Peremption of appeal for failure to prosecute civil damages action for ECHR Article 3 detention conditions

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 15 decembrie 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 7665/3/20 îl, reclamantul M.S.D., în. contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P. a solicitat instanţei acordarea de daune materiale în valoare de 25.482 euro pe perioada august 2010 august 2011, datorită stării de incapacitate de muncă, acordarea de daune morale în valoare de 400.000 euro, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în cauza Micu contra României, cerere înregistrată cu nr. 29883/2006, C.E.D.O. a pronunţat la data de 08 februarie 2011 o hotărâre care a rămas definitivă la data de 08 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 651/2011 la data de 35 septembrie 2011.

Prin această hotărâre, Statul Român a fost condamnat de C.E.D.O. pentru încălcarea art. 3 din Convenţie, respectiv supunerea la tratamente inumane şi degradante.

Reclamantul a denunţat relele condiţii de detenţie pe care a trebuit să le îndure în arestul D.G.P.M.B. şi în penitenciarele Bucureşti - Jilava şi Bucureşti-Rahova.

Prin sentinţa civilă nr. 1691 din 25 septembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Cum răspunderea civilă delictuală presupune a fi întrunite cumulativ toate cele patru condiţii care rezultă din analizarea art. 998 C. civ., respectiv fapta, existenţa unui prejudiciu, vinovăţia şi legătura de cauzalitate, Tribunalul a apreciat că acestea nu sunt îndeplinite, considerente pentru care a constatat a fi de prisos analizarea cerinţelor art. 1000 alin. (1) şi (3) C. civ.

Prin Decizia nr. 200/A din 4 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M.S.D. împotriva sentinţei civile nr. 1691 din 25 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Pentru a pronunţa această soluţie, a apreciat că instanţa de fond a judecat în limitele impuse de art. 129 C. proc. civ. şi în mod corect nu a încuviinţat probe în dovedirea unor aspecte care nu au format obiect al cererii de chemare în judecată şi nici al încălcării constatate de C.E.D.O. în cauza Micu c. României.

Prin urmare, Curtea a reţinut ca fiind dovedită legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul moral suferit de apelantul reclamant, contrar celor reţinute de instanţa de fond, în jurisprudenţa C.E.D.O. statuându-se, în mod constant, că dovada faptei ilicite este suficientă, prejudiciul moral şi legătura de cauzalitate fiind prezumate.

Totodată, a constatat că suma de 13.200 euro, acordată de C.E.D.O. prin hotărârea pronunţată în cauza Micu c. României pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat prin încălcarea art. 3 din C.E.D.O., reprezintă o satisfacţie echitabilă acordată reclamantului pentru atingerea adusă onoareî, demnităţii şi reputaţiei sale, neputând fi reţinută valoarea solicitată de către persoana ce a suferit prejudiciul moral, deoarece, dacă ar fi aşa, determinarea unui astfel de prejudiciu ar fi lăsată doar îa aprecierea subiectiva a persoanei interesate.

În ceea ce priveşte acordarea prejudiciului moral a reţinut că acesta semnifică o reparaţie morală de principiu, iar în lipsa unor criterii legale de determinare a cuantumului unor astfel de despăgubiri, practica judiciară a stabilit că despăgubirile morale nu trebuie sa constituie un motiv de îmbogăţire tară justă cauză, daunele morale acordate reclamantului prin hotărârea menţionată conferind acestuia o satisfacţie echitabilă, în operaţiunea de cuantificare a daunelor morale avându-se în vedere suferinţa reclamantului pe plan moral, precum şi jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabiiite, ci judeca in echitate.

Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamantul M.S. criticând decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

La primul termen stabilit pentru judecarea cauzei, respectiv la data de 05 februarie 2014, părţile deşi legal citate, nu s-au prezentat la strigarea cauzei, instanţa, constatând că nu a fost solicitată judecarea cauzei în lipsă, în temeiul dispoziţiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a suspendat judecarea cauzei.

Prin rezoluţia din data de 25 martie 2015, cauza a fost repusă, din oficiu, pe rol în vederea discutării perimării, stabilindu-se termen la data de 06 mai 2015.

La termenul de judecată astfel stabilit, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia perimării recursului declarat de reclamantul M.S.D. împotriva Deciziei civile nr. 200/A din 4 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în raport de dispoziţiile art. 252 C. proc. civ., rămânând în pronunţare asupra acesteia.

Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 248 C. proc. civ. referitoare la perimare, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 252 alin. (1) C. proc. civ., cauza a fost repusă pe rol, din oficiu, la data de 25 martie 2015, pentru a se verifica dacă sunt întrunite cerinţele art. 248 alin. (1) din acelaşi cod.

Conform acestui din urmă text, orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare, din vina părţii, timp de 1 an.

Perimarea apare ca o sancţiune determinată tocmai de lipsa de stăruinţă a păitilor în soluţionarea litigiului, ea având un caracter mixt, atât de sancţiune cât şi de desistare de ia judecată.

În definirea perimării, rămânerea cauzei în nelucrare şi culpa părţii sunt două elemente esenţiale, sancţiunea procedurală extinzându-şi domeniul de acţiune şi asupra căilor de atac.

În speţă, din culpa părţilor, cauza a rămas în nelucrare, de Ia 05 februarie 2014 - data suspendării cauzei - nemaifiind întocmit niciun act de procedură, fiind îndeplinite astfel condiţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Se constată aşadar că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 248 şi urm. C. proc. civ., recursul fiind perimat de drept, ca o consecinţă a lipsei de stăruinţă a părţilor în desfăşurarea activităţii judiciare.

În raport de aceste considerente şi având în vedere că a trecut mai mult de un an de ia data suspendării judecăţii pricinii, timp în care nici una dintre părţile implicate nu a solicitat continuarea judecăţii recursului şi că în această perioadă nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Înalta Curte, în temeiul art. 248 coroborat cu art. 252 alin. (1) C. proc. civ., va constata perimat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat recursul declarat de reclamantul M.S.D. împotriva Deciziei civile nr. 200/A din 4 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 mai 2015.