Inadmissibility of execution objection challenging the quantum of judicial expenses in a final criminal judgment

Asupra recursului de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 261/2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 461 C. proc. pen., a respins contestaţia la executare formulată de contestatoarea SC B.P. SRL, împotriva sentinţei penale nr. 350 din 13 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 6050/2/2012, ca inadmisibilă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă că, la data de 04 februarie 2013 a fost înregistrată la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă, contestaţia la executare formulată de contestatoarea SC B.P. SRL (cu sediul în Bucureşti, sector 2, prin reprezentant legal, asociat unic Ş.I.), împotriva sentinţei penale nr. 350 din 13 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 6050/2/2012. Contestaţia a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 399-4043 C. proc. civ., coroborat cu art. 463 C. proc. pen.

În motivarea cererii sale, contestatoarea a invocat că magistratul - judecător, din motive de rea-credinţă şi de răzbunare a obligat-o la plata sumei de 50 de lei, ce reprezintă „cheltuieli judiciare către stat", solicitând lămuriri legale asupra titlului executoriu de la instanţa care l-a emis, constând în punerea la dispoziţie a unei detalieri complete şi legale a „cheltuielilor judiciare către stat" (pentru cei 50 de lei), pe baza unor documente legale, efectuate de instanţa de judecată, iar în cazul în care se constată inexistenţa celor solicitate - anularea de urgenţă a sentinţei amintite.

Ulterior, la data de 05 februarie 2013, contestatoarea a solicitat declinarea competenţei arătând că, din eroare, cererea a fost depusă la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, deşi trebuia să fie depusă la instanţa Curţii de Apel Bucureşti, conform art. 194/400, alin. (1) şi (2) C. proc. civ., întrucât contestaţia priveşte „lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu" şi, deci, aceasta ar trebui introdusă la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută şi care este contestată.

Dosarul a fost trimis spre soluţionare secţiei penale a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.

La termenul din data de 16 aprilie 2013, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, pe care a admis-o, declinând competenţa de soluţionare a cauzei privind contestatoarea SC B.P. SRL în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, la data de 10 mai 2013, sub nr. 3413/2/2013, unde la termenul din 06 iunie 2013 s-a pus în discuţie inadmisibilitatea contestaţiei.

S-a mai reţinut de instanţă că petenta nu are nicio nelămurire cu privire la cuantumul sumei pe care trebuie să o plătească, dispoziţia din hotărâre fiind clară, ci este nemulţumită de cuantumul acesteia, aspect de drept care nu poate fi analizat pe calea unei contestaţii la executare formulate împotriva unei hotărâri definitive.

Împotriva sus-menţionatei sentinţe a declarat recurs contestatoarea SC B.P. SRL, susţinând că în sentinţa nr. 261 atacată a observat două mari nereguli şi anume, aceea că potrivit disp. art. 192 C. proc. pen. s-a stabilit cine plăteşte cheltuielile, ceea ce în opinia sa nu este obligatoriu şi aceea că nu este menţinut art. 357 alin. (2) C. proc. pen., ceea ce face ca sentinţa penală să intre în contradicţie cu Ministerul Justiţiei, întrucât potrivit adresei emise de această instituţie dispoziţiile articolului sus-menţionat trebuiau să cuprindă „cele hotărâte de instanţă cu privire la cheltuielile judiciare", astfel că magistratul este obligat să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată.

Totodată, a reiterat şi motivele invocate iniţial în contestaţia formulată, respectiv faptul că instanţa este obligata să se pronunţe asupra cheltuielilor, sub aspectul cuantumului acestora, arătând şi care sunt acelea obligatorii, apreciind astfel că, cheltuielile judiciare trebuie justificate.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului şi trimiterea dosarului, la Curtea de Apel Bucureşti pentru a se respecta dispoziţiile art. 357 C. proc. pen., ca obligatorii, nu ca manifestare de voinţă spre completare a dispozitivului, cu o desfăşurare a cheltuielilor efectuate.

Analizând recursul declarat prin prisma art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., în raport cu conţinutul actelor şi lucrărilor de la dosar, Înalta Curte constată că recursul contestatoarei este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 461 C. proc. pen., contestaţia contra executării penale se poate face în următoarele cazuri:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;

b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută ori vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere sau de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării.

Aşa după cum şi prima instanţă a reţinut, contestaţia la executare este un procedeu jurisdicţional de rezolvare a plângerilor îndreptate împotriva actelor de executare, respectiv o activitate contencioasă privitoare la incidentele de executare care necesită intervenţia unei instanţe.

O contestaţie la executare reprezintă o procedură jurisdicţională de rezolvare a situaţiilor relative la executarea hotărârii, după rămânerea definitivă a acesteia.

În lumina argumentelor anterior expuse, o contestaţie la executare făcută în afara cazurilor expres prevăzute de lege este inadmisibilă.

Or, prin motivele invocate în contestaţia adresată primei instanţe, contestatoarea nu a solicitat înlăturarea unor incidente ivite în cursul executării hotărârii, ci a invocat nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii, într-o astfel de situaţie, în mod corect prima instanţa a hotărât că o astfel de contestaţie la executare este inadmisibilă.

Cât priveşte motivele de recurs invocate în faţa instanţei supreme, Înalta Curte constată că acestea sunt aceleaşi cu cele susţinute în contestaţia iniţială şi care nu privesc vreo nelămurire ivită cu privire la hotărârea care se execută ori vreo împiedicare la executare.

În acest sens, conform prevederilor art. 357 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă cele hotărâte de instanţă cu privire la cheltuielile judiciare, din interpretarea acestor prevederi rezultă că instanţa are obligaţia de a stabili, la pronunţarea hotărârii, cheltuielile judiciare, inclusiv cuantumul acestora.

Totodată, conform disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen., „în cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul sau cererea."

Pe cale de consecinţă, un motiv în plus faţă de argumentul reţinut de prima instanţă în sensul că petenta nu are nicio nelămurire cu privire la cuantumul sumei pe care trebuie să o plătească, dispoziţia din hotărâre fiind clară, ci este nemulţumită de cuantumul acesteia, aspect de drept care nu poate fi analizat pe calea unei contestaţii la executare formulate împotriva unei hotărâri definitive, cuantumul cheltuielilor judiciare fără a se circumscrie nici unuia dintre cazurile prev. de art. 461 C. proc. pen., e acela potrivit căruia acesta, respectiv cuantumul cheltuielilor, este un aspect de apreciere lăsat de către legiuitor, în cazul instanţei de judecată la latitudinea judecătorului, care este singurul în măsură să-l cuantifice, fără a fi obligat de lege să-l detalieze, ci doar să-l stabilească în dispozitiv ca sumă şi persoana căreia îi incumbă.

Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatoarea SC B.P. SRL.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatoarea SC B.P. SRL împotriva sentinţei penale nr. 261 din data de 10 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Obligă recurenta contestatoare la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 06 decembrie 2013.