Tort liability of media companies for defamation: burden of proof for corporate moral damages and scope of freedom of expression under Article 10 ECHR

Acţiune în constatarea caracterului ilicit al unei campanii de denigrare. Incidenţa dispoziţiilor art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Hotărârile

Index alfabetic : acţiune în constatare caracter ilicit campanie de denigrare

libertatea de exprimare

nemotivarea hotărârii

C. proc. civ. din 1865, art. 261 pct. 5, art. 304 pct. 6, pct. 7

Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 10

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1. din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real „ascultate”, instanţa de judecată fiind obligată să procedeze la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt şi de drept.

Nu sunt întrunite aceste cerinţe în cazul în care prin hotărârea dată instanţa de apel s-a pronunţat exclusiv pe stabilirea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare, fără ca, preliminar acestei analize, să se pronunţe asupra posibilităţii constatării existenţei unei fapte ilicite, în lipsa persoanei ce a emis judecăţile de valoare contestate ca depăşind limitele libertăţii de exprimare. Astfel, din cuprinsul hotărârii nu rezultă nicio soluţie cu privire la apărarea postului de televiziune pârât care a susținut că o eventuală depăşire a limitelor prevăzute de art. 10 din Convenţia europeană se putea analiza doar faţă de/şi în contradictoriu cu jurnalistul, ziaristul, publicistul sau editorul care a emis judecăţile de valoare, şi nicidecum exclusiv cu privire la activitatea desfăşurată de radiodifuzor.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1454 din 27 mai 2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la data de 2 noiembrie 2012, sub nr. xx354/3/2012, reclamanta SC R. SA în contradictoriu cu pârâtele SC A. TV G. SA, SC A. SA, SC E.I. SRL şi SC I.M.G. SA, a solicitat tribunalului:

1. să constate caracterul ilicit al campaniilor de denigrare desfăşurate de pârâte împotriva R. în perioada aprilie - mai 2012 (în legătură cu scoaterea de către R. a posturilor de televiziune X, Y şi Z din grila de programe aferentă platformei DTH DIGI) şi în anul 2011 (în legătură cu cererea de deschidere a procedurii insolvenţei şi acţiunea în daune de 60 de milioane de euro formulate de Trustul I. împotriva R.);

2. să interzică pârâtelor să mai desfăşoare în viitor campanii de denigrare cu privire la R.;

3. să oblige pârâtele în solidar la plata sumei de 5.000.000 lei reprezentând daune morale pentru atingerea adusă reputaţiei R. prin campaniile de denigrare menţionate mai sus;

4. să oblige pârâtele să difuzeze dispozitivul hotărârii, timp de o lună de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, pe posturile de televiziune A. x, A. y, A. z, E.L., G. şi A.I., atât sub formă de ştire în cadrul tuturor emisiunilor de ştiri, cât şi sub formă de croll cursiv difuzat la intervale de o oră în partea superioară a ecranului, fără niciun comentariu din partea radiodifuzorului;

5. să oblige pârâtele să publice, pe propria cheltuială şi în integralitate, hotărârea pronunţată în prezenta cauză în cinci cotidiene de largă circulaţie, respectiv J.N., G.S., E.Z., L., A. o dată pe săptămână timp de o lună de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, precum şi pe toate paginile de Internet aparţinând Trustului I. timp de o lună de la data rămânerii irevocabile a hotărârii;

6. să oblige pârâtele la plata în solidar a cheltuielilor de judecată.

Prin cererea precizatoare depusă la 5 februarie 2013, reclamanta a arătat că primul capăt de cerere formulat de societate având ca obiect constatarea caracterului ilicit al campaniilor media de denigrare a R. desfăşurate de pârâte este un capăt de cerere de sine stătător şi a solicitat soluţionarea acestuia prin dispozitivul hotărârii.

La termenul din 22 martie 2013 tribunalul a luat act de cererea de renunţare la judecata cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu SC E.I. SRL, în raport de prevederile art. 246 C. proc. civ.

Prin încheierea din 1 aprilie 2013, tribunalul a respins excepţiile inadmisibilităţii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia lipsei de interes invocate de pârâtele SC A. TV G. SA, SC A. SA şi SC I.M.G. SA ca neîntemeiate.

La termenul din 14 iunie 2013, tribunalul a luat act de schimbarea denumirii societăţii pârâte SC I.M.G. SA în SC G.M.S. SA.

Prin sentinţa civilă nr. 7208 din 13 decembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a respins acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC R. SA, în contradictoriu cu SC A. TV G. SA, SC A. SA şi SC G.M.S. SA (fostă SC I.M.G. SA) ca neîntemeiată şi a luat act de renunţarea la judecata acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta SC E.I. SRL, prin lichidator judiciar V.F.I. SPRL.

Împotriva sentinţei civile nr. 7208 din 13 decembrie 2013 a formulat apel reclamanta R. SA.

Prin decizia civilă nr. 1152/2014 din 27 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă SC R. SA în contradictoriu cu intimatele-pârâte SC A. TV G. SA, SC A. SA, SC G.M.S. SA (fostă SC I.M.G. SA) şi SC E.I. SRL, prin lichidator judiciar V.F.I. SPRL.

A fost schimbată, în parte, sentinţa apelată în sensul că a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu intimatele-pârâte.

S-a constatat caracterul ilicit al campaniilor de denigrare desfăşurate de intimatele pârâte împotriva apelantei în anul 2011 şi în perioada aprilie - mai 2012.

Au fost obligate intimatele-pârâte în solidar la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 5.000.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Au fost obligate intimatele-pârâte să difuzeze dispozitivul hotărârii, de la data rămânerii irevocabile, timp de o lună, pe posturile de televiziune A. x şi A. z, sub formă de ştire şi de croll cursiv, difuzat la interval de o oră, în cadrul emisiunilor de ştiri.

Au fost obligate intimatele-pârâte să publice pe propria cheltuială şi în integralitate dispozitivul hotărârii, de la data rămânerii irevocabile timp de o lună, o dată pe săptămână, într-un cotidian de largă circulaţie.

Au fost obligate intimatele-pârâte în solidar la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 81.241 lei cheltuieli de judecată aferente la judecata în fond şi în apel.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a avut în vedere, cu titlu preliminar, astfel cum a reținut şi prima instanță, faţă de dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 71/2011 că răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii este guvernată de legea în vigoare în momentul săvârşirii faptei ilicite, în raport de obiectul şi temeiul juridic indicat de către reclamantă în cuprinsul cererii introductive, dar şi de data săvârşirii pretinselor fapte delictuale, 1 martie 2011 - 27 iunie 2011, respectiv aprilie mai 2012, că legea aplicabilă faptei ilicite ca izvor de obligații (răspunderea civilă delictuală) este Codul civil din 1864, art. 998 – 999 C. civ. pentru „campania” din anul 2011, respectiv dispozițiile Noului Cod civil (Legea nr. 287/2009) pentru campania de presă aferentă anului 2012. Totodată, raportat la specificul acțiunii cu care a fost învestită, curtea de apel a reținut că în mod judicios tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor legislației speciale reglementate de Legea nr. 504/2002 (legea audiovizualului), a deciziei nr. 187/2006 (în vigoare până la 11 martie 20011, abrogată prin decizia nr. 220/2011) privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, elaborate de Consiliul Naţional al Audiovizualului, precum şi a art. 10 CEDO şi a aplicării directe în dreptul intern a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (art. 20 Constituția României).

În speța dedusă judecății, cu aplicarea directă a art. 10, a principiilor şi a jurisprudenței CEDO raportate la libertatea de exprimare, dar şi a poziției privilegiate acordată libertăţii presei atunci când aceasta intră în conflict cu alte valori apărate în mod legitim, curtea de apel a apreciat că demersurile jurnalistice ale intimatelor din anii 2011 şi 2012 au adus atingere reputației R. SA. A priori, curtea de apel a reținut că art. 10 apără discutarea oricăror subiecte care interesează opinia publică în general, precum şi faptul că, pentru a se asigura libertatea presei, reglementarea convențională poate privi şi unele aspecte ale activității economice sau politicii comerciale, o întreprindere, un profesionist, fiind expus în mod inevitabil la o supraveghere strictă a practicilor sale, atât de către concurenți cât şi de către potențialii clienți, consumatori, beneficiari ai serviciilor oferite de către aceasta. Astfel, având în vedere obiectul de activitate al R. SA, servicii de retransmitere a programelor audiovizuale, dar şi al pârâtelor, precum şi notorietatea de care se bucură ambele părți în spațiul public, curtea a constatat că litigiile dintre R. SA şi A. TV, aspectele legate de starea financiară a apelantei, dar şi cele legate de transmiterea posturilor A. x, A. y, A. z, E. şi G. TV reprezintă subiecte de interes general. Totodată, faţă de conținutul textelor transmise publicului, atât în anul 2011, cât şi în perioada aprilie - mai 2012, instanța de apel a apreciat că acestea au caracterul unor judecăți de valoare, al căror adevăr nu poate fi verificat, reprezentând opinii sau aprecieri personale ale indivizilor, iar nu de fapte, protejate de art. 10, cu condiția ca ele să se bazeze pe niște fapte adevărate sau să fie susținute de o argumentație logică a autorului lor.

În ceea ce privește „campania de presă” din anul 2011, în legătură cu cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulate împotriva R., instanța de apel a apreciat că intimatele nu au respectat principiul proporționalității, respectiv echilibrul care trebuie să existe între informarea publicului, exercitarea dreptului la libertatea de exprimare de către intimate şi dreptul la imagine, la reputație al apelantei. Astfel, reiterând concluzia că știrea privind formularea unei cereri de deschidere a procedurii insolvenţei reprezintă un subiect de interes general, având în vedere că aceasta nu a fost însoțită de o descriere a noțiunii stării de insolvenţă, a diferențierii existente între starea de insolvenţă şi de insolvabilitate, a unui minim de informații privind legislația specială reglementată de Legea nr. 85/2006, a condițiilor, caracterelor şi efectelor pe care aceasta le produce, în condițiile în care această procedură nu reprezintă un element de notorietate nici printre persoanele cu studii juridice, cu atât mai puțin pentru publicul larg, în condițiile în care chiar refuzul apelantei de a achita o anumită sumă de bani pârâtelor (sub rezerva dovedirii nerespectării obligației de a da) nu conduce în mod automat la deschiderea procedurii insolvenţei, instanța de apel a constatat că reprezentanţii pârâtelor au informat în mod incomplet şi denaturat situația de fapt.

Pentru aceleași considerente expuse anterior, constând în prezentarea incompletă şi selectivă, neînsoțită de explicații ale terminologiei juridice folosite, a poziției apelantei asupra raportului juridic supus atenției publicului, dar şi a soluției definitive a instanței învestite cu soluționarea acțiunii în pretenții reprezentate de obligarea R. la plata către intimate a sumei de 60 de milioane de euro, curtea de apel a apreciat că drepturile apelantei au fost încălcate şi prin furnizarea acestor informaţii.

Sub alt aspect, în analiza acelorași fapte delictuale, şi reținând că afirmațiile „creditorii cer falimentul R.” şi „datorie de 60 de milioane de euro R. la A. x” privesc situații de fapt, referitoare la o persoană cunoscută, indicată expres şi în mod direct, astfel încât, ab initio, rezultatele sunt foarte grave, curtea de apel a apreciat că protecția acordată de art. 10 ziariștilor cu privire la informarea publicului pentru chestiuni de interes general reclamă ca aceștia să acționeze cu bună-credință, în scopul de a prezenta informații corecte, verificate şi complete, în acord cu etica profesiei de ziarist. Mai mult, curtea de apel a reținut rolul eminent pe care îl joacă presa într-o societate democratică, dar şi protecția conferită de art. 10, pe lângă substanța ideilor acesta protejând şi modul lor de exprimare, precum şi posibilitatea de a recurge la o anumită doză de exagerare sau chiar de provocare, corolar al libertăţii presei. Ori, faţă de protecția extinsă conferită de art. 10 presei, prin raportare şi la principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu reprezintă singurul criteriu luat în considerare, elementul determinant fiind dat de buna-credință a autorului afirmațiilor, curtea de apel a apreciat că modalitatea aleasă de către intimate de a comunica aceste două subiecte de interes public nu se circumscrie scopului demersului jurnalistic, respectiv informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes general, şi deci, de a-şi îndeplini datoria de a răspândi informații şi idei asupra unor subiecte de interes public, ci a avut numai intenția de a afecta în mod gratuit reputația apelantei.

În ceea ce privește derularea campaniei de denigrare din primăvara anului 2012, curtea de apel a apreciat că informațiile lansate în mass media de către intimate, legate de modalitatea de renegociere a contractului şi de retransmitere a posturilor grupului I. prin platforma DTH a R. au fost de natură a manipula opinia publică şi de a crea o percepție negativă asupra R.

Un prim aspect luat în considerare a fost acela că informațiile, opiniile şi știrile transmise de către intimate nu au fost contestate de către acestea, nici la soluționarea cauzei în prima instanță şi nici prin întâmpinarea la apel, divergenţa între părți fiind determinată de modalitatea de exercitare a dreptului la libera exprimare, respectiv dacă afirmațiile reprezentanților intimatelor reprezintă un atac personal, gratuit la persoana apelantei sau se încadrează în limitele prevăzute de art. 10 CEDO, de dezbatere publică a unor chestiuni de interes general.

Pentru a proceda la analiza faptelor imputate intimatelor, Curtea de apel a constatat că dreptul apărat de art. 10 cuprinde atât libertatea de opinie, cât şi libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei.

Raportat la existenţa relațiilor contractuale încheiate între părți, în concret la calitatea părților şi la obiectul raporturilor juridice, curtea a apreciat că, şi în analiza pretinsei fapte delictuale aferente anului 2012, declarațiile, comunicatele de presă şi știrile prezentate publicului, reprezintă informații de interes general. Potrivit înscrisurilor atașate la dosarul cauzei, curtea a constatat că, începând cu data de 20 aprilie 2012, intimatele au adus la cunoștința publicului următoarele știri, intitulate „nu cedăm șantajului R.”, „A. z boicotată de R.”, „abuz grav al R.”, “R. îşi sfidează abonații”, „jeg portocaliu”, iar prin reprezentanții săi, respectiv M.G. şi R.T., comentariile: „este fără îndoială un joc interesant şi manevrat, îndreptat în special împotriva A. z; evident că ar fi ridicol să nu remarc extraordinara coincidenţă între momentul ales pentru a face liniște în eter şi debutul campaniei electorale; astfel de trucuri şi operațiuni de șantaj nu ne vor face să tăcem; sunt ferm convins că acest abuz incredibil al R. se va întoarce împotriva puterii, pentru că împreună cu puterea a fost luată această decizie; ei vor să taie A. z în anumite regiuni ale ţării, ca să poată fura, acolo, în liniște de la banii publici, până la alegerile locale sau parlamentare”.

Având în vedere calitatea deținută de M.G. în cadrul SC A. z SA, de director general, dar şi profesia exercitată atât de către acesta, cât şi de către R.T. în cadrul programelor de televiziune transmise de către A. z, respectiv de jurnalist, ziarist, dar şi poziția intimatei A. z, care nu a înţeles să conteste conținutul mesajelor transmise de către prepușii acesteia, nici în cadrul programelor ulterioare difuzării acestor mesaje, dar nici în faţa instanței, curtea de apel a analizat şi opiniile celor doi reprezentanți în contextul modalității de exercitare a libertăţii de exprimare a intimatelor.

Reiterând interpretarea potrivit căreia, pe lângă substanța ideilor şi informațiilor exprimate, art. 10 protejează şi modul lor de exprimare, dar şi faptul că libertatea jurnalistică include şi posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, de provocare, curtea de apel a apreciat că modalitatea de negociere, renegociere a contractului privind retransmiterea posturilor trustului Intact prin platforma DTH a R. putea fi adusă la cunoștința publicului şi fără afectarea drepturilor apelantei, în speţă dreptul la imagine, garanție primordială din punct de vedere comercial pentru atragerea clientelei.

Pentru a concluziona în acest sens, curtea de apel a constatat că termenii „abuz”, „abuz incredibil”, „abuz grav”, „sfidare a abonaților”, „jeg portocaliu”, „trucuri şi operațiuni de șantaj” constituie judecăți de valoare exprimate de o manieră ofensatoare, care nu era necesar a fi utilizate pentru a exprima o opinie negativă, intimatele putând formula critici faţă de actele sau operațiunile pe care le impută R. şi fără a recurge la expresii jignitoare. Astfel, chiar dacă presa joacă un rol esențial într-o societate democratică, este de necontestat faptul că aceasta nu trebuie să depăşească anumite limite, în special respectarea reputației şi a drepturilor altora, iar ziariștii au în exercitarea profesiei nu numai drepturi, ci şi îndatoriri şi răspunderi. Mai mult, garanția oferită de art. 10 ziariștilor cu privire la relatarea chestiunilor de interes public este condiționată de comportarea lor cu bună-credință, în scopul de a oferi informații în concordanţă cu etica jurnalistică. Totodată, chiar şi în ipoteza în care s-ar reţine adevărul obiectiv al afirmațiilor, aspect cu care instanța nu a fost însă învestită, elementul determinant pe care curtea de apel l-a avut în vedere a fost buna-credință a autorilor afirmațiilor.

În speţă, punând în balanță cele două interese contrare, respectiv dreptul ziaristului de a se exprima, pe de o parte, şi necesitatea de a proteja reputația R., vizată de discursul critic şi comentariile aferente acestuia, curtea de apel a apreciat că libertatea presei în chestiunea de interes general supusă atenției publicului, respectiv modalitatea de negociere a contractului şi de retransmitere a posturilor grupului I. prin platforma DTH a R., nu a fost exercitată cu bună - credință de către intimate, acestea putând prezenta situația de fapt sau opinia acestora asupra pretinsei situații de fapt şi fără folosirea expresiilor injurioase.

În analiza atitudinii subiective a intimatelor, instanța de apel a luat în considerare şi îndemnarea telespectatorilor să semneze petiții on line împotriva R., cât şi îndemnarea acestora să renunțe la serviciile apelantei prin deconectare. În condițiile în care pârâtele au publicat şi difuzat numai mesajele care susțineau poziția contractuală a acestora, au supus dezbaterii publice elemente contractuale interpretate în manieră proprie şi necenzurate de către o instanță de judecată şi fără a prezenta în aceeași manieră poziția contractuală a apelantei, instanța de apel a constatat că echilibrul garantat de art. 10, existent între consacrarea libertăţii de exprimare a opiniilor, judecăților de valoare în legătură cu diverse subiecte şi exercitarea drepturilor fundamentale ale R. nu subzistă.

Astfel, instanța de apel apreciază că scopul intimatelor prin știrile difuzate, opiniile exprimate, acțiunile întreprinse, a vizat, în concret, o negociere favorabilă a contractului, prin afectarea imaginii R. față de abonații acesteia şi potențialii clienți, scop care nu poate fi circumscris de nicio manieră exercitării cu bună-credință a libertăţii de exprimare.

În concret, instanța de apel a apreciat că intimatele, prin comunicările, mesajele, opiniile transmise prin mijloacele mass media, au urmărit realizarea unui interes propriu, în detrimentul interesului general, de informare completă şi obiectivă a subiectelor abordate, situaţie care nu poate intra sub protecţia oferită de art. 10.

În aplicarea dispoziţiilor art. 998 şi urm. C. civ. (pentru faptele din 1 martie 2011 – 27 iunie 2011), respectiv art. 1349, art. 1357 NCC (pentru fapta aferentă perioadei aprilie mai 2012), faţă de specificul faptei curtea a apreciat că proba faptei ilicite, în speţă exercitarea campaniilor de denigrare exercitate în anul 2011 şi în perioada aprilie mai 2012 este suficientă pentru a prezuma cauzarea unui prejudiciu moral reclamantei, prin atingerea adusă imaginii, reputației şi prestigiului, dar şi raportul de cauzalitate între faptă şi consecințele negative ale acesteia, acestea rezultând ex re, din însăşi săvârșirea faptei. Totodată, având în vedere că obligația generală de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalți este o obligație de rezultat, curtea de apel a reținut existenţa vinovăţiei pârâtelor în săvârșirea faptelor delictuale, nefiind incidentă nicio cauză care să o înlăture.

Având în vedere gradul ridicat de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora, cu consecințe directe asupra imaginii, reputaţiei şi prestigiului reclamantei, calitatea specifică atât a autorilor, cât şi a persoanei lezate, mijloacele prin care au fost difuzate mesajele şi comentariile, dar şi impactul acestora asupra opiniei publice, precum şi posibilitatea intimatelor de a folosi alte exprimări în cadrul dezbaterilor publice, instanța de apel a apreciat că suma de 5.000.000 lei reprezintă o despăgubire adecvată prejudiciului moral suferit de către R. La evaluarea cuantumului prejudiciului, curtea a reținut rolul compensatoriu al daunelor morale, precum şi faptul că, deşi acestea nu pot fi probate, în concret, la stabilirea acestora s-a luat act de toate împrejurările obiective şi subiective relevante în stabilirea unei sume suficiente şi echitabile.

În ceea ce priveşte solicitarea apelantei de publicare, respectiv de difuzare a hotărârii, faţă de specificul faptelor delictuale, de modalitatea de săvârșire a acestora, dar şi de calitatea părților, curtea a apreciat că repararea prejudiciului nu trebuie redusă doar la acordarea de despăgubiri bănești, ci se impune şi o formă de reparație a prejudiciului moral în această modalitate. Asupra acestui aspect, raportat la fapta delictuală din perioada 1 martie 2011 – 27 iunie 2011, chiar dacă art. 998 şi urm. C. civ. nu prevedea în mod expres această modalitate de reparaţie, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, curtea a constatat că această solicitare nu este inadmisibilă. Pentru fapta din perioada aprilie - mai 2012 se va face aplicarea direct a dispoziţiilor art. 253 alin. (1), (3) NCC.

Concluzionând, instanța de apel a obligat intimatele să publice pe propria cheltuială şi în integralitate dispozitivul hotărârii, de la data rămânerii irevocabile timp de o lună, pe posturile de televiziune A. 1 şi A. 3, sub formă de ştire şi de croll cursiv, difuzat la interval de o oră, în cadrul emisiunilor de ştiri, precum şi într-un cotidian de largă circulaţie, timp de o lună, o dată pe săptămână, apreciind că satisfacția echitabilă acordată reclamantei, precum şi împiedicarea realizării, continuării sau repetării faptelor vor fi garantate în mod efectiv în această modalitate de publicare şi difuzare.(…)

Împotriva acestei decizii pârâtele societatea A. TV G. SA, Societatea A. z SA, Societatea G.M.S. SRL (fostă I.M.G. SA) şi Societatea E.I. SRL prin lichidator judiciar V.F.I. SPRL au declarat recurs.

Pricina s-a înregistrat inițial pe rolul Secției I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin încheierea de ședință nr. 490 din 18 februarie 2015 cauza a fost scoasă de pe rolul Secției I civilă și trimisă spre soluționare Secției a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu motivarea că: ”vizează un litigiu între profesioniști în domeniul audiovizualului, observându-se, de altfel, că și până în prezent, în celelalte etape procesuale cauza a fost judecată tot de secțiile civile specializate în litigii cu profesioniști.

În atare situație, competența funcțională de soluționare a recursului revine Secției a II-a civilă, în raport de prevederile Anexei 1 la hotărârea nr. 8 din 5 aprilie 2012 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție”.

În acest fel, Secția a II-a civilă a fost învestită cu patru recursuri declarate împotriva deciziei civile nr. 1152/2014 din 27 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, şi anume:

Recursul formulat de Societatea A. TV G. SA a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. și s-a solicitat, în principal, admiterea lui, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel sau, în subsidiar, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă.

Această recurentă a învederat instanţei de recurs faptul că înţelege să critice decizia şi prin raportare la celelalte recurente, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată s-a susţinut existenţa unei răspunderi solidare a recurentei Societatea A. TV G. SA dar şi a celorlalte recurente, iar prin decizie instanţa de apel a dispus, fără a analiza aceste aspecte, plata prejudiciului suferit de intimată, în solidar de către toate recurentele. Societatea A. TV G. SA a susținut că faptele care înlătură sau diminuează răspunderea celorlalte recurente, profită în egală măsură și acestei societăți.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta Societatea A. TV G. SA a criticat, în esență, următoarele: faptul că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut pentru că a pronunțat o soluție în raport cu o parte față de care reclamanta a declarat că renunță la judecată, precum și faptul că instanța de apel a omis să analizeze aspecte esențiale invocate de către această recurentă, iar hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 10 din Convenție, art. 998-999, art. 1000 alin. (3), art. 1003 din Vechiul C. civ. și art. 1349 NCC, art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 504/2002, art. 30, 32 alin. (1), art. 40 alin. (1) și art. 64 alin. (1) lit. B, art. 65 lit. a) și art. 66 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Decizia CNA nr. 220/2011 și Codul deontologic al ziariștilor.

Recursul formulat de Societatea A. z SA a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și s-a solicitat, în principal admiterea lui, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel sau, în subsidiar, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta Societatea A. z SA a învederat, în esență, că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., totodată fiind dată cu încălcarea și greșita aplicare a legii, mai precis a art. 1 și 3 din Legea nr. 504/2002; Decizia CNA nr. 220/2011, art. 10 din Convenţie şi a dispoziţiilor art. 998, 999 şi 1003 C. civ. din 1864, precum şi art. 1349, 1357, 1382 şi 1534 C. civ., în cauză nefiind îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta Societatea A. z SA a criticat și faptul că hotărârea este nelegală și în ceea ce privește obligarea de a difuza dispozitivul pentru că nu există fapta ilicită care să justifice această soluție a instanței, iar reclamanta nu a înțeles să uzeze de dreptul la replică ori la rectificare astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 52 din Decizia nr. 220/2011 a CNA.

Recursul formulat de G.M.S. SRL (fosta I.M.G. SA, deși este înregistrat printr-un înscris distinct, el este absolut identic cu recursul formulat de Societatea A. z SA, așa încât nu se va relua conținutul lui, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciind că este suficientă această prezentare a lui, prin trimitere la cele susținute de recurenta Societatea A. z SA.

Recursul formulat de Societatea E.I. SRL prin lichidator judiciar V.F.I. SPRL a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.

Această din urmă recurentă a solicitat, în principal, casarea deciziei şi trimiterea spre rejudecare instanţei de apel, iar, în subsidiar, modificarea ei, în sensul (a) să se ia act de renunţarea R. SA din faţa instanţei de fond, la judecarea tuturor capetelor de cerere faţă de societatea E.I. SRL sau (b) respingerii cererii de chemare în judecată faţă de societatea E.I. SRL ca nefondată.

În esență, recurenta Societatea E.I. SRL a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină - art. 304 pct. 7 din Vechiul C. proc. civ., instanța a acordat mai mult decât s-a cerut pentru că s-a pronunțat cu privire și la ea, deși reclamanta renunțase la judecată în ceea ce o privește, decizia atacată fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie - art. 998, art. 999 din Vechiul C. civ. şi art. 1349 NCC.

Intimata a depus la dosar întâmpinare solicitând să se respingă, ca neîntemeiate, recursurile formulate de A.G. SA, A. z SA şi G.M.S. SRL (fostă I.M.G. SA) împotriva deciziei nr. 1152 din 27 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, să se admită, în parte, recursul declarat de E.I. S.R.L. şi să se modifice decizia nr. 1152 din 27 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în sensul eliminării E.I. SRL din dispozitiv, dar să respingă ca neîntemeiat recursul sub celelalte aspecte.

Intimata a subliniat că R. a renunţat la judecata cererii în contradictoriu cu E.I., dar nu a renunţat la judecata faptelor săvârşite de E.I. şi nici la prejudiciul cauzat de aceasta.

Intimata a susținut că decizia recurată este temeinic motivată, la adăpost de criticile de nelegalitate formulate de către pârâte, cu excepția soluției față de E.I. SRL, cu care este de acord să fie eliminată din dispozitiv.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a susţinerilor din întâmpinare şi găsind că o parte dintre acestea sunt întemeiate, a admis recursurile și a casat decizia pentru considerentele ce se vor expune în cele ce urmează.

Având în vedere că recurentele, cu argumente asemănătoare, susțin aceeași poziție procesuală, raportat la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție va răspunde printr-un considerent comun celor patru recursuri. Totodată, față de soluția de casare cu trimitere, va analiza doar motivele care fundamentează această soluție, urmând ca instanța de apel să aibă în vedere și celelalte critici formulate de către recurente, pe care Înalta Curte la va expune, sintetic, la finalul considerentelor.

Cât privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că el a fost în mod corect invocat de către recurente, dar numai o parte dintre argumentele invocate sunt găsite întemeiate și se rețin în prezenta motivare.

Dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu reprezintă altceva decât expresia principiului disponibilităţii şi al obligaţiei instanţei de a se pronunţa doar cu privire la aspectele cu care a fost învestită de către părţi.

În prezenta cauză, se va analiza dacă instanţa de apel, faţă de motivele de apel formulate de reclamantă, de petitul cererii de chemare în judecată, astfel cum acesta a fost modificat ca urmare a cererii de renunţare la judecata tuturor capetelor de cerere în contradictoriu cu societatea E.I. SRL şi de considerentele sentinţei de primă instanță, a acordat sau nu acesteia mai mult decât solicitase.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, așa cum aceasta fusese iniţial formulată, s-a solicitat să se constate, printre altele, caracterul ilicit al unor fapte presupus săvârşite de societatea E.I. SRL, precum şi caracterul ilicit al informaţiilor diseminate în mediul public prin intermediul site-urilor a.2.ro, i.ro, g.ro, i..ro, e.tv, j.ro. Reclamanta, în baza principiului disponibilităţii, a susținut că prejudiciul ce i-a fost produs prin toate faptele ilicite cu care iniţial învestise instanţa de judecată (deci inclusiv cele imputate societăţii E.I. SRL şi cele realizate prin intermediul site-urilor amintite anterior) este de 5.000.000 lei.

Prin cererea depusă la data de 15 martie 2013, R. a renunţat la judecata cererii în contradictoriu cu E.I. Prin încheierea din data de 22 martie 2013, dar şi prin sentinţă, prima instanţă a luat act de renunţarea la judecată. Mai mult decât atât, reclamanta R. nici măcar nu a apelat sentinţa primei instanţe şi nici nu a formulat apelul în contradictoriu cu E.I.

Astfel cum rezultă din actele de procedură mai sus enunțate, R. nu a renunţat la însuși dreptul pretins, ci doar la judecată și doar față de E.I. Reclamanta R. nu a renunţat la judecata cererii de reparare a pretinsului prejudiciu cauzat acesteia ca efect al solidarităţii pasive, ci numai la judecată față de una dintre pârâte.

La termenul din data de 22 martie 2013, în faţa instanţei de fond, în temeiul art. 246 C. proc. civ., tribunalul a luat act de renunţarea la judecata acţiunii formulate de SC R. SA în contradictoriu cu pârâta SC E.I. SRL, dar din dispozitivul deciziei recurate rezultă că instanţa de apel o obligă și pe aceasta din urmă la plata sumei de 5.000.000 lei, în solidar cu celelalte recurente din prezentul dosar.

Pe cale de consecinţă, prin decizie a fost încălcat principiul disponibilităţii, întrucât R. a renunţat la judecată în ceea ce o privește pe pârâta E.I. și nici nu a formulat un apel în contradictoriu cu aceasta.

A dispune cu privire la efectele unor fapte care nu au fost analizate de către instanţa de judecată şi cu care instanţa de judecată nu a fost învestită să le analizeze, urmare renunțării la judecată, înseamnă a încălca principiul disponibilităţii, al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare al societăţii E.I. SRL, motivul de recurs invocat fiind fondat.

Cât privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că el a fost în mod corect invocat de către recurente.

Potrivit dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă, printre alte elemente, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile şi susţinerile părţilor.

Conform art. 304 pct. 7 raportat la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., exigenţa motivării impune prezentarea coerentă şi efectivă a examenului critic al magistratului de natură să susţină rezultatul deliberării, dar şi concordanţa argumentelor în raport cu aspectele deduse judecăţii de către părţi.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, între garanţiile dreptului la un proces echitabil, dă eficiență art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce înscrie şi obligaţia instanţelor de judecată de a-şi motiva deciziile. Curtea a statuat că art. 6 din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, dar această obligaţie nu trebuie înţeleasă în sensul că ele trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părţilor procesului. Întinderea obligaţiei de motivare a deciziilor variază în funcţie de natura cauzelor în care sunt pronunţate. Este necesar să se ţină seama, în special, de diversitatea capetelor de cerere a acţiunilor, dar şi de apărările formulate de pârâţi, apărări care pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei pronunţată de instanţa de judecată.

Analizând decizia recurată, prin raportare la cererea de chemare în judecată, la motivele de apel, la apărările formulate de pârâte în faţa instanţei de fond și reluate în faţa instanţei de control judiciar, se observă că ea nu îndeplineşte exigenţa de a fi motivată.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1. din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta obligă instanţa de judecată să procedeze la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt şi de drept.

În prezentul dosar, dintr-o primă perspectivă, hotărârea recurată este nemotivată pentru că instanţa de apel s-a pronunţat exclusiv pe stabilirea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare, fără ca, preliminar acestei analize, să se pronunţe asupra posibilităţii constatării existenţei unei fapte ilicite în lipsa persoanei ce a emis judecăţile de valoare contestate ca depăşind limitele libertăţii de exprimare. Din întreg cuprinsul hotărârii recurate nu rezultă nicio soluţie cu privire la apărarea pârâtelor care au susținut că o eventuală depăşire a limitelor prevăzute de art. 10 din Convenţie se putea analiza doar faţă de/şi în contradictoriu cu jurnalistul, ziaristul, publicistul sau editorul, şi nicidecum exclusiv cu privire la activitatea desfăşurată de radiodifuzor.

În hotărârea pronunţată, instanța a reţinut următoarele: „Curtea constată că reprezentanţii pârâtelor au informat în mod incomplet şi denaturat situaţia de fapt” dar şi faptul că „protecția acordată de art. 10 ziariştilor cu privire la informarea publicului pentru chestiuni de interes general reclamă ca aceştia să acţioneze cu bună - credinţă”.

Cu toate acestea, trecând peste propriile constatări, instanţa de apel a stabilit existenţa unei fapte ilicite, fără însă a se pronunţa dacă această depăşire a limitelor prevăzute de art. 10 se poate analiza numai cu privire la activitatea desfăşurată de radiodifuzor.

În măsura în care acest aspect, ce constituie o problemă esenţială dedusă judecăţii, prioritar analizei depăşirii limitelor libertăţii de exprimare, instanţa de apel avea obligaţia analizării aplicabilităţii directe sau inaplicabilității prevederilor art. 10 faţă de radiodifuzor, în lipsa efectuării acestei analize în contradictoriu cu emitentul judecăţilor de valoare.

O altă problemă esenţială dedusă judecăţii şi ignorată în pronunţarea hotărârii de către Curtea de Apel Bucureşti o reprezintă, pe de o parte, admisibilitatea sau inadmisibilitatea daunelor morale pentru pretinsele fapte petrecute în anul 2011, iar, pe de altă parte, efectele renunţării la judecată cu E.I., precum și lipsa motivării relativ la existența sau inexistenţa unei răspunderi solidare a societăţilor chemate în judecată.

În atare circumstanţe, în mod evident sentinţa recurată nu este motivată, astfel încât instanţa de recurs nu poate realiza un control efectiv al legalităţii.

Instanța nu s-a pronunțat asupra apărărilor pârâtelor potrivit cărora, anterior intrării în vigoare a noilor dispoziţii substanţiale, daunele morale puteau fi acordate numai persoanelor fizice, nu şi persoanelor juridice. Instanța nu a răspuns nici dacă o eventuală afectare a dreptului la imagine sau reputaţie a unei persoane juridice ar putea da naştere unor prejudicii morale sau doar numai unora materiale.

Oricum, eventuala prejudiciere a dreptului la imagine a unei persoane juridice este cuantificabilă prin analiza indicilor financiar contabili ai acesteia, respectiv printr-o eventuală diminuare a cifrei de afaceri sau a profitului înregistrat de societate, în temeiul unei expertize sau a altor mijloace de probă, dar care în cauză nu s-au administrat.

Instanța nu a analizat nici apărarea esențială a pârâtelor care au subliniat calitatea reclamantei intimate de operator de cablu și faptul că existenţa prejudiciului moral trebuie raportată exclusiv la existenţa unui prejudiciu material. Instanța nu a analizat dacă afectarea dreptului la imagine sau reputaţie nu ar fi condus întâi de toate la naşterea unui prejudiciu material. În speță, reclamanta nu relevă existența unui prejudiciu material, ea solicită exclusiv un prejudiciu moral.

Nemotivarea hotărârii recurate rezultă şi din lipsa unei analize cu privire la efectele produse de renunţarea la judecata cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu E.I., mai precis existența sau inexistenţa unei răspunderi solidare a societăţilor chemate în judecată.

Cu toate că, odată cu dezbaterea fondului, a fost pusă în discuţie şi această apărare esenţială, respectiv inexistenţa unei solidarităţi între pârâte pe de o parte, iar, pe de altă parte, inexistenţa unei solidarităţi cu privire la pretinsul prejudiciu cauzat de E.I. urmare renunţării la judecata faţă de aceasta, instanţa de apel, fără a menţiona dacă aceste argumente au fost respinse şi, cu atât mai puţin, motivele pentru care au fost respinse aceste argumente, a admis în tot pretenţiile reclamantei și față de toate societățile pârâte, cu ignorarea renunțării la judecată în ceea ce o privește pe E.I. SRL.

Este adevărat că instanţa nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare susţinere a părţilor, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluţionarea cauzei, dar ignorarea completă a acestora, cum este cazul şi în prezenta speţă, echivalează cu lipsirea pârâtelor la un veritabil acces la justiţie.

Deşi prin actele procesuale depuse în faţa instanţei de apel s-a solicitat analizarea aspectelor referitoare la: inexistenţa unei solidarităţi a răspunderii în privinţa pârâtelor; la imposibilitatea obligării primelor trei pârâte la prejudiciul suferit de reclamantă pentru presupusele fapte ilicite săvârşite de societatea E.I. SRL în condiţiile în care intimata a renunţat la judecată; la inexistenţa unei răspunderi în sarcina pârâtelor pentru care nu s-a renunțat la judecată pentru informaţiile aduse la cunoştinţa publicului prin intermediul site-urilor a.2.ro, i.ro, g.ro, i.ro, e..tv, j.ro; la existența unei răspunderi în sarcina radiodifuzorilor sau şi a unor comercianţi; la relevanţa în stabilirea gradului de afectare a imaginii intimatei şi a cuantumului prejudiciului suferit de intimată, se constată că motivarea instanţei de apel este una extrem de succintă, fără nicio referire la aspectele menţionate, fapt care face ca decizia să fie criticabilă din perspectiva legalităţii, în măsura în care nu oferă transparenţă asupra silogismului juridic care să explice şi să justifice dispozitivul şi nu arată, la situaţia şi aspectele concrete supuse judecăţii, care a fost parcursul logic al concluziei exprimate.

Instanţa de apel nu a făcut altceva decât să constate îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale prin realizarea unui examen al respectării dreptului la libertatea de exprimare şi a limitelor în care acesta a fost exercitat de către pârâte, fără însă a analiza şi celelalte aspecte invocate care ar fi avut o înrâurire hotărâtoare asupra condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

În cauză, deşi instanţa de apel a pronunţat o soluţie care tranșează fondul cauzei, nicio apărare a pârâtelor nu a fost cercetată, nicio probă nu a fost analizată şi interpretată de instanţa de apel, prin urmare nu au servit ca suport al concluziilor instanţei, concluzii care nu s-au fundamentat pe stabilirea unei corecte stări de fapt sau pe maniera în care legea devine incidentă în cauză.

În raport de circumstanţele concrete ale cauzei, faţă de apărările punctuale prin actele procesuale depuse în faţa instanţei de apel, se poate constata cu uşurinţă faptul că instanţa de apel nu a cercetat fondul cauzei, iar decizia apare ca nemotivată, fapt ce constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Omisiunea instanţei de apel de a cerceta şi verifica susţinerile pârâtelor echivalează, în fapt, cu lipsa analizei cauzei şi, în esenţă, nesoluţionarea acesteia printr-un procedeu real şi efectiv, acela de confruntare a afirmaţiilor părţilor cu actele cauzei, de stabilire a unei situaţii de fapt şi de drept ca rezultat al unei aprecieri a naturii şi complexităţii cauzei şi circumstanţelor acesteia, deci nu se respectă cerinţele privind motivarea unei hotărâri.

În condiţiile în care cauza nu a fost soluţionată în mod real, potrivit garanţiilor conţinute de art. 6 din Convenţie, concretizate în exprimarea de către magistrat a tuturor argumentelor deliberatorii şi hotărâtorii, precum şi răspunsul său la apărările şi argumentele principale ale părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (3) şi (5) din Vechiul C. proc. civ., se impune admiterea acestui motiv de recurs, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

De asemenea, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel se impune şi pentru respectarea dreptului tuturor părților din proces de a nu le fi răpit niciun grad de jurisdicţie şi de a avea o cale efectivă de atac.

Cât privește criticile de nelegalitate subsumate de către recurente dispozițiilor de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, față de motivele de casare expuse mai sus, devine de prisos cercetarea lor în această etapă procesuală, dar ele urmează a fi avute în vedere de către instanța de apel.

De altfel, aspectele circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt altceva decât apărări ale pârâtelor, formulate atât în fața instanței de fond, cât și a instanței de apel, dar care, în mare măsură, au fost ignorate de către curte și pentru care s-a impus soluția casării, mai sus argumentată.

În consecință, instanța de apel, în limitele cererii de chemare în judecată și ale apelului cu care a fost învestită, va analiza, în raport de temeiurile de drept invocate și de probatoriul administrat, dacă sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale pentru cele trei societăți, față de care nu s-a renunțat la judecată, sub următoarele aspecte:

dacă răspunderea civilă delictuală a celor trei pârâte (Societatea A. TV G. SA, Societatea A. z SA, Societatea G.M.S. SRL) poate fi angajată anterior sau numai ulterior ori concomitent stabilirii în contradictoriu cu formatorii de opinie a unei răspunderi delictuale urmare depăşirii limitelor prevăzute de art. 10 din Convenţie și în caz afirmativ,

dacă răspunderea civilă delictuală a celor trei pârâte (Societatea A. TV G. SA, Societatea A. z SA, Societatea G.M.S. SRL) este o răspundere pentru fapta proprie sau pentru fapta altuia și

dacă răspunderea civilă delictuală a celor trei pârâte (Societatea A. TV G. SA, Societatea A. z SA, Societatea G.M.S. SRL) este o răspundere individuală sau una solidară.

Instanța de apel va avea în vedere principiul tempus regit actum dar și faptul că, pentru obligațiile in solidum, în raport cu reglementarea din art. 1003 al Vechiului C. civ., care, fără a consacra expres solidaritatea pasivă, dispunea că sunt ţinute în solidar pentru despăgubire persoanele cărora le este imputabil delictul sau cvasidelictul, art. 1382 NCC consacră expres un caz de solidaritate pasivă legală. Formularea textului este clară şi precisă, în sensul că sunt obligaţi în solidar să repare prejudiciul injust cauzat victimei „cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă”. Deci sunt ţinuţi în solidar „cei care răspund pentru aceeaşi faptă prejudiciabilă”, și nu „cei care răspund pentru unul şi acelaşi prejudiciu”. Așadar, în accepțiunea Noului Cod civil, nu unicitatea prejudiciului determină solidaritatea, ci unicitatea faptei săvârșite de mai mulți autori.

În ipoteza în care instanța de trimitere va depăși aceste aspecte prealabile, esențiale soluționării cauzei, va analiza condițiile generale ale atragerii răspunderii civile delictuale, mai precis:

1. existenţa unui prejudiciu;

2. existenţa unei fapte ilicite;

3. existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;

4. existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acționat.

În decizia casată, instanța a apreciat în mod greșit că doar fapta, prin ea însăși, este suficientă pentru a prezuma prejudiciul și existența raportului de cauzalitate.

Înalta Curte de Casație și Justiție reamintește că în materia răspunderii civile delictuale prejudiciul nu se prezumă nici de lege și nici de către judecător. El se demonstrează în plan probator și trebuie să se afle într-un raport de cauzalitate cu fapta culpabilă. Chiar și pentru acordarea de daune morale este necesar ca acela care le pretinde să producă un minimum de argumente şi indicii, din care să rezulte în ce măsură drepturile personal-nepatrimoniale i-au fost afectate și să administreze un probatoriu adecvat. Cu atât mai mult cu cât, în speță, cea care reclamă un prejudiciu moral este o persoană juridică, supusă unui regim legal de înființare, funcționare și de evidențiere contabilă a întregii activități economice. Scopul oricărei societăți comerciale îl constituie obținerea de profit – finis mercatorum est lucrum și, în consecință, un eventual prejudiciu moral al unei societăți comerciale poate avea repere obiective de cuantificare, pe calea unei expertize judiciare. În orice caz, despăgubirile trebuie să se prezinte într-un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

În apel, după casare, instanța va trebui să analizeze și vinovăția, căci în decizia recurată s-a reținut în mod greșit că vinovăția există prin simplul fapt că nu există cauze care să o înlăture. Acest raționament este complet ilogic. Potrivit acestei opinii, orice act sau fapt există doar dacă nu există nimic care să îl înlăture.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că existența unor fapte nu se probează niciodată prin inexistența altor fapte. Dimpotrivă, faptul negativ este cel care se probează indirect prin existența faptului pozitiv opus (contrar). Și nicidecum invers. Vinovăția, ca element subiectiv al răspunderii civile delictuale, trebuie probată de cel care reclamă prejudiciul – actori incumbit probatio. La stabilirea culpei trebuie să existe un criteriu obiectiv, în funcție de conduita unui model abstract, mai ales că se deduce judecății un domeniu reglementat – cel al audiovizualului – pentru care analiza condițiilor şi circumstanțelor în care a fost săvârşită fapta ilicită şi prejudiciabilă se poate face prin raportare la reglementările specifice.

Potrivit unui vechi principiu al dreptului român, un drept care nu poate fi dovedit, practic, echivalează cu un drept care nu există (idem non essse aut non probari).

În concluzie, răspunzând prin acest considerent comun atât susținerilor recurentelor, cât și apărărilor intimatei, pentru toate argumentele și temeiurile de drept reținute, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-au admis recursurile declarate de pârâtele Societatea A. TV G. SA, Societatea A. z SA, Societatea G.M.S. SRL (fostă I.M.G. SA) şi Societatea E.I. SRL prin lichidator judiciar V.F.I. SPRL împotriva deciziei civile nr. 1152/2014 din 27 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă. S-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.