Compensation award for de facto expropriation quashed and remanded for failure to identify deprivation act.

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16 iulie 2008 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantele TL. şi G.A. l-au chemat în judecată pe pârâtul municipiul Cluj-Napoca, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa, să constate că reclamantele au fost expropriate pentru cauză de utilitate publică locală de terenul în suprafaţă de 248 mp situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. ; să fie obligat pârâtul la plata sumei de 900.650 lei (echivalentul a 250.000 euro la cursul B.N.R. din data de 15 iulie 2008) cu titlu de despăgubire pentru exproprierea în fapt.

Prin sentinţa civilă nr. 247 din 22 aprilie 2009 a Tribunalului Cluj, s-a admis cererea formulată de reclamantele şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul la 907.700 lei cu titlu de despăgubiri şi 2.810 lei cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 278 din 4 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, s-au admis apelurile declarate de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca prin primar şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, împotriva sentinţei civile nr. 247 din 22 aprilie 2009 a Tribunalului Cluj, care a fost desfiinţată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal, cu motivarea că prima instanţă nu s-a pronunţat cu privire al capătul de cerere având ca obiect constatarea exproprierii faptice a terenului, situaţie în care nu a soluţionat fondul cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 405 din 4 mai 2010 a Tribunalului Cluj, s-a admis acţiunea civilă completată, formulată de reclamante împotriva pârâtului şi în consecinţă, s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate în favoarea municipiului Cluj-Napoca cu titlu de expropriere în C.F., Cluj-Napoca; a fost obligat pârâtul să le plătească reclamantelor suma de 907.700 lei cu titlu de despăgubiri; a fost obligat pârâtul să le plătească reclamantelor cheltuieli de judecată în sumă de 2.810 lei.

Prin Decizia civilă nr. 257 din 1 octombrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, s-a admis apelul declarat de pârâtul municipiul Cluj-Napoca împotriva sentinţei civile nr. 405 din 4 mai 2010 a Tribunalului Cluj, care a fost schimbată în tot, în sensul că s-a respins acţiunea civilă completată.

Prin Decizia nr. 7542 din 26 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul declarat de reclamante împotriva Deciziei civile nr. 257/A din 1 octombrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, care a fost casată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cu îndrumarea de a analiza în ce măsură în cauză există o expropriere de fapt a terenului restituit reclamantelor prin hotărâre judecătorească definitivă şi în măsura în care va constata că a operat o astfel de expropriere pentru cauză de utilitate publică, se va analiza din perspectiva art. 480 C. civ. şi a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dacă privarea de proprietate îndeplineşte condiţiile de legalitate, dacă este justificată de o cauză de utilitate publică şi dacă este proporţională cu scopul vizat, astfel cum aceste condiţii se desprind din jurisprudenţa C.E.D.O. a Drepturilor Omului.

Urmare a casării cu trimitere, prin Decizia civilă nr. 18/A din 23 februarie 2012 a Curţii de Apel Cluj, s-a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 405 din 4 mai 2010 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în sensul că a respins acţiunea intentată de reclamante.

Prin Decizia nr. 7460 din 6 decembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul declarat de reclamante T.L. şi G.A. împotriva Deciziei civile nr. 18/A din 23 februarie 2012 a Curţii de Apel Cluj, care a fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Înalta Curte a reţinut că sub aspectul situaţiei de fapt, este necontestat în cauză că reclamantele sunt coproprietare asupra terenului în suprafaţă de 248 mp, restituit prin hotărâre judecătorească irevocabilă, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Anterior, prin Decizia nr. 7542 din 26 octombrie 2011, Înalta Curte a casat Decizia civilă nr. 257/A din 1 octombrie 2010 a Curţii de Apel Cluj şi a trimis cauza spre rejudecare, dezlegând chestiuni de drept relevante pentru cauză şi dând îndrumări foarte precise instanţei de rejudecare.

Astfel, instanţa supremă a constatat că reclamantele au cerut să se constate că sunt lipsite de atributele dreptului de proprietate asupra bunului proprietatea lor, dată fiind exproprierea de fapt a terenului, noţiune identificată cu acele situaţii în care proprietarul din punct de vedere juridic al unui bun pierde în favoarea statului atributele dreptului de proprietate, fără ca în prealabil să fi fost urmate regulile prevăzute de actele normative ce guvernează exproprierea.

S-a statuat că instanţa de apel în temeiul art. 6 din C.E.D.O. avea obligaţia să examineze efectiv cererile, mijloacele de apărare ale părţilor şi argumentele acestora în asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil, astfel că instanţa de apel avea obligaţia de a analiza pretinsa privare de proprietate şi condiţiile în care acestea ar putea opera din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, dacă privarea de proprietate îndeplineşte condiţiile de legalitate, dacă este justificată de o cauză de utilitate publică şi dacă este proporţională cu scopul vizat, iar în funcţie de dezlegările date acestor aspecte, se va soluţiona şi capătul de cerere referitor la despăgubiri.

S-a mai statuat în termeni foarte clari că nu poate fi contestat dreptul reclamantelor la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, dar cu toate acestea, hotărârea recurată a fost pronunţată cu nerespectarea limitelor casării.

Instanţa de apel a nesocotit considerentele instanţei supreme referitoare la faptul că în analiza condiţiilor exproprierii de fapt, nu prezintă relevanţă faptul că reclamantele au cunoscut ingerinţa statului în ce priveşte dreptul de proprietate al acestora asupra terenului în litigiu la momentul la care a solicitat şi obţinut restituirea bunului în natură.

Aceeaşi instanţă de apel era obligată să cerceteze în mod efectiv condiţiile a căror îndeplinire ar fi putut justifica pretinsa ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantelor, ingerinţa să fie prevăzută de norme ale dreptului intern, iar acestea să fie suficient de accesibile, precise şi previzibile şi să conţină garanţii contra aplicării arbitrare; privarea de proprietate să fie impusă de o cauză de utilitate publică; ingerinţa să fie proporţională cu scopul vizat; caracterul just al despăgubirilor stabilite pentru privare de libertate.

Hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, în sensul că pe de o parte a reţinut că privarea de proprietate impune acordarea unei despăgubiri, iar pe de altă parte a constatat că nu se impune acordarea de despăgubiri, chiar dacă reclamantele au suferit o privare de proprietate, deoarece au cunoscut afectaţiunea imobilului în perioada procesului de restituire în natură.

Dar instanţa de apel nu a analizat îndeplinirea condiţiilor privind respectarea principiului legalităţii, sub aspectul caracterului precis, accesibil şi nearbitrar al normelor de drept ce reglementează ingerinţa, pornind de la ceea ce s-a dezlegat în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 839/A din 3 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Cluj şi prin Decizia nr. 967 din 5 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi de la momentul la care în patrimoniul reclamantelor a fost recunoscut cu caracter definitiv dreptul lor de proprietate. Această obligaţie era iminentă specificului cauzei pendinte şi jurisprudenţei instanţei europene, care a statuat că nu poate avea nicio justificare privarea de proprietate care a fost rezultatul ignorării unei hotărâri judecătoreşti definitive, întrucât nu se poate considera că există vreun interes public care să prevaleze asupra principiului securităţii raporturilor juridice şi care să impună privarea de proprietate.

Instanţa de apel trebuia să identifice actul sau faptul juridic care a condus la privarea de proprietate şi efectul real produs de acesta în patrimoniul reclamantelor, respectiv să constate dacă bunul acestora este afectat în mod permanent şi necesar unei cauze de utilitate publică şi dacă se respectă condiţia proporţionalităţii ca trăsătură a ingerinţei în dreptul de proprietate, admisibilă din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, reprezintă existenţa unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale individuale, ce se leagă în materia proprietăţii în mod esenţial, de obligaţia pozitivă a statului de a stabili o despăgubire pentru bunul pierdut, calculată în funcţie de pierderea suferită de fostul proprietar.

Urmare a tuturor acestor hotărâri, Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, prin Decizia nr. 363 din 16 aprilie 2014 a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa în parte, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamanţi a sumei de 226.700 lei, reprezentând echivalentul a 51.100 euro la cursul B.N.R. din 4 noiembrie 2013 de 4,4382 lei/euro.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, instanţa de apel a constatat că prin Decizia civilă nr. 839/A din 3 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Cluj, s-a admis în parte apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei civile nr. 509 din 11 martie 2005 a Tribunalului Cluj, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-au admis în parte şi celelalte capete de cerere din acţiune, dispunându-se restituirea în natură către reclamante a terenului în suprafaţă de 248 mp înscris în C.F., cu destinaţia de alei şi spaţii verzi, s-a dispus dezlipirea parcelei al imobilul din C.F., Cluj-Napoca şi transcrierea ei într-o nouă carte funciară, în favoarea vechiului proprietar, statul român, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Prin Decizia nr. 967 din 5 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul declarat de reclamantele T.L. şi G.A. împotriva Deciziei civile nr. 839/A din 3 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Cluj, care a fost modificată în parte, în sensul că a dispus restabilirea situaţiei anterioare preluării imobilului, rectificarea C.F., Cluj-Napoca, prin dezlipirea parcelei, din imobilul de sub A1, rectificarea acestei cărţi funciare, radierea dreptului de proprietate al statului şi reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantelor, într-o nouă carte funciară, drept dobândit prin moştenire, menţinându-se celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

În baza acestor hotărâri judecătoreşti irevocabile, reclamantele şi-au întabulat dreptul de proprietate asupra terenului restituit în natură în baza Legii nr. 10/2001, în C.F., Cluj-Napoca, în suprafaţă de 248 mp din certificatul de urbanism din 30 mai 2008 eliberat de Primăria municipiului Cluj-Napoca, rezultă că terenul proprietate privată în litigiu, este „situat în intravilanul municipiului Cluj-Napoca, în interiorul perimetrului de protecţie a valorilor istorice şi arhitecturale urbanistice”, că „se interzic orice schimbări ale funcţiilor spaţiilor verzi publice specializate şi diminuarea suprafeţelor înverzite”, precum şi că „nu se admit niciun fel de intervenţii care depreciază caracterul zonei protejate”.

Potrivit art. 480 C. civ., proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege. Din acest text legal, rezultă că dreptul de proprietate îi conferă titularului său posesia, folosinţa şi dispoziţia bunului ce formează obiectul dreptului său. Însă dacă reclamantele au dispoziţia (ius abutendi) asupra terenului în litigiu în suprafaţă de 248 mp, situat în intravilanul municipiului Cluj-Napoca având destinaţia de alei şi spaţii verzi, ele nu au posesia (ius possidendi) şi folosinţa (ius utendi şi ius fruendi).

Conform art. 44 alin. (3) din Constituţie, nimeni nu poate fi expropriat decât printr-o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. În speţă, nu a operat însă o expropriere propriu-zisă, în temeiul Legii nr. 33/1994, întrucât terenul în litigiu se afla atât la data formulării notificării în baza Legii nr. 10/2001, cât şi la data obţinerii dreptului de proprietate, ca şi în prezent, tot exact acolo, în perimetrul de protecţie a valorilor istorice şi arhitectural-urbanistice, având destinaţia de alei şi spaţii verzi.

Instanţa supremă a stabilit că în speţă a avut loc o expropriere de fapt a terenului, iar instanţa de contencios european a impus ideea că în situaţia unei privări de proprietate, obligaţia statelor este aceea de a-i indemniza corespunzător pe titularii dreptului, ceea ce înseamnă în contextul legislaţiei naţionale, pe deplin concordante cu legislaţia europeană, că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire (art. 44 din Constituie, art. 1 din Legea nr. 33/1994).

Aşadar, instanţa de apel a încuviinţat efectuarea unui raport de expertiză de către o comisie de 3 experţi, conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, pentru evaluarea terenului în litigiu, expertul C.S.C. arătând la fila 71, că valoarea terenului în litigiu era la data efectuării expertizei, 4 noiembrie 2013, de 297.200 lei, respectiv 67.000 euro, la valoarea de 4.4382 lei/1 euro. Expertul numit la cererea reclamantelor, M.B., a arătat că terenul în litigiu valorează 439.500 lei reprezentând 99.000 euro la valoarea de 4,42 lei/euro, respectiv 400 euro/mp.

În urma obiecţiunilor formulate de părţi, experţii C.S.C. numit de instanţă şi V.V.V. numit la propunerea pârâtului, au arătat că valoarea terenului în litigiu în suprafaţă de 248 mp, era la data efectuării expertizei 4 noiembrie 2013, de 226.700 lei sau 51.100 euro, la un curs de 4.4382 lei/1 euro fila 242. Această evaluare s-a făcut prin metoda comparaţiei de piaţă, utilizându-se 4 dintre contractele autentice de vânzare-cumpărare aflate la dosar, filele 245-251, celelalte contracte autentice de vânzare-cumpărare nefiind luate în considerare, întrucât au ca obiect proprietăţi compuse din terenuri şi construcţii.

Curtea nu a luat în considerare valoarea terenului din luna decembrie 2005 aşa cum au solicitat intimatele, întrucât aceasta ar fi contrară dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care prevede că „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia”. Legea nr. 33/1994 urmează să fie aplicată în baza dispoziţiilor de trimitere ale instanţei supreme, inclusiv în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a despăgubirilor „la data întocmirii raportului de expertiză” conform prevederilor art. 26 alin. (2) din această lege, care este 4 noiembrie 2013.

Experţii C.S.C. şi V.V.V. au ţinut seama la evaluarea terenului în litigiu, de 4 contracte autentice de vânzare-cumpărare, care sunt cele mai apropiate ca dată de momentul efectuării raportului de expertiză, şi care se referă la terenuri din intravilanul municipiului Cluj-Napoca, înlăturându-le motivat pe celelalte contracte care aveau ca obiect terenuri şi construcţii.

Răspunzând obiecţiunilor reclamantei G.A., cei doi experţi au arătat fila 238-239, că marja de negociere nu este prevăzută de acte normative sau de standarde; pentru localizare s-a aplicat - 15% comparabilei A1, deoarece Piaţa M. este o zonă cu potenţial comercial net superior; faptul că pe strada C.I.H. au fost eliberate certificate de urbanism cu un anumit regim de înălţime, nu înseamnă că şi pentru terenul în litigiu s-ar fi obţinut un asemenea document; reglementările urbanistice prevăd frontul minim la stradă de 12,5 m; opinia reclamantei privind valoarea reală a terenului nu are nici un fundament, fiind o simplă susţinere a acesteia; nu au avut în vedere contractele de vânzare-cumpărare care au ca obiect teren cu construcţii şi terenuri înstrăinate prin vânzare directă, din cauza intervalelor mari de timp faţă de datele de evaluare; contractul de vânzare-cumpărare la care se referă reclamanta, are ca obiect un apartament, nicidecum un teren.

La obiecţiunile reclamantei Ţ.L., aceiaşi experţi au arătat că s-a aplicat corecţia de -15% comparabilei A1, deoarece Piaţa M. este o zonă cu potenţial comercial net superior; localizarea comparabilei C1 s-a făcut cu aproximaţie, neavând date suficiente pentru localizarea exactă; fontul la două străzi impune o corecţie negativă estimată de experţi la 10%, fiind o caracteristică importantă în special în cazul proprietăţilor de tip comercial, or din expertiza topo existentă la dosar, rezultă clar că terenul în litigiu avea front doar la str. C.I.H.; contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 2 aprilie 2006 are ca obiect un apartament şi deci nu poate fi vorba de utilizarea sa în analiză.

Răspunsuri asemănătoare au dat cei doi experţi şi anterior, filele 198-200.

În concluzie, corecţia negativă de -15% faţă de comparabila A1, s-a aplicat pentru că terenul situat în Piaţa Muzeului din Cluj-Napoca are un potenţial comercial net superior faţă de terenul în litigiu, situat pe strada C.I.H.; cei doi experţi au arătat că terenul proprietatea antecesoarei reclamantelor, avea un singur front la strada care în prezent se numeşte C.I.H. şi nu la două străzi; nu au fost luate în considerare contractele de vânzare-cumpărare încheiate în anii 2005-2006, deoarece au fost întocmite la intervale foarte mari de timp, raportat la data efectuării raportului de expertiză 4 noiembrie 2013 şi la prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, precum şi din cauză că acele contracte invocate de reclamante au ca obiect şi construcţii, nu doar terenuri; o despăgubire pentru daunele aduse reclamantelor ca urmare a exproprierii, alta decât contravaloarea terenului în litigiu la data efectuării raportului de expertiză, nu poate fi acordată, deoarece reclamantele nu au făcut o asemenea dovadă.

Instanţa de apel nu a luat în considerare concluziile expertului M.B. fila 103 şi 215, care în opinia separată şi subiectivă, fiind numit la propunerea reclamantelor, a arătat că valoarea de piaţă a terenului expertizat pentru perioada 2005-2006 este de 950 euro/mp - 1.000 euro/mp pentru că faţă de prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, instanţa este obligată să ţină seama de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială la data întocmirii raportului de expertiză adică 4 noiembrie 2013, şi nu în perioada 2005-2006.

Art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale prevede că „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi nu de principiile generale ale dreptului internaţional”, iar în alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că „Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor”.

Situaţia din speţă se încadrează în dispoziţiile art. 1 alin. (1) teza a II-a din Protocolul nr. 1, reclamantele având un „bun” asupra căruia în baza hotărârilor judecătoreşti irevocabile, chiar dacă nu este vorba de o expropriere tipică, ci de una atipică, reclamantele (respectiv antecesoarea acestora) cunoscând atât la data formulării notificării la Legea nr. 10/2001, cât şi pe tot parcursul desfăşurării procesului, că terenul solicitat are o destinaţie de alei şi spaţii verzi, situat în Parcul Central al municipiului Cluj-Napoca.

Prin urmare, după dobândirea dreptului de proprietate de către reclamante asupra terenului în litigiu, nu a existat un act sau fapt juridic din partea pârâtului care să ducă la privarea lor de proprietate, terenul având exact aceeaşi destinaţie, atât anterior cât şi ulterior restituirii, el fiind afectat în mod necesar şi permanent unei cauze de utilitate publică, încă înainte de restituire, aspect cunoscut exact de către reclamante.

Dar pentru că terenul în litigiu nu poate fi utilizat aşa cum au arătat reclamantele prin cererea din 14 mai 2008 la Primăria municipiului Cluj-Napoca, ele sunt îndreptăţite la despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 248 mp, calculate conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, aplicabilă în baza îndrumărilor obligatorii date de instanţa supremă.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantele şi pârâtul.

Reclamanta Ţ.L., prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicită admiterea căii de atac, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului şi a menţinerii sentinţei nr. 405 din 4 mai 2010.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că instanţa de apel a reţinut, pe de o parte că se află în prezenţa unei exproprieri în fapt, iar pe de altă parte, că în cauză nu a existat un act sau fapt juridic din partea pârâtului care să ducă la privarea de proprietate .Se poate lesne observa că aceste două afirmaţii se contrazic.

În speţă se poate reţine că a avut loc o expropriere în fapt.

Instanţa supremă a statuat deja în privinţa analizei condiţiilor privării de proprietate arătând că, în cadrul acestui proces de analizare, instanţa de apel nu poate ajunge la rejudecarea cauzei privind restituirea imobilului preluat în mod abuziv. De asemenea, tot Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat prin decizia de casare că nu poate fi contestat dreptul recurentei-reclamante la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.

Condiţiile, atât în ceea ce priveşte legalitatea privării de libertate, existenţa unei cauze de utilitate publică ce impune privarea de proprietate, proporţionalitatea ingerinţei cu scopul vizat, cât şi caracterul just al despăgubirii stabilite pentru privarea de proprietate, nu sunt îndeplinite, dovedindu-se astfel că suntem în prezenţa unui caz de privare de proprietate, de expropriere în fapt.

Legalitatea privării de proprietate nu se verifică, deoarece în speţă nu s-a respectat principiul justei şi prealabilei despăgubiri, cerinţă imperativă în cazul în care statul înţelege să dispună de un bun al unui proprietar, justificând o cauză de utilitate publică.

Condiţia existenţei unei cauze de utilitate publică presupune ca utilitatea publică să protejeze un interes public în raport cu un interes privat. Or, în speţă, nu se justifică privarea recurentei de dreptul de proprietate atât timp cât interesului public al utilităţii spaţiului i se opune un alt interes public; respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.

Nici cerinţa proporționalității nu este îndeplinită, deoarece se impune o sarcină excesivă atât timp cât „avantajele” calităţii de proprietar constau doar în obligaţia de a plăti impozitul asupra terenului, iar, în ciuda faptului că atributele dreptului de proprietate profită atât Municipiului Cluj-Napoca, cât şi publicului larg, despăgubirea ce îi revenea, nu a fost achitată nici la acest moment.

Nu se poate vorbi despre un caracter just al despăgubirii stabilite, din moment ce nu s-a stabilit nicio despăgubire ce să compenseze privarea de proprietate a recurentei.

Cât priveşte actul din partea pârâtului care a dus la privarea de proprietate a recurentei, starea de fapt expusă şi reţinută de către instanţă relevă faptul că ulterior parcurgerii procedurii de retrocedare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a consfinţit definitiv şi irevocabil, prin Decizia nr. 967 din 05 februarie 2007, soluţia de restituirea în natură a terenului pronunţată prin Decizia civilă nr. 839 din 03 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Cluj. Punerea în posesie a recurentei şi a surorii acesteia, G.A., s-a făcut pe baza unui proces-verbal de predare-preluare încheiat la data de 20 martie 2008. Solicitarea retrocedării terenurilor în natură s-a grefat pe regula instituită în Legea nr. 10/2001, în acest mod urmărindu-se o reală compensare a foştilor proprietari deposedaţi abuziv de către Statul Român.

La acea dată, chiar dacă destinaţia terenului era cea de alei şi spaţii verzi, nu era interzisă schimbarea acestei destinaţii, putându-se emite o hotărâre prin care se schimbă destinaţia terenului în acord cu destinaţia avută anterior preluării abuzive de către stat, prin urmare, nu se afla într-o ipoteză de imposibilitate a restituirii terenului în natură din această perspectivă.

Actele juridice care au dus la privarea de proprietate pe de o parte, O.U.G. nr. 195/2005, prin care se interzice schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi, evident, după ce se demarase procedura de retrocedare şi se afla în prezenţa unei hotărâri din apel de retrocedare a terenului iar, pe de altă parte, Hotărârea Consiliului Local, Cluj-Napoca nr. 532/2009 prin care s-a dispus trecerea terenului în speţă în proprietatea publică a municipiului Cluj-Napoca cu toate că la acea dată se retrocedase deja imobilul recurentei.

Recurenta a fost pusă în posesia terenului după ce s-a reglementat interzicerea schimbării destinaţiei terenului.

Din această perspectivă, nu are nicio relevanţă faptul că recurenta cunoştea destinaţia terenului înainte de retrocedarea acestuia.

Instanţa de apel a nesocotit prevederile din cuprinsul deciziei de casare de care era ţinută, aplicând, în ceea ce priveşte despăgubirile, prevederile art. 26 din Legea nr. 33/l994.

Instanţa de apel, în cuprinsul hotărârii recurate arată că a aplicat cu privire la cererea de despăgubire a recurentei prevederile din Legea nr. 33/1994, acestea fiind impuse de către instanţa de trimitere (pag. 8 parag. 1). Din hotărârea de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu există o astfel de prevedere care să impună instanţei de apel aplicarea acestor prevederi legale. Din contră, în decizia de casare se arată (la pag. 19 parag. 2) „ indemnizarea pretinsă are acelaşi regim juridic cu cel al compensaţiei acordată de instanţa europeană - cu semnificaţia de satisfacţie echitabilă - pe temeiul art. 41 din Convenţie”.

Prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 au fost edictate tocmai în acord cu prevederile Constituţiei, din acest motiv s-a prevăzut că despăgubirea trebuie să constea în valoarea imobilului de la data exproprierii, acesta fiind un moment prealabil în raport cu exproprierea care se dispune prin hotărârea judecătorească pronunţată pe baza raportului de expertiză.

Instanţa ar fi trebuit să observe că în cazul situaţiei atipice a exproprierii în fapt aceste două momente (data exproprierii şi data efectuării expertizei) sunt inversate în timp. Consecinţa aplicării art. 26 din Legea nr. 33/1994, în această situaţie, fiind încălcarea prevederilor din art. 44 alin. (3) din Constituţia României.

Cu privire la indemnizaţia care trebuie acordată se consideră că având în vedere toate aceste premise, soluţia instanţei este greşită în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate pentru argumentele ce urmează .

În primul rând, raportat la considerentele obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie arătate prin decizia de casare, instanţa de apel trebuia să pornească de la ideea că recurenta are dreptul la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei. Astfel, data la care ar fi trebuit raportată valoarea imobilului nu poate fi decât data exproprierii în fapt, pentru că acela era momentul în care recurenta ar fi trebuit să se bucure efectiv de toate atributele dreptului de proprietate care i s-au retrocedat. Pe de altă parte, dacă s-ar fi respectat procedura exproprierii prevăzută în Legea nr. 33/1994, valoarea de la data exproprierii s-ar fi considerat a fi cea justă şi prealabilă.

Chiar dacă instanţa a optat pentru valoarea imobilului evaluată la data efectuării raportului de expertiză, se apreciază că s-a respins în mod neîntemeiat cererea de acordare a unor daune în afară de valoarea imobilului, reţinând în mod greşit că aceste daune nu au fost dovedite.

Având în vedere că este discutabil care este actul juridic prin care s-a realizat exproprierea în fapt, există două posibile soluţii, în funcţie de actul juridic considerat a fi cel ce privează de proprietate recurenta:în principal, dacă actul prin care recurenta a fost expropriată în fapt este Hotărârea Consiliului Local nr. 532/2009, atunci expertiza finalizată în anul 2009, efectuată de către expertul tehnic judiciar L.S.N. va fi cea care oferă cuantumul despăgubirilor, 907.700 lei; în subsidiar, în cazul în care se consideră că actul juridic prin care s-a realizat exproprierea în fapt este O.U.G. nr. 195/2005, atunci valoarea indemnizaţiei acordate recurentei ar trebui să fie valoarea imobilului evaluată la nivelul anului 2005 prin expertiza realizată în faţa instanţei de apel de către experţii C. şi V.: 308.500 lei.

Reclamanta G.A., prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. şi art. 315 C. proc. civ., solicită în principal, casarea cu reţinere spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea sentinţei civile nr. 405 din 4 mai 2010 pentru considerentele ce urmează:

Prin decizia recurată instanţa de apel a încălcat majoritatea limitelor casării impuse prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 7460/2012.

Astfel, în mod contrar celor arate expres în considerentele deciziei de casare, instanţa de apel apreciază că această expropriere de fapt care a operat în speţă "nu a fost o expropriere propriu-zisă, în temeiul Legii nr. 33/1994, întrucât terenul în litigiu se află, atât la data formulării notificării în baza Legii nr. 10/2001, cât şi la data obţinerii dreptului de proprietate, ca şi în prezent, tot acolo, în perimetrul de protecţie a valorilor istorice şi arhitectural urbanistice, având destinaţia de alei şi spaţii verzi".

În realitate, s-a produs o expropriere de fapt, adică o expropriere "atipică" după cum o denumeşte instanţa de apel, deoarece s-a produs în patrimoniul reclamantelor rezultatul păgubitor - imposibilitatea folosirii bunului - fără însă a se realiza procedura de expropriere prevăzută de Legea nr. 33/1994.

Acest raţionament greşit al instanţei de apel asupra conţinutului noţiunii de expropriere de fapt provoacă o încălcare "în cascadă" şi a altor probleme de drept dezlegate irevocabil de instanţa de casare - cunoaşterea de către reclamante a destinaţiei terenului pe parcursul procesului de restituire nu poate fi avută în vedere pentru înlăturarea analizării condiţiilor exproprierii de fapt şi instanţa de apel este datoare să verifice actul sau faptul prin care s-a produs exproprierea de fapt, precum şi impactul acestuia în patrimoniul reclamantelor.

Instanţa de apel a realizat o greşită apreciere asupra efectelor hotărârilor judecătoreşti pronunţate în baza Legii nr. 10/2001, deoarece restituirea în natură în baza Legii nr. 10/2001 către reclamante a terenului asupra căruia poartă prezentul litigiu s-a realizat prin Decizia civilă nr. 839/A din 03 noiembrie 2005, definitivă şi devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 967 din 05 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, restabilindu-se totodată situaţia anterioară actului de preluare.

Aşadar este incorectă afirmaţia instanţei de apel în sensul că destinaţia terenului a rămas neschimbată atât anterior cât şi ulterior restituirii şi că acesta a fost "afectat în mod necesar şi permanent unei cauze de utilitate publică”, deoarece de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive de restituire în natură (03 noiembrie 2005) se consideră că reclamantele au avut în patrimoniu în mod neîntrerupt dreptul de proprietate privată asupra bunului restituit, astfel cum acest drept exista la momentul preluării abuzive.

În consecinţă, aprecierea greşită a instanţei cu privire la afectațiunea permanentă de utilitate publică a terenului contravine limitei de casare constând în aceea că instanţa de apel nu poate realiza o rejudecare a litigiului pe Legea nr. 10/2001 şi nici o reinterpretare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate în respectivul litigiu; contravine dispoziţiilor exprese ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001; conduce la concluzia în egală măsura eronată a instanţei de apel în sensul că, după momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive de restituire a terenului către reclamante, nu ar fi existat niciun act sau fapt juridic din partea pârâtului care să conducă la privarea acestora de proprietate, terenul rămânând cu aceeaşi destinaţie.

Instanţa de apel nu a identificat actul sau faptul juridic prin care s-a produs exproprierea de fapt, astfel cum instanţa de casare a dispus în mod obligatoriu în sarcina instanţei de apel, cu ocazia rejudecării, verificarea actului sau faptului prin care s-a produs exproprierea de fapt, precum şi impactul acestuia în patrimoniul reclamantelor.

Instanţa de apel nu a procedat în niciun mod la o astfel de verificare, considerând fără temei că aceasta nu se impune, deoarece terenul şi-ar fi păstrat destinaţia şi afectațiunea de utilitate publică atât anterior cât şi ulterior restituirii - raţionament care încalcă atât efectele prevăzute de lege ale restituirii în natură a bunului potrivit Legii nr. 10/2001 cât şi limitele casării în prezenta speţă.

In realitate, cu ocazia rejudecării, includerea în domeniul public a unităţii administrativ teritoriale a terenului în litigiu s-a realizat ulterior restituirii, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, a acestui teren către reclamantă.

Actul administrativ de includere a acestui teren în proprietate publică nu a fost reprezentat de Hotărârea Consiliului Local nr. 792/1999, astfel cum a susţinut apelantul-pârât, ci Hotărârea Consiliului Local nr. 532/2009 Anexa nr. 4, de modificare a Hotărârii Consiliului Local nr. 133/2005 prin care se prevede în mod explicit trecerea acestui teren în proprietate publică şi prin Anexa II a H.G. nr. 193/2006 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 969/2002.

În consecinţă, îndeplinirea condiţiei legalităţii măsurii privării de proprietate trebuia analizată de instanţa de apel în raport de Hotărârea Consiliului Local nr. 532/2009 şi H.G. 193/2006, acestea fiind actele administrative prin care s-a dispus includerea în domeniul public a imobilului anterior restituit prin hotărâre judecătorească recurentei şi reclamantei Ţimbulea Livia.

Totodată, încadrarea situaţiei de speţă în noţiunea de expropriere ce trebuie realizată de către instanţa de apel tot prin raportare la Hotărârea Consiliului Local nr. 532/2009 şi H.G. nr. 193/2006, la faptul că aceste acte au fost edictate ulterior restituirii prin hotărâre judecătorească a imobilului în litigiu, precum şi la faptul că nu au fost urmaţi paşii formali ai procedurii prevăzute de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea.

În analizarea caracterului de utilitate publică ce poate justifica privarea de proprietate, instanţa de apel ar fi trebuit totodată să aibă în vedere faptul că în jurisprudența C.E.D.O. în materie s-a arătat în mod repetat faptul că nu poate avea nicio justificare privarea de proprietate care a fost rezultatul ignorării unei hotărâri judecătoreşti definitive, întrucât nu se poate considera că există vreun interes public care să prevaleze asupra principiului securităţii raporturilor juridice şi care să impună privarea de proprietate.

Astfel cum a arătat şi instanţa de contencios european, atunci când un bun este afectat unei utilităţi publice, prin natura sa, statul are obligaţia de a expropria bunul, prin oferirea unei compensaţii financiare proprietarului bunului. Altfel ar însemna ca statul să-şi atingă obiectivele de politică socială în detrimentul unei persoane private, ceea ce nu este acceptabil întrucât costurile de politică socială trebuie suportate de întreaga colectivitate, nu doar de o persoană anume. În consecinţă, statul are obligaţia de a expropria orice bun aflat în proprietatea privată şi care este afectat utilităţii publice, cum ar fi aleile, drumurile de acces sau spaţiile verzi. (a se vedea C.E.D.O. - hot. Bugajny; "Exproprierea de fapt - un comentariu al hotărârii C.E.D.O. în cauza Burghelea c. România" - Radu Chiriță).

În consecinţă, omisiunea instanței de apel de a identifica actul sau faptul prin care s-a produs exproprierea de fapt, reprezintă o încălcare a limitelor casării, având în vedere că această verificare a fost îndrumarea obligatorie a instanţei de casare; nemotivarea hotărârii judecătoreşti recurate, având în vedere că instanţa de apel a ignorat întru totul, nu a răspuns în niciun mod apărărilor aduse de recurentă faţă de motivele de apel şi susţinerilor cu privire la actele administrative emise de intimat prin care s-a realizat exproprierea de fapt (din această perspectivă devenind incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) şi o încălcare a dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, dispoziţii din perspectiva cărora instanţa de apel era chemată, potrivit menţiunilor exprese din decizia de casare să analizeze condiţiile privind admisibilitatea privării de proprietate şi conduce totodată la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, art. 1 şi art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi ale art. 41 din Convenţie, cât priveşte modul de stabilire a despăgubirilor.

În acest context, justa despăgubire nu poate fi stabilită decât corelativ valorii reale a terenului la momentul producerii vătămării patrimoniului (03 noiembrie 2005), iar nu doar la nivelul valorii avute de teren în prezent, deoarece se află dincolo de orice culpă a reclamantelor atât împiedicarea de către apelantul pârât a exercitării atributelor de proprietate prin emiterea actelor administrative de trecere în domeniul public a terenului, cât şi durata efectivă a prezentului litigiu, înregistrat pe rolul instanţelor la data 16 iulie 2008 şi nesoluționat până în prezent.

Se solicită să se aibă în vedere toate considerentele prezentate la pct. 1 al recursului ca subsumându-se în egală măsură şi motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, având în vedere că stabilirea existenţei unei privări de proprietate, cum este de altfel şi exproprierea de fapt este indisolubil legată de analizarea condiţiilor prevăzute atât în jurisprudența C.E.D.O. cât şi cea a instanţelor interne (i) ingerinţa în dreptul de proprietate să fie prevăzută de norme ale dreptului intern, iar acestea să fie suficient de accesibile, precise şi previzibile şi să conţină garanţii contra aplicării arbitrare, (ii) privarea de proprietate să fie impusă de o cauză de utilitate publică, (iii) ingerinţa să fie proporţională cu scopul vizat, (iv) caracterul just al despăgubirii stabilite pentru privarea de proprietate.

Instanţa de apel defineşte nelegal noţiunea de expropriere de fapt, considerând-o echivalentă cu o simplă imposibilitate de a folosi bunul, ca urmare a păstrării destinaţiei acestuia şi cunoaşterii de către reclamante a afectațiunii speciale.

Potrivit limitelor casării dispuse prin Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 7460/2012, stabilirea despăgubirii cuvenite reclamantelor trebuia realizată de către instanţa de apel şi în funcţie de aspectele de fapt stabilite în legătură cu privarea de proprietate, între care de o deosebită importanţă era identificarea actului sau faptului juridic al intimatului municipiul Cluj-Napoca prin care s-a produs în mod efectiv exproprierea de fapt, deoarece despăgubirile se stabilesc în funcţie de valoarea reală a bunului expropriat (valoarea de piaţă) la momentul la care a intervenit exproprierea de fapt (acesta fiind motivul pentru care Înalta Curte de Casație și Justiție, a dispus în sarcina instanţei de apel identificarea actului sau faptului prin care s-a produs exproprierea precum şi impactul acestuia în patrimoniul reclamantelor).

În mod contrar acestor îndrumări obligatorii ale deciziei de casare, instanţa de apel a apreciat că despăgubirile cuvenite reclamantelor nu pot fi apreciate decât în funcţie de valoarea terenului "la momentul întocmirii raportului de expertiză" dispus de către instanţă în prezentul litigiu, adică la data de 4 noiembrie 2013, astfel cum dispune art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

În speţă, exproprierea de fapt s-a produs chiar de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive de restituire în natură - 03 noiembrie 2005.

In consecinţă, valoarea de circulaţie a terenului la nivelul lunii decembrie 2005, iar nu la momentul efectuării raportului de expertiză (2013), dă expresie cuantumului corect al despăgubirilor.

Prin simpla poziţionare corectă în timp a exproprierii de fapt, la nivelul anului 2005, iar nu la nivelul anului 2013, astfel cum în mod greşit apreciază instanţa de apel, este evidentă existenţa unui prejudiciu suplimentar suferit de reclamante faţă de valoarea terenului la nivelul anului 2013, şi anume, diferenţa dintre valoarea terenului în anul 2005 (când erau îndreptăţite să primească această valoare de la un eventual cumpărător, dar au fost împiedicate în mod abuziv prin actele intimatului) şi valoarea terenului în prezent (care este mai scăzută, ca urmare a intervenirii declinului imobiliar).

În subsidiar, în măsura în care instanţa va aprecia necesar ca nivelul despăgubirilor să se raporteze la valorile determinate de exp. C., se solicită să aibă în vedere valorile cu excluderea indicilor de corecţie negativă.

O ultimă critică se referă la încălcarea dispoziţiilor art. 274 şi 276 C. proc. civ.

Astfel cum rezultă din dispozitivul deciziei recurate, reclamantele au fost obligate la plata către intimat a cheltuielilor de judecată în apel în cuantum de 22.023 lei.

Recurenta a formulat, concomitent cu prezenta cale de atac, cerere de îndreptare a erorii materiale strecurate în cuprinsul dispozitivului Deciziei civile nr. 363/A din 16 aprilie 2014, privind cuantumul cheltuielilor de judecată suportate de pârât în apel, care este în realitate de 2.200 lei iar nu de 22,023 lei, astfel cum în mod eronat s-a reţinut.

Intimatul nu a făcut dovada avansării de cheltuieli de judecată în apel în cuantum de 22.023 lei, ci potrivit înscrisurilor existente la dosarul cauzei, reprezentate de dovezile de plată a onorariului expertului desemnat de instanţa de judecată - ing. C. - şi a onorariului expertului parte - ing. V., a avansat cheltuieli de judecată în apel de doar 2.200 lei.

Potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., instanţa de judecată poate obliga partea căzută în pretenţii numai la plata cheltuielilor pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut.

Municipiul Cluj-Napoca, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicită, în esenţă, respingerea acţiunii pentru următoarele motive:

Potrivit Deciziei civile nr. 7460 pronunţată la 6 decembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trasat limitele rejudecării după casare, instanţa de apel având obligaţia de a analiza dacă pretinsa privare de proprietate îndeplineşte condiţiile de legalitate, dacă este justificată de o cauză de utilitate publică şi dacă este proporţională cu scopul vizat, iar în funcţie de dezlegarea dată acestor aspecte, să soluţioneze şi capătul de cerere referitor la despăgubiri. Astfel, instanţa de apel trebuia să identifice actul sau faptul juridic care a condus la privarea de proprietate şi efectul real produs de acesta în patrimoniul reclamantelor, respectiv să constate dacă bunul acestora este afectat în mod necesar şi permanent unei cauze de utilitate publică, şi dacă se respectă condiţia proporționalității.

Fără a proceda la analiza acestor condiţii, instanţa de apel obligă municipiul la plata despăgubirii calculate în conformitate cu prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994.

În primul rând, nu identifică faptul sau actul juridic care a condus la privarea de proprietate şi nici autoritatea care are calitatea de expropriator.

Dimpotrivă, reţine chiar că după dobândirea dreptului de proprietate de către reclamante asupra terenului în litigiu, nu a existat un act sau fapt juridic din partea pârâtului care să ducă la privarea lor de proprietate, terenul având aceeaşi destinaţie, atât anterior cât şi ulterior restituirii, el fiind afectat în mod necesar şi permanent unei cauze de utilitate publică, încă înainte de restituire, aspect cunoscut de reclamante.

Eventuala privare de proprietate ar putea rezulta din instituirea interdicţiei conţinută de art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 (text intrat în vigoare la începutul anului 2006), care prevede că este interzisă şi sancţionată cu nulitatea absolută schimbarea destinaţiei terenului amenajat ca spaţiu verde în planul urbanistic.

Chiar şi din această perspectiva, acordarea unei despăgubiri în compensare nu se poate face decât în condiţiile Legii nr. 33/1994. cadrul normativ aplicabil, de către autoritatea care are calitatea de expropriator.

În speţă, niciuna din condiţiile prevăzute de legea exproprierii nu a fost îndeplinită, iar procedura nu a fost îndeplinită, astfel încât interdicţiile cuprinse în C.U. din 30 mai 2008 nu întrunesc condiţiile unei exproprieri pentru cauză de utilitate publică locală. Aceste interdicţii nu fac decât să pună în aplicare dispoziţiile art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, actualizată, potrivit cărora "Schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora". O soluţie diferită inserată în cuprinsul certificatului de urbanism, contravenea în mod flagrant dispoziţiilor imperative ale legii, fiind sancţionată cu nulitatea absolută a actului potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol.

Chiar dacă s-ar admite că se poate vorbi despre o expropriere în fapt, municipiul Cluj-Napoca nu are calitatea de expropriator, atâta timp cât nu are calitatea de emitent al actului normativ prin care, în susţinerea reclamantelor, dreptul lor de proprietate este afectat.

Este adevărat că terenul este situat în intravilanul municipiului Cluj-Napoca, având destinaţia de spaţiu verde - parc public iar restricţiile pe care această destinaţie le implică sunt stabilite prin P.U.G., însă interdicţia de schimbare a destinaţiei de spaţiu verde a fost introdusă şi reglementată de către statul român, în calitate de autoritate competentă pentru protecţia mediului.

Rezultă că şi în cazul în care s-ar admite necesitatea acordării unei despăgubiri recurentelor, aceasta nu se poate pretinde municipalităţii, această autoritate nefiind responsabilă de privarea de proprietate.

În mod corect instanţa de apel a stabilit că nu există din partea municipiului un act sau fapt juridic care să priveze reclamantele de dreptul lor însă în mod greşit a dispus obligarea acestuia la plata despăgubirii, atâta timp cât acesta nu are calitatea de expropriator şi nici nu s-a reţinut că bunul este afectat unei cauze de utilitate publică locală, numai în această situaţie autoritatea publică fiind ţinută să plătească despăgubiri.

Restituirea terenului în favoarea reclamantelor, nu a fost un act pur formal. Acestea au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu în baza Deciziei civile nr. 967/2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, în urma cererii exprese în acest sens, deşi terenul avea destinaţia de spaţiu verde, aspect ce determină incidenţa prevederilor O.U.G. nr. 195/2005, care instituie prin art. 71 anumite interdicţii asupra terenurilor cu destinaţia de spaţiu verde.

Art. 44 din Constituţie consacră principiul ocrotirii şi garantării dreptului de proprietate, dar acesta nu este un drept absolut.

Pe această linie de gândire, dreptul la un mediu sănătos reprezintă un drept fundamental al omului, iar una din sarcinile aferente dreptului de proprietate se referă tocmai la respectarea tuturor sarcinilor privind protecţia mediului (art. 44 alin. (7) din Constituţie).

Limitarea exerciţiului dreptului de proprietate raportat la dispoziţiile art. 71 din O.U.G nr. 195/2005, are şi o justificare morală şi socială, având în vedere că respectarea riguroasă a acestor norme reprezintă un obiectiv major, protejarea mediului înconjurător, deci şi a spaţiului verde existent, având o legătură directă cu nivelul de sănătate publică, ceea ce constituie o valoare de interes naţional.

Reclamantele nu au pierdut accesul la teren, stăpânirea acestuia sau dreptul de a-l înstrăina iar restricţia prevăzută de art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 nu se traduce într-o expropriere formală şi nici într-o expropriere faptică, ci duce la un control al folosirii bunurilor, ceea ce nu contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, referitor la protecţia proprietăţii private. În acest sens a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza „Mellacher şi alţii împotriva Austriei”,1989, o speţă referitoare la reglementarea folosirii bunurilor. De asemenea, în cauza „Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei”, 1982, aceeaşi Curte a arătat că, întrucât autorităţile nu au trecut la exproprierea imobilelor petiţionarilor, aceştia puteau să-şi folosească bunurile, să le vândă, să le lase moştenire, să le doneze sau să le ipotecheze.

Prin urmare, s-a apreciat că nu se poate asimila situaţia cu o expropriere în fapt, deoarece, chiar dacă dreptul de proprietate a pierdut în substanţa sa, el nu a dispărut. Art. 1 din Protocolul nr. 1 cu referire la respectarea bunurilor personale consacră dreptul fiecărei persoane la respectarea bunurilor sale. Prin alin. (2) însă se arată că aceste dispoziţii nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general.

Fiind vorba de două drepturi fundamentale, recunoaşterea şi garantarea acestora, atunci când ar putea interveni suprapuneri, trebuie făcută în aşa fel încât să se respecte un echilibru între interesele generale şi cele individuale.

De aceea, existenţa echilibrului între limitările stabilite în exercitarea dreptului de proprietate şi dreptul la un mediu sănătos, trebuie analizată din aceasta perspectivă, ca un concurs între două drepturi fundamentale.

Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate, reţine caracterul fondat al recursurilor în limitele şi pentru argumentele ce succed.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cel de-al doilea ciclu procesual, constatând că instanţa superioară de fond a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1), cu referire la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 7542 din 26 octombrie 2011, a casat decizia instanţei de apel, dispunând, a doua oară, ca în rejudecare instanţa de apel „să identifice actul sau faptul juridic care a condus la privarea de proprietate şi efectul real produs de acestea în patrimoniul reclamantelor, respectiv să constate dacă bunul reclamantelor este afectat în mod permanent şi necesar unor cauze de utilitate publică şi dacă se respectă condiţia proporţionalităţii ca trăsătură a ingerinţei în dreptul de proprietate, admisibilă din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, reprezintă existenţa unui just echilibru între cerinţele de interes general, de obligaţia pozitivă a statului de a stabili o despăgubire pentru bunul pierdut, calculată în funcţie de pierderea suferită de fostul proprietar”.

Totodată, se precizează că instanţa de apel în rejudecare „a nesocotit considerentele instanţei supreme referitoare la faptul că în analiza condiţiilor exproprierii de fapt, nu prezintă relevanţă faptul că reclamantele au cunoscut ingerinţa statului în ce priveşte dreptul de proprietate al acestora asupra terenului în litigiu la momentul la care a solicitat şi obţinut restituirea bunului în natură”.

În rejudecare, în cel de-al treilea ciclu procesual, instanţa de apel reţine că: instanţa supremă a stabilit că în speţă a avut loc o expropriere de fapt (fila 7 parag. 3); că reclamantele (respectiv antecesoarea acestora) cunoşteau atât la data formulării notificării în baza Legii nr. 10/2001, cât şi pe tot parcursul desfăşurării procesului, că terenul solicitat are destinaţia de alei şi spaţii verzi situat în Parcul Central al municipiului Cluj-Napoca; că după dobândirea dreptului de proprietate nu a existat un act sau fapt juridic din partea pârâtului care să ducă la privarea lor de proprietate, terenul având exact aceiaşi destinaţie, atât anterior cât şi ulterior restituirii, fiind afectat în mod necesar şi permanent unei cauze de utilitate publică, concluzionând că reclamantele sunt îndreptăţite la despăgubiri conform art. 26 din Legea nr. 33/1994 pentru că terenul nu poate fi utilizat.

Contrar opiniei instanţei de apel, instanţele de recurs au stabilit obligaţia pentru instanţa de trimitere de a identifica în ce măsură în cauză există o expropriere de fapt a terenului, prin identificarea actului sau faptului juridic care a condus la privarea de proprietate şi, prin urmare, de a analiza îndeplinirea condiţiilor privind respectarea principiului legalităţii în ceea ce privește ingerinţa.

Aşa cum s-a mai arătat, instanţa de trimitere avea obligaţia să constate dacă bunul este afectat în mod permanent şi necesar unei cauze de utilitate publică, constatare pe care o afirmă în decizie, fără însă să identifice actul sau faptul juridic care a condus la privarea de proprietate şi, drept consecinţă, să aprecieze asupra întrunirii condiţiilor exproprierii de fapt, noţiune inexistentă în dreptul intern, aşa cum rezultă din jurisprudenţa C.E.D.O. (de exemplu cauza Burghelea contra României, cauza Bugajny şi alţii contra Poloniei, cauza Iatridis contra Greciei).

Pe parcursul procesului au fost invocate drept acte ori fapte juridice de natura celor menţionate de instanţa de recurs: O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului; H.G. nr. 193/2006 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 969/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Cluj, precum şi a municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Cluj, cu excepţia municipiului Cluj-Napoca, referitoare şi la „Inventarul bunurilor care aparţine domeniului public al municipiului Cluj-Napoca, H.C.L. Cluj Napoca nr. 532/2009 în care terenul în litigiu este trecut ca aparţinând domeniului public al municipiului Cluj Napoca precum şi certificatul de urbanism din 30 mai 2008 prin care se certifică faptul că terenul este spațiu verde - parc public.

Instanţa de apel aminteşte de certificatul de urbanism fără însă a preciza dacă acesta este actul/faptul juridic ce a condus la pretinsa expropriere de fapt.

Deşi ambele instanţe de recurs arată că nu are relevanţă împrejurarea că reclamantele au cunoscut ingerinţa statului în ce priveşte dreptul lor de proprietate stabilit irevocabil prin Decizia nr. 967/2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, încă de la momentul în care au solicitat şi obţinut restituirea bunului în natură, instanţa de apel, la evaluarea despăgubirilor, reiterează acest criteriu de cuantificare, ceea ce conduce, inevitabil la existenţa unei motivări contradictorii, câtă vreme se afirmă că ulterior restituirii bunului în natură nu a avut loc nicio ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantelor.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, instanţa aplică dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, deşi în cauză nu a operat o expropriere propriu-zisă în temeiul Legii nr. 33/1994.

Ceea ce trebuie stabilit, în acord şi cu jurisprudenţa C.E.D.O. este valoarea venală a bunului, cu referire la data la care a avut loc ingerinţa cu nerespectarea principiilor legalităţii şi proporţionalităţii.

Cât priveşte susţinerea pârâtului referitoare la calitatea sa procesuală această susţinere va fi analizată în contextul verificării legalităţii ingerinţei pretinse şi cu referire la Hotărârea Consiliului Local nr. 532/2009.

Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) şi art. 315 C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., va admite ambele recursuri, va casa decizia instanţei de apel şi va trimite cauza spre rejudecare aceeaşi instanţe.

Dat fiind soluţia ce se va pronunţa, se constată că nu se impune analiza motivului de recurs referitor la cheltuielile de judecată, instanţa de apel urmând a aprecia asupra acestora funcţie de soluţia ce se va pronunța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantele Ţ.L. şi G.A., precum şi de pârâtul municipiul Cluj Napoca, prin primar împotriva Deciziei nr. 363/A din data de 16 aprilie 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2014.