Annulment appeal for jurisdictional error and appeal routing in patent inventor claims: Law 214/2008 vs. Decree 884/1967

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 2 octombrie 2014, P.C. a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei civile nr. 2369 din 25 septembrie 2014 a acestei instanţe, întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 şi 317 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ.

Prin decizia atacată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.C. împotriva Deciziei nr. 61/A din data de 4 februarie 2014 a Curţii de Apei Oradea, secţia I civilă; a admis recursul formulat de pârâtul Statul român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F. Cluj Napoca împotriva aceleiaşi decizii; a modificat în parte decizia recurată, în sensul admiterii apelului declarat de pârâtul Statul român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F, Cluj Napoca împotriva sentinţei nr. 175C din data de 07 iunie 2013 pronunţată de Tribunalului Bihor, secţia civilă, a schimbat în parte sentinţa apelată; s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, astfel că, cererea formulată de reclamantul P.C. împotriva pârâtului Statul român, prin M.F.P., reprezentat D.G.R.F, Cluj Napoca, a fosî respinsă pentru lipsa calităţii procesuale pasive; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.

În motivarea contestaţiei în anulare, contestatorul susţine, în esenţă, că Decizia nr. 2369 din 25 septembrie 2014, a cărei anulare o solicită, a fost pronunţată de Înalta Curte cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare a competenţă. în acest sens, arată că întrucât sentinţa nr. 175/C din 7 iunie 2013 a Tribunalului Bihor este o hotărâre definitivă nici Curtea de Apel şi nici înalta Curte nu erau competente să judece cauza în apel şi în recurs. Susţine că deşi atât la judecata în apel cât şi în recurs a adus în discuţie problema necompetenţei In raport de obiectul acţiunii (pretenţii cuvenite inventatorului) şi de reglementările legale în vigoare, instanţele au judecat cauza cu încălcarea unor prevederi legale exprese în domeniul proprietăţii intelectuale. Legat de acest aspect, arată că în cauză era aplicabilă legea în vigoare la data înregistrării cererii de brevet, respectiv art. 43 lit.

b) din Decretul nr. 884/1967 şi nu Legea nr. 214/2008 cum în mod greşit a reţinut instanţa de recurs. Arată că în sensul aplicării legii în vigoare la data înregistrării cererii de brevet sunt şi dispoziţiile Legii nr. 64/1991 care în art. 71 alin. (3) face trimitere la data înregistrării cererii de brevet, trimitere care este în deplină concordanţă cu prineipilul tempus regiî actum şi cu prevederile C. civ. potrivit căruia actele şi faptele juridice încheiate, ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea in vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare de la data încheierii, ori, după caz, a săvârşirii ori a producerii lor.

Mai susţine că în raport de prevederilor art. 2821 C. proc. civ. Curtea de Apel Oradea era competentă să judece recursul împotriva sentinţei tribunalului şi nu apelul, aşa cum în mod greşit a procedat, în continuare arată că cererea de faţă este admisibilă şi prin prisma prevederilor art. 317 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. în sensul ca recursul a fost respins pe excepţie, fâră sa fi fost judecat în fond. în acest sens, arată că instanţa de recurs mi a analizat calitatea procesuală a Statului Roman, ci a analizat calitatea procesuală a reprezentantului acestuia, că în litigiul dedus judecaţii calitatea de pârât a deţinut-o Statul Roman, această parte fiind reprezentată în proces de Ministerul Finanţelor Publice care reprezintă statul ca subiect de drepturi si obligaţii în faţa instanţelor de judecată.

Examinând contestaţia în anulare în raport cu motivele invocate, Înalta Carte constată următoarele:

Prin cererea formulată contestatorul a invocat ca motive de contestaţie în anulare dispoziţiile art. 317 alin. (1) pot. 2 şi art. 317 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ.

În legătură cu primul motiv de contestaţie în anulare, potrivit art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare când hotărârile au fost date cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.

Ipoteza prevăzută de textul de lege sus-menţionat se referă la încălcarea normelor de competenţă publică, deci se poate invoca încălcarea competenţei generale, materiale şi teritoriale exclusive, la care se referă art. 159 C. proc. civ.

În speţă, contestatorul invocă încălcarea competenţei materiale motivat de faptul că Înalta Curte nu era competentă să judece cauza întrucât în raport de obiectul acţiunii şi de legea aplicabilă în cauză hotărârea primei instanţe era definitivă şi putea fi atacată numai cu recurs la curtea de apel.

Din dispoziţiile alin. (1) ale art. 317 C. proc. civ. rezultă că pentru admisibilitatea contestaţiei în anulare de drept comun trebuiesc îndeplinite două condiţii şi anume ca hotărârea atacată să fie irevocabilă, în condiţiile art. 377 alin. (2) C. proc. civ., iar motivele contestaţiei să nu fi putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.

În speţă, prima condiţie este îndeplinită, hotărârea atacată fiind pronunţată de o instanţă de recurs, în schimb cea de-a doua cerinţă nu este întrunită întrucât problema instanţei competente să soluţioneze cauza în raport de legea aplicabilă a constituit una dintre criticile din recurs, fiind analizată ca atare de instanţă,

Astfel, instanţa de recurs, răspunzând criticilor reclamantului, a reţinut că legea aplicabilă în ceea ce priveşte instanţa competentă să soluţioneze cauza nu este Decretul nr. 884/1967 privind invenţiile, inovaţiile şi raţionalizării, H.C.M. nr. 2250/1967 pentru aplicarea Decretului nr. 884/1967 şi Instrucţiunile M.F.P. pentru aplicarea Decretului nr. 2250/1967, ci Legea nr. 214/2008, ce a modificat U.G. nr. 100/2005.

S-a reţinut că alin. (2) al art. 41 precizează că litigiile având ca obiect măsurile reparatorii stabilite prin acest act normativ sunt de competenţa Tribunalului Bucureşti.

Prin urmare, instanţa de recurs a reţinut cu privire la căile de atac că acestea sunt cele prevăzute în C. proc. civ. în vigoare la data adoptării Legii nr. 214/2008, apelul potrivit dispoziţiilor art. 282 C. proc. civ. şi, respectiv recursul, conform art. 299 C. proc. civ.

Ca atare, câtă vreme Înalta Curte s-a pronunţat deja cu privire la instanţa competentă să judece cauza, decizia instanţei de recurs nu mai poate fi atacată pe calea contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care aceeaşi instanţă (contestaţia în anulare fiind o cale de atac de retractare) ar fi chemată din nou să se pronunţe asupra aceleiaşi probleme şi, implicit, asupra soluţiei deja adoptate.

în legătură cu motivul de contestaţie în anulare prevăzut de dispoziţiile art. 317 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., de asemenea, invocat de către contestator, Înalta Curte constată, faţă de decizia pronunţată de instanţa de recurs, că nu se verifică cerinţa prevăzută de acest text, anume ca recursul să fi fost „respins tară ca el să fi fost judecat în fond", având în vedere că recursul reclamantului a fost respins ca nefondat, iar nu pe calea unei excepţii procesuale privind calea de atac a recursului.

În consecinţă, constatând că nu se verifică motivele de contestaţie în anulare reglementate de art. 317 alin. (1) pct. 2, şi art. 317 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatoml P.C. împotriva Deciziei nr. 2369 din 25 septembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi 8 mai 2015.