Inadmissibility of cassation appeal against restitution law decisions subject only to appellate review under Law No. 76/2012

Asupra recursului civil de faţă, în raport de art. 499 C. proc. civ., constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 12595/3/2013, la data de 29 martie 2013, reclamantul S.Ş. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.M.S.C. ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: soluţionarea pe fond a notificării din 2001 privind imobilul din Bucureşti, sectorul 4, format din teren cu suprafaţa de 2097 mp, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în sensul de a dispune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile legii speciale, cuantumul acestora urmând a fi stabilit la valoarea de piaţă a imobilului de la momentul soluţionării; obligarea pârâtului M.M.S.C. să transmită imediat şi direct către C.C.S.D. Dosarul nr. 137, aferent notificării din 2001 însoţit de hotărârea judecătorească ce se va pronunţa în prezenta cauză; obligarea pârâtului M.M.S.C. la plata daunelor morale către reclamant, datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a refuzului nejustiflcat de a soluţiona notificarea din 2001 prin emiterea unei decizii de restituire în echivalent pentru Imobilul-teren situat în Bucureşti, sectorul 4 şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 54 din 22 ianuarie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantului, astfel cum a fost precizată.

Prin Decizia nr 431/A din 4 noiembrie 2014, Cartea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de reclamantul S.Ş. împotriva sentinţei civile nr. 54 din 22 ianuarie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 12595/3/2013, în contradictoriu pârâtul M.M.S.C.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul ca:

A admis în parte acţiunea,

A constatat dreptul reclamantului la măsuri compensatorii în condiţiile legii speciale pentru suprafaţa de 600 mp, teren situat în Bucureşti, sector 4.

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A obligat pârâtul la 1.700 lei cheltuieli de judecată către reciamant, reprezentând onorariu de expert şi onorariu de avocat, acordat conform art. 276 C. proc. civ.

Împotriva acestei hotărâri definitive a declarat recurs pârâtul M.M.A.P. (care s-a substituit în toate drepturile şi obligaţiile decurgând din toate actele normative, contractele, convenţiile, înţelegerile, protocoalele, memorandumurile şi acordurile, precum şi în toate litigiile în care fostul Minister este parte, conform art. 3 din H.G. nr. 38/2015.

Investită cu soluţionarea căii de atac a recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport apreciindu-se că recursul nu este admisibil

Raportul a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Intimatul-reclamant S.Ş. a formulat „Punct de vedere" prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil.

Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 493 alin. (4) şi alin. (5) C. proc. civ., a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 6 mai 2015, iară citarea părţilor.

Recursul va fi respins, ca inadmisibil, pentru considerentele care succed.

În speţă, capătul principal al acţiunii reclamantului este întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi Decizia nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în legătură cu stabilirea competenţei instanţei de a judeca pe fond contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care se solicită restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv sau în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.

Dispoziţiile art, 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin art. 12 din Legea nr. 202/2010, au următorul conţinut:

„Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită ia secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apei "

După intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., aceste prevederi trebuie însă coroborate cu dispoziţiile alin. (1) şi (2) ale art, 7 Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012, care prevăd următoarele:

„(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "definitivă", de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară."

Legea nr. 10/2001 este o lege specială astfel ca, textele de lege citate, au incidenţă în cauza pendinte.

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs.

Art. 483 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. prevede: "de asemenea, nu sunt supuse recursului, hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

În acest context, trebuie subliniat că principiul legalităţii căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege iar în afara acestora nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţia României arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea acesteia.

Prin urmare, faţă de dispoziţiile legaie menţionate, se constată că Decizia nr. 431/A din 4 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a lV-a civilă, împotriva căreia pârâtul M.M.A.P. a declarat recurs, este o hotărâre definitivă, nesusceptibilă de a fi atacată cu recurs.

În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art, 248 alin. (1) raportat la dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. Înalta Curte urmează să respingă, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâtul M.M.A.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâtul M.M.A.P. împotriva Deciziei nr. 431/A din 4 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia mi este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 mai 2015.