Compensation for preventive detention following acquittal based on in dubio pro reo: illegality of custody measures versus excessive duration of proceedings

Acţiune în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 504 alin. (3) din Codul de procedură penală din 1968. Lipsa caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Răspunderea

Index alfabetic : acţiune în despăgubiri

daune morale

măsură privativă de libertate

caracter nelegal

Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 5 parag. 1 lit. c)

C. proc. pen. din 1968, art. 148, art. 504 alin. (3)

Nu se poate reţine caracterul nelegal al măsurii privative de libertate dispuse împotriva inculpatului în cazul în care printr-o sentinţă penală de achitare instanţa a constatat că persistă îndoieli în privinţa nevinovăţiei acestuia şi că nu s-au administrat probe sau alte mijloace de probă care să-i stabilească neechivoc vinovăţia sau nevinovăţia, aceasta făcând aplicarea regulii in dubio pro reo, ceea ce înseamnă că în caz de îndoială se reţine soluţia, împrejurarea sau ipoteza cea mai favorabilă infractorului, regulă ce decurge din prezumţia de nevinovăţie ce nu poate fi anulată decât prin certitudinea asupra vinovăţiei.

Astfel, în cazul în care instanţa penală a dispus achitarea în baza regulii in dubio pro reo nu se poate considera că persoana faţă de care s-a dispus această măsură se află în situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen. pentru a fi admisibilă acţiunea civilă formulată de aceasta pentru acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor preventive luate împotriva sa.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1347 din 14 mai 2015

Prin sentinţa civilă nr. 2169 din 29 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. xx4/102/2013 s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul S.F. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi s-a dispus obligarea pârâtului să-i plătească reclamantului suma de 675.000 lei, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a privării sale de libertate în intervalul 17.01.2004-03.11.2005, urmată de măsura interdicţiei de a nu părăsi ţara în intervalul 31.10.2005 - 14.11.2012.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Mureş a reţinut, în esenţă, că prin materialul probatoriu administrat în cauză reclamantul a făcut dovada privării sale de libertate în intervalul 17.01.2004-03.11.2005, această măsură fiind urmată de măsura interdicţiei de a nu părăsi ţara în intervalul 31.10.2005-14.11.2012.

Prin sentinţa penală nr. 45/22.04.2010 a Curţii de Apel Iaşi, rămasă definitivă ca efect al respingerii recursului prin decizia penală din data de 14.11.2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a confirmat caracterul nelegal al privării de libertate şi al restrângerii libertăţii de mişcare a reclamantului.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral invocat de reclamant, pentru cuantificarea despăgubirilor instanţa a apreciat că trebuie avute în vedere o serie de criterii, respectiv consecinţele negative suferite de reclamant pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate, precum şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării şi modul în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială a reclamantului.

Sub acest aspect s-a reţinut că în speţă M.R. şi H.I.A. au confirmat faptul că perioada arestării a determinat îndepărtarea reclamantului de familie şi prieteni, acesta transformându-se într-o persoană introvertită, iar martorul V.O.M. a relevat suferinţele fizice (dureri abdominale intense) şi psihice ale reclamantului pe perioada detenţiei.

S-a mai reţinut că, în mod cert, orice privare de libertate presupune anumite constrângeri şi traume de ordin moral, aceste traume fiind amplificate prin prisma convingerii unei eventuale nevinovăţii.

Aplicând şablonul creionat de criteriile enunţate la persoana şi conduita reclamantului, instanţa a apreciat că obligarea pârâtului la plata în favoarea reclamantului a sumei de 675.000 lei (aproximativ 6.800 Euro pentru fiecare lună de detenţie cumulat cu consecinţele ulterioare ale acesteia, inclusiv interdicţia de a părăsi ţara), reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului suferit de acesta pe perioada privării sale de libertate în intervalul 17.01.2004 - 03.11.2005, urmată de măsura interdicţiei de a nu părăsi ţara în intervalul 31.10.2005 - 14.11.2012, caracterul echitabil al cuantumului sumei fiind relevat inclusiv prin împărţirea acesteia la numărul total de luni pe care s-au întins măsurile restrictive aplicate (84 luni), rezultând o sumă de aproximativ 1.780 Euro lunar.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs reclamantul S.F. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, precum şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, căi de atac ce au fost recalificate din recurs în apel motivat de faptul că dispoziţiile incidente în materia căilor de atac declarate în cauzele întemeiate pe prevederile art. 504-506 din vechiul C. proc. pen. sunt cele generale cuprinse la art. 282 şi 2821 alin. (1) din vechiul C. proc. civ.

Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia I civilă, prin decizia nr. 259/A din 21 mai 2014 a respins apelul declarat de reclamantul S.F. împotriva sentinţei civile nr. 2169 din 29 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Mureş, a admis apelurile declarate de pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, în numele Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, împotriva aceleiaşi hotărâri.

A fost schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul că a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamantului suma de 40.050 lei, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul moral suferit.

În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prima instanţă în mod greşit a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. pentru admiterea cererii reclamantului de acordare de daune morale pentru prejudiciul moral pe care acesta a invocat că l-a suferit ca urmare măsurilor preventive luate faţă de el, sub aspectul legislaţiei naţionale cererea reclamantului nefiind fondată.

Analizând cererea reclamantului de acordare de despăgubiri întemeiată pe caracterul nelegal al măsurilor restrictive de libertate şi din perspectiva prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, s-a apreciat că nu se poate reţine nici împrejurarea că privarea de libertate a reclamantului nu ar fi fost conformă cu exigenţele impuse de art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece la momentul luării unei astfel de măsuri nu se poate stabili în mod cert şi în afara oricărui dubiu natura şi existenţa infracţiunii ori vinovăţia celui suspectat, iar faptele care dau naştere unor bănuieli legitime nu prezintă acurateţea celor care justifică aplicarea unei pedepse coercitive, scopul măsurilor preventive fiind tocmai acela de a permite continuarea şi aprofundarea investigaţiilor, în vederea confirmării sau infirmării indiciilor avute iniţial.

Sub acelaşi aspect, instanţa de apel a avut în vedere şi împrejurarea că potrivit dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, are dreptul la reparaţii, orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, însă dreptul la libertate fizică al persoanei nu poate fi interpretat ca un drept absolut, motiv pentru care acesta este susceptibil de limitări serioase.

Astfel, raportat la dispoziţiile Convenţiei, s-a constatat că aceasta impune două condiţii, care trebuie întrunite cumulativ, pentru ca privarea de libertate a unei persoane să fie considerată licită, respectiv conformitatea măsurii cu dreptul intern şi obligativitatea ca măsura internă să se înscrie într-unul dintre cazurile prevăzute în Convenţie, scopul instituirii acestor condiţii fiind acela de a pune sub protecţie libertatea şi siguranţa persoanei împotriva reţinerii şi detenţiei arbitrare.

În cauza dedusă judecăţii, au fost respectate dispoziţiile legale incidente din dreptul intern, atât la luarea măsurii arestării preventive a reclamantului, cât şi la menţinerea ei pe durata procedurii judiciare în care acesta a fost implicat, fiind îndeplinită şi condiţia existenţei unei baze legale a privării de libertate pe toată durata detenţiei sale.

Cea de-a doua condiţie impusă de Convenţie, pentru ca privarea de libertate a unei persoane să fie considerată licită, constă în aceea ca măsura privativă de liberate să se înscrie într-unul din cele 6 cazuri limitativ prevăzute de art. 5 paragraful 1 din Convenţie.

Astfel, dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenţie permit statelor să dispună privarea de libertate a unei persoane suspectate de comiterea unei infracţiuni în cadrul unei proceduri penale, o atare măsură fiind justificată de necesitatea prezentării suspectului în faţa unei instanţe care să decidă asupra fondului acuzaţiei penale îndreptate împotriva sa. Aceasta nu înseamnă, însă, că orice arestare preventivă trebuie să conducă, în mod necesar, la declanşarea unui proces penal şi la condamnarea celui arestat, pentru a fi compatibilă cu prevederile art. 5 din Convenţie.

În speţă, la momentul arestării existau indicii în măsură să justifice presupunerea rezonabilă că reclamantul a săvârşit faptele de care era acuzat, iar prin încheierile penale care au avut ca obiect verificarea legalităţii măsurii arestării preventive au fost analizate aceste indicii.

Instanţa de apel a apreciat că în speţă ne aflăm în situaţia de excepţie reglementată de art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reţine caracterul nelegal al măsurii privative de libertate dispusă împotriva reclamantului.

În consecinţă, în condiţiile în care achitarea reclamantului dispusă în procesul penal nu echivalează în mod automat nelegalitatea măsurilor preventive luate faţă de el, iar în cauza penală nu s-a stabilit caracterul nelegal al acestor măsuri, în mod greşit a reţinut prima instanţă că în speţă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru admiterea pretenţiilor formulate de reclamant pentru repararea prejudiciului moral pe care acesta a susţinut că l-a suferit ca urmare a măsurilor restrictive de libertate luate împotriva lui.

Ca atare, motivele de apel invocate de reclamant referitoare la greşita individualizare a cuantumului daunelor morale acordate pentru repararea prejudiciului menţionat, respectiv la majorarea acestui cuantum nu au mai fost analizate.

Au fost apreciate ca fondate motivele de apel invocate de pârâtul Statul Român, care au vizat neîndeplinirea condiţiilor de admitere a acţiunii introductive pe motiv că nu a fost stabilit caracterul nelegal al măsurilor preventive luate faţă de reclamant.

S-a apreciat că, fără a se nega complexitatea procesului penal, având în vedere perioada în care s-au derulat procedurile judiciare, nu se poate susţine că durata acestuia a fost rezonabilă şi, prin urmare, faţă de consecinţele suferite de reclamant şi de valorile morale lezate, cererea reclamantului de acordare de daune morale pentru prejudiciul moral suferit de acesta ca urmare a duratei procedurii este justificată.

Prin urmare, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind justificată angajarea răspunderii pârâtului exclusiv pentru încălcarea dreptului reclamantului la o procedură echitabilă sub aspectul duratei excesive, aspect cu privire la care pârâtul nu a formulat apărări în cauză.

S-a reţinut că prima instanţă nu a analizat în mod separat aspectele invocate de reclamant referitoare la caracterul nelegal al măsurilor preventive, respectiv la durata procedurii, însă la stabilirea despăgubirilor a apreciat că suma acordată pentru repararea prejudiciului datorat caracterului nelegal al măsurilor restrictive de libertate acoperă şi durata pe care s-au întins aceste măsuri.

Din perspectiva celor arătate şi reţinând incidenţa în cauză a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces într-un termen rezonabil, în ceea ce priveşte întinderea daunelor morale, statuând în echitate, s-a apreciat că acordarea în favoarea reclamantului a sumei de 40.050 lei, reprezentând echivalentul a 9.000 de euro (1.000 de euro/an), reprezintă o reparaţie justă şi echitabilă.

În consecinţă, sub acest aspect s-a redus cuantumul daunelor morale acordate prin sentinţa atacată de la 675.000 lei la 40.050 lei, cu precizarea că daunele morale privesc doar răspunderea pârâtului pentru încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din această perspectivă a reducerii cuantumului despăgubirilor urmând a fi admise apelurile declarate de pârâtul Statul Român şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş.

Apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş a vizat doar cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanţă.

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul Statul Român, s-a apreciat că sunt fondate motivele care au vizat neîndeplinirea condiţiilor de admitere a acţiunii introductive pe motiv că nu a fost stabilit caracterul nelegal al măsurilor preventive luate faţă de reclamant.

Pârâtul a mai invocat faptul că hotărârea atacată nu este motivată conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ., însă, analizând considerentele acestei hotărâri, instanţa de apel a constatat că aceasta cuprinde atât motivele de fapt, cât şi cele de drept care au format convingerea instanţei şi ca atare acest motiv de apel este nefondat.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri atât reclamantul S.F. cât şi pârâta DGFP Braşov – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş în numele Statului român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

Recursul reclamantului S.F. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat recurentul a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen., respectiv a apreciat greşit faptul că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.

Recurentul susţine că prin decizia penală nr. 45 din 22.04.2010 a Curţii de Apel Iaşi, rămasă definitivă ca efect al respingerii recursului prin decizia penală din data de 14.11.2012, pronunţată de ÎCCJ, recurentul a fost achitat, fiind pus în libertate ca efect al respingerii cererii privind prelungirea arestării preventive.

În aceste condiţii, susţine recurentul, neprelungirea de către instanţă a mandatului de arestare preventivă pentru o perioadă de 30 de zile şi punerea în libertate a recurentului este una din ipotezele avute în vedere de prevederile art. 504 alin. (3) C. proc. pen. pentru admisibilitatea cererii de despăgubiri îndreptată împotriva Statului, textul neinstituind condiţia constatării caracterului nelegal al arestării pentru însuşi actul de revocare.

Recurentul susţine că atât doctrina, cât şi jurisprudenţa în domeniu, cu precădere practica judecătorească a ÎCCJ, au statuat în mod unanim faptul că, în temeiul dispoziţiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen. nelegalitatea măsurilor preventive dispuse împotriva unei persoane rezultă implicit prin pronunţarea unei soluţii de achitare faţă de acesta. În acest sens, contrar susţinerilor instanţei de apel, fiind şi jurisprudenţa CEDO care a reţinut în mod constant că în cazurile de violare a art. 5 paragraful 1 al Convenţiei sunt întemeiate cererile de acordare a unor drepturi băneşti pentru prejudiciul moral şi fizic suferite pe perioada detenţiei nelegale.

Recurentul consideră că instanţa de apel nu a cercetat motivele de apel invocate de către recurent, considerând cererea inadmisibilă, ca efect al presupusei inaplicabilităţi a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen.

În continuarea motivării, recurentul a prezentat critici ale hotărârii primei instanţe exprimându-şi nemulţumirea privind ignorarea de către aceasta a naturii şi gravităţii infracţiunilor reţinute în sarcina recurentului.

Pentru aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelurilor formulate de către Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, admiterea apelului formulat de reclamant cu consecinţa admiterii acţiunii introductive în integralitate aşa cum a fost formulată.

Recursul declarat de pârâta DGFP Braşov – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş în numele Statului român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice a fost întemeiat pe dispozițiile art. 3041 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea motivelor de recurs invocate recurenta, după o prezentare detaliată a situaţiei de fapt, a arătat, în esență, că faţă de soluţia pronunţată de către instanţa de apel, de acordare a despăgubirilor pentru daune morale în cuantum de 40.050 lei, criticile se referă la faptul că persoana ce a fost supusă unui prejudiciu moral nu poate determina întinderea acestuia.

În continuarea motivării, recurenta, după o prezentare a obiectului cererii de chemare în judecată şi a prezentării dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., consideră că, căile extraordinare de atac înlătură eroarea judiciară indiferent de forma în care aceasta s-a produs, iar achitarea persoanei condamnate pe nedrept trebuie să intervină ca urmare a admiterii unei căi extraordinare de atac.

Recurenta, în continuarea motivării, fără a critica efectiv decizia recurată, prezintă aspecte teoretice privind motivarea unei hotărâri şi acordarea despăgubirilor având în vedere criteriul echităţii, precum şi practica CEDO în materie.

Recurenta consideră că simpla afirmare a unui prejudiciu nu îndreptăţeşte satisfacţia prin echivalent bănesc, instanţa fiind obligată a administra probe pentru a stabili cuantumul daunelor solicitate, iar în evaluarea prejudiciului moral trebuie respectat criteriul echităţii.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate cu consecinţa respingerii în totalitate a acţiunii formulată de reclamant.

Recursul reclamantului S.F.

Criticile recurentului-reclamant vizează, în esenţă, incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prevăd că hotărârea poate fi recurată dacă este dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.

Din perspectiva motivului invocat recurentul a susţinut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. cu referire expresă la alin. (3) al aceluiaşi articol.

Prevederile art. 504 C. proc. pen. şi ale art. 52 alin. (3) din Constituţie reprezintă cadrul legal al reparării pagubelor materiale şi a daunelor morale cauzate prin erori judiciare, în temeiul cărora Statul Român poate fi obligat să răspundă patrimonial.

Art. 504 C. proc. pen. stabileşte, în mod limitativ, cazurile în care o persoană care a fost condamnată definitiv, care a fost privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite.

Potrivit alin. (3) al art. 504 C. proc. pen., dispoziţiile invocate de recurent, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

Din analizarea cauzei în ansamblul ei, se constată că prin rechizitoriul din 07.05.2003, întocmit în dosarul nr. xx96/P/2003 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a mai multor inculpaţi, printre care şi reclamantul S.F., pentru săvârşirea infracţiunilor de „nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor”, „nerespectare a regimului materiilor explozive” şi „complicitate la infracţiunea de tentativă la omor calificat”.

Prin sentinţa penală nr. 45 din 22.04.2010, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori s-a dispus achitarea reclamantului, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., soluţie menţinută prin decizia penală nr. 3700 din 14.11.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pe parcursul derulării procedurii judiciare, faţă de reclamant şi faţă de ceilalţi inculpaţi s-a luat măsura arestului preventiv, reclamantul fiind arestat la data de 17.01.2004, măsură ce a fost ulterior prelungită succesiv şi verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către instanţele de judecată penale, iar prin încheierea din 31.10.2005, pronunţată de Tribunalul Iaşi, menţinută prin decizia penală nr. 708/03.11.2005, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive luată faţă de inculpaţi cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, reclamantul fiind pus în libertate la data de 03.11.2005.

O condiţie obligatorie pentru constatarea unei erori judiciare o reprezintă şi înlocuirea arestului preventiv cu caracter nelegal, ori în cauză înlocuirea arestului preventiv nu a avut caracterul nelegal al măsurii în sensul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 148 C. proc. pen. la momentul la care aceasta a fost luată.

Se constată, totodată, că aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, nici instanţa penală care a dispus achitarea reclamantului nu a concluzionat în sensul constatării caracterului nelegal al măsurii privative de libertate a acestuia pe parcursul derulării procedurii judiciare.

Susţinerea recurentului potrivit căreia neprelungirea de către instanţă a mandatului de arestare preventivă pentru o perioadă de 30 de zile şi punerea în libertate a recurentului este una din ipotezele avute în vedere de prevederile art. 504 alin. (3) C. proc. pen. pentru admisibilitatea cererii de despăgubiri îndreptată împotriva Statului, nu poate fi reţinută.

Astfel, se constată că prin sentinţa de achitare instanţa a constatat că persistă îndoieli în privinţa nevinovăţiei şi că nu s-au administrat probe sau alte mijloace de probă care să stabilească neechivoc vinovăţia sau nevinovăţia, făcându-se astfel aplicarea regulii in dubio pro reo, ceea ce înseamnă că în caz de îndoială se reţine soluţia, împrejurarea sau ipoteza cea mai favorabilă a infractorului, regulă ce decurge din prezumţia de nevinovăţie ce nu poate fi anulată decât prin certitudinea asupra vinovăţiei, certitudine formată pe bază de probe neîndoielnice.

Astfel fiind, atât timp cât instanţa penală a dispus achitarea în baza regulii in dubio pro reo nu se poate considera că recurentul se află în situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., instanţa de apel făcând o corectă interpretare a menţionatelor dispoziţii.

Împrejurarea că instanţa de apel, coroborând probatoriile administrate, a concluzionat într-un sens contrar susţinerilor reclamantului, este rezultatul tocmai al analizării minuţioase a tuturor chestiunilor deduse judecăţii şi materialului probator administrat în susţinerea pretenţiilor formulate.

Criticile prin care recurentul se raportează la sentinţa primei instanţe nu vor fi supuse analizei având în vedere faptul că în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, obiectul judecăţii constituindu-l analiza legalităţii hotărârii pronunţate în apel.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a analizat cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor şi din perspectiva prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi, făcând o analiză a întrunirii cumulative a condiţiilor impuse pentru ca privarea de libertate a unei persoane să fie considerată ilicită, a reţinut în mod corect că în speţă la momentul arestării existau indicii în măsură să justifice presupunerea rezonabilă că reclamantul a săvârşit faptele de care era acuzat, iar prin încheierile penale care au avut ca obiect verificarea legalităţii măsurii arestării preventive au fost analizate aceste indicii.

Astfel fiind, instanţa de apel a apreciat în mod corect că în speţă ne aflăm în situaţia de excepţie reglementată de art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reţine caracterul nelegal al măsurii privative de libertate dispusă împotriva reclamantului.

Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunţat soluţii diferite este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate, nefiind de natură să influenţeze soluţia din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanţa de judecată este suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii, în spiritul şi litera legii.

Nu poate fi reţinută nici susţinerea potrivit căreia instanţa de apel nu a cercetat motivele de apel invocate de către recurent întrucât instanţa de apel nu este obligată să răspundă la fiecare argument folosit în dezvoltarea apelului atunci când au un element comun determinat, instanţa fiind autorizată să le grupeze şi să le analizeze împreună.

Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul declarat de reclamantul S.F. ca nefondat.

Recursul declarat de pârâta DGFP Braşov – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş în numele Statului român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

Din sinteza motivelor de recurs se constată că recurenta critică decizia atacată din perspectiva diminuării daunelor morale, considerând că suma de 40.050 lei acordată reclamantului este una excesivă relativ la speţa dedusă judecăţii.

Cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral nu se stabileşte doar în funcţie de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicaţiile pe care măsurile restrictive penale le-ar fi avut asupra evoluţiei stării de sănătate şi asupra capacităţii ori posibilităţii de a presta activităţi generatoare de venituri materiale.

De aceea, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de autorităţile penale şi a consecinţelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viaţa sa particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probatoriile administrate.

Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri şi, respectiv, pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora.

Aşadar, se constată că suma acordată de instanţa de apel reclamantului cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparaţie pentru atingerea adusă onoarei, sănătăţii şi reputaţiei sale prin declanşarea procedurii penale în cadrul căreia s-au dispus măsurile restrictive şi, în final, achitarea sa.

Critica formulată de recurentă, potrivit căreia suma de 40.050 lei daune morale acordate reclamantului ar fi excesivă şi că nu s-ar fi dat eficienţă jurisprudenţei CEDO în cuantificarea daunelor morale, urmează a fi înlăturată.

Astfel, se constată că soluţia pronunţată de instanţa de apel este în deplină concordanţă atât cu dispoziţiile legale, cât şi cu soluţiile jurisprudenţiale în materie, apreciind în mod corect incidenţa în cauză a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind justificată angajarea pârâtei exclusiv pentru încălcarea dreptului reclamantului la o procedură echitabilă sub aspectul duratei excesive.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş în numele Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Public, ca nefondat.