Motion to annul donation-deed ruling rejected as meritless re-litigation; prior decisions stand.

Contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă din 1865. Condiţii de admisibilitate

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic : contestaţie în anulare

C. proc. civ. din 1865, art. 318 alin. (1) teza a II-a

Pentru ca o contestaţie în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., trebuie îndeplinite următoarele condiţii: instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs şi această omisiune să se fi produs din greşeală, textul referindu-se la omisiuni esențiale și involuntare în raport cu situația existentă la dosar în momentul pronunțării hotărârii.

Nu este îndeplinită această condiţie în cazul în care instanţa de recurs a înţeles să grupeze, printr-un raționament juridic de sinteză, argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unuia și aceluiași motiv de recurs, pentru a răspunde printr-un considerent comun, deoarece nu se poate reproşa omisiunea de a cerceta motivul, omisiunea cercetării unui motiv de modificare neexistând în situația în care instanța de recurs a analizat grupat toate criticile și susținerile formulate de recurent.

Așa fiind, neexaminarea distinctă a fiecărui motiv de recurs nu constituie, prin ea însăși, o omisiune, în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., dacă instanța a răspuns la motivele de modificare sau casare printr-un considerent comun.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 770 din 10 martie 2015

Prin sentinţa civilă nr. 3365/F din 13 noiembrie 2012, Tribunalul Ialomiţa a respins ca neîntemeiată excepţia invocată de pârâtul Muzeul Judeţean I., privind lipsa de interes a reclamantului în formularea acţiunii, a admis acţiunea formulată de reclamantul C.P. în contradictoriu cu pârâţii Muzeul Judeţean I. şi Direcţia Judeţeană Pentru Cultură şi Patrimoniu Cultural Naţional I., a constatat nulitatea absolută a înscrisului denumit "Act de donaţie" încheiat sub semnătură privată la data de 5 septembrie 2001, între T.N. şi T.Z., autorii reclamantului şi pârâtul Muzeul Judeţean I., prin reprezentanţii săi, înregistrat la acesta sub nr. 1050/24 septembrie 2001.

De asemenea, prima instanţă a obligat pârâtul Muzeul Judeţean I. să restituie reclamantului obiectele ce compun „Colecţia Z. şi N.T.” individualizate în listele anexate la „actul de donaţie" şi a obligat acelaşi pârât către reclamant la plata sumei de 37.574,67 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pârâtul Muzeul Judeţean I. a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 3365F din 13 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, Secţia civilă, iar prin decizia civilă nr. 104A din 28 mai 2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis apelul pârâtului şi a schimbat în tot sentinţa în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

În argumentarea soluţiei pronunţate, în ceea ce priveşte critica referitoare la nesoluţionarea cauzei în contradictoriu şi cu Societatea Colecţionarilor de Artă din România, s-a reţinut a fi neîntemeiată, cu motivarea că potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii judecăţii, părţile fiind cele care stabilesc cadrul procesual.

Nefondată s-a reţinut a fi şi critica referitoare la greşita respingere a cererii de abţinere a judecătorului fondului, ca urmare a antepronunţării sale în ceea ce priveşte interesul reclamantului, cu ocazia soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale active, invocată de Muzeul Judeţean I., cu motivarea că din verificarea actelor de procedură înfăptuite în soluţionarea cauzei nu rezultă că, după soluţionarea excepţiei anterior menţionate, prin soluţia pronunţată asupra fondului cererii dedusă judecăţii se antamează aceleaşi probleme de drept, care au primit deja o rezolvare, astfel ca judecătorul fondului să se afle într-o situaţie de incompatibilitate.

Nefondată s-a considerat a fi şi critica referitoare la faptul că prima instanţă a încălcat dreptul la apărare al Muzeului Judeţean I., respingând în mod nelegal cererea de audiere a martorilor propuşi a fi audiaţi pe situaţia de fapt.

În speţă, s-a apreciat că prima instanţă, sub aspectul probelor ordonate şi administrate, a manifestat rol activ, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., stabilind fără echivoc asupra existenţei şi întinderii dreptului invocat de reclamant, fără a fi încălcat apelantului dreptul la apărare.

În ceea ce priveşte critica pârâtului referitoare la soluţionarea fondului cauzei deduse judecăţii s-a constatat că, în fapt, la data de 5 septembrie 2001, s-a încheiat la domiciliul autorilor reclamantului, T.N. şi T.Z., înscrisul sub semnătură privată denumit „Act de donaţie”, înregistrat la Muzeul Judeţean I. sub nr. 1050 din 24 septembrie 2001, prin care cei doi au donat pârâtului Muzeul Judeţean I., colecţia lor de artă şi 20 de lucrări din domeniul picturii, înscrisul fiind semnat de către donatori, iar din partea pârâtului de către D.F. şi G.I., persoane delegate să primească obiectele donate, precum şi de preşedintele Societăţii Colecţionarilor de Artă din România, V.P.

În cuprinsul actului de donaţie există menţiunea condiţionării oficializării donaţiei prin notariat şi a valabilităţii acesteia de îndeplinirea anumitor cerinţe expres prevăzute în conţinutul înscrisului, la pct. 1–7 inclusiv, iar la pct. 8 din înscrisul menţionat se prevede că, în cazul în care nu sunt îndeplinite integral toate cerinţele enunţate, donatorii îşi rezervă dreptul să anuleze donaţia, iar, în caz de deces al lor, Societatea Colecţionarilor de Artă din România, reprezentată de preşedintele acesteia, poate retrage donaţia în scopul de a o dona altui muzeu.

De asemenea, la pct. 9 se arată că respectivul document serveşte ca bază pentru încheierea la notariat a documentaţiei legale de donaţie.

S-a constatat că prima instanţă a dat o interpretare greşită convenţiei părţilor, care, în aprecierea instanţei de apel, chiar dacă poartă denumirea de „act de donaţie”, comportă interpretarea clauzelor cuprinse în conţinutul acestuia, după voinţa părţilor.

S-a apreciat că prima instanţă a reţinut în mod corect că nu-şi găseşte aplicabilitate în cauză conversiunea actului juridic, întrucât înscrisul denumit act de donaţie probează că donatorii au exclus posibilitatea producerii de efecte juridice prin simpla predare a bunurilor, aceştia condiţionând donaţia, respectiv scoaterea din patrimoniul lor a bunurilor şi transmiterea dreptului de proprietate asupra acestora pârâtului, de încheierea contractului la notariat.

S-a constatat, însă, că menţiunea privind condiţionarea oficializării donaţiei prin notariat, care nu condiţionează valabilitatea donaţiei, conduce la concluzia că, în realitate, instanţa are de analizat un antecontract de donaţie, nu de conversiune, deoarece, prin convenţia încheiată în condiţiile arătate, la data de 5 septembrie 2001, de către autorii reclamantului şi reprezentanţii pârâtului, aceştia s-au obligat ca în viitor să încheie un contract de donaţie al cărui conţinut esenţial este determinat în prezentul act analizat de instanţă.

Instanţa de apel a constatat că prin actul supus analizei sale s-a încheiat între părţi un acord de voinţă, prealabil perfectării altui contract, acord ce are ca obiect asumarea obligaţiei de a face, adică de a perfecta ulterior contractul promis, în condiţiile convenite prin respectivul acord prealabil.

Prin urmare, s-a constatat că, în mod greşit, a fost interpretată convenţia părţilor, exprimată în înscrisul sub semnătură privată denumit „Act de donaţie”, înregistrat la Muzeul Judeţean I. sub nr. 1050 din 24 septembrie 2001, pârâtul fiind în termen să ceară întocmirea în formă autentică a donaţiei.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs reclamantul C.P., iar, prin decizia nr.3035 din 14 octombrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, a respins ca nefondat recursul.

În argumentarea acestei soluţii, Înalta Curte a reţinut că prin memoriul de recurs, recurentul a criticat decizia recurată pentru nelegalitate, invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a criticat decizia recurată sub aspectul calificării greşite dată de instanţa de apel convenţiei încheiată de părţi intitulată „act de donaţie”.

Sub acest aspect, recurentul a arătat că instanţa nu putea să califice actul de donaţie ca fiind antecontract de donaţie deoarece, pe de o parte, o atare calificare nu poate fi dată în materia actelor cu titlu gratuit, cum este donaţia, iar, pe de altă parte, conţinutul înscrisului evidenţiază intenţia neechivocă a părţilor de a încheia un act de donaţie având acelaşi conţinut, căruia să i se adauge ulterior doar o încheiere de autentificare.

S-a susţinut că acest din urmă aspect rezultă din modul în care au procedat părţile la data încheierii înscrisului privat, în sensul procedării la inventarierea bunurilor şi preţuirea acestora, donatorii având reprezentarea numai a faptului că autentificarea actului de donaţie urma a fi făcută la o dată ulterioară.

În acest context, s-a invocat faptul că actul de donaţie încheiat de părţi nu putea produce efecte în absenţa autentificării ulterioare a înscrisului care nu s-a mai realizat, potrivit voinţei părţilor, pentru că a intervenit moartea donatorilor, iar acceptarea nu s-a efectuat în formă autentică de către donator.

Analizând motivele invocate, prin raportare la conţinutul convenţiei încheiate între părţi şi ţinând seama de principiul prevăzut de art. 977 C. civ. din 1864, s-a reţinut că părţile, prin înscrisul intitulat act de donaţie, au încheiat, aşa cum corect a stabilit şi instanţa de apel, o promisiune bilaterală de donaţie care, dacă ar fi fost respectată şi dacă nu ar fi intervenit decesul promitenţilor donatori, ar fi dus la încheierea contractului de donaţie cu sarcini.

Din analiza conţinutului convenţiei s-a constatat că promitenţii donatori au condiţionat încheierea valabilă a actului de donaţie, în forma autentică cerută de lege, de îndeplinirea prealabilă a anumitor obligaţii impuse promitentului donatar şi anume: deschiderea (vernisajului) colecţiei să aibă loc în termen de 3 luni de la data preluării colecţiei de către Muzeul Judeţean I., prin împuterniciţi, în acelaşi termen urmând a se încheia donaţia în formă autentică, fixarea la intrarea în muzeu a unei plăci de marmură groasă de 2 cm sculptată în relief, cu menţiunea „colecţia de artă Z. şi pictor – inginer N.T.”, iar o placă cu dimensiuni mai mici să se fixeze la începutul scărilor, la intrarea în sala de expoziţie, editarea catalogului colecţiei şi prezentarea datelor înscrise în catalogul expoziţiei, la intrarea în sala de expoziţie.

Donaţia urma a se încheia cu sarcini, iar acestea se referă la obligaţia de a fi păstrată deschisă în permanenţă şi în totalitate expoziţia, cu excepţia expoziţiilor temporare organizate în străinătate şi de a fi păstrată colecţia în totalitate, cu excepţia situaţiilor menţionate în pag. 5 a actului.

Susţinerea recurentului potrivit căreia instanţa de apel nu putea să califice actul de donaţie (care este un act cu titlu gratuit) ca fiind un antecontract nu a fost primită, reţinându-se că antecontractul de donaţie are caracter oneros, în limitele valorii obligaţiilor impuse pentru încheierea actului şi în limitele sarcinilor ce urmau a fi impuse donatorului, neexistând nici o dispoziţie legală în materie care să interzică încheierea unei atare convenţii.

Astfel, s-a reţinut că rezultă fără echivoc, din cuprinsul înscrisului întocmit de părţi, că promitenţii donatori au avut reprezentarea corectă că înscrisul intitulat „act de donaţie” este un antecontract ce conţine elementele viitorului contract de donaţie ce urma a fi încheiat în termenul stabilit şi în condiţiile prevăzute de lege, după îndeplinirea obligaţiilor prealabile impuse, fapt confirmat de art. 9 din împuternicirea emisă de intimatul-pârât nr. 955/2001 şi însuşită de donatori cu o zi înainte de încheierea antecontractului, în care se precizează că documentul încheiat de părţi „va servi ca bază pentru încheierea la notariat a unei documentaţii de donaţie”.

În cauză, promitenţii donatori au decedat la data de 1 decembrie 2001 (T.Z.) şi, respectiv 25 ianuarie 2002 (pictorul T.N.) înainte de a se perfecta donaţia.

S-a constatat că instanţa de apel a interpretat în mod corect actul juridic dedus judecăţii, reţinând că acesta este un antecontract, o promisiune de a dona căreia îi corespunde obligaţia prealabilă a intimatului-pârât de a face, obligaţie cu caracter oneros.

În aceste condiţii, s-a constatat că dispoziţiile legale invocate de către recurent nu sunt aplicabile.

S-a mai reţinut că la pct. 8 din cuprinsul înscrisului intitulat act de donaţie, autorii recurentului au prevăzut şi situaţia în care decesul lor va interveni înainte de îndeplinirea obligaţiilor impuse Muzeului Judeţean I., stabilind că în cazul decesului acestora, Societatea colecţionarilor de artă din România, reprezentată de preşedintele ei va putea retrage donaţia în scopul de a dona altui muzeu judeţean din România.

S-a constatat că recurentul-reclamant nu a răspuns în mod pertinent apărărilor intimaţilor-pârâţi, din această perspectivă şi, în condiţiile în care nu a chemat în judecată şi Societatea Colecţionarilor de Artă, prin preşedintele ei, clauza cuprinsă la pct. 8 din Convenţie este de natură să împiedice posibilitatea de a se analiza cererea de restituire a bunurilor în acest cadru procesual.

În ceea ce priveşte critica referitoare la dispoziţia instanţei de apel, care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de netimbrare a apelului, s-a constatat că instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că pârâtul Muzeul Judeţean I. este o instituţie publică, în subordinea Consiliului Judeţean, iar donaţiile, sponsorizările şi alte transferuri voluntare intră în categoria surselor de venit public conform anexei 9, cap. I pct. 10 lit. a), b) din Legea nr. 5/2013.

În ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a apelantului pârât, cât şi excepţia tardivităţii apelului, s-a reţinut că recurentul invocă faptul că acestea au fost soluţionate „pro parte” fără a prezenta argumente de fapt şi de drept care să permită instanţei de recurs, în cadrul contractului de legalitate, să identifice veritabile critici de nelegalitate în legătură cu rezolvarea celor două excepţii.

Prin cererea înregistrată la data de 10.02.2015, contestatorul C.P. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 3035 din 14 octombrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocând dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat anularea deciziei atacate.

În argumentarea contestaţiei în anulare, contestatorul a reiterat istoricul cauzei şi susţinerile formulate în faţa instanţelor de fond şi recurs şi a criticat decizia atacată, susţinând că n-a fost examinată susţinerea referitoare la nulitatea actului pentru lipsa semnăturii directorului Muzeului Judeţean I., situaţie în raport de care chiar dacă actul numit „act de donaţie" ar fi îndeplinit condiţiile pentru a fi considerat antecontract de donaţie, acest înscris nu poate fi considerat valabil încheiat în lipsa semnăturii promitentului donatar.

A arătat contestatorul că cele două persoane (D.F. şi G.I.) au fost împuternicite numai pentru preluarea şi transportul obiectelor care compuneau donaţia, nu şi pentru semnarea unui contract sau a unui antecontract de donaţie, iar actul s-a încheiat numai cu acceptul telefonic al directorului muzeului, motiv pentru care apreciază contestatorul că se impunea constatarea nulităţii absolute a acestui înscris.

În continuare, s-a arătat că, pentru încheierea valabilă a donaţiei, era necesară încuviinţarea prealabilă a forului tutelar al donatarului, în subordinea căruia se afla acesta, iar în absenţa unui înscris prealabil prin care Muzeul Judeţean I., aflat sub autoritatea Consiliului Judeţean I,, să accepte acest act de donaţie, după caz, antecontract de donaţie, actul încheiat între părţi nu poate produce, potrivit art. 814 C. civ., nici un efect.

În raport de cele menţionate anterior, a apreciat contestatorul că, din perspectiva simetriei actelor juridice (obligativitatea acceptării unui antecontract de donaţie), susţinerea instanţei de recurs referitoare la inaplicatibilitatea dispoziţiilor legale referitoare la donaţie (art. 814 C. civ.) este nefondată.

Consideră contestatorul că nici acest motiv de recurs nu a fost analizat, motiv pentru care devin incidente dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

În continuare, a arătat contestatorul că, deşi în cadrul recursului a fost invocată caducitatea pretinsului antecontract de donaţie, având în vedere că deşi ,,actul de donaţie" a fost încheiat la data de 05.09.2001, iar donatorii au condiţionat ca forma autentică să fie perfectată în termen de 3 luni (pana la 05.12.2001), acest fapt nu s-a mai produs, deşi ultimul donator (N.T.) a decedat la data de 25.01.2002.

Apreciază contestatorul că, şi în ipoteza lipsirii de efecte juridice a pretinsului antecontract, prin expirarea termenului în care părţile aveau obligaţia de a încheia contractul în forma autentică, constatarea caducităţii ofertei de a dona, de către instanţa de recurs, era în măsură să conducă măcar la admiterea în parte a cererii formulate în cauză.

A mai susţinut contestatorul că s-a reţinut de către instanţa de recurs faptul că motivul de recurs referitor la soluţionarea ,,pro parte” a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant al semnatarului motivelor de apel, în lipsa unor argumente de fapt şi de drept, consemnate în conţinutul recursului, nu permite instanţei de recurs identificarea unor veritabile critici de legalitate, însă excepţia a fost invocată prin completarea la întâmpinare din apel şi revenea instanţei de recurs obligaţia de a verifica modul în care instanţa de apel a soluţionat această excepţie.

S-a mai susţinut că în mod eronat s-a reţinut de către instanţa de recurs că prin actul numit donaţie părţile au convenit ca documentul să servească ca bază pentru încheierea la notariat a documentaţiei legale de donaţie, mai întâi pentru că această convenţie nu exista în conţinutul actului de donaţie, ci pe împuternicirea nr. 955/04.09.2001, iar, mai apoi, pentru că o asemenea clauză, chiar dacă ar fi putut fi considerată ca făcând parte din actul de donaţie, nu este în măsură să conducă la concluzia că părţile au dorit să încheie un alt act în faţa notarului, ci, dimpotrivă, numai să autentifice actul de donaţie.

Contrar acestei motivări, apreciază contestatorul că revenea totuşi instanţei de recurs obligaţia de a se pronunţa în mod strict asupra motivului de recurs formulat de către recurent, în sensul de a preciza, în considerarea principiului libertăţii de formă a actelor juridice, în ce măsură adăugarea ulterioară, la actul încheiat la data de 05.09.2001, a unei încheieri de autentificare ar fi contravenit normelor legale în vigoare.

În concluzie, a susţinut contestatorul că, deşi prin recurs au fost invocate mai multe motive cu privire la tipul actului încheiat, dar şi cu privire la interpretarea actului în raport cu voinţa părţilor şi intenţia acestora, instanţa de recurs a calificat actul ca antecontract de donaţie, fără a se pronunţa asupra tuturor motivelor invocate.

Contestația în anulare, astfel formulată și motivată, a fost respinsă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Contestația în anulare, cale extraordinară de atac, de retractare, este deschisă exclusiv pentru situațiile prevăzute de art. 317-318 C. proc. civ. și îmbracă două forme: contestația în anulare obișnuită sau de drept comun (art. 317 C. proc. civ.) și contestația în anulare specială (art. 318 C. proc. civ.).

Din analiza textelor normative invocate rezultă că un exerciţiu legal al contestaţiei în anulare, cale extraordinară de atac, este condiţionat de invocarea unor motive de fapt care să se circumscrie în mod riguros celor limitativ prevăzute de art. 317 alin. (1) şi alin. (2) şi, respectiv, art. 318 alin. (1) C. proc. civ.; dispoziţiile normelor au caracter imperativ, astfel că nerespectarea lor, prin formularea unor motive care nu corespund celor strict prevăzute de lege, conduce la respingerea contestaţiei în anulare.

Contestaţia în anulare specială poate fi exercitată numai în prezenţa unuia dintre cele două motive expres prevăzute de art. 318 C. proc. civ.

Astfel, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Motivele de contestație în anulare specială nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situații decât cele limitativ vizate în mod expres de art. 318 alin. (1) C. proc. civ., dispoziții legale cu câmp limitat de aplicațiune, astfel că ele trebuie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv, pentru a nu deschide, în ultimă instanță, calea unui veritabil recurs la recurs.

În speţă, contestatorul C.P. şi-a întemeiat contestaţia în anulare formulată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., invocând, în esenţă, omisiunea instanţei de recurs de a cerceta toate motivele de recurs invocate.

Pentru ca o contestaţie în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., trebuie îndeplinite următoarele condiţii: instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs şi această omisiune să se fi produs din greşeală, textul referindu-se la omisiuni esențiale și involuntare în raport cu situația existentă la dosar în momentul pronunțării hotărârii.

Din aceste dispoziţii ale legii rezultă, cu claritate, că admisibilitatea unei contestaţii în anulare este condiţionată de omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unuia din motivele recursului, după cum rezultă expres din conţinutul textului legal citat.

Prin urmare, doar nepronunţarea instanţei de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare şi, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, este de natură a face admisibilă contestaţia în anulare.Pentru o apreciere completă a motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza finală din Codul de procedură civilă este imperios necesar să se facă distincţie între motive şi argumente. Textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurent (motive arătate în mod expres şi limitativ de art. 304 din Codul de procedură civilă), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină. Cu alte cuvinte, contestaţia în anulare este inadmisibilă în cazul în care instanţa de recurs a înţeles să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de recurs, pentru a răspunde printr-un considerent comun, deoarece nu se poate reproşa omisiunea de a cerceta motivul. În speţă, instanţa de recurs a arătat foarte clar care sunt considerentele pentru care a găsit că excepţia lipsei calităţii procesuale active a debitoarei recurente invocată de creditoarea intimată este întemeiată.

Pentru o apreciere completă a motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ., este imperios necesar să se facă distincţie între motive şi argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurentă (motive arătate în mod expres şi limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină.

Instanța de recurs este îndreptățită, așadar, să răspundă la motivele de recurs și printr-un considerent comun, scop în care poate grupa diferitele argumente; de aceea, nu se pot confunda argumentele cu motivele de recurs.

Cu alte cuvinte, nu este îndeplinită această condiţie în cazul în care instanţa de recurs a înţeles să grupeze, printr-un raționament juridic de sinteză, argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unuia și aceluiași motiv de recurs, pentru a răspunde printr-un considerent comun, deoarece nu se poate reproşa omisiunea de a cerceta motivul, căci, omisiunea cercetării unui motiv de modificare nu există în situația în care instanța de recurs a analizat grupat toate criticile și susținerile formulate de recurent - cum este cazul în speţă.

Așa fiind, neexaminarea distinctă a fiecărui motiv de recurs nu constituie, prin ea însăși, o omisiune, în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., dacă instanța a răspuns la motivele de modificare sau casare printr-un considerent comun.

În speţă, instanţa de recurs a arătat foarte clar şi amplu dezvoltat care sunt considerentele pentru care a găsit că nu sunt fondate susţinerile recurentului-reclamant C.P. referitoare la conţinutul convenţiei încheiate între părţi, în raport cu dispoziţiile art. 977 C. civ., reţinând că părţile, prin înscrisul intitulat act de donaţie, au încheiat o promisiune bilaterală de donaţie care dacă nu ar fi intervenit decesul promitenţilor donatori, ar fi dus la încheierea contractului de donaţie cu sarcini.

În acelaşi sens, a reţinut instanţa de recurs că din cuprinsul înscrisului rezultă fără echivoc, că promitenţii donatori au avut reprezentarea corectă că înscrisul intitulat act de donaţie este un antecontract ce conţine elementele viitorului contract de donaţie ce urma a fi încheiat în termenul stabilit şi în condiţiile legale, după îndeplinirea obligaţiilor prealabile impuse.

Împrejurarea că, în speță, instanţa de recurs nu s-ar fi pronunțat asupra criticii referitoare la nesemnarea actului de către directorul muzeului, se constată astfel a fi nefondată, în condiţiile în care din considerentele hotărârii rezultă fără echivoc argumentele avute în vedere în ceea ce priveşte calificarea actului juridic atacat, precum şi validitatea acestuia.

Prin urmare, nu se poate reţine că Înalta Curte ar fi omis să se pronunţe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză.

De fapt, deşi invocă dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., contestatorul este nemulţumit de argumentele în raport de care instanţa de recurs a analizat şi reţinut criticile formulate, or, instanţa sesizată cu contestaţia în anulare nu este îndreptăţită să verifice corectitudinea argumentelor cu care instanța de recurs a analizat criticile de recurs şi a motivat soluția dată.

Împrejurarea că, contestatorul nu este mulţumit de modul în care au fost soluţionate motivele sale de recurs şi motivată decizia contestată sub acest aspect nu poate duce la deschiderea contestaţiei în anulare, cale extraordinară de atac, de retractare, într-un alt caz decât cele limitativ arătate de art. 317 şi art. 318 C. proc. civ.

Față de cele de mai sus, cum în speţă, motivele formulate nu se circumscriu dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., contestatorul solicitând, în realitate, o reexaminare a fondului recursului, aspecte ce nu pot fi corectate în această cale de atac, contestaţia în anulare fiind o cale de retractare, şi nu de reformare a soluţiei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 318- 320 C.proc. civ., a respins contestația în anulare ca nefondată.