Pretrial detention damages claim remanded after merits appeal wrongly treated as recourse-inadmissible.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 516 din 4 noiembrie 2014 a Tribunalului Cluj, pronunţată în Dosarul nr. 3400/117/2013, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul G.R.I., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi în consecinţă:

A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să-i plătească reclamantului G.R.I. suma de 30.000 lei cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamantul cât şi pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT Cluj.

Prin Decizia civilă nr. 386/A din 5 martie 2015 a Curţii de Apel Cluj, a fost respins ca nefondat atât apelul declarat de reclamant cât şi cel declarat de pârâţi.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul G.R.I., pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT, Serviciul Teritorial Cluj şi respectiv pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca.

Criticile aduse de reclamant hotărârii instanţei de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate:

Astfel, reclamantul susţine că la aprecierea cuantumului despăgubirilor instanţa de apel avut în vedere criterii de evaluare ce nu corespund practicii judiciare în materie.

În acest sens arată că prin Decizia nr. 1074 din 29 februarie 2002 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a acordat despăgubiri de 10.000 euro doar pentru 30 zile de arestare nelegală.

Or, susţine reclamantul, privarea sa de libertate a avut o durată mai mare, respectiv de 166 zile de arest şi de 205 zile privare de libertate redusă, motiv pentru care apreciază că despăgubirile stabilite sunt prea reduse.

Din această perspectivă reclamantul solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul acordării sumei de 100.000 euro, ce reprezintă o despăgubire rezonabilă.

Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, vizează următoarele aspecte de nelegalitate, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Se arată că instanţa de apel nu a acceptat susţinerea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, potrivit căreia, reclamantul ar putea fi îndreptăţit la despăgubiri doar în ipoteza în care procesul penal ar fi încetat în temeiul art. 10 lit. j) C. proc. pen., aceasta, în condiţiile în care reclamantul, a invocat în susţinerea acţiunii existenţa unei hotărâri definitive de achitare, făcând trimitere la dispoziţiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen.

Se arată că după înregistrarea dosarului la instanţa de judecată la 25 mai 2007, s-a procedat la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive, ce a fost menţinută până la 27 august 2007, dată la care s-a dispus faţă de reclamant înlocuirea măsurii arestării preventive, cu obligarea de a nu părăsi localitatea.

Se mai susţine că, prin Sentinţa penală nr. 121/D/2008 pronunţată în şedinţa nepublică din 05 martie 2008 de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 2511/117/2007, instanţa a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea 678/2001 modificată prin Legea nr. 287/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. reţinută în sarcina reclamantului, în infracţiunea de lovire, prev. de art. 180 alin. (1) C. pen., săvârşită faţă de partea vătămată N.P. Cu privire la această infracţiune, instanţa prin aceeaşi sentinţă a dispus în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. h) C. proc. pen., încetarea procesului penal pornit împotriva reclamantului, ca urmare a retragerii plângerii penale prealabile.

Prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat art. 10 lit. c) C. proc. pen., s-a dispus achitarea reclamantului G.R.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de minori prev. şi ped. de art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001, modificată prin Legea nr. 287/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d), C. proc. pen., instanţa a dispus achitarea reclamantului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de constituire, conducere, aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003.

În aceeaşi idee, se mai arată că prin sentinţa anterior menţionată, a fost revocată faţă de reclamant, măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Având în vedere starea de fapt expusă, se susţine de acelaşi recurent că, decizia atacată este rezultatul aplicării şi interpretării greşite a dispoziţiilor legale incidente în cauză. Astfel, se susţine că instanţa de apel nu a ţinut cont că prin Sentinţa penală nr. 121/D/2008 pronunţată în şedinţa nepublică din data de 05 martie 2008 de către Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 2511/117/2007, instanţa a dispus printre altele, nu numai achitarea inculpatului ci şi schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 modificată prin Legea 287/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (reţinută în sarcina reclamantului), în infracţiunea de lovire, prev. de art. 180 alin. (1) C. pen. săvârşită faţă de partea vătămată N.P. Prin urmare, reclamantul nu a fost întru totul achitat.

Acelaşi recurent mai susţine că, în mod greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru motivele arătate în faţa instanţei de fond, motiv pentru care se solicită a fi analizate de instanţa de recurs.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, acelaşi recurent susţine că pretenţiile reclamantului nu se circumscriu cazurilor care dau dreptul la repararea pagubei conform art. 504 C. proc. pen. şi, nici nu sunt în acord cu tratatele internaţionale, în condiţiile în care reclamantul nu a fost niciodată condamnat definitiv şi apoi achitat, nefiind întrunită nici condiţia stabilită prin art. 504(3) C. proc. pen.

Prin urmare, susţine acelaşi recurent, în cauza pendinte, din dosarul penal acvirat în probaţiune, nu rezultă că reclamantul a fost condamnat definitiv şi, nici că i-a fost restrânsă libertatea în mod nelegal în cursul procesului penal.

Sub aspectul prejudiciului moral, acelaşi recurent susţine că probele administrate nu relevă împrejurări legate de implicaţiile morale pe care durata reţinerii le-a avut asupra reclamantului.

Se mai arată că motivarea acordării daunelor morale, s-a făcut de reclamant prin susţineri neconforme, incluzându-se şi elemente care nu au nicio legătură cu răspunderea statală obiectivă în materie, situaţie în care nu sunt întrunite condiţiile esenţiale ale răspunderii civile în cauză.

Acelaşi recurent mai susţine că înscrisurile anexate de reclamant în probaţiune, nu conţin un minim de indicii care să facă legătura dintre afecţiunile de care suferă reclamantul şi, faptul reţinerii sale timp de 5 luni, motiv pentru care se solicită admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii.

Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT, Serviciul Teritorial Cluj, vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.

În acest sens se susţine că deşi reclamantul G.R.I. nu se află în nici unul dintre cazurile reglementate de dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., instanţele au admis în mod greşit acţiunea pe dispoziţiile art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.Astfel, recurentul învederează că prin Rechizitoriul nr. 15D/P/2006 din 21 mai 2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv a inculpatului G.R.I., reclamant în prezenta cauză, pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat, trafic de persoane şi trafic de minori, prev. şi ped. de art. 7 alin. (1), (3) din Legea nr. 39/2003, art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 alin. (1),2 şi 3 din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fapte presupus comise împreună cu coinculpaţii G.A., A.A. şi R.M.V., trimişi în judecată prin acelaşi rechizitoriu şi condamnaţi definitiv pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de persoane şi trafic de minori.

Cu privire la G.R.I., reclamant în cauză, prin Sentinţa penală nr. 121/D din 05 martie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 2511/117/2007 al Tribunalului Cluj, s-a dispus achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat prev. de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003; achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de minori prev. de art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001; încetarea procesului penal, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. h) C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de lovire prev. de art. 180 alin. (1) C. pen. [consecutiv schimbării încadrării juridice a infracţiunii de trafic de persoane prev.de art. 12 alin. (1) şi 2 lit. b) din Legea nr. 678/2001, cu aplic.art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunea de lovire prev.de art. 180 alin. (1) C. pen., faţă de persoana vătămată N.P.] ca urmare a retragerii plângerii prealabile.

Ulterior, soluţionării fondului cauzei, respectiv prin încheierea nr. 1405 din 20 august 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus strămutarea cauzei la Curtea de Apel Suceava, care prin Decizia penală nr. 74 din 23 noiembrie 2010, a menţinut integral dispoziţiile Sentinţei penale nr. 121 din 05 martie 2008, respingând apelurile declarate în cauză, hotărârea rămânând definitivă prin Decizia penală nr. 4009 din 05 decembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Este real că, prin încheierea penală nr. 47/C din 30 martie 2007 a Tribunalului Cluj s-a dispus luarea măsurii arestării preventive faţă de G.R.I., măsură care a fost prelungită, în faza de urmărire penală şi ulterior menţinută după sesizarea instanţei, în condiţiile legii, până la 04 septembrie 2007, când a rămas definitivă încheierea din 27 august 2007 a Tribunalului Cluj, prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligaţia de a nu părăsi localitatea, înlocuită apoi la 03 decembrie 2007 cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, această ultimă măsură preventivă fiind revocată odată cu soluţionarea pe fond a cauzei, prin Sentinţa penală nr. 121/D din 05 martie 2008 a Tribunalului Cluj.

Astfel, acelaşi recurent mai susţine că reclamantul G.R.I., a fost privat de libertate în perioada 30 martie - 04 septembrie 2007 şi respectiv, i-a fost restrânsă libertatea în perioada 05 septembrie 2007 - 05 martie 2008, că art. 504 alin. (1) C. proc. pen. prevede că: "persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare". Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că "are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal" situaţii care, conform prevederilor alin. (3) al art. 504 "trebuie stabilite, după caz, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare, sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j)" .

În considerarea acestor dispoziţii legale, acelaşi recurent arată că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat, pe cale de excepţie, inadmisibilitatea acţiunii motivată de faptul că susţinerile reclamantului nu se circumscriu cazurilor prevăzute de art. 504 C. proc. pen. şi, nici nu sunt în acord cu tratatele internaţionale, or, instanţele în mod greşit au respins excepţia sus-evocată.

În aceeaşi idee se mai susţine că, hotărârile pronunţate în cauză sunt nelegale, date cu încălcarea dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., în condiţiile în care situaţia judiciară a reclamantului G.R.I., nu se circumscrie ipotezelor reglementate de dispoziţiile legale sus evocate.

Examinând cu prioritate, în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., regimul căilor de atac cărora le este supusă hotărârea în materia erorii judiciare şi, în consecinţă, soluţionarea căii de atac corespunzătoare de instanţa anterioară, Înalta Curte constată următoarele:

Este real că, dispoziţiile art. 506 alin. (5) din vechiul Cod de procedură penală au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013, începând cu 1 februarie 2014, însă relevant pentru determinarea căilor de atac în care se judecă prezenta speţă de drept civil, este observarea normei de drept procesual civil, respectiv art. 2821 alin. (1) C. proc. civ., al cărei conţinut a rămas neschimbat în pofida modificărilor ce au avut loc la nivelul legii procesuale penale.

Fiind vorba de un litigiu de drept civil - cel în care se pretinde acordarea daunelor materiale şi morale - stabilirea competenţei şi, în mod corespunzător, a căilor de atac incidente, se realizează conform normelor procesuale civile.

În acest context, se constată că potrivit art. 2821 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă asupra cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.

În speţă, sesizarea primei instanţe s-a făcut la 12 februarie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 şi, deci ulterior suprimării apelului în astfel de litigii.

Ca atare, împotriva hotărârii de primă instanţă, putea fi exercitată doar calea de atac a recursului, de competenţa instanţei imediat superioare tribunalului.

În atare condiţii, curtea de apel trebuia să califice, în raport de dispoziţiile art. 84 C. proc. civ., căile de atac exercitate, ca fiind recursuri.

Procedând la judecata cauzei în apel, curtea nu a avut în vedere aspectele expuse privind sistemul legal al căilor de atac în materia erorilor judiciare şi, nici normele de organizare judiciară referitoare la compunerea completului, cuprinse în art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

Or, din perspectiva celor expuse, în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., care permit instanţei invocarea din oficiu a motivelor de ordine publică, se reţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

Prin urmare, în temeiul acestui text de lege, coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., urmează a se casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei curţii de apel spre rejudecare, ca instanţă de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursurile declarate de reclamantul G.R.I., de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT, Serviciul Teritorial Cluj şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca împotriva Deciziei nr. 386/A din 5 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite dosarul Curţii de Apel Cluj, spre rejudecare, ca instanţă de recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 iunie 2015.

Procesat de GGC - GV