Civil delictual liability for political defamation: deturning of freedom of expression and absence of bad faith in TV allegations regarding Securitate affiliation

Deturnarea libertăţii de exprimare de la scopul său. Acţiune în răspundere civilă delictuală. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Răspunderea

Index alfabetic : acţiune în răspundere civilă delictuală

- libertatea de exprimare

- dreptul la respectarea vieţii private şi de familie

NCC, art. 70, art. 72, art. 75, art. 78, art. 252, art. 253, art. 1349 alin. (1)-(2), art. 1357

Constituţia României, art. 20, art. 30

Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 8, art. 10

Din economia prevederilor art. 1349 alin. (1) şi (2) din Noul Cod civil rezultă că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunzând de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Astfel, în cazul în care o persoană a deturnat libertatea de exprimare de la scopul său şi a acţionat cu rea-credinţă prin aducerea la cunoştinţa opiniei publice, prin emisiuni TV, numai a unor informaţii de natură a crea o imagine negativă asupra adversarului său politic, ascunzând informaţiile ce ar fi putut contrazice acea imagine și care se puteau obține la fel de ușor ca și cele negative, stăruind în prezentarea unor informaţii eronate şi urmărind doar realizarea unui interes propriu – denigrarea adversarului politic, iar nu o informare corectă şi exactă a publicului, sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi (2) NCC pentru angajarea răspunderii sale civile delictuale.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1589 din 10 iunie 2015

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele M.M.L. şi G.S. au solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 700.000 lei, la publicarea hotărârii judecătoreşti şi prezentarea publică a scuzelor, invocând dispoziţiile art. 1357, art. 72, art. 78, art. 252, art. 253, art. 256 C. civ. din 2009.

Prin sentinţa civilă nr. 1834 din 16 octombrie 2013 pronunţată în dosarul nr. xx686/3/2012 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele M.M.L. şi G.S., în contradictoriu cu pârâtul Ş.D.C., a obligat pârâtul la plata sumei de 5.000 lei către fiecare dintre reclamante cu titlu de daune morale, a obligat pârâtul la publicarea, pe cheltuiala sa, a prezentei hotărâri judecătoreşti, fără a se menţiona domiciliul părţilor litigante, în ziarele X şi Y, fiind respins restul pretenţiilor formulate de reclamante, ca neîntemeiate.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul Ş.D.C.

Prin decizia civilă nr. 550A din 19 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție instanța de apel a răspuns punctual tuturor criticilor apelantului, apreciind că hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. solicitând admiterea lui, casarea hotărârii atacate, iar pe fond respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a susținut, în esenţă, că, în ceea ce priveşte analiza împrejurărilor şi a contextului în care s-au făcut afirmaţiile imputate recurentului-pârât, hotărârea cuprinde motive contradictorii. Instanţa de apel nu a examinat cauza în întregime, ci a relevat doar o parte din contextul în care afirmaţiile imputate au fost făcute, cu consecinţa pronunţării unei hotărâri nelegale.

Pârâtul a susținut și că hotărârea pronunţată a fost dată cu greşita aplicare a legii, respectiv a prevederilor art. 10 din C.E.D.O., art. 30 din Constituţia României, art. 1349 C. civ., art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi principiul autorităţii de lucru interpretat. A susținut că instanţa de apel s-a limitat la preluarea motivării sentinţei pronunţate de judecătorul fondului fără să răspundă unei întrebări esenţiale pentru soluţionarea cauzei deduse judecăţii şi anume dacă afirmaţiile imputate lui Ș.D.C. cu privire la apartenenţa lui G.V. la structurile securităţii, anterior anului 1989 au sau nu o bază factuală care să le justifice şi să le permită a fi încadrate în limitele libertăţii de exprimare consacrate de art. 10 din C.E.D.O., precum şi de art. 30 din Constituţia României. Recurentul a susținut că ceea ce prezintă relevanţă în cauza dedusă judecăţii sunt criteriile care guvernează libertatea discursului politic, al dezbaterii politice în general.

Recurentul a fost nemulțumit și de faptul că instanța de apel a reţinut că apelantul-pârât ar fi fost avertizat asupra dubiului informaţiei, fără să menţioneze în ce ar fi constat acest avertisment.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. şi găsind că acestea sunt neîntemeiate, a respins recursul pentru următoarele considerente:

Analizând decizia atacată în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se observă lesne că el a fost invocat în mod nefondat deoarece hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi conţine suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac. De altfel, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care şi-au întemeiat cererile. Acest temei este invocat mai mult formal, pentru că decizia este motivată în fapt şi în drept, fiind clară şi concisă și nu cuprinde motive contradictorii.

Deşi Curtea Europeană acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părți ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil, totuşi, în jurisprudența sa s-a reţinut în mod constant faptul că „Art. 6 par. 1 din Convenţie obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument” - Hotărârea Ruiz Torija contra Spaniei.

Şi practica şi doctrina internă, dar chiar şi C.E.D.O. sunt unanime în a accepta faptul că, pentru ca o hotărâre judecătorească să fie motivată, în sensul dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., este necesar ca judecătorul să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților cu care sprijină acest capăt de cerere. Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă.

În speţă, considerentele hotărârii recurate conţin rezultatul unei analize judicioase a motivelor de apel cu care instanţa a fost învestită. Întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice ale fiecărei cauze. În cazul acţiunilor în răspundere civilă delictuală, instanţele de judecată au obligaţia de a motiva îndeplinirea sau neîndeplinirea celor patru condiţii necesare pentru angajarea răspunderii, respectiv fapta ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate şi vinovăţia. Aceste condiţii sunt elementele fundamentale susceptibile să influenţeze soluţia pronunţată de instanţă şi care trebuie, deci, să se regăsească în considerentele hotărârii. Și ele se găsesc la pag. 30 pct. 4 din decizia atacată.

Recurentul nu susţine explicit că instanţa de apel ar fi omis să analizeze îndeplinirea celor patru condiţii esenţiale pentru angajarea răspunderii lor delictuale, în schimb, afirmă doar că instanţa nu ar fi analizat o parte din probele și susţinerile acestuia. Dar niciuna dintre ele nu este în măsură să influenţeze soluţia pe fond. În fapt, curtea de apel a răspuns unora dintre ele, iar Înalta Curte, dacă apreciază că este necesar, poate complini motivarea deciziei pentru a include răspunsul la aceste susţineri ale recurentului, sub rezerva ca ele să acopere probleme de drept.

Înalta Curte de Casație și Justiție a găsit nefondat şi motivul de recurs invocat de recurent şi prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în condiţiile în care în cauza de faţă nu rezultă că instanţa de apel a recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile speţei sau că a aplicat greşit dispoziţii legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat. Dimpotrivă, instanţa de control judiciar a aplicat în mod corect prevederile legale incidente în speță.

De altfel, acest motiv de recurs este doar o reluare a apărărilor făcute pe fondul cauzei şi care exced căii de atac a recursului. Practic, recurentul îşi exprimă o serie de nemulţumiri în legătură cu modul în care s-au apreciat probele. Apărările recurentului nu pot fi primite întrucât motivarea lor vizează exclusiv probele administrate, mai precis greşeala decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.

În consecinţă, greşita examinare a susţinerilor părţilor cu privire la situaţia de fapt dedusă judecăţii ori greşita apreciere a probelor administrate în cauză nu pot constitui motiv de recurs în condiţiile în care în speţă nu se aplică dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.

Formal, motivul de recurs invocat de pârât se referă la teza a II-a a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce face inutilă orice analiză a primei ipoteze, recurentul acceptând că decizia nu este lipsită de temei legal, dar susținând că a fost dată cu încălcarea normelor de drept material şi procesual.

Situația de fapt, astfel cum a fost reținută de tribunal și de curtea de apel, nu mai poate fi schimbată în fața instanței de recurs. Criticile recurentului ar trebui să vizeze doar aspecte de nelegalitate.

În speță, instanța de apel, confirmând soluția instanței de fond, a reținut în mod corect că sunt incidente dispoziţiile Codului civil din 2009 prin raportare la data săvârşirii faptelor imputate şi la dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi art. 103 din Legea nr. 71/2011.

Dispoziţiile art. 70 alin. (1) și (2) C. civ. din 2009 prevăd că orice persoană are dreptul la liberă exprimare, exercitarea acestui drept neputând fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75.

Potrivit art. 75 alin. (1) C. civ. din 2009, nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. În continuare, alin. (2) al aceluiași articol stipulează faptul că exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune.

Art. 72 alin. (1) C. civ. din 2009 consacră dreptul oricărei persoane la respectarea demnităţii sale, interzicând orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute de art. 75, această din urmă dispoziţie vizând atingerile permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte, respectiv exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.

Potrivit art. 78 din acelaşi cod, persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa.

În conformitate cu art. 1357 alin. (1) C. civ. din 2009, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie este obligat să îl repare, iar, potrivit alin. (2), autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Instanța a apreciat în mod corect că sunt întrunite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Prin prejudiciu s-a înțeles efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

Art. 252 C. civ. din 2009, cu denumirea marginală „Ocrotirea personalităţii umane”, situat în titlul V intitulat „Apărarea drepturilor nepatrimoniale” al Capitolului I prevede că orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică.

Art. 253 alin. (1) C. civil din 2009, incident în cauză potrivit art. 19 din Legea nr. 71/2011, prevede că persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere instanţei: a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta era iminentă; b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă. Potrivit alin. (2), prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la liberă exprimare, instanţa poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c).

Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului, cum sunt: a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare; b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat, potrivit alin. (3).

Art. 253 alin. (4) prevede, de asemenea, dreptul persoanei prejudiciate de a cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul chiar nepatrimonial ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea e imputabilă autorului faptei prejudiciabile.

Acţiunea pentru restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat şi acţiunea pentru restabilirea integrităţii memoriei poate fi pornită, după moartea persoanei vătămate, de către soţul supravieţuitor, de oricare dintre rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate, precum şi de oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul al patrulea inclusiv, potrivit art. 256 C. civ. din 2009.

În speță, reclamantele au solicitat, pe de o parte, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul moral cauzat, formulând primul capăt de cerere de obligare a pârâtului la plata daunelor morale, iar, pe de altă parte, o acţiune pentru restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat şi restabilire a integrităţii memoriei defunctului prin formularea capetelor doi şi trei din cererea de chemare în judecată, constând în publicarea hotărârii judecătoreşti şi prezentarea publică a scuzelor de către pârât.

Altfel spus, reclamantele s-au prevalat atât de un prejudiciu propriu, cât şi de vătămarea adusă integrităţii memoriei defunctului, prin afirmaţiile imputate.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Constituţia României, reglementat la Titlul II – Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, Capitolul II – Drepturile şi libertăţile fundamentale: „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”; potrivit alin. (2) „Cenzura de orice fel este interzisă”; potrivit alin. (6) „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.

Deși legiuitorul a stabilit limite foarte largi de manifestare a libertăţii de exprimare, prin instituirea inviolabilităţii sale, a avut în vedere ca prin aceasta să nu se poată aduce atingere demnităţii, onoarei, vieţii private sau dreptului la propria imagine, afectarea acestora din urmă conducând la răspunderea civilă a persoanei care şi-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute prin textul constituţional.

Se stipulează expres în Constituţie că, potrivit dispozițiilor de la Titlul II – Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, Capitolul I – Dispoziţii comune a art. 20 alin. (1): „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte.”, respectiv alin. (2) „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, cu efecte juridice începând cu data de 20 iunie 1994, România a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Protocoalele sale adiţionale, adoptate la nivelul Consiliului Europei.

Potrivit art. 10 din Convenţie: „Paragraf 1 - Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Paragraf 2 - stipulează expres că Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

Libertatea de exprimare, apărată de articolul 10, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenţie, stând chiar la baza noţiunii de “societate democratică” ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenţia. Această importanţă cu totul deosebită a articolului 10 a fost subliniată de C.E.D.O. pentru prima dată în cauza Handyside c. Regatului Unit (hotărârea din 7 decembrie 1976), ideea fiind reluată apoi constant în toate cauzele ulterioare.

Astfel, Curtea a afirmat că “libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai “informaţiile” sau “ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci şi acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului de deschidere în absenţa cărora nu există «societate democratică»”.

Art. 10, paragraf 1, al Convenției vorbește despre libertatea de a primi sau comunica informații, ceea ce denotă dublul aspect sub care trebuie privit acest drept fundamental. Pe de o parte, este vorba despre libertatea oricărei persoane de a difuza în mod liber informații, dar acest drept se corelează în mod natural cu libertatea de a primi informații, de care ar trebui să se bucure orice cetățean. Sub rezerva limitelor prevăzute de paragraful 2 al art. 10, această libertate de comunicare a informațiilor trebuie să poată fi exercitată în mod liber, și, mai cu seamă în ceea ce privește presa, ea nu poate fi supusă niciunei forme de cenzură.

Desigur, așa cum nicio libertate nu este absolută (ea sfârșind acolo unde începe libertatea altuia), pentru a preveni arbitrariul, sunt prevăzute și anumite limite ale exercițiului libertății de exprimare, limite ce decurg din necesara asumare a unei responsabilități pentru orice activitate care ar avea potențialul de a aduce atingere drepturilor altora. Depășirea acestor limite poate duce la angajarea răspunderii disciplinare, civile ori chiar penale pentru cel vinovat.

Statele semnatare ale Convenției au nu doar obligația negativă de a nu împiedica în niciun fel exercițiul liber al acestui drept fundamental, dar ele trebuie, totodată, în cadrul obligațiilor pozitive ce le revin, să ia toate măsurile pentru a se asigura de existența efectivă a pluralismului de opinii și idei, multitudinea de surse acționând ca o garanție a unei informări obiective.

Dispoziţiile art. 10 din Convenţie apără libertatea de exprimare a opiniilor şi ideilor, precum şi cea de informare, fără nici o constrângere, prin mijloace tehnice diverse, de la cele tradiţionale la cele mai moderne, privind opinii şi informaţii politice, sociale sau economice, expresia artistică şi informaţii cu caracter comercial.

Dreptul garantat de art. 10 nu este însă unul absolut, astfel cum deja s-a arătat. Dincolo de aspectul de principiu, potrivit căruia libertatea unuia sfârșește acolo unde începe libertatea altuia, Paragraful 2 permite explicit restrângerea exercitării liberei exprimări în ipoteza în care folosirea ei este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi. Restricţiile aduse libertăţii de exprimare vor fi însă controlate de C.E.D.O. prin aplicarea unei serii de principii de interpretare a dispoziţiilor art. 10 din Convenţie cristalizate în cadrul jurisprudenţei referitoare la acesta. Astfel, Curtea a afirmat că limitarea adusă de stat acestui drept este contrară Convenţiei dacă nu îndeplineşte cele trei condiţii cumulative enumerate în paragraful 2: a) să fie prevăzută de lege; b) să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenţiei şi c) să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop (a se vedea în acest sens hotărârea C.E.D.O. din 17 decembrie 2004 Cumpănă şi Mazăre c. României, § 85 şi urm.; hotărârea C.E.D.O. din 7 octombrie 2008 Barb c. României, §. 31 şi urm.; hotărârea C.E.D.O. din 28 septembrie 2004 Sabou şi Pîrcălab c. României, § 35 şi urm.).

Înalta Curte de Casație și Justiție reţine că, în primul rând, ingerinţa adusă libertăţii de exprimare trebuie să se bazeze pe o dispoziţie normativă existentă în dreptul intern, înţelegând prin acesta atât actul legislativ cu valoare normativă generală ce emană de la puterea legiuitoare, cât şi o normă cu o forţă juridică inferioară legii în sens formal, dar şi jurisprudenţa rezultată din activitatea instanţelor judecătoreşti, cu menţiunea că acestea trebuie să întrunească două condiţii fundamentale, respectiv să fie accesibile şi previzibile destinatarului (a se vedea hotărârea C.E.D.O. din 26 aprilie 1979 Cauza Sunday Times c. Regatului Unit, § 49).

A doua condiţie dintre cele menţionate mai sus implică analiza existenţei unuia dintre scopurile legitime instituite limitativ de paragraful 2 al art. 10 din Convenţie, respectiv securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

În sfârşit, cea de-a treia condiţie, pentru ca ingerinţa să nu conducă la încălcarea libertăţii de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie, presupune ca ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a corespunde „unei nevoi sociale imperioase”, iar argumentele invocate de autorităţile naţionale pentru a justifica ingerinţa să fie „pertinente şi suficiente”, măsura de limitare a libertăţii de exprimare trebuind să fie "proporţională cu scopurile legitime urmărite", asigurându-se un just echilibru între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare consacrată de art. 10 şi, pe de altă parte, interesul general de apărare a dreptului terţului care invocă depăşirea limitelor libertăţii de exprimare (a se vedea hotărârea Cumpănă şi Mazăre c. României, § 88 – 90).

Cât priveşte hotărârile pronunţate de C.E.D.O., Înalta Curte de Casație și Justiție reţine că acestea au, dincolo de efectele inter partes, şi un efect erga omnes, consecinţă a autorităţii de lucru interpretat de care se bucură, în condiţiile în care, potrivit art. 32 din Convenţie, misiunea specifică a instanţei europene este interpretarea şi aplicarea prevederilor acesteia, iar eficacitatea dreptului european al drepturilor omului nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naţionale ale statelor contractante, iar jurisprudenţa Curţii constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice naţionale ale drepturilor omului ale statelor contractante, prin luarea în considerare a standardului minim de protecţie dat de prevederile Convenţiei.

Instanța de apel a reținut în mod corect că, din analiza jurisprudenţei C.E.D.O., rezultă că limitele unei critici admisibile sunt mai ample faţă de un om politic, vizat în această calitate, decât faţă de un simplu particular. Spre deosebire de acesta din urmă, omul politic se expune în mod inevitabil şi conştient unui control strict al faptelor şi afirmaţiilor sale atât din partea ziariştilor, cât şi a masei cetăţenilor. El trebuie, prin urmare, să dea dovadă de o mai mare toleranţă” (hotărârea C.E.D.O. din 8 iulie 1986 Lingens c. Austriei, § 42).

Atunci când litigiul vizează oameni politici, controlul justificării ingerinţei trebuie realizat strict, o ingerinţă în libertatea de exprimare politică poate fi admisă doar în situaţii excepţionale (C. V. Tudor c. României, nr. 1, decizie nr. 6928/04 din 15 iunie 2006).

C.E.D.O. a stabilit o distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, urmând a se avea în vedere că “existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit”. Astfel, «dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 (cauza Lingens citată anterior). Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (Cumpănă şi Mazăre c. României, § 98-101, Petrina c. României, § 42, Ivanciuc c. României, decizie de inadmisibilitate). Aşadar, Curtea analizează dacă exista o bază factuală suficient de susţinută la originea afirmaţiilor efectuate (Cârlan împotriva României, §55).

C.E.D.O. a reţinut că subiectul dezbaterii referitor la adoptarea unei legislaţii care să permită dezvăluirea numelor foştilor colaboratori ai Securităţii, dezbatere mediatizată şi urmărită cu atenţie de marele public, reprezenta un interes major pentru societatea românească întreagă. Dezbaterea de ordin naţional privea o temă de interes general şi extrem de sensibilă. În contextul politic şi istoric român acuzaţia de a fi fost colaborator al Securităţii comuniste este una extrem de gravă, ce produce consecinţe politice şi morale importante asupra persoanei acuzate. Ca atare, colaborarea cu fosta Securitate a fost calificată ca fiind o chestiune de interes public, de relevanţă pentru întreaga societate (a se vedea Petrina c. României, §43, C. V. Tudor c. României, nr. 1, decizie nr. 6928/04 din 15 iunie 2006, Ieremeiov c. României (nr. 2), §41, Andreescu c. României, §90, Ciuvică c. României, decizie de inadmisibilitate, §47).

C.E.D.O. a reținut că adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe în situaţia în care analizează o acuzaţie de atingere a reputaţiei sau demnităţii, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor, astfel încât să ofere informaţii exacte şi demne de încredere (Radio France şi alţii c. Franţei, §37, Dalban c. României, § 49 – 50, Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei, § 65 şi urm.). Aşadar, este necesară verificarea cu diligenţă a realităţii faptelor invocate (Mihaiu c. României, §67-68).

Buna-credinţă a persoanei care se manifestă în spaţiul public este relevantă pentru a putea distinge în plan subiectiv între intenţia de a transmite informaţii asupra unor chestiuni ce interesează publicul şi cea de calomniere, insultare, discreditare a unei persoane. Pentru reţinerea bunei-credinţe se au în vedere aspecte precum veridicitatea informaţiilor, modul în care au fost verificate, implicarea în proces, baza factuală. Maniera dubitativă de prezentare a informaţiilor, sau, dimpotrivă caracterul cert conferit acestora a fost valorificat drept criteriu de identificare a bunei-credinţe a autorului afirmaţiilor într-o serie de cauze (Andreescu c. României, §94, Cumpănă şi Mazăre c. României, §100, Petrina c. României, §37, Ciuvică c. României, decizie de inadmisibilitate, §54).

C.E.D.O. a operat o distincţie între situaţia în care afirmaţiile au fost făcute oral, de pildă în cadrul unei emisiuni radio sau TV transmise în direct, când nu există posibilitatea de a reformula, completa sau retracta (Andreescu c. României, §95) de aceea în care afirmaţiile sunt efectuate în scris sau comunicate, pregătite, redactate sau elaborate în prealabil (Sipoş c. României, §32).

Contextul în care se manifestă libertatea de exprimare are o importanţă majoră pentru identificarea limitelor permise în exercitarea acestui drept, Curtea acordând o atenţie sporită acestui aspect, subliniind necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmaţiile (Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei, § 62). Caracterul justificat al unei ingerinţe se stabileşte aşadar în lumina tuturor circumstanţelor, prin raportare la toate elementele existente şi cu aplicarea criteriilor jurisprudenţiale relevante.

Analiza instanţelor interne trebuie să ţină seama de contextul politic în care au fost făcute afirmaţiile şi de interesul general în joc (Desjardin c. Franţei, §39, Cîrlan c. României, §54).

Relaţia dintre art. 8 şi art. 10 relevă necesitatea ca autorităţile interne să asigure un just echilibru între protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10, pe de o parte, şi cea a dreptului la reputaţie al persoanei care, constituind un element al vieţii private, este protejat de art. 8 din Convenţie.

Protecţia reputaţiei altuia este element al vieţii private protejat de art. 8 din Convenţie (cauza Chauvy şi alţii c. Franţei, § 70) şi de aceea în temeiul acestei dispoziţii poate fi necesară adoptarea unor măsuri pozitive în măsură să garanteze respectarea efectivă a vieţii private mergând până la relaţiile interpersonale ale indivizilor implicaţi (Van Hannover c. Germaniei, § 57, Petrina c. României, §35).

C.E.D.O. a considerat că reputaţia unei persoane reprezintă o parte din identitatea sa personală şi fizică, inclusiv în cadrul unei critici în contextul unei dezbateri publice, art. 8 fiind pe deplin aplicabil (Pfeiferi c. Austriei, §35).

Cu această atentă examinare a jurisprudenței instanței europene, în mod corect instanța națională a analizat în ce măsură afirmaţiile imputate pârâtului se încadrează în limitele libertăţii de exprimare, astfel cum îşi găseşte aceasta consacrarea în art. 30 din Constituţia României şi art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sau, după caz, depăşesc aceste limite, intrând în sfera ilicitului civil.

Tocmai în considerarea faptului că litigiul de faţă vizează doi oameni politici cunoscuţi, controlul justificării ingerinţei a fost realizat strict, dat fiind că o ingerinţă în libertatea de exprimare politică poate fi admisă doar în situaţii excepţionale (hotărârea C.E.D.O. din 8 iulie 1986 Lingens c. Austriei, § 42 alin. (2), C. V. Tudor c. României, nr. 1, decizie nr. 6928/04 din 15 iunie 2006).

Raportat la conţinutul declaraţiilor pârâtului, s-a constatat că acesta a adus la cunoştinţa opiniei publice, prin emisiuni TV, informaţii ce se încadrează atât în noţiunea de “fapte”, cât şi în aceea de “judecăţi de valoare” potrivit dihotomiei rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, în ceea ce priveşte declaraţiile realizate în cadrul emisiunii „X” difuzată la data de 26.06.2012 şi la data de 23.08.2012 pe postul de televiziune Y. TV, acestea cuprind un amestec de fapte şi judecăţi de valoare, în timp ce informaţia difuzată în cadrul emisiunii „Y” la data de 03.09.2012 de postul de televiziune X., are caracterul unui fapt susceptibil a fi dovedit.

Cu referire la emisiunea „X” din data de 26.06.2012, difuzată pe postul de televiziune Y. TV, s-a constatat că pârâtul a furnizat informaţii referitoare la reclamanta M.L.M. constând în fapte: „(…) d-na M.M., care şi-a schimbat numele, fiica fostului şef de Securitate, şef al Securităţii Giurgiu, ştiţi că şi-a schimbat numele în anii ’90, că n-o chema M. (…)”. Nu mai puţin însă, afirmaţia potrivit căreia reclamanta şi-ar fi schimbat numele ca să nu fie recunoscută drept fiica unui fost general de Securitate, dedusă din interpretarea a contrario a declaraţiei „(…) Dar nu era fiică de general de Securitate, d-le B., nu şi-a schimbat numele ca să nu o cunoască lumea (…)” constituie o judecată de valoare.

În cadrul emisiunii „X” din data de 23.08.2012, difuzată de postul de televiziune Y. TV, pârâtul a făcut declaraţii ce au atât caracterul unor fapte, cât şi al unor judecăţi de valoare: în prima categorie a fost încadrată afirmaţia potrivit căreia reclamanta ar fi fost fiica fostului şef al Securităţii Giurgiu, în timp ce afirmaţia potrivit căreia “ (…) eu vin dintr-o familie din ăia care au mers la canal şi d-na M. dintr-o familie din ăia care i-au trimis la canal (…)”, are caracterul unei judecăţi de valoare.

În fine, afirmaţia pârâtului din data de 03.09.2012, efectuate în cadrul emisiunii „Y” din data de 03.09.2012, difuzată pe postul de televiziune X., s-a apreciat că are caracterul unui fapt: „(…) şi dânsa era fiu de mare securist la Giurgiu, d-na M.M. (…)”.

C.E.D.O. a reţinut că dezbaterea referitoare la colaborarea cu organele fostei Securităţi era un subiect de interes public, de relevanţă pentru întreaga societate, conform considerentelor expuse anterior. Desigur, speţa de faţă prezintă o particularitate (în raport cu cauzele Petrina c. României, Ciuvică c. României, C. V. Tudor c. României, nr. 1), constând în aceea că afirmaţiile pârâtului referitoare la calitatea de lucrător al Securităţii nu vizează însăşi persoana publică, ci o rudă apropiată a acesteia.

Instanța de fond a constatat că, independent de acest element de diferenţiere, declaraţiile pârâtului vizau un subiect de interes general. S-a avut în vedere informaţia potrivit căreia tatăl omului politic ar fi fost lucrător al Securităţii nu atât privită în mod izolat, cât în contextul special în care omul politic M.L.M. este cunoscut pentru activitatea desfăşurată în vederea adoptării unei legislaţii care să împiedice accesul temporar la unele funcţii publice a unor persoane care au activat în vechile structuri (a se vedea adeverinţa din data de 15.05.2013, fila 86 dosar de fond care atestă că reclamanta M.L.M. este membru cotizant al Societăţii T. şi că aceasta a lucrat la redactarea Legii lustraţiei, în vederea aducerii la îndeplinire a pct. 8 a Proclamaţiei de la Timişoara).

Instanța de apel, validând hotărârea instanței de fond, a apreciat în mod corect că natura activităţii desfăşurate de reclamanta M.L.M. este cea care conturează circumstanţe cu totul speciale în care pretinsa calitate a tatălui său de general de Securitate este o chestiune ce excede domeniul vieţii sale private, situându-se în spaţiul public. O atare calitate constituie o temă de interes general nu atât prin ea însăşi, cât prin prisma efectelor susceptibile a se produce asupra reputaţiei omului politic căruia i se impută că nu ar fi adus la cunoştinţă publicului apartenenţa la structurile Securităţii al unui membru al familiei. Acest aspect a fost de altfel invocat de reclamanta M.L.M. ca argument în sprijinul tezei referitoare la producerea unui prejudiciu prin afirmaţiile imputate. În circumstanţele anterior reţinute, pretinsa calitate a tatălui reclamantei de general de Securitate dobândeşte valenţe sociale şi morale extrem de sensibile în contextul istoric specific al României, similar colaborării oamenilor politici cu această organizaţie, fiind un element ce se disociază de sfera pur privată (Cauza Petrina c. României, §43). Prin declaraţiile imputate se inducea publicului ideea potrivit căreia reclamanta M.L.M. a făcut parte dintr-o familie cu poziţii importante în aparatul de represiune comunistă, iar ulterior aceasta s-ar fi erijat în apărător al democraţiei (Cauza Petrina împotriva României, §46).

Ca atare, s-a reţinut corect că pretinsa apartenenţă a tatălui reclamantei M.L.M., om politic, la fostele organe ale Securităţii este o chestiune ce excede sferei vieţii pur private, intrând în sfera vieţii publice prin prisma calităţii reclamantei de om politic.

În ceea ce priveşte baza factuală a declaraţiilor imputate, instanța de apel a constatat în mod corect că, deși pârâtul s-a prevalat de informaţii preluate din presă, ele nu pot să constituie o bază factuală verosimilă solidă. Iar motivarea instanței este una convingătoare. Pe de o parte, s-a constatat că deşi articolele de presă, indicate de pârât drept sursă, cuprind acuzaţii privind calitatea numitului V.G. de ofiţer de Securitate aflat la comanda trupelor de la Casa Poporului, afirmaţiile pârâtului au vizat o situaţie de fapt diferită, şi anume calitatea acestuia de şef al Securităţii Giurgiu. Aşadar, informaţia prezentată de pârât diferă de cea din articolul de presă invocat drept sursă, nefiind produse dovezi în sprijinul situaţiei de fapt invocate de pârât pe parcursul procedurii judiciare de faţă, deşi sarcina probei îi revenea. Probatoriul trebuia să fie, însă, unul permis de lege.

Sub aspect procedural, în mod corect prin încheierea din data de 08.05.2013 s-a respins cererea de emitere a unor adrese către Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Arhivele Naţionale ale României şi Serviciul Român de Informaţii, teza probatorie indicată fiind aceea de a se comunica dacă G.V. a avut calitatea de ofiţer de Securitate, informator al Securităţii sau dacă a desfăşurat vreo formă de poliţie politică, întrucât a avut în vedere împrejurarea că apărarea pârâtului s-a întemeiat pe informaţiile preluate din presă şi că sarcina probei sub acest aspect îi revenea. De asemenea, respingerea cererii menţionate se impunea şi prin prisma dispoziţiilor O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, aprobată prin Legea nr. 293/2008, act normativ care instituie condiţiile de acces la informaţiile solicitate de către pârât prin nota de probatorii, în speţa de faţă pârâtul neîndeplinind cerinţele prevăzute de art. 1, art. 3 din actul normativ menţionat. Or, încuviinţarea cererii de probatorii formulate de pârât ar fi condus la concluzia de neacceptat de eludare a dispoziţiilor legale menţionate în precedent care instituie accesul la informaţiile solicitate în favoarea anumitor persoane sau în anumite condiţii (în acelaşi sens este şi adresa nr. P1703/13 din 6 iunie 2013 emisă de CNSAS de la fila 110 din dosarul de fond).

Relevant este că în procedura judiciară de faţă analiza instanței trebuia să se circumscrie verificării bazei factuale de care a dispus autorul afirmaţiilor la momentul efectuării lor, având importanţă nu atât adevărul obiectiv al informaţiilor, cât buna-credinţă a autorului lor.

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate ignora că afirmaţiile pârâtului au survenit la un interval de timp considerabil de la publicarea informaţiilor în articolele de presă în discuţie (7 ani şi 3 luni). Acest aspect este apreciat cu atât mai relevant cu cât imediat după publicarea informaţiilor menţionate, pe de o parte, reclamanta M.L.M. a exprimat o poziţie de dezminţire a acestora, printr-un comunicat de presă emis de Ministerul Justiţiei care a fost preluat în articole de presă din data de 14.03.2005. De asemenea, în perioada imediat următoare datei apariţiei în presă a informaţiilor în cuprinsul articolelor indicate drept sursă, acestea au făcut obiectul unor investigaţii de către instituţia abilitată, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Statului, finalizate cu concluzia potrivit căreia numitul G.V., vizat de acuzaţiile lui E.B., nu este aceeaşi persoană cu tatăl reclamantei M.L.M.

Așadar, informaţiile nereale, publicate în presă cu aproximativ 7 ani în urmă, infirmate în urma efectuării cuvenitelor cercetări, în mod corect nu au fost primite drept bază factuală verosimilă în favoarea autorului afirmaţiilor. Subiectul adus în discuţie de către pârât viza o chestiune în prealabil tranşată de organele abilitate, pe deplin lămurită şi uşor accesibilă prin verificări de minimă diligenţă.

Pentru aceleaşi considerente, în mod corect s-a apreciat că nu se poate reţine drept bază factuală articolul postat pe pagina de internet http://xyz.blogspot.ro. în cursul lunii iulie 2011.

Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere contextul în care au fost realizate afirmaţiile imputate, modul de verificare a informaţiilor, a tuturor circumstanţelor referitoare la perioada de timp în care afirmaţiile au fost reiterate, mijlocul de difuzare, tonul de certitudine, lipsa bazei factuale, apreciază că s-a reținut în mod corect de către instanța de apel că se infirmă teza bunei-credinţe a pârâtului. Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate ignora că pârâtul a stăruit în prezentarea unor informaţii eronate bazate pe o simplă coincidenţă de nume, articolele de presă invocate drept bază factuală constituind un simplu pretext al afirmaţiilor efectuate.

Recurentul a deturnat libertatea de exprimare de la scopul său şi a acţionat cu rea-credinţă. Din modalitatea de exprimare a afirmațiilor reiese că recurentul nu a dorit o informare corectă şi exactă a publicului, ci a urmărit realizarea unui interes propriu – denigrarea unui adversar politic. Pentru a-şi atinge obiectivul, recurentul a adus la cunoştinţa publicului numai informaţiile de natură a crea o imagine negativă asupra adversarului, ascunzând informaţiile ce ar fi putut contrazice acea imagine și care se puteau obține la fel de ușor ca și cele negative. Această denaturare cu bună-ştiinţă a adevărului relevă reaua-credinţă a recurentului, iar contextul politic mai larg, în care au fost făcute afirmațiile defăimătoare, nu poate duce la exonerarea de răspundere a pârâtului. Afirmațiile pârâtului nu au fost niște ”ușoare atacuri la persoană” (acceptate de jurisprudența C.E.D.O.) și nici nu se poate spune că ele erau ”un rău necesar pentru protejarea obiectivelor unei societăți democratice” pentru a beneficia de protecţia instituită de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Art. 75 alin. (1) C. civ. din 2009 prevede că nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte; potrivit alin. (2), exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune.

Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii atunci când a reţinut că afirmaţiile pârâtului nu pot beneficia de protecţia instituită de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci, dimpotrivă, se circumscriu sferei ilicitului civil, fiind necesară adoptarea măsurilor pozitive impuse de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pentru salvgardarea drepturilor afirmate de reclamante prin cererea de chemare în judecată. Sancţionarea faptelor imputate este prevăzută de lege, aceasta îndeplinind exigenţele de a fi accesibilă şi previzibilă, urmăreşte unul din scopurile legitime prevăzute de paragraful 2 al art. 10, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, este necesară într-o societate democratică, răspunzând „unei nevoi sociale imperioase”, argumentele reţinute de tribunal fiind „pertinente şi suficiente”, ingerinţa „proporţională” cu scopurile legitime urmărite.

În consecinţă, s-a reţinut în mod corect că sunt îndeplinite în cauza de faţă cerinţele răspunderii civile delictuale, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ. din 2009.

Astfel, fapta ilicită săvârşită de pârât constând în afirmaţiile exprimate în cadrul emisiunilor „X” difuzate pe postul de televiziune Y. TV, din datele de 26.06.2012, 23.08.2012 şi în cadrul emisiunii „Y” din data de 03.09.2012 difuzată pe postul de televiziune X. a produs reclamantelor un prejudiciu nepatrimonial, moral, constând, pe de o parte, în consecinţa negativă asupra reputaţiei reclamantei M.L.M. şi în suferinţa de ordin afectiv produsă deopotrivă acesteia şi reclamantei S.G., ca efect al afirmaţiilor denigratoare referitoare la V.G., tatăl reclamantei M.L.M. şi soţul reclamantei S.G.

A treia condiţie privitoare la existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs a fost și ea demonstrată în instanță, afirmaţiile pârâtului cauzând prejudiciul nepatrimonial descris anterior.

De asemenea, s-a constatat îndeplinită cerinţa vinovăţiei pârâtului, acesta acţionând cu intenţia directă, calificată prin scopul denigrării unui adversar politic.

În urma acestui examen al deciziei atacate și constatând că M.L.M. este la adăpost de criticile formulate de către recurent, pentru toate considerentele reținute, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de pârâtul Ş.D.C. împotriva deciziei civile nr. 550A din 19 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, ca nefondat.(…)