Standing for annulment: non-party status bars extraordinary remedy where ordinary appeal was available

Asupra apelului de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 35 din 2 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de petenta contestatoare D.C. împotriva sentinţei penale nr. 393 din data de 12 octombrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 5854/2/2010.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că cererea petentei D.C. vizează o contestaţie în anulare formulată împotriva sentinţei penale nr. 393 din data de 12 octombrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 5854/2/2010, prin care a fost soluţionată o cauză penală, în care petenta nu a avut nicio calitate procesuală, susţinând că nu a fost legal citată în cauza soluţionată prin sentinţa a cărei anulare o solicită.

Curtea, examinând contestaţia în anulare formulată de către petenta contestatoare D.C., a constatat că aceasta a invocat, în drept, cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 426 alin. (1), lit. a) din C. proc. pen., însă nu era parte în respectiva cauză, aceasta fiind al doilea cumpărător al imobilului obţinut în urma săvârşirii unei infracţiuni, neflind astfel incident cazul de contestaţie în anulare invocat, calea de atac pe care trebuia să o urmeze la momentul respectiv fiind recursul, care prevedea foarte clar că orice persoană care a fost lezată putea să invoce acest lucru chiar dacă nu era parte.

În plus, Curtea a constatat că prin sentinţă penală nr. 3617 din 2 mai 2007 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, mult anterioară hotărârii Curţii de Apel Bucureşti, se desfiinţase contractul iniţial şi, în mod firesc, Curtea de Apel Bucureşti a desfiinţat şi actele subsecvente.

Împotriva acestei sentinţe, contestatoarea D.C. a declarat apel, susţinând că a fost în imposibilitate de a formula calea de atac împotriva sentinţei prin care i-afost confiscat imobilul în care locuia motivat de faptul că procedura de citare s-a realizat la o adresă unde nu mai locuia, astfel încât contestaţia în anulare este admisibilă în principiu, motiv pentru care se impune admiterea apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că apelul declarat de contestatoare este nefondat, pentru următoarele considerente:

În cadrul procedurii de soluţionare a contestaţiei în anulare, instanţa este obligată, potrivit art. 431 C. proc. pen. să examineze mai întâi admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie, ocazie cu care constată dacă cererea este făcută în termenul prevăzut de art. 428 C. proc. pen., dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute de art. 426 C. proc. pen. şi dacă în sprijinul contestaţiei s-au depus ori au fost invocate dovezi care sunt la dosar.

Conform art. 426 lit. a) C. proc. pen. (cazul invocat de contestatoare), împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare „când judecata în apel a avut loc tară citarea legală a unei părţi (...)".

Potrivit dispoziţiilor art. 427 C. proc. pen., contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror, iar conform dispoziţiilor art. 32 alin. (2) C. proc. pen., se constată că părţile în procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, astfel încât titularii cererii de contestaţie în anulare sunt părţile în procesul penal (inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente ) şi procurorul.

Raportând consideraţiile teoretice mai sus arătate, înalta Curte constată că numita D.C. nu a avut calitatea de parte în procesul penal, în sensul prevăzut de dispoziţiile C. proc. pen., ci a avut calitatea de persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate, adică de participant în procesul penal, situaţie în care, în mod corect, prima instanţă a apreciat că la momentul respectiv, calea de atac pe care trebuia să o urmeze era cea a recursului.

Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte, constată că, în mod corect, prima instanţă, a respins, ca inadmisibilă, contestaţie în anulare formulată de contestatoarea D.C., în raport de împrejurarea că acesta nu este titular al cererii de contestaţie în anulare, aşa cum în mod expres prevăd dispoziţiile art. 427 alin. (1) C. proc. pen., astfel încât, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod, va respinge, ca nefondat, apelul declarat de contestatoare, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de contestatoarea D.C. împotriva sentinţei penale nr. 35 din 2 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă apelanta contestatoare la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunțată în şedinţa publică, azi 18 iunie 2015.