării regimului comunist. Acțiune în revendicare de drept comun. Inaplicabilitatea art. 6 din Legea nr. 213/1998. Valabilitatea titlului statului.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic : acțiune în revendicare

-imobil preluat de stat

Legea nr. 213/1998, art. 6

C.civ. din 1864, art. 480

Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 fixează reperele pe baza cărora instanţele care aplică acest act normativ trebuie să stabilească valabilitatea titlului prin care bunurile au fost trecute în proprietatea statului. Conform art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, instanţele judecătoreşti sunt competente a stabili valabilitatea titlului prin care statul a dobândit bunuri în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, normă de drept care este în concordanță cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora competenţa instanţelor de judecată este stabilită de lege.

Examinarea valabilităţii titlului statului prin prisma dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 este

condiţionată de faptul preluării imobilului de către stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel încât instanţele de judecată nu pot cenzura, din această perspectivă, actele normative de preluare emise de autorităţile Statului Român în perioada anterioară regimului comunist, în condiţiile în care nu au fost edictate legi speciale de reparaţie pentru această categorie de imobile.

Prin urmare, atât timp cât actul emis în anul 1941, în baza căruia imobilul revendicat a fost preluat de Statul Român, nu a fost declarat anterior nelegal și cum, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu pot fi supuse controlului de legalitate normele legislative emise într-o perioadă anterioară regimului comunist, înainte de 6 martie 1945, decretul de preluare contestat de reclamant se bucură pe deplin de prezumţia de legalitate şi face dovada proprietăţii Statului Român asupra imobilului. În aceste condiții, cum reclamantul nu a opus un titlu valabil de proprietate în combaterea actului juridic al preluării emis ulterior actului prin care autorul său a dobândit proprietatea asupra imobilului, iar titlul posesorului actual nu a fost desfiinţat, acţiunea în revendicare a fost în mod corect respinsă

Secția I civilă, decizia nr.1697 din 19 iunie 2015

Prin cererea înregistrată la data de 17 mai 2011, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii C.G. şi C.T. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi S.R.I., solicitând să se dispună obligarea pârâţilor să le restituie în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în suprafaţă de 52 ha, situat în Bucureşti, iar, în măsura în care pârâţii vor proba prin înscrisuri oficiale că imobilul este un obiectiv de interes naţional, sunt de acord cu restituirea prin echivalent a bunului, respectiv cu plata unei despăgubiri evaluată la preţul de piaţă, calculat conform standardelor internaţionale.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că imobilul, compus din teren în suprafaţă de 52 ha şi construcţii, a fost dobândit de E.L. prin cumpărare de la G.H., B.G., D.G. şi L.P., astfel cum rezultă din actul de vânzare - cumpărare autentificat de Grefa Tribunalului Ilfov - Secţia Notariat sub nr. xxx78/1938 şi transcris sub nr. xxx89/1938.

E.L. a decedat la data de 29 iunie 1977, lăsând ca unică moştenitoare testamentară pe U.M.A., conform testamentului semnat de testator la data de 24 octombrie 1966 în faţa notarului J.R.C. din Geneva, tradus şi legalizat sub nr. xx47/2001 la B.N.P. M.V. şi a certificatului de calitate de moştenitor nr. x emis la data de 21 octombrie 2002.

La data de 2 august 2001, între U.M.A. şi P.P.H. s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale autentificat sub nr. xx89, prin care P.P.H. a dobândit „drepturile succesorale privind bunurile lăsate şi existente pe teritoriul Statului Român de Prinţesa E.”.

Ulterior, la data de 5 noiembrie 2002, s-a încheiat între P.P.H., prin mandatar I.I., pe de o parte şi C.G. şi C.T., pe de altă parte, contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. xx97, având ca obiect „cedarea drepturilor litigioase asupra terenului în suprafaţa de 52 ha situat în Bucureşti (...) teren dobândit de cedent conform contractului de vânzare - cumpărare de drepturi succesorale autentificat sub nr. xx89/2001”.

La data de 28 martie 1941, în baza Decretului - Lege nr. 854, publicat în M.Of. nr. 76 din 30 martie 1941 şi emis de Mareşalul Ion Antonescu, s-a dispus exproprierea fără nicio indemnizaţie şi trecerea în proprietatea statului a mai multor bunuri care au aparţinut E.L., printre care şi terenul (59 ha), cumpărat de la G.H. şi alţii cu actul autentificat sub nr. xxx78/1938.

Reclamanţii au susţinut că, astfel cum rezultă din adresa emisă de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor (în prezent Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale) şi Protocolul încheiat la data de 13 aprilie 2000 între Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi S.R.I., terenul se află în proprietatea Statului Român, fiind dat în administrarea SRI. Având în vedere această împrejurare, prin raportare la dispoziţiile art. 3 pct. 81 din Hotărârea nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice şi art. 12 din Legea nr. 213/1998, calitatea procesual pasivă în prezentul litigiu revine pârâţilor chemaţi în judecată.

Au mai precizat reclamanţii că îşi întemeiază cererea pe dreptul comun, întrucât nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, având în vedere că în sfera de aplicare a acestui act normativ se circumscriu numai imobilele naţionalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Reclamanţii au învederat că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile niciunei alte legi de reparaţie, intrată în vigoare anterior sau ulterior anului 1989, astfel că prezenta cerere urmează a fi soluţionată în conformitate cu dispoziţiile dreptului comun aplicabil în materia revendicării, urmând ca instanţa să verifice temeinicia titlului statului privitor la bunul în litigiu, respectiv să examineze şi să califice dispoziţiile Decretului - Lege nr. 854/1941

prin care a fost expropriat imobilul în litigiu, în raport de justificarea cauzei de utilitate publică pentru care a operat exproprierea şi în raport de lipsa oricărei juste şi prealabile despăgubiri a fostei proprietare E.L.

Edictarea Decretului - Lege nr. 854/1941 s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor cuprinse în art. 481 C.civ., care prevedeau că „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabila despăgubire”. Aceste dispoziţii nu au fost niciodată abrogate de la momentul intrării în vigoare a Codului civil şi până în prezent, fiind în fiinţă inclusiv la data adoptării Decretului - Lege nr. 854/1941, ceea ce înseamnă că acest act normativ a fost emis cu încălcarea principiilor fundamentale de drept civil privind ocrotirea dreptului real de proprietate.

Reclamanţii au arătat că titlul statului, reprezentat de Decretul - Lege nr. 854/1941, act normativ abuziv şi nelegal, nu a operat în condiţii de legalitate transferul dreptului de proprietate de la autoarea lor la Statul Român, preluarea imobilului fiind, de fapt şi de drept, o preluarea exclusivă a folosinţei bunului. Astfel, analizând şi comparând natura juridică a titlului statului şi a titlului lor, rezultă în mod evident că reclamanţii au dobândit imobilul revendicat de la adevăratul proprietar, respectiv de la P.P.H., care la rândul său dobândise dreptul de proprietate asupra bunului în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale în materie de la U.M.A., care la rândul său a moştenit bunul de la fosta proprietară E.L., în timp ce titlul statului constă într-un act normativ abuziv şi nelegal, care nu a avut ca efect decât preluarea samavolnică a posesiei asupra bunului, iar nu desfiinţarea, în vreunul din modurile permise de lege, a titlului de proprietate al E.L.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 - 482 C.civ.

Pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă.

Pârâtul S.R.I. a formulat, la rândul său, întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; în apărare a invocat dobândirea imobilului de către Statul Român prin uzucapiune şi a solicitat respingerea cererii astfel cum a fost formulată.

A mai arătat pârâtul că, din datele existente, rezultă că imobilul deţinut în administrare la adresa din Bucureşti, are o suprafaţă de 7.256 mp, astfel cum a fost preluat prin H.G. nr. 176/2000 privind transmiterea unui imobil, proprietate publică a statului, din administrarea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei în administrarea SRI. Acelaşi imobil a fost identificat după efectuarea măsurătorilor cadastrale ca având o suprafaţă totală de teren de 81.811 mp, din care suprafaţă ocupată efectiv de construcţii 4.360 mp. Prin urmare, dacă din probatoriul administrat reiese că imobilul supus revendicării este situat la locaţia menţionată se constată că SRI deţine aproximativ 14% din suprafaţa revendicată, ceea ce denotă o lipsă parţială a calităţii procesuale pasive a acestui pârât.

În şedinţa publică de la 7 decembrie 2011, Tribunalul Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, constatând că imobilul nu face obiectul unei legi speciale de reparaţie; de asemenea, a respins, ca neîntemeiată, şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, motivat de faptul că acţiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă extinctiv; instanţa a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi SRI şi a calificat uzucapiunea invocată drept apărare de fond.

La termenul din 26 septembrie 2012, pârâtul SRI a formulat cerere de arătare a titularului dreptului, prin care a indicat ca titular al dreptului ce constituie obiect al judecăţii pe Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de proprietar al imobilului.

Tribunalul a respins cererea ca fiind tardiv formulată faţă de dispoziţiile art. 65 alin. (1) C.proc.civ., constatând, totodată, şi că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice este deja parte în proces, fiind chemat în judecată prin cererea introductivă.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu a depus întâmpinare, însă, la termenul din 19 decembrie 2012, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune doar în privinţa cererii de despăgubiri. Reclamanţii au precizat că este tardiv formulată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune faţă de dispoziţiile art. 2513 NCC.

La data de 19 septembrie 2012, urmare efectuării expertizei topo-cadastrale, reclamanţii au depus cerere precizatoare, prin care au arătat că solicită obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri echivalente cu valoarea de circulaţie a terenului în litigiu, întrucât terenul este ocupat în întregime, nefiind posibilă restituirea în natură.

Prin sentinţa civilă nr. 2393 din 21 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia tardivităţii invocării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunea în despăgubiri, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în despăgubiri şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi SRI şi a respins acţiunea promovată în contradictoriu cu aceşti pârâţi ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţi împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a reţinut că acţiunea în revendicare este o acţiune formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului care se pretinde proprietar al bunului revendicat. Or, prin Decretul - Lege nr. 854/1941 imobilul în litigiu a fost expropriat şi trecut în proprietatea statului, acesta fiind şi în prezent, la momentul revendicării, titular al dreptului de proprietate asupra bunului, după cum reiese din cuprinsul H.G. nr. 176/2000 privind transmiterea unui imobil proprietate publică a statului din administrarea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei în administrarea SRI.

Pentru aceleaşi considerente, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi SRI şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că prin Decretul - Lege nr. 854/1941 au trecut în proprietatea statului o serie de bunuri imobile aparţinând E.L., printre care şi imobilul – teren (59 ha) cu toate construcţiile şi instalaţiile, cumpărat de la G.H. şi alţii, cu actul autentificat sub nr. xxx78/1938. Deşi la dosar nu a fost depus acest înscris, s-a avut în vedere că actul prin care E.L. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 52 ha a fost transcris sub nr. xx89/1938 în registrul de transcripţiuni al fostului Tribunal Ilfov, Secţia Notariat, astfel cum rezultă din copia filei corespunzătoare din registru, eliberată de Arhivele Naţionale.

Imobilul a fost identificat prin expertiza topografică întocmită de expert tehnic judiciar D.A., pe baza planului întocmit de Serviciul Topografic al Armatei din anul 1938 şi a planului parcelar din zona pădurii Băneasa, concluziile raportului fiind în sensul că terenul avea o suprafaţă de 52 ha.

La data de 29 iunie 1977 a decedat E.L., rămânând ca unică moştenitoare - legatar universal – U.M.A., conform certificatului de calitate de moştenitor nr. x/2002 eliberat de B.N.P. V.C. în baza testamentului întocmit la data de 24 octombrie 1966, înregistrat sub nr. xx1/977 la notarul J.R.C. în Geneva.

Prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale autentificat sub nr. xx89/2001, U.M.A. a vândut către P.P.H. drepturile succesorale privind bunurile lăsate şi existente pe teritoriul Statului Român de Prinţesa E., iar, prin contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. xx97/2002, P.P.H., în calitate de cedent, a cedat reclamanţilor C.G. şi C.T. drepturile litigioase asupra terenului în suprafaţă de 52 ha din Bucureşti.

Prin urmare, a constatat tribunalul, reclamanţii din prezenta cauză nu au un titlu de proprietate asupra bunului revendicat, aceştia având calitatea de cesionari ai drepturilor litigioase privind imobilul şi nu de titulari ai dreptului de proprietate dedus judecăţii, prin contractul de cesiune reclamanţii dobândind doar drepturile litigioase legate de bun, nu şi vreun drept real asupra bunului. În baza contractului de cesiune reclamanţii cesionari ar fi putut interveni în procesul început de titularul dreptului dedus judecăţii, însă nu pot invoca dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu.

În privinţa cererii de revendicare, tribunalul a reţinut că imobilul a fost preluat de stat în baza unui act valabil, decret - lege, emis de Generalul Ion Antonescu, în baza prerogativelor conferite de Decretul nr. 3072/1940 şi în condiţiile în care a fost suspendată Constituţia României, prin Legea nr. 510/1940; imobilul se află şi în continuare în proprietatea publică a statului, măsura exproprierii nefiind anulată prin vreun act emis ulterior de regimul instaurat după anul 1944.

Tribunalul a înlăturat susţinerea reclamanţilor potrivit căreia imobilul a reintrat în patrimoniul fostului proprietar, E.L., prin adoptarea Legii nr. 641/1944 pentru abrogarea măsurilor legislative anti-evreieşti, apreciind că aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile în cauză. Din cuprinsul actului de preluare a bunurilor imobile ce au aparţinut E.L. nu rezultă că exproprierea a fost determinată de originea etnică a acesteia.

În consecinţă, reţinând că în cauză statul justifică un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat, în timp ce reclamanţii nu au făcut dovada unui titlu în baza căruia să fi dobândit un drept de proprietate asupra bunului, tribunalul a constatat că nu este întemeiată cererea de revendicare formulată potrivit dispoziţiilor art. 480 C.civ.

În acelaşi timp, tribunalul a statuat că imobilul în litigiu, preluat de stat în anul 1941, nu face obiectul unei legi de reparaţie specială; or, astfel cum s-a arătat în jurisprudenţa C.E.D.O., Convenţia lasă la latitudinea statelor semnatare adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Instanţa de fond a apreciat, faţă de situaţia de fapt reţinută, că reclamanţii nu au un bun apt de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană ; în speţă, reclamanţilor nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească şi nici nu poate fi recunoscut un astfel de drept, faţă de calitatea acestora de cesionari ai drepturilor litigioase în legătură cu bunul şi nu de dobânditori ai vreunui drept real asupra bunului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii.

Prin încheierea de şedinţă de la 16 iunie 2014, curtea de apel a constatat transmisiunea calităţii procesuale de apelant asupra reclamantului C.G. şi, pe cale de consecinţă, reclamanta C.T. a fost scoasă din cauză; instanţa a constatat, totodată, că intimaţii pârâţi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi SRI nu au calitate procesuală pasivă în cauză. A fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie în nume propriu formulată de P.P., nefiind îndeplinite prevederile art. 50 alin. (3) C.proc.civ.

La termenul de judecată de la 13 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie accesorie formulată de SRI, constatând neîndeplinirea dispoziţiilor art. 49 alin. (1) şi (3) C.proc.civ.

Instanţa de apel a reţinut că, la data de 19 septembrie 2012, reclamanţii au depus o cerere precizatoare a acţiunii, prin care au arătat că solicită obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri echivalente cu valoarea de circulaţie a terenului în litigiu, întrucât imobilul este ocupat în întregime, nefiind posibilă restituirea în natură.

În cauză, SRI, care a avut la fond calitatea de pârât, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţie ce a fost admisă, în această privinţă existând autoritate de lucru judecat, întrucât soluţia nu a fost atacată. De altfel, acesta a fost şi motivul pentru care la termenul de judecată din 16 iunie 2014 această parte a fost scoasă din cauză.

Prin urmare, curtea a reţinut că SRI nu justifică interesul în promovarea unei cereri de intervenţie accesorie în raport de obiectul cererii deduse judecăţii şi de poziţia procesuală avută în calitate de pârât la instanţa de fond.

Prin decizia civilă nr. 512/A din 8 decembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul.

În considerentele hotărârii, instanţa de apel a reţinut că actul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. xx97/2002 încheiat între P.P.H., în calitate de cedent şi C.G. şi C.T., în calitate de cesionari, este, în fapt, un contract de cesiune de drepturi succesorale, respectiv de cesiune a drepturilor dobândite de cedentul P.P.H. de la autoarea acestuia U.M.A.

Raportat la dispoziţiile art. 977, 978 C.civ., întrucât la data încheierii contractului pe rolul instanţelor de judecată nu exista niciun litigiu referitor la drepturile succesorale ale E.L., văzând şi voinţa părţilor în sensul cedării drepturilor subiective civile privind bunurile moştenite de la E.L. de către U.M.A. şi transmise prin contract cedentului P.P.H., instanţa de apel a apreciat că reclamantul este beneficiarul cesiunii de drepturi subiective civile privitoare la imobil - teren în suprafaţă de 52 ha situat în Bucureşti, bun ce face parte din „bunurile lăsate şi existente pe teritoriul Statului Român de către Prinţesa E.”.

În consecinţă, a constatat tribunalul, contractul autentificat sub nr. xx97/2002 a privit exclusiv transmiterea dreptului deţinut de cedent asupra terenului din prezentul litigiu, respectiv a dreptului real subiectiv şi patrimonial de natură a conferi cesionarilor posibilitatea revendicării în natură a imobilului teren sau, alternativ, în situaţia în care acest lucru urma a se dovedi imposibil de realizat, de obţinere a despăgubirilor aferente. Prin sintagma „bunuri lăsate … pe teritoriul Statului Român de Prinţesa E.” se înţelege toate bunurile care au aparţinut patrimoniului E.L. şi de care aceasta a fost deposedată, prin expropriere, bunuri rămase pe teritoriul Statului Român la data plecării acesteia în exil; de asemenea, se înţelege acele bunuri care au fost deţinute cu titlu de proprietar de E.L. şi care mai erau în fiinţă la data întocmirii actului analizat.

Ca atare, în mod greşit a reţinut prima instanţă că reclamantul are calitatea de cesionar de drepturi litigioase privind imobilul şi nu de dobânditor de drept real subiectiv patrimonial asupra imobilului teren ce face obiectul litigiului de faţă ca urmare a transferului operat în baza „contractului de drepturi litigioase”, fără a avea şi un titlu de proprietate asupra acestui bun.

Instanţa de apel a mai constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român în baza Decretului - Lege nr. 854/1941 promulgat prin Legea nr. 263/1941, prin care au fost expropriate toate „proprietăţile imobiliare” ale E.L., precum şi creanţele de orice natură care au făcut parte din patrimoniul acesteia.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 6 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998, curtea a reţinut, contrar susţinerilor apelantului, că instanţele de judecată nu pot cenzura acte normative individuale sau nu emise de autorităţile Statului Român prin care au fost preluate, expropriate, bunuri imobile într-o perioadă anterioară regimului comunist în condiţiile în care statul nu a edictat legi speciale de reparaţie. În prezent, Decretul - Lege nr. 854/1941 nu a fost declarat nelegal. În consecinţă, nu poate fi supusă unui control de legalitate politica legislativă a Statului Român într-o perioadă anterioară regimului comunist, în condiţiile în care circumstanţele istorice ale epocii reflectă în sine responsabilitatea autorităţii statale în situaţii istorice excepţionale descrise chiar de către apelant şi care au condus la edictarea unor acte normative precum Decretul - Lege nr. 854/1941.

În mod excepţional, ca o formă de reparaţie istorică în raport cu regimul abuziv comunist, legiuitorul român modern a declarat in integrum nulitatea decretelor de expropriere emise între 1945 şi 1989 şi, în acest fel, a dat consistenţă garanţiilor democratice acordate dreptului de proprietate odată cu adoptarea Constituţiei din 1991.

În concluzie, a învederat instanţa de apel, pe calea acţiunii civile nu poate fi revendicat imobilul de la însăşi posesorul proprietar - Statul Român. Or, dacă acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie prin care se apără dreptul de proprietate împotriva posesorului neproprietar, ea nu este admisibilă atâta timp cât nu se aplică regula „actori incumbit probatio” înscrisă în art. 1169 C.civ. Fără tăgadă, proba proprietăţii trebuie să se facă după cum rezultă din actul juridic al exproprierii emis ulterior actului prin care reclamantul a dobândit proprietatea şi care, în acest fel, face dovada proprietăţii statului.

În acest context, jurisprudenţa CEDO citată de apelant, potrivit cu care în ipoteza imposibilităţii restituirii în natură a bunului, motivată inclusiv pe absenţa unei hotărâri judecătoreşti anterioare de restituire expresă a bunului, trebuie recunoscut reclamanţilor dreptul de creanţă constând în dreptul la despăgubire pentru imobilul nerestituit, nu poate fi aplicată prezentei speţe, întrucât vizează situaţia imobilelor naţionalizate în perioada 1945 - 1989.

Pe de altă parte, a apreciat instanţa de apel, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei, iar Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul.

Totodată, intervenientul SRI a formulat recurs împotriva încheierii de şedinţă din 13 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată.

Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recurentul - reclamant a arătat, în primul rând, că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998. Astfel, a precizat acesta, este nelegal considerentul instanţei de apel potrivit cu care instanţele de judecată nu pot cenzura actele normative individuale emise de autorităţile Statului Român, prin care au fost expropriate bunuri imobile într-o perioadă anterioară regimului comunist, câtă vreme nu au fost edictate legi speciale de reparaţie. Or, conform art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, instanţa civilă învestită cu soluţionarea acţiunii în revendicare având ca obiect bunuri preluate de stat are obligaţia de a dezlega cu prioritate, ca o chestiune prejudicială, dacă titlul de preluare al statului este sau nu valabil, în acest sens fiind şi practica unitară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Dispoziţiile legale citate autorizează instanţele să analizeze valabilitatea titlului statului, indiferent de natura titlului şi de perioada în care a avut loc preluarea, neavând relevanţă dacă titlul de preluare a bunului revendicat îl reprezintă o hotărâre judecătorească, un act administrativ sau un act normativ, cum este cazul de faţă.

În sprijinul susţinerilor de mai sus, recurentul-reclamant a făcut trimitere, în principal, la doctrină, dar mai ales la practica unitară a instanţei supreme, invocând decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, toate anexate recursului.

Totodată, recurentul-reclamant a solicitat instanţei respectarea şi aplicarea directă a principiului de drept european privind securitatea jurisprudenţială sau certitudinea jurisdicţională, precum şi a dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. În opinia sa, potrivit acestui principiu nu pot fi ignorate cerinţele unei proceduri echitabile, astfel cum acestea sunt garantate de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (în cauza Beian c. României; cauza Ştefan şi Ştef c. României; cauza Tutor Tudor c. României; cauza Ştefănică c. României).

Recurentul-reclamant a susţinut, în al doilea rând, că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. A arătat că, analizându-se textul de lege citat, rezultă că legiuitorul a impus mai multe criterii de verificare a validităţii titlului statului, care, pentru declararea valabilităţii acestui titlu, trebuie îndeplinite cumulativ, aşa încât neîntrunirea fie şi numai a unuia dintre acestea face ca titlul statului să nu fie valabil.

A precizat că imobilul în litigiu a fost expropriat în temeiul Decretului - Lege nr. 854/1941, promulgat prin Legea nr. 263/1941, exproprierea fiind făcută fără plata vreunei despăgubiri şi fără a fi fost justificată, în prealabil, o cauză de utilitate publică, aspecte recunoscute expres în actul normativ analizat, dar şi în Raportul nr. 23771/1941 al Ministrului de Stat care a stat la baza adoptării decretului în cauză. Ca atare, în opinia recurentului-reclamant, analiza titlului statului trebuie să pornească de la împrejurarea că Decretul - Lege nr. 854/1941 a fost adoptat în timpul dictaturii militare a Generalului Ion Antonescu împreună cu mai multe decrete şi legi antisemite. Totodată, este esenţial în analiza propusă a se reţine că, la data emiterii Decretului - Lege nr. 854/1941, Constituţia României din 1938 era suspendată, astfel cum rezultă din Decretul nr. 3052/1940, aprobat prin Legea nr. 510/1940. Or, în condiţiile suspendării legii fundamentale, Codul civil din 1864, legea organică învestită cu forţă juridică inferioară Constituţiei, dar superioară celorlalte norme juridice, era singura lege care, alături de Legea nr. 1378/1864, reglementa, la data emiterii Decretului - Lege nr. 854/1941, regimul juridic al proprietăţii şi garantarea respectării acestuia. Actul normativ de naţionalizare a bunurilor E.L. a fost un act normativ individual, care, potrivit teoriei dreptului, nu putea modifica o lege organică şi nici nu putea dispune în contra acesteia, afară doar dacă era asumat caracterul nelegal al acestuia.

Prin urmare, a susţinut recurentul-reclamant, toate argumentele de mai sus conduc la concluzia că Decretul - Lege nr. 854/1941 a fost ilegal, emis cu încălcarea art. 481 C.civ., ceea ce înseamnă, din perspectiva art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, că titlul sub care statul a preluat bunul a fost nevalabil.

Recurentul - reclamant a solicitat ca, în situaţia în care se va aprecia că exproprierea bunului în litigiu a fost făcută pentru cauză de utilitate publică, instanţa de recurs să reţină că nu doar dispoziţiile art. 481 C.civ. au fost încălcate prin decretul de expropriere, ci şi prevederile Legii speciale nr. 1378/1864 pentru expropriere în caz de utilitate publică. Astfel, analizându-se situaţia de fapt prin prisma art. 1, 20, 69 şi urm., 75 din Legea nr. 1378/1864 trebuie constatat că nu a fost urmată niciuna dintre procedurile instituite de acest act normativ. Pe cale de consecinţă, Statul Român a preluat şi a deţinut imobilul fără titlu valabil de proprietate, dat fiind că preluarea s-a făcut cu încălcarea normelor citate, context în care considerentul instanţei de apel, potrivit cu care preluarea s-a făcut în baza unui act care se bucură de prezumţia de legalitate, este el însuşi nelegal.

Totodată, a mai arătat recurentul-reclamant, potrivit legislaţiei în vigoare la data emiterii Decretului - Lege nr. 854/1941, preluarea de drept a proprietăţilor private, fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire mai putea fi dispusă în temeiul Legii nr. 254/1941, adoptată cu o zi înaintea emiterii decretului de expropriere a bunurilor E.L. Conform art. 1 din lege, imobilele urbane, proprietatea evreilor erau trecute de plin drept în patrimoniul statului. Or, este de notorietate că E.L. a fost evreică, fiind născută din părinţi evrei.

Este de netăgăduit, de asemenea, că Decretul - Lege nr. 854/1941 a fost adoptat imediat după intrarea în vigoare a Decretului - Lege nr. 853/1941 care a privit exproprierea, administrarea de către stat şi revinderea proprietăţilor evreieşti din mediul urban ne-evreilor. Este adevărat că din cuprinsul Decretului - Lege nr. 854/1941 nu rezultă explicit că exproprierea a fost făcută pe criterii etnice, respectiv pentru apartenenţa E.L. la religia mozaică, dar la fel de adevărat este că acest act de persecuţie nu era străin de apelativul dat de presa din epocă E.L. şi nici de relaţia acesteia cu Regele C. În aceste condiţii, a menţionat recurentul-reclamant, cel de-al doilea posibil temei în baza căruia a avut loc exproprierea bunului în litigiu, respectiv Legea nr. 254/1941 şi Decretul - Lege nr. 854/1941 raportat la Legea nr. 1378/1864, nu putea conduce la o preluare cu titlu valabil a bunului, toate actele normative anti-evreieşti fiind declarate nelegale încă din aceea epocă, prin Legea nr. 641/1944 pentru abrogarea măsurilor legislative antisemite. Prin urmare, intrând în categoria actelor normative prevăzute la art. 1 din Legea nr. 641/1944, rezultă că Decretul - Lege nr. 854/1941 a fost abrogat, ca nelegal, încă din 1944, împrejurare care simplifică misiunea instanţelor actuale de stabilire a nevalabilităţii actului de preluare, o concluzie contrară fiind flagrant nelegală.

De altfel, a mai susţinut recurentul-reclamant, datorită autorităţii interpretative a hotărârilor pronunţate de CEDO, obligatorie pentru statele semnatare ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, instanţele trebuie să aibă în vedere că nu este suficientă o declaraţie a legii pentru ca bunul să fie transferat din proprietatea privată în domeniul public al statului, fiind necesar un titlu valabil de preluare a imobilului, deoarece simpla declaraţie a legii sau destinaţia publică nu creează domeniu public, ci numai titlurile de proprietate având această aptitudine. Prin urmare, nu este suficient să se invoce Decretul - Lege nr. 854/1941 şi să se statueze că terenul în litigiu face parte din domeniul statului, dacă nu există un titlu legal de preluare a imobilului.

În al treilea rând, recurentul-reclamant a criticat hotărârea recurată pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. A învederat că, avându-se în vedere că singura lege specială de reparaţie pentru persoanele deposedate de bunuri imobile intravilane, Legea nr. 10/2001, priveşte doar bunurile preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, rezultă că revendicarea imobilului în litigiu poate fi făcută în temeiul normelor generale de drept, respectiv a prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 raportat la dispoziţiile art. 481 C.civ.

În opinia recurentului-reclamant, conform practicii unitare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în interpretarea şi aplicarea textului de lege de mai sus, instanţa supremă a statuat că Legea nr. 213/1998 reprezintă, alături de dispoziţiile art. 480 C.civ., dreptul comun în materia revendicării bunurilor imobile preluate fără titlu valabil de către Statul Român şi care nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Aşadar, regimul juridic al cererii formulate de reclamant este acela al unei acţiuni în revendicare pe calea dreptului comun întemeiată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C.civ., în cadrul căreia, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, acesta a făcut dovada că este proprietarul terenului.

Pe cale de consecinţă, motivarea instanței de apel, potrivit cu care imobilul de faţă nu poate fi revendicat pe calea acţiunii civile de la posesorul proprietar - Statul Român, este nelegală, pe de o parte, pentru că statul nu poate fi, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, calificat ca fiind un proprietar de drept al bunului câtă vreme l-a dobândit în baza unui titlu nevalabil (Decretul - Lege nr. 854/1941), emis cu încălcarea normelor în vigoare la aceea dată (art. 481 C.civ.) şi, pe de altă parte, pentru că, neintrând sub incidenţa niciunei legi speciale de reparaţie, imobilul poate face obiectul unei acţiuni de revendicare întemeiate pe dreptul comun.

Recurentul-reclamant a precizat că în situaţia în care legile speciale nu sunt aplicabile imobilului de faţă, singura sa opţiune este acţiunea formulată în temeiul dreptului comun, cu invocarea art. 6 din Legea nr. 213/1998, caz în care instanţele trebuie să analizeze cererea pe fond, deoarece, altfel, s-ar ajunge la încălcarea standardelor unui proces echitabil şi a accesului la justiţie, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie (cauzele Brumărescu c. României şi Vasilescu c. României). Aceeaşi concluzie juridică se regăseşte, potrivit susţinerilor acestei părţi, şi în Deciziile nr. 53/2007 şi nr. 33/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, instanţa supremă stabilind în clar că, referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ., recurentul-reclamant a menţionat că decizia recurată este întemeiată pe motive contradictorii.

În opinia sa, conform celor arătate în considerente, instanţa de apel a admis primele trei critici din apel, ceea ce înseamnă că a admis motivul de apel prin care reclamantul a criticat hotărârea instanţei de fond care a statuat că partea în cauză nu ar deţine un titlu de proprietate asupra bunului în litigiu. Prin urmare, din punctul de vedere al instanţei de apel reclamantul are un titlu de proprietate asupra bunului revendicat, acesta fiind conferit de contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. xx97/2002, care, în drept, este un contract de cesiune de drepturi succesorale, alături de celelalte acte anterioare, începând cu actul de vânzare-cumpărare nr. xxx78/1938, prin care E.L. a cumpărat bunul şi continuând cu testamentul E.L. din 24 octombrie 1966, cu certificatul de calitate de moştenitor nr. x/2002, prin care M.U. a fost desemnată moştenitoare universală a bunurilor E.L., şi cu contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale autentificat sub nr. xx89/2001.

Aşadar, recunoaşterea de către instanţa de apel a împrejurării că reclamantul deţine un titlu asupra imobilului revendicat implică, de plano, recunoaşterea existenţei şi valabilităţii titlului de proprietate asupra bunului deţinut de autoare, respectiv a actului de vânzare-cumpărare nr. xxx78/1938. Acest considerent al instanţei de apel, a precizat recurentul-reclamant, este întemeiat, deoarece, din coroborarea dispoziţiilor legale ale art. 645 C.civ. cu cele ale art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, rezultă că dobândirea prin lege a unui bun imobil este valabilă câtă vreme actul normativ a fost dat cu respectarea normelor naţionale şi internaţionale la care România era parte, în vigoare la data emiterii actului de preluare. Cum Decretul - Lege nr. 854/1941 a fost emis cu încălcarea art. 481 C.civ. şi a Legii nr. 1378/1864, modificată prin Legea nr. 390/1937, acesta nu a produs efectele juridice scontate, respectiv nu a operat transferul dreptului de proprietate de la E.L. la Statul Român. În plus, actul de vânzare-cumpărare nr. xxx78/1938 nu a fost desfiinţat niciodată în condiţiile legii, nu s-a constatat a fi lovit de nulitate absolută sau relativă şi nici nu a fost rezoluţionat de părţile semnatare, ceea ce înseamnă că drepturile dobândite de E.L. au fost transmise, în mod valabil.

Cu toate acestea, a susţinut recurentul-reclamant, aceeaşi instanţă de apel a reţinut ulterior în considerente că acesta nu a făcut dovada dreptului de proprietate.

În atare condiţii, cele două considerente ale instanţei de apel sunt contradictorii. În plus, dacă primul considerent a fost motivat, trebuie observat că cel de-al doilea, prin care s-a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada titlului de proprietate, este, în fapt, o simplă afirmaţie, nedovedită şi nemotivată. Or, acest ultim considerent nemotivat încalcă dispoziţiile art. 261 C.proc.civ., ceea ce, raportat la prevederile art. 105 alin. (2) teza I C.proc.civ., poate duce la anularea totală sau parţială a hotărârii, deoarece dreptul la un proces echitabil presupune, în principiu, motivarea hotărârii.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în mod constant în jurisprudența sa că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, nu poate trece drept efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt în mod real ascultate, adică în mod concret şi corect examinate de instanţa sesizată, context în care, modul lapidar de redactare al motivării hotărârii atacate, în care nu se menționează argumentele care au condus la raţionamentul judecătorilor finalizat prin soluţia atacată, este de natură a conduce la nulitatea acesteia.

Recurentul-intervenient SRI a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost motivat, modificarea dispoziţiilor încheierii de şedinţă din 13 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apei Bucureşti, Secţia a IV-a civilă şi, pe cale de consecinţă, admiterea, în tot, a cererii de intervenţie accesorie astfel cum a fost formulată în raport de prevederile art. 64 alin. (4) C.proc.civ.

În motivarea recursului a susţinut că, faţă de dispoziţiile art. 61 C.proc.civ., în doctrină s-a stabilit că, pentru promovarea unei cereri de intervenţie accesorie în interesul uneia dintre părţi, terţul intervenient trebuie să justifice propriul interes pe care îl urmăreşte prin admiterea sau respingerea cereri principale. Prin urmare, terţul intervenient accesoriu intervine în proces nu pentru a obţine condamnarea unei părţi în propriul său profit, ci pentru a preveni compromiterea intereselor sale prin hotărârea ce urmează a fi pronunţată între părţile iniţiale. Intervenientul accesoriu, prin apărările pe care le face, urmăreşte ca instanţa să pronunţe o soluţie în favoarea părţii pentru care a intervenit; de aceea, natura juridică a intervenţiei accesorii este de apărare.

În speţă, interesul SRI de a interveni în cauza de faţă este justificat de calitatea sa de administrator al unei suprafeţe de teren de 72.156 mp, astfel cum rezultă din H.G. nr. 176/2000 privind transmiterea unui imobil proprietate publică a statului din administrarea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei în administrarea intervenientului.

Ministerul Finanţelor Publice exercită prerogativele dreptului de proprietate prin intermediul titularului dreptului de administrare, context în care, prin admiterea cererii de intervenţie accesorie, intervenientul are posibilitatea să protejeze dreptul de proprietate al statului, în calitatea acestuia de proprietar al terenului în litigiu.

În acest sens, având în vedere dispoziţiile art. 810 C.civ., interesul SRI, în calitate de titular al dreptului de administrare, vizează sprijinirea Statului Român în demersul său de apărare a unui drept legitim. Mai mult, necesitatea intervenţiei acestei părţi este dublată şi de faptul că pe terenul menţionat sunt edificate construcţii de importanţă strategică, dar şi reţele de comunicaţii şi utilităţi care deservesc clădirile amplasate pe acesta.

Recurentul-intervenient a mai arătat că, din punctul de vedere al naturii juridice a raporturilor care se stabilesc între stat şi beneficiarul dreptului de administrare, acestea sunt raporturi de administrare, iar darea în administrare a bunurilor proprietate publică beneficiarilor se face, de regulă, prin acte administrative cu caracter individual şi nu pe baza unor raporturi juridice de drept privat. Însăşi subiectele dreptului de administrare sunt înfiinţate prin acte individuale ale autorităţilor publice competente, potrivit legii, a le crea, la nivel central sau la nivel local, în scopul realizării unor interese publice sau în scopul îndeplinirii unor servicii publice. Constituit pe temeiul proprietăţii publice, ca natură juridică, dreptul de administrare este un drept erga omnes în raporturile de drept civil. Din moment ce dreptul de administrare îşi are sorgintea în dreptul de proprietate publică, el va avea aceleaşi caractere juridice ca şi acesta, anume este un drept inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

Recurentul-intervenient a învederat că, în cauză, sub aspect procedural, în raport de dispoziţiile art. 63 alin. (2) C.proc.civ., care prevăd că „intervenţia accesorie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor, în tot cursul judecăţii, chiar şi în căile extraordinare de atac”, toate condiţiile de admisibilitate sunt îndeplinite, impunându-se, aşadar, admiterea în principiu a cererii de intervenţie, în baza art. 64 alin. (2) din acelaşi act normativ.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurentul-intervenient a făcut trimitere la aspectele reliefate în întâmpinarea, notele de şedinţă şi celelalte apărări formulate până în aceasta etapă procesuală, care dovedesc, în opinia sa, dreptul de proprietate cuvenit Statului Român reprezentant prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin întâmpinare, recurentul-reclamant a solicitat respingerea recursului promovat de SRI, ca

inadmisibil şi, totodată, ca lipsit de interes, cu precizarea că nu pot fi avute în vedere susţinerile pe fondul cauzei formulate de recurentul-intervenient.

A arătat că persoana în favoarea căreia înţelege să intervină SRI, respectiv Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, nu a formulat recurs împotriva încheierii de şedinţă din data de 13 octombrie 2014, ceea ce, potrivit dispoziţiilor art. 56 C.proc.civ., duce la calificarea ca neavenită a căii de atac promovate de acest recurent.

De altfel, împotriva încheierilor de şedinţă din cadrul dosarului de apel se putea formula recurs, conform dispoziţiilor art. 52 alin. (2) C.proc.civ., doar odată cu fondul, iar nu separat de acesta. Or, SRI a declarat recurs exclusiv împotriva încheierii de şedinţă din data de 13 octombrie 2014, nu şi împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, ceea ce conduce la sancţiunea inadmisibilităţii recursului. În aceste condiţii, SRI nu îşi dovedeşte interesul judiciar în declararea prezentului recurs.

Lipsa de interes a SRI în promovarea recursului rezidă şi în legătură cu însăşi cererea de intervenţie accesorie formulată. Recunoscând că trebuie să justifice un interes propriu în calitatea sa de intervenient accesoriu SRI a arătat că interesul său de a interveni în cauza de faţă derivă din calitatea sa de administrator al terenului în suprafaţă de 81.811 mp, parte a terenului revendicat de reclamant, conform capătului unu de cerere din acţiunea introductivă. Însă, aşa cum rezultă din cererea precizatoare depusă de reclamant în dosarul de fond la data de 19 septembrie 2012, acesta a precizat că înţelege să solicite despăgubiri pentru imobilul în discuţie, ca urmare a imposibilităţii restituirii lui în natură, aspect ce a rezultat din expertiza topografică administrată.

Examinând decizia recurată în raport de excepţiile şi criticile formulate prin cele două recursuri exercitate în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurentul-reclamant a invocat prin întâmpinare, cât priveşte recursul exercitat de recurentul-intervenient, excepţia inadmisibilității acestei căi de atac, susţinând că persoana în favoarea căreia s-a intervenit în litigiul pendinte nu a declarat recurs împotriva încheierii de şedinţă de la 13 octombrie 2014, sens în care sunt aplicabile prevederile art. 56 C.proc.civ. Pe de altă parte, a susţinut recurentul-reclamant, încheierea de ședință din data de 13 octombrie 2014 putea fi recurată doar o dată cu fondul, iar nu separat de acesta, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 52 C.proc.civ.

Asupra acestei excepţii, Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamanţi în contradictoriu şi cu pârâtul SRI.

Prin sentinţa civilă nr. 2393 din 21 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât, instanţa de fond reţinând că o acţiune în revendicare nu poate fi formulată de proprietarul neposesor decât împotriva posesorului ce se pretinde proprietar al bunului revendicat, în cazul de faţă împotriva Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Această hotărâre a fost apelată doar de către reclamanţi.

În apel, potrivit încheierii de şedinţă din data de 13 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie accesorie formulată de SRI, constatând că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 49 alin. (1) şi (3) C.proc.civ.

Împotriva acestei încheieri a exercitat calea de atac a recursului intervenientul SRI, susţinând că justifică un interes în promovarea cererii de intervenţie accesorie.

Potrivit art. 49 alin. (1) şi (3) C.proc.civ., „Oricine are interes poate interveni într-o pricină ce urmează între alte persoane”, intervenţia fiind „în interesul uneia din părţi atunci când sprijină numai apărarea acesteia”.

Conform art. 52 alin. (1) şi (3) C.proc.civ., „După ascultarea părţilor şi a celui care intervine, instanţa va hotărî asupra încuviinţării în principiu a intervenţiei”, iar „Încheierea nu se poate ataca decât o dată cu fondul”.

Dispoziţiile art. 56 C.proc.civ. sunt în sensul că „Apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia din părţi se socoteşte neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăşi apel sau recurs”.

În speţă, reţine Înalta Curte, criticile recurentului-reclamant referitoare la excepţia invocată sunt vădit nefondate.

Astfel, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 56 C.proc.civ., în sensul socotirii căii de atac exercitate de cel care intervine în interesul uneia din părţi ca neavenită, cum susţine recurentul-reclamant, este necesar ca în prealabil cererea de intervenţie accesorie să fie admisă în principiu, conform art. 52 alin. (1) C.proc.civ.

Intervenientul, în cazul de faţă SRI, căruia instanţa de apel nu i-a admis în principiu cererea de intervenţie, considerând că nu justifică un interes legitim, este îndreptăţit a formula recurs împotriva soluţiei pronunţate prin încheierea de şedinţă de la 13 octombrie 2014, motivele de recurs fiind însă limitate doar la modalitatea de rezolvare a cererii sale, fără ca acesta să poată dezvolta critici asupra fondului dedus judecăţii, respectiv, în situaţia de faţă, cât priveşte acţiunea în revendicare/acordare despăgubiri promovată de reclamanţi.

Astfel spus, cât timp intervenientul nu a dobândit calitatea de parte în cauză, acesta poate contesta hotărârea instanţei ce a soluţionat cererea de intervenţie, în condiţiile enunţate anterior, încheierea neputând fi atacată decât o dată cu fondul, potrivit art. 52 alin. (2) C.proc.civ. Încheiere este una interlocutorie, sens în care instanţa care a pronunţat-o nu mai poate reveni asupra ei. Acest fapt însă nu limitează accesul părţii care a formulat o cerere de intervenţie accesorie respinsă în principiu la exercitarea căii de atac prevăzute de lege.

În cauza de faţă, mai reţine Înalta Curte, recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă de la 13 octombrie 2014 a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă la data de 17 octombrie 2014, anterior pronunţării deciziei civile nr. 512 din 8 decembrie 2014 dată asupra fondului, fără însă ca în litigiul pendinte să se fi întrerupt ori prelungit cursul judecăţii.

În aceste condiţii, nu a existat vreo vătămare ce s-ar fi putut produce în persoana recurentului-reclamant C.G., de natură a conduce la aplicarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C.proc.civ. în privinţa căii de atac exercitate de recurentul-intervenient. Cel mult, formularea recursului împotriva încheierii menţionate cu încălcarea dispoziţiilor legale invocate de recurentul-reclamant, în lipsa unei vătămări dovedite, ar fi putut avea doar consecinţe administrative, care însă nu se impune a fi verificate de instanţa de recurs la acest moment.

Faţă de considerentele deja expuse, Înalta Curte a respins, ca nefondată excepţia inadmisibilității privind recursul declarat de intervenient.

Referitor la excepţia lipsei de interes invocată de recurentul reclamant în legătură cu formularea aceluiaşi recurs, Înalta Curte apreciază că în cazul de faţă condiţia menţionată trebuie analizată în raport de poziţia procesuală pe care intervenientul SRI încerca să o dobândească în cauză.

Se reţine astfel că cerinţa interesului trebuie îndeplinită nu numai la formularea unei cereri în faţa instanţei de judecată, ci şi în legătură cu toate formele procedurale care alcătuiesc conținutul acţiunii (apărări, exercitarea căilor de atac, etc.).

În situaţia de faţă, interesul în exercitarea unei căi de atac, determinat în speţă de respingerea cererii de intervenţie accesorie, nu trebuie confundat cu interesul şi dreptul invocat pe care intervenientul accesoriu trebuie să-l justifice în condiţiile art. 49 alin. (1) şi (3) raportat la art. 52 alin. (1) C.proc.civ.

Cum în cauză recurentul-intervenient tinde la a dobândi calitatea de parte prin admiterea căii de atac a recursului formulat împotriva încheierii de ședință de la 13 octombrie 2014, excepţia lipsei de interes invocată de recurentul-reclamant în legătură cu acest recurs este nefondată şi urmează a fi respinsă.

Cât priveşte recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva deciziei civile nr. 512/2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

În primul rând, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recurentul-reclamant a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Potrivit acestui text de lege, „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. (2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. (3) Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului”.

Recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare astfel promovată potrivit dreptului comun are obligaţia de a dezlega cu prioritate, ca o chestiune prejudicială, indiferent dacă s-a solicitat sau nu în mod expres, dacă titlul de preluare a imobilului de către stat este valabil sau nu, în acest sens fiind şi practica unitară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte reţine, cu titlu general, că art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia prevede pentru prima dată condiţiile pe care legiuitorul român le-a impus pentru ca un bun să aparţină domeniului public sau privat al statului ori al unităților administrativ-teritoriale în ceea ce priveşte aceste categorii de bunuri; aceste condiţii sunt în deplin acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, ca şi cu legislaţia din perioada în care a avut loc dobândirea de către stat a bunurilor respective, şi anume intervalul 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Mai reţine că art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 are caracterul unei condiţionări legale a apartenenţei bunurilor preluate de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 la domeniul public sau la domeniul privat al statului.

Astfel cum s-a statuat prin decizia Curţii Constituţionale nr. 264 din 19 decembrie 2000, „Este constituţional ca Parlamentul să fi optat pentru soluţia cuprinsă în textul criticat pentru neconstituţionalitate [cu referire la art. 6 alin.(1) din Legea nr. 213/1998] şi să considere, în mod indirect, că bunurile care nu au intrat în temeiul unui titlu valabil în proprietatea statului să nu fie incluse în domeniul public sau privat al statului şi astfel să poată fi revendicate de către cei de la care au fost preluate în mod abuziv, aşa cum prevede alin. (2) al art. 6”.

Totodată, Înalta Curte învederează că alin. (2) şi (3) ale art. 6 din lege consacră competenţa instanţelor

judecătoreşti în soluționarea acţiunilor în revendicare privind imobile preluate fără titlu, inclusiv prin violenţă, pentru perioada anterior indicată, şi, totodată, recunosc competenţa instanţelor judecătoreşti de a stabili validitatea titlului de trecere a unor bunuri în proprietatea statului, fără de care nu le poate fi acceptată competenţa de a statua în acţiunile în revendicare.

Se observă, aşadar, că a reprezentat o opţiune a legiuitorului român modul în care au fost determinate condiţiile de îndeplinirea cărora depinde apartenenţa bunurilor la domeniul public sau privat al statului, precum şi modul în care au fost stabilite criteriile de apreciere a valabilităţii titlurilor prin care bunurile au fost dobândite, pe baza raportării acestora la cadrul constituţional şi legal în vigoare la data preluării bunurilor de către stat.

Faţă de cele arătate anterior, Înalta Curte constată că art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 fixează reperele pe baza cărora instanţele care aplică acest act normativ trebuie să stabilească valabilitatea titlului prin care bunurile au fost trecute în proprietatea statului. Conform art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, instanţele judecătoreşti sunt competente a stabili valabilitatea titlului prin care statul a dobândit bunuri în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, normă de drept care este în concordanță cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora competenţa instanţelor de judecată este stabilită de lege.

Aşadar, examinarea valabilităţii titlului statului prin prisma dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 este condiţionată de faptul preluării imobilului de către stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sens în care, în litigiul de faţă, instanţele de judecată nu ar putea cenzura, din această perspectivă, acte normative de preluare emise de autorităţile Statului Român în perioada anterioară regimului comunist, în condiţiile în care nu au fost edictate legi speciale de reparaţie pentru imobilele preluate.

În speţă, în mod corect instanţa de apel a interpretat şi aplicat coroborat dispoziţiile art. 6 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998 şi a statuat că, atât timp cât Decretul - lege nr. 854/1941 nu a fost declarat anterior nelegal (actul în baza căruia imobilul revendicat a fost preluat de Statul Român), nu pot fi supuse controlului de legalitate normele legislative emise într-o perioadă anterioară regimului comunist, înainte de 6 martie 1945.

În această situaţie, decretul contestat de recurentul-reclamant se bucură pe deplin de prezumţia de legalitate şi face dovada proprietăţii Statului Român asupra imobilului în litigiu.

Înalta Curte, mai observă că, în speţa de faţă, recurentul-reclamant invocă practica unitară a instanţei supreme în legătură cu domeniul de aplicare a art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, însă constată că partea în cauză a depus la dosar hotărâri judecătoreşti ce vizează problema imobilelor preluate de stat în perioada de referinţă menţionată, 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi o singură decizie în care se recunoaşte posibilitatea verificării valabilităţii titlului statului prin raportare la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 pentru un imobil ce a făcut iniţial obiectul Decretului - Lege nr. 2870/1943, titlul statului fiind confirmat doar ulterior prin decizia de rechiziţie nr. 777/1999 emisă de Ministerul Industriilor.

În acest context, invocarea unei singure decizii de speţă, izolate, drept argument pentru a susţine obligaţia instanţei de judecată la a respectata şi aplica direct principiul de drept privind securitatea jurisprudenţială, precum şi prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 nu se justifică.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi vorba de încălcarea dreptului la un proces echitabil din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum susţine recurentul-reclamant, în condiţiile în care nu s-a probat existenţa unei jurisprudenţe constante în sensul afirmat de această parte.

Numai o practică neunitară în aplicarea art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 cu referire la perioada menţionată ar fi de natură a aduce atingere principiului securităţii juridice, care, însă, în situaţia de faţă, nu se regăseşte.

În consecinţă, Înalta Curte constată că un act normativ cu caracter individual, cum este Decretul - Lege nr. 845/1941, şi care nu a fost lipsit de efecte juridice în condiţiile legii nu poate fi cenzurat de instanţa de judecată în cadrul unei acţiuni în revendicare din perspectiva temeiului de drept invocat, art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Faţă de această situație, toate celelalte critici cu privire la verificarea valabilităţii titlului statului prin prisma criteriilor prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, dar şi aspectele învederate de recurentul-reclamant în legătură cu îndreptăţirea acestuia de a formula o acţiune în revendicare de drept comun prin prisma art. 480 - 481 C.civ. cu referire la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu se impun a fi examinate pe fond.

Înalta Curte constată că în situaţia în care legile speciale de reparaţie nu sunt aplicabile imobilului de faţă, acţiunea formulată de reclamant trebuie analizată în temeiul dreptului comun, respectiv art. 480 C.civ., ceea ce implică compararea titlurilor de proprietate opuse de părţi în justificarea dreptului de proprietate.

În mod corect, în speţă, a statuat instanţa de apel că titlul statului, posesorul imobilului în litigiu, este unul valabil, nedesfiinţat până la data formulării acţiunii de faţă (actul normativ cu caracter individual - Decretul - Lege nr. 845/1941), că o astfel de acţiune în revendicare, prin care se apără dreptul de proprietate, nu poate fi analizată decât în condiţiile în care şi reclamantul, neposesor al imobilului revendicat, ar face dovada proprietăţii.

Prin urmare, analiza pe fond a acţiunii în revendicare este condiţionată de proba dreptului de proprietate ce trebuie făcută în condiţiile art. 1169 C.civ. de către reclamant.

Or, în prezentul litigiu, ceea ce s-a dezlegat cu putere de lucru judecat de către instanţa de apel, aspect care ulterior nu a fost criticat de intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost faptul că reclamantul este beneficiarul cesiunii de drepturi subiective civile privitoare la imobilul teren de 52 ha din Bucureşti. În cauză, contractul autentificat sub nr. xx97/2002 a privit, potrivit dezlegărilor în drept ale instanţei de apel, transmiterea dreptului real subiectiv şi patrimonial de natură a conferi cesionarilor posibilitatea revendicării în natură a imobilului teren sau, alternativ, în situaţia în care acest lucru s-ar dovedi imposibil de realizat, de obţinere a despăgubirilor aferente.

Ca atare, constată Înalta Curte, recunoașterea calităţii procesuale active a reclamantului în acest context, ca vocaţie la promovarea unei acţiuni în revendicare prin preluarea unor drepturi succesorale, nu presupune şi recunoaşterea de către instanța de apel a faptului că acesta ar fi făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Proba proprietăţii trebuia făcută de parte în combaterea actul juridic al preluării emis ulterior actului prin care autorul reclamantului a dobândit proprietatea şi care, în acest fel, face dovada proprietăţii statului.

În acest context, în condiţiile în care instanța de apel a dezvoltat argumentele pentru care a considerat că reclamantul nu a opus un titlu valabil de proprietate în legătură cu imobilul revendicat, iar titlul posesorului actual nu a fost desfiinţat, acţiunea în revendicare a fost în mod corect respinsă.

Înalta Curte apreciază, astfel, că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. cu referire la încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 de către instanţa de apel.

Cât priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C.proc.civ., invocate de recurentul-reclamant, Înalta Curte consideră că în cuprinsul deciziei recurate nu se regăsesc motive contradictorii.

Argumentând acest motiv de recurs, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a apreciat, pe de o parte, că acesta are un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat, conferit prin contractul de cesiune de drepturi litigioase şi actele anterioare de care reclamantul s-a prevalat în cererea sa, iar, pe de altă parte, că aceeaşi instanţă a constatat că partea în cauză nu a făcut dovada dreptului de proprietate.

Reluând considerentele reţinute la analiza primului motiv de recurs, având în vedere şi cuprinsul deciziei recurate, Înalta Curte observă că instanţa de apel a considerat că în mod greşit a constatat prima instanţă că reclamantul are calitatea de cesionar de drepturi litigioase privind imobilul şi nu de dobânditor de drept real subiectiv patrimonial asupra imobilului teren ce face obiectul litigiului de faţă ca urmare a transferului operat în baza „contractului de drepturi litigioase”, fără a avea şi un titlu de proprietate asupra acestui bun, ceea ce-îi conferă acestuia posibilitatea revendicării în natură a imobilului teren sau, alternativ, în situaţia în care acest lucru urma a se dovedi imposibil de realizat, de obţinere a despăgubirilor aferente.

Totodată, instanţa de apel a statuat că pe calea acţiunii civile nu poate fi revendicat imobilul de la însăşi posesorul proprietar - Statul Român; cum acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie prin care se apără dreptul de proprietate împotriva posesorului neproprietar, ea nu este admisibilă atâta timp cât nu se aplică regula „actori incumbit probatio” înscrisă în art. 1169 C.civ.

În atare condiţii, cele două considerente ale instanţei de apel nu sunt contradictorii, instanţa de apel dezvoltând argumentat, conform art. 261 pct. 5 C.proc.civ., raţionamentul pentru care, deşi a recunoscut dreptul reclamantului de a se adresa unei instanţe judecătoreşti, în acord cu dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, totuşi a apreciat că pretenţiile reclamatului nu sunt fondate în lipsa dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.

Contractul autentificat sub nr. xx97/2002 a privit exclusiv transmiterea dreptului deţinut de cedent asupra terenului din prezentul litigiu, respectiv a dreptului real subiectiv şi patrimonial de natură a conferi cesionarilor posibilitatea revendicării în natură a imobilului teren sau, alternativ, de obţinere a despăgubirilor aferente, acest înscris probând existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului numai în condiţiile în care transferul proprietăţii nu ar fi operat în mod valabil, potrivit Decretului - Lege nr. 845/1941, de la autorul iniţial E.L., care a deţinut imobilul în baza actului de vânzare-cumpărare nr. xxx78/1938, către Statul Român.

În speţă, recurentul-reclamant a susţinut, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, nu poate trece drept efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt în mod real ascultate/examinate de instanţa sesizată, context în care, modul lapidar de redactare al motivării hotărârii atacate, în care nu se menționează argumentele care au

condus la raţionamentul judecătorilor finalizat prin soluţia atacată, este de natură a conduce la nulitatea acesteia.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a pronunțat o soluție asupra fondului cauzei, că afirmaţiile părților au fost pe deplin cercetate, raportat la probatoriul administrat, în conformitate cu temeiul de drept invocat, iar concluziile exprimate de judecători se fundamentează pe stabilirea unei stări de fapt şi pe maniera în care legea devine incidentă în cauză.

Ca atare, un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situației de fapt (cauza Albina c. României, cauza Gheorghe c. României), criterii ce au fost însuşite de instanţa de apel.

Pentru considerentele deja prezentate, Înalta Curte, conform art. 312 alin.(1) C.proc.civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurentul-intervenient, Înalta Curte urmează a cerceta criticile dezvoltate de această parte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., verificând în ce măsură terţul intervenient a justificat propriul interes în formularea cererii de intervenţie accesorie raportat la modalitatea de soluţionare a cererii principale.

De asemenea, Înalta Curte observă, cu titlu prealabil, în raport de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 şi art. 25 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, că normele de drept aplicabile litigiului de faţă sunt cele cuprinse în Codul civil de la 1864, respectiv Codul de procedură civilă de la 1865, în condiţiile în care acţiunea a fost formulată la data de 17 mai 2011.

În speţă, recurentul-intervenient a învederat că interesul de a interveni în cauză este justificat de calitatea sa de administrator al unei suprafeţe de teren de 72.156 mp, context în care, prin admiterea cererii de intervenţie accesorie, acesta are posibilitatea să protejeze dreptul de proprietate al statului, în calitatea acestuia de proprietar al terenului în litigiu. A mai susţinut că dreptul de administrare, constituit pe temeiul proprietăţii publice, este un drept erga omnes, având aceleaşi caractere juridice ca şi dreptul de proprietate publică, anume este un drept inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil. A făcut trimitere la dispoziţiile art. 810 Cod civil (NCC) şi art. 61 C.proc.civ. (NCPC).

Înalta Curte constată că, potrivit încheierii de şedinţă de la 13 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie accesorie formulată de SRI, întrucât nu sunt îndeplinite dispoziţiilor art. 49 alin. (1) şi (3) C.proc.civ.

Instanţa de apel a reţinut că, la data de 19 septembrie 2012, reclamanţii au depus o cerere precizatoare a acţiunii, prin care au arătat că solicită obligarea pârâţilor indicaţi în cererea de chemare în judecată la plata unei despăgubiri echivalente cu valoarea de circulaţie a terenului în litigiu, întrucât imobilul este ocupat în întregime, nefiind posibilă restituirea în natură.

La acel moment, SRI, care a avut la fond calitatea de pârât, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţie ce a fost admisă, în această privinţă existând autoritate de lucru judecat, soluţia nefiind atacată. La termenul de judecată din 16 iunie 2014 această parte a fost scoasă din cauză.

În acest context, instanţa de apel a considerat că SRI nu justifică interesul în promovarea unei cereri de intervenţie accesorie în raport de obiectul dedus judecăţii şi de poziţia procesuală avută în calitate de pârât la instanţa de fond.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 49 alin. (1) şi (3) C.proc.civ., oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane; cererea de intervenţie este în interesul uneia din părţi când sprijină numai apărarea acesteia.

Prin urmare, conform prevederilor legale citate, intervenţia accesorie are un scop limitat, deoarece intervenientul accesoriu nu invocă un drept propriu şi nu urmăreşte pronunţarea unei hotărâri pentru el, ci tinde, prin apărările pe care le face, ca soluţia în proces să se dea în favoarea părţii pentru care a intervenit; de aceea, natura juridică a intervenţiei accesorii este de apărare.

Deși nu reclamă un drept propriu, terțul intervenient accesoriu prin intervenția sa dorește să preîntâmpine un proces împotriva sa, deschis ulterior de partea a cărei apărare o sprijină, ceea ce nu înlătură însă obligaţia ca acesta, la formularea unei astfel de cereri, să probeze folosul practic pe care îl urmăreşte prin punerea în mişcare a acestei proceduri judiciare.

Or, în situaţia de faţă, constată Înalta Curte, în raport de obiectul cererii deduse judecăţii astfel precizat - plata unei despăgubiri echivalente cu valoarea de circulaţie a terenului în litigiu, de poziţia procesuală a SRI avută anterior în cauză, la instanţa de fond, de pârât, contestată de această parte prin invocarea lipsei calităţii procesuale pasive (soluţia de admitere a excepţiei nefiind criticată în căile de atac) şi de calitatea menţionată, de administrator al unei suprafeţe de teren aflate în proprietatea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, recurentul-intervenient nu a justificat interesul în promovarea cererii de intervenţie accesorie, încheierea recurată fiind astfel pronunţată cu respectarea dispoziţiilor în materie privind intervenţia voluntară.

Susţinerea recurentului-intervenient, în sensul că şi sub aspect procedural cererea de intervenţie accesorie îndeplineşte cerinţele prevăzute de Codul de procedură civilă, fiind depusă în faza procesuală a apelului, caz în care se impunea admiterea în principiu a cererii de intervenţie, nu este de natură a suplini lipsa interesului în promovarea cererii formulate de SRI.

Chiar dacă, potrivit art. 51 C.proc.civ., cererea de intervenţie în interesul uneia din părţi se poate face chiar înaintea instanţei de recurs, deci şi în apel, această normă de procedură nu înlătură îndeplinirea cerinţelor prevăzute de dispoziţiile art. 49 C.proc.civ., mai sus citate.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că încheierea pronunţată de instanţa de apel nu este lipsită de temei legal, nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, pentru a fi incidente prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Înalta Curte mai reţine că terţul, a cărui cerere de intervenţie accesorie nu a fost admisă în principiu, nu poate formula critici care să vizeze soluţia dată în cererea principală, ci doar critici referitoare la soluţia dată cererii sale. Ca atare, nu au fost analizate apărările asupra fondului cauzei dezvoltate de recurentul-intervenient.

Înalta Curte, faţă de considerentele de mai sus, potrivit art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul declarat de intervenient împotriva încheierii de şedinţă din 13 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, ca nefondat.