Revendication upheld; appeals rejected, building and land returned via accession.

1. Nerespectarea normelor procedurale referitoare la completarea/modificarea acțiunii în situația în care se pretinde că obiectul cererii ar trebui raportat la concluziile expertizelor omologate de instanță.

2. Domeniul public – domeniul privat al statului.

3. Acțiune în revendicare promovată anterior apariției Legii nr. 10/2001. Titlu de proprietate valabil vs. posesie exercitată de stat al cărui titlu de preluare a fost constatat nul.

4. Invocarea dreptului de accesiune imobiliară asupra părții de construcție edificată de stat pe terenul și partea de construcție nefinalizată, ce au făcut obiectul preluării abuzive.

5. Analizarea noțiunii de ”bun” raportat la jurisprudența C.E.D.O. anterioară hotărârii pronunțată în cauza Maria Atanasiu c. României.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate

Index alfabetic : acțiune în revendicare

-raport de expertiză

-obiectul acțiunii

-accesiune imobiliară

-superficie

-titlu de proprietate

C.civ. din 1864, art. 480, art. 481, art. 492, art. 493, art. 494

C.proc.civ. din 1865, art. 82, art. 112, art. 132

1. Împrejurarea că pe parcursul procesului, în judecata de fond din primul ciclu procesual al litigiului, cu prilejul identificării imobilului revendicat, expertiza topografică a identificat, alături de suprafața de teren solicitată prin cererea de chemare în judecată şi parcela alăturată, care a aparţinut tot autorilor reclamanţilor, nu înseamnă că prin aceasta trebuie înţeles ori dedus că obiectul cercetării judecătoreşti a fost în acest fel extins asupra tuturor suprafeţelor de teren deţinute în zonă de foștii proprietari, chiar dacă şi acestea au făcut obiectul preluării de către stat şi chiar dacă la baza identificării lor, expertul a folosit titlurile de proprietate ale acestora, puse la dispoziţie de către reclamanţi. Aceasta, întrucât omologarea rapoartelor de expertiză, nu are altă semnificaţie decât aceea a validării probei de către instanţă, care devine astfel aptă să-i fundamenteze soluţia. Prezenţa ori absenţa acestei „dispoziţii” în partea dispozitivă a hotărârii este absolut nerelevantă, nefiind în sine producătoare de consecinţe juridice, acelaşi rezultat atingându-se prin simpla menţionare în motivarea hotărârii a probelor propuse, încuviinţate şi administrate în cursul cercetării judecătoreşti.

Astfel că, solicitarea reclamanților făcută direct prin concluziile asupra fondului cauzei, de a le fi restituit imobilul (teren și construcții), astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză topografică, omologat de instanță, reprezintă o extindere a obiectului litigiului și la alte bunuri, justificate prin titluri de proprietate diferite față de cele invocate pentru imobilul indicat în acţiune, situație ce nu poate fi asimilată ipotezei legale prevăzută de art. 132 alin. (2) pct. 2 C.proc.civ., în sensul ”măririi câtimii obiectului cererii”, în care, cel mult, poate fi acceptat ca încadrându-se acele precizări care se referă la diferenţele neglijabile ale suprafeţelor terenurilor sau clădirilor rezultate din măsurători (spre a se crea concordanţă deplină între pretenţia părţii, suprafaţa terenului din acte şi aceea rezultată din măsurătorile expertului). Or, disciplina procesuală instituită prin dispoziţiile art. 82, 112 şi 132 C.proc.civ. presupunea în mod necesar, formularea de către reclamanţi a unei cereri completatoare sau de întregire a celei iniţiale, prin care să extindă obiectul iniţial al procesului şi la celelalte bunuri deţinute de autorii lor, cerere care trebuia să îmbrace forma scrisă şi să fie formulată cu respectarea exigenţelor art.132 alin.(2) C.proc.civ.

2. Domeniul public al statului - astfel cum a fost acesta conturat prin întreaga legislaţie începând de la art. 5 din Legea nr. 18/1991, Constituţia din 1991 şi prin Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică (art.3) - a fost văzut sau conceput ca un domeniu de excepţie, alcătuit din bunuri limitativ prevăzute, fie ca făcând parte din cele menţionate la art.135 alin.(4) din Constituţie ori stabilite prin anexa 3 la Legea nr. 213/1998, fie din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau interes public, în timp ce domeniul privat al statului este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea acestuia, care nu fac parte din domeniul public.

3. Situația în care doar reclamanţii exhibă un titlu de proprietate valabil, în timp ce statul deţine un titlu a cărui nulitate a fost constatată definitiv şi irevocabil, corespunde cazului în care în acţiunea în revendicare există un conflict între titlu şi posesie, al cărei rezultat nu poate fi altul decât recunoaşterea preferinţei celui ce deţine titlul, sub rezerva de a nu proveni chiar de la reclamant şi de a avea o dată anterioară posesiei. În atare împrejurare, acțiunea în revendicare a fost soluționată conform prevederilor art.480-481 C.civ., însă nu prin compararea titlurilor părţilor deoarece titlul deţinut de pârât fiind constant nul, nu a existat un titlu care să poată fi opus şi comparat cu cel exhibat de către reclamanţi.

4. Potrivit legii civile române, situaţia de concurs între titularii diferiţi ai drepturilor asupra terenului şi asupra construcţiei edificate pe acesta, îşi găseşte rezolvarea legală fie pe tărâmul dreptului real de superficie – neconsacrat legal sub regimului Codului civil de la 1864, dar al cărui resort legal a fost identificat în jurisprudenţă în dispoziţiile 492 C.civ. - fie pe acela al dispoziţiilor art.494 C.civ. care reglementează situaţia constructorului de bună sau de rea-credinţă pe terenul altuia, ce constituie o aplicaţie a accesiunii imobiliare artificiale (alături de cazul reglementat de art.493 C.civ. care vizează edificiile realizate de proprietar pe terenul său, cu materialele altuia).

Prin urmare, cum Statul Român, prin organele sale, a continuat edificarea şi extinderea construcţiei neterminate (preluate nelegal şi abuziv de la autorii reclamanţilor) în virtutea prerogativelor sale de proprietar pe care singur şi le-a arogat, construcţia fiind situată pe terenul ce s-a stabilit pe cale judiciară că aparţinea în mod legitim reclamanţilor, în mod corect s-a făcut aplicarea în cauză de către instanţa de apel a dispoziţiilor art.494 C.civ., ca unic temei legal al rezolvării pretenţiilor concurente emise asupra clădirii, deopotrivă de către reclamanţi şi de către subdobânditorul cu titlu particular al bunului de la stat, chiar dacă acesta din urmă s-a prevalat de un titlu valabil asupra construcției.

În atare condiții, cum de esenţa dreptului de superficie (drept de proprietate asupra construcţiei şi drept de folosinţă pe teren) este edificarea unei construcţii pe terenul proprietatea altuia fie în baza unei dispoziţii legale ce dă acest drept, fie în baza unei convenţii în acest sens, sau chiar pe baza unui consimţământ tacit, în lipsa dovedirii îndeplinirii acestor condiții, subdobânditorul bunului nu poate opune reclamanților un drept de superficie asupra imobilului în scopul paralizării dobândirii de către proprietarul fondului a dreptului de proprietate asupra edificiului în virtutea accesiunii imobiliare artificiale.

5. Soluţionarea acțiunii în revendicare începută anterior adoptării legii speciale de reparație nu poate fi plasată pe tărâmul jurisprudenţei de dată recentă a CEDO, respectiv Hotărârea în cauza M. Atanasiu ş.a. c. României, deoarece analiza şi definirea noţiunii de „bun”, realizate de Curtea Europeană în paragrafele 140-145 ale acesteia, au ca premisă revendicarea formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în contextul aplicabilităţii legii speciale.

Secția I civilă, decizia nr. 3424 din 3 decembrie 2014

Prin cererea înregistrată la 12 august 1999 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii M.C.B.B. (B.), Ş.C. şi N.V.M. au chemat-o în judecată pe pârâta SC P. SA, solicitând să fie obligată să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul compus din teren, în suprafaţă de circa de 1.207,18 mp şi construcţia existentă pe el, trecut în proprietatea statului fără titlu, evaluat la 2 miliarde rol.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că la 04 mai 1946 S.G.M.C. şi M.C.B.B., pe de o parte şi V.I.N.C., tatăl reclamantului N.V.M., s-a încheiat o convenţie potrivit căreia, V.N.C. se obliga să construiască pe terenul celorlalţi doi, situat în Bucureşti, str. C.V. nr. x9, colţ cu str. C.G. nr. x, în suprafaţă de 1.207,18 mp, un imobil, din care, 25% reprezentând suprafaţa prăvăliilor ce urmau să fie construite la parter şi 75% din suprafaţa apartamentelor unui etaj, cu excluderea etajului 1, plus dependinţele, deveneau proprietatea individuală a celor doi proprietari ai terenului.

Potrivit art.4 din convenţia de construire, preţul construcţiilor executate de către autorul

V.N.C. îl constituia terenul de 1.207 mp, cu excepţia cotei părţi din teren aferentă prăvăliilor şi apartamentelor, proprietatea beneficiarilor.

În baza acestei convenţii s-a eliberat autorizaţia de construire din 03 august 1946 în care s-a prevăzut că se va construi un imobil compus din subsol, parter şi 9 etaje.

Lucrările de construire au început în toamna anului 1946, însă datorită unor condiţii specifice acelor vremuri (lipsă de materiale de construcţie, instalaţii care trebuiau importate, lipsă de mână de lucru calificată), a fost construită doar o parte din imobil, respectiv, subsolul şi 5 etaje, până la 01 aprilie 1949, perioadă pentru care a fost dată autorizaţia de construire iniţială.

Primăria Municipiului Bucureşti nu a mai aprobat prelungirea autorizaţiei de construcţie, având în vedere evenimentele politico-sociale petrecute în această perioadă, respectiv abolirea monarhiei la 30 decembrie 1947 şi naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, la 11 iunie 1948. Construcţia a fost preluată de către stat şi au fost aduse modificări esenţiale proiectului iniţial, în sensul că dacă iniţial erau proiectate să fie executate apartamente pentru locuit, destinaţia imobilului a fost schimbată în birouri, destinaţie pe care o are imobilul şi în prezent, fiind folosit de pârâtă.

Imobilul a fost naţionalizat conform Decretului nr. 92/1950, poziţia 5252 din lista anexă, pe numele constructorului V.N.C. Reclamanţii au susţinut că măsura naţionalizării a fost nelegală, în contradicţie cu dispoziţiile actului de naţionalizare, întrucât imobilul a fost naţionalizat de la autorul V.N.C., care era angajat ca inginer la o întreprindere de stat şi era exceptat expres de la naţionalizare prin art. II din Decretul nr. 92/1950, în timp ce ceilalţi doi coproprietari ai terenului şi construcţiei nu au figurat niciodată într-un act de trecere a terenului şi construcţiei în proprietatea statului.

La data de 18 octombrie 1999, reclamanţii M.C.B.B. şi Ș.C. au precizat acţiunea în sensul că, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, cu RA APPS şi cu RA P. SA, solicită să se constate nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului comunist a terenului de 1.207 mp şi a construcţiei situată pe el, să se constate nulitatea absolută a formelor de trecere a acestui imobil din proprietatea Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat - RA APPS în proprietatea SC P. SA şi să fie obligate pârâtele, să le lase în deplină proprietate şi posesie, terenul şi clădirea menţionate mai sus.

În motivarea cererii precizatoare, reclamanţii au arătat că M.B. şi S.Ş. (moştenit de către reclamantul Ş.C.), l-au angajat pe tatăl reclamantului N.V.M., să ridice pe cheltuiala sa o construcţie cu 9 etaje pentru apartamente, urmând ca la terminarea lucrării să primească cota parte, atât din teren, cât şi din apartamente.

Reclamanţii au menţionat că nu a fost respectat termenul de predare prevăzut în convenţie şi în autorizaţia de construcţie, fiind edificate doar 5 nivele. După instaurarea dictaturii comuniste, lucrarea nu a mai continuat, iar autorităţile au naţionalizat imobilul pe numele constructorului, care nu era şi proprietarul acestuia.

Având în vedere decizia Curţii Constituţionale nr. 73/1995, Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. nr. 213/1998, reclamanţii au susţinut că Statul Român a deţinut imobilul acestora fără titlu şi nu a devenit niciodată proprietar iar în aceste condiţii, Administraţia Protocolului de Stat nu putea să transmită ceea ce nu avea în proprietate.

La data de 12 februarie 2001 reclamanţii au solicitat introducerea în cauză, pentru opozabilitatea hotărârii judecătoreşti şi a Ministerului Finanţelor ca reprezentant al statului.

Prin sentinţa civilă nr. 49 din 20 ianuarie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă s-a constatat perimată acţiunea reclamanţilor, sentinţă care a fost casată prin decizia civilă nr. 687 din 24 martie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare la Tribunal, considerându-se că măsura anterioară a suspendării judecăţii la prima instanţă s-a luat în condiţiile unei lipse de procedură cu reclamanţii, condiţii în care se impune continuarea judecăţii.

Cu ocazia judecării cauzei după casare, a fost constituit dosarul nr.19xx/2003 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.

În cauză a intervenit, în calitate de reclamant, moştenitorul M.B.B., fiul reclamantei decedată M.M.B.B.

În această fază procesuală au fost administrate probe cu înscrisuri, precum şi probe cu expertiză tehnică de specialitate în topografie şi cadastru, prin expertul ing. B.C., identificându-se terenul autorilor şi amplasamentul construcţiei edificată pe acesta, precum şi o expertiză tehnică de

specialitate în construcţii, prin expertul ing. R.M., prin care a fost evaluată construcţia.

Prin sentinţa civilă nr.1168 din 21 octombrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului N.V.M. şi a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C.G.M.B., privind revendicarea construcţiei situată în Bucureşti.

A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC P. SA privind revendicarea terenului de 1.207,18 mp situat la aceeaşi adresă şi a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de RA APPS.

Tribunalul a admis în parte cererea reclamanţilor, a constatat nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului a imobilului teren în suprafaţă de 1.207,18 mp şi a construcţiei situată pe acest teren, însă a respins capetele de cerere privind constatarea nulităţii absolute a formelor de trecere a acestui imobil din proprietatea RA APPS în proprietatea SC P. SA, precum şi cererea privind obligarea pârâţilor de a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul şi clădirea menţionată, fiind omologate cele două rapoarte de expertiză întocmite în cauză.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului N.V.M. a fost considerată neîntemeiată, reţinându-se că s-a făcut dovada că acesta este moştenitorul autorilor V.N.C. şi N.M., de la care au fost naţionalizate mai multe apartamente situate în imobilul din București.

Conform convenţiei încheiată între S.C. şi M.C.B.B., pe de o parte şi ing. V.N.C., pe de altă parte, acesta din urmă a devenit proprietarul întregii suprafeţe de teren aferentă imobilului care urma să fie construit, cele două moştenitoare ale prinţului Ş., păstrându-şi anumite componente din construcţie. În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că reclamantul N.V.M. a dovedit interesul promovării cererii sale şi faptul că este persoană îndreptăţită la restituire, potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C.G.M.B., privind acţiunea în revendicare, tribunalul a reţinut că indiferent dacă bunul a fost sau nu înstrăinat de către stat, ulterior naţionalizării, către terţi dobânditori, persoane fizice sau juridice, în litigiile în care se dispută dreptul de proprietate asupra bunurilor naţionalizate, statul este reprezentat la nivelul unităţii administrativ teritoriale de instituţiile prevăzute de art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, în cazul de faţă reţinându-se trecerea construcţiei din domeniul public al statului la RA APPS, iar prin protocolul din 28 octombrie 1993, către RA P. SA.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a RA APPS, tribunalul a reţinut că este nefondată şi a menţinut soluţia de respingere a acesteia, considerând că dacă s-ar dispune restituirea imobilului în natură către moştenitorii foştilor proprietari, RA APPS are obligaţia, potrivit convenţiei încheiată cu SNP P. SA şi Legii nr. 99/1999, să o despăgubească pe această pârâtă, pentru imobilul care a format obiectul convenţiei de vânzare-cumpărare.

În privinţa fondului cererii, tribunalul a arătat că este de necontestat faptul că imobilul a fost proprietatea autorilor reclamanţilor, fiind preluat în mod abuziv în posesia Statului Român prin Decretul nr. 92/1950, preluare abuzivă definită prin art. 1 şi 2 din Legea nr. 10/2001.

Întrucât preluarea imobilului s-a făcut numai pe numele lui N., deşi, aşa cum rezultă din procesul verbal al Direcţiei Cărţilor Funciare întocmit la 29 februarie 1944, partea construită din imobil şi întregul teren se aflau pe numele foştilor proprietari S.C. şi B.B.C.M., cu nerespectarea dispoziţiilor art. 1 pct. 1 şi 5 şi art. 2 din Decretul nr. 92/1950 a avut loc preluarea bunului, astfel că tribunalul a admis primul capăt de cerere şi a constatat nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului a terenului în suprafaţă de 1.207,18 mp şi a construcţiei edificate pe acest teren. În adoptarea acestei soluţii, tribunalul a avut în vedere şi dispoziţiile H.G. nr.11/1997.

Tribunalul a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea nulităţii absolute a formelor de trecere a imobilului din proprietatea RA APPS în cea a SC P. SA şi obligarea pârâtelor de a lăsa deplina proprietate şi posesie acest imobil, întrucât la data încheierii actului de vânzare-cumpărare prin care imobilul a ieşit din patrimoniul RA APPS şi a intrat în patrimoniul SC P. SA (28 octombrie 1993), nu exista pe rolul instanţelor judecătoreşti nici o cerere prin care reclamanţii să fi solicitat constatarea nulităţii titlului statului, revendicarea în natură a imobilului sau vreo notificare adresată acestor instituţii, de a nu se proceda la înstrăinarea imobilului.

De asemenea, prima instanţă a avut în vedere şi împrejurarea că imobilul care a intrat în proprietatea statului nu era finalizat şi ulterior a fost transformat, astfel încât a devenit un imobil nou, în raport cu cel preluat. Or, conform art. 18 pct. c) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în acest caz, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, constatându-se că în cauza dedusă judecăţii şi în raport de forma iniţială a imobilului, s-au adăugat corpuri de zidărie şi volume materiale, precum şi etaje, care reprezintă peste 50% din suprafaţa construită iniţial.

Având în vedere împrejurarea că cele două expertize efectuate în cauză - expertiza topografică şi expertiza tehnică imobiliară - au stat la baza adoptării soluţiei de către instanţă în ceea ce priveşte identificarea terenului şi a imobilului pe diferite faze de construcţie, conform titlurilor de proprietate depuse de către reclamanţi şi pârâţi, tribunalul a dispus omologarea celor două expertize.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii Ministerul Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român, RA APPS şi reclamanţii C.Ş.G., B.B.M.G.Ş. şi B.E.B., iar prin decizia civilă nr. 645/A din 09 noiembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins apelurile ca nefondate.

În justificarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut ca fiind nefondate criticile referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român (reprezentat prin Ministerului Finanţelor Publice) şi a RA APPS, precum şi cea referitoare la inadmisibilitatea acţiunii.

Cu privire la apelul declarat de reclamanţi, Curtea a reţinut că situaţia de fapt stabilită conform probatoriului administrat în primă instanţă, cât şi în apel, nu poate conduce la restabilirea situaţiei anterioare prin restituirea în natură a imobilului în litigiu deoarece, după preluarea acestuia de către stat, imobilul a fost transformat prin înglobarea unei părţi a acestuia într-o construcţie unitară prin structură şi destinaţie, cealaltă parte fiind de uz şi utilitate publică, caz în care obiectul revendicării trebuie în mod necesar să fie convertit într-o pretenţie în despăgubiri, despăgubiri care nu pot fi valorificate în prezentul proces, având în vedere principiul disponibilităţii prevăzut de dispoziţiile art. 129 alin. (6) C.proc.civ. Cât timp reclamanţii nu mai pot obţine restituirea în natură a imobilului în litigiu, Curtea a apreciat ca fiind lipsită de interes solicitarea de constatare a nulităţii absolute a formelor de transmitere a imobilului de la RA APPS la RA P.

Prin decizia civilă nr. 5071 din 20 iunie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanţii C.Ş.G., B.B.M.G.Ş. şi B.C.E.B. împotriva deciziei civile nr. 645/A/2006, pe care a casat-o în parte.

A admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 1168/2005, pe care a anulat-o în parte. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC P. SA în ceea ce priveşte revendicarea terenului.

A trimis cauza la Tribunalul Bucureşti în vederea soluţionării capetelor de cerere privind constatarea nulităţii absolute a formelor de trecere a imobilului din proprietatea RA APPS în proprietatea SC P. SA şi obligarea pârâţilor de a lăsa în deplină proprietate, liniştită şi netulburată posesie terenul şi clădirea, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.

A respins recursurile declarate de pârâţii RA APPS şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi decizii.

În motivarea soluţiei sale, Înalta Curte a reţinut că pârâta RA APPS are calitate procesuală pasivă pentru că a fost parte în operaţiunea juridică de trecere a imobilului în proprietatea SNP P. şi, în plus, aceasta susţine că este titular al dreptului de administrare asupra terenului pe care este edificată construcţia, iar acţiunea în revendicare vizează şi terenul asupra căruia RA APPS exercită un drept real.

Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă deoarece reclamanţii au solicitat şi constatarea nulităţii formelor de trecere a imobilului din proprietatea autorilor reclamanţilor în proprietatea statului, iar statul a fost implicat în acest raport juridic dedus judecăţii.

În mod corect ambele instanţe de fond au constatat că preluarea imobilului a avut loc fără titlu, fiind realizată cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, în considerarea persoanei autorului reclamantului N.V.M., ignoraţi fiind ceilalţi proprietari ai imobilului, care erau înscrişi în evidenţele funciare ale vremii. Dobândirea proprietăţii, prin încălcarea legii de preluare şi a Constituţiei atunci în vigoare, a fost o dobândire fără titlu şi imobilele preluate pot face obiectul acţiunii în revendicare potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Cu privire la recursul declarat de reclamanţi, Înalta Curte a constatat că acesta este fondat întrucât, deşi sesizat cu o cerere în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C.civ., cu o cerere în constatarea nulităţii formelor de trecere a imobilului în proprietatea statului şi cu o cerere de constatare a nulităţii absolute a formelor de trecere a imobilului din proprietatea RA APPS în cea a RA P. SA, tribunalul a soluţionat acţiunea în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, necercetând cauza în raport cu pretenţia concretă dedusă judecăţii şi cu prevederile legale pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea.

Procedând în acest mod şi admiţând excepţia lipsei calităţii procesuale a SC P. SA, tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului acestor cereri, cercetând în fond numai capătul de cerere privind constatarea nulităţii formelor de trecere a imobilului în proprietatea statului.

De altfel, instanţa de apel, a reţinut că prima instanţă şi-a întemeiat hotărârea pe considerente străine de natura pricinii, prin aplicarea instituţiilor şi normelor juridice ale Legii nr. 10/2001 în pofida faptului că fusese sesizată cu o acţiune în revendicare, însă greşit a menţinut soluţia, cu substituirea motivării.

Calificând greşit capătul de cerere privind constatarea nulităţii formelor de înstrăinare a imobilului către SC P. SA ca fiind accesorie, instanţa în mod greşit nu a cercetat şi această cerere.

Înalta Curte a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC P. SA a fost în mod greşit soluţionată deoarece la pct. 1 din Protocolul încheiat la 28 octombrie 1993 este menţionat că RA APPS predă şi SC P. SA preia în patrimoniu imobilul din str. C.V. nr. xx9, cu caracteristicile din anexă, iar în această anexă este trecut şi terenul construit şi neconstruit de 1.076 m.p, cu menţiunea din subsolul documentului că, fiind proprietate de stat, acesta nu este inclus în suma stabilită ca preţ la pct. 2 din protocol.

Prin urmare, terenul fiind în administrarea RA APPS şi în folosinţa SC P. SA, în mod greşit s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC P. SA, deoarece în ceea ce priveşte revendicarea, calitatea procesuală pasivă aparţine tuturor persoanelor care au posesia bunului, indiferent de titlul cu care deţin imobilul.

Urmare a trimiterii cauzei spre rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 229 din 05 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actelor prin care imobilul a fost transmis cu plată de la RA APPS la RA P. şi revendicarea imobilului.

Tribunalul a reţinut că acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun presupune existenţa bunului ce face obiectul dreptului real de proprietate. Dacă însă, de la momentul pierderii posesiei bunului până la momentul exercitării acţiunii în revendicare, bunul a suferit transformări de esenţă (în speţă o parte a bunului a fost înglobată într-o construcţie unitară prin structură şi destinaţie, iar o altă parte este de uz şi utilitate publică), obiectul revendicării nu poate fi reprezentat de noul bun sau, în măsura în care proprietarul vechiului imobil insistă în susţinerea revendicării, acţiunea nu poate fi admisă.

Prin raportare la situaţia în speţă, prima instanţă a opinat că reclamanţii au posibilitatea de a obţine satisfacţie pentru prejudiciul suferit, apelând la legile speciale, reţinând că ei au şi formulat o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Tribunalul a apreciat că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil relative la accesiune pentru a se putea susţine că terenul este principalul, iar accesoriul este construcţia, reclamanţii neîntemeindu-şi pretenţiile pe accesiune, ca mod de dobândire a proprietăţii.

Prin decizia civilă nr. 899 din 27 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii reclamanţi împotriva sentinţei pronunţată de Tribunalul Bucureşti, reţinând că prima instanţă a respectat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C.proc.civ., ţinând cont de faptul că acţiunea în revendicare a fost întemeiată pe dreptul comun şi că o acţiune în revendicare presupune existenţa bunului care face obiectul dreptului real de proprietate.

Cum în cauză nu există identitate între bunul revendicat şi bunul naţionalizat în anul 1952, acesta din urmă pierzându-şi individualitatea prin transformările intervenite, s-a apreciat că în mod corect a fost respinsă acţiunea în revendicare.

Cât priveşte accesiunea imobiliară, invocată ca mod de dobândire a proprietăţii, Curtea a reţinut că apelanţii au invocat doar direct în faţa instanţei de recurs această apărare, or, în baza art. 294 C.proc.civ., modificările cadrului procesual nu pot fi aduse în căile de atac, ci sunt inadmisibile, instanţa de fond, după casare, neputând avea în vedere alte împrejurări de fapt şi de drept decât cele evocate în faţa primei instanţe.

Prin decizia civilă nr. 10150 din 15 octombrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei nr. 899/2008, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut că prin decizia de casare nr. 5071/2007, s-a menţinut, intrând în puterea lucrului judecat, capătul de cerere admis reclamanţilor, prin care s-a constatat nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului a imobilului (casă şi teren) aflat în litigiu, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea soluţionării acţiunii în revendicare şi a cererii în constatare nulitate act.

Potrivit instanţei de recurs, deveneau obligatorii în rejudecare considerentele deciziei de casare anterioare privitoare la necesitatea soluţionării cererii în raport de pretenţia concretă dedusă judecăţii şi de prevederile legale pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea, respectiv dreptul comun şi nu Legea nr. 10/2001, precum şi necesitatea soluţionării cererii de revendicare a terenului în contradictoriu cu pârâta SC P. SA, întrucât în acţiunea în revendicare, calitate procesuală pasivă aparţine tuturor persoanelor ce deţin posesia bunului, indiferent de titlul cu care deţin imobilul, această pârâtă având calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte revendicarea terenului.

Sub acest aspect, s-a constatat faptul că, referitor la revendicarea terenului, Curtea de Apel a preluat întocmai fraza din considerentele hotărârii primei instanţe care, practic, nu motivează deloc regimul juridic al terenului aflat în litigiu, nemotivându-se acest capăt al acţiunii în revendicare, decizia recurată necuprinzând motivele pentru care nu s-au examinat în apel criticile aduse hotărârii privitoare la neexaminarea cererii de revendicare a terenului.

Înalta Curte a mai observat că în mod nejustificat instanţa de apel a respins ca neîntemeiat motivul de apel referitor la încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C.proc.civ., cu motivarea că aceste dispoziţii procesuale au fost respectate. Acest considerent este greşit întrucât soluţia primei instanţe, menţinută prin decizia recurată, este contrară deciziei de casare, în condiţiile în care s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că soluţionarea cererii reclamanţilor se face în cadrul procesual al acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, iar tribunalul a reţinut că reclamanţii au posibilitatea de a obţine repararea prejudiciului suferit pe calea legilor speciale care reglementează situaţia imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, precum şi faptul că dispoziţiile art. 494 C.proc.civ., nu sunt aplicabile.

S-a arătat că în mod greşit nu a fost analizată şi apărarea reclamanţilor privind aplicarea accesiunii imobiliare artificiale, recurenţii invocând în mod contant această apărare pe tot parcursul soluţionării cauzei, în urma rejudecării după casare şi nu în mod direct în faţa instanţei de apel, iar pe de altă parte, nu au fost încălcate prevederile art. 294 C.proc.civ., atâta vreme cât susţinerea respectivă nu reprezintă cerere nouă în cadrul căilor de atac, ci un argument al reclamanţilor în cadrul acţiunii în revendicarea imobilului format din

teren şi construcţie, ca o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcţiei aflate pe teren.

Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că nu există identitate între bunul preluat de către stat, de la autorul reclamanţilor şi bunul imobil solicitat, care şi-a pierdut individualitatea, fiind transformat şi folosit pentru realizarea unui bun nou, pierzând din evidenţă faptul că obiectul acţiunii cu care a fost învestită de reclamanţi este dreptul comun şi nu cadrul special al Legii nr. 10/2001, care conţine prevederi derogatorii şi excepţii ce blochează restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat.

În acest cadru procesual, soluţionarea acţiunii în revendicare se realizează conform prevederilor art. 480 - 481 C.civ., prin compararea titlurilor de proprietate invocate de către părţi, dacă acestea sunt valabile, dându-se eficienţă celui mai bine caracterizat, adică proprietarul care a dobândit bunul imobil de la autorul care are un titlu preferabil.

În urma trimiterii cauzei spre rejudecare, prin decizia civilă nr. 373/A din 27 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 229/2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, reţinându-se că prima instanţă nu a soluţionat cererile cu care a fost învestită, dar şi pentru respectarea dreptului părţilor la un proces echitabil şi a principiului dublului grad de jurisdicţie.

Prin decizia civilă nr. 3479 din 14 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală s-au respins recursurile declarate de C.G.M.B., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi RA APPS împotriva deciziei civile nr. 373/A/2010.

Cu privire la recursul declarat de pârâtul C.G.M.B. prin Primarul General, s-a reţinut ca

fiind nefondată excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă având în vedere că la data înregistrării cererii de revendicare, 12 august 1999, Legea nr. 215/2001 nu era în vigoare, iar Municipiul Bucureşti era legal reprezentat în procesele ce vizau proprietatea prin C.G.M.B., în raport cu dispoziţiile Legii nr. 213/1998. S-a apreciat că efectul hotărârilor judecătoreşti anterioare impune ca în proces să figureze ca reprezentanţi ai Municipiului Bucureşti, atât C.G.M.B., cât şi Primarul General al Municipiului Bucureşti.

În privinţa criticilor relative la aplicarea Legii nr. 10/2001, s-a reţinut că acestea contrazic decizia civilă nr. 10150/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în ciclul procesual anterior, obligatorie în raport de dispoziţiile art. 315 alin. (2) C.proc.civ.

Recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost apreciat ca nefondat deoarece ignoră dezlegările date prin decizia recurată şi dispoziţiile art. 297 alin. (1) C.proc.civ.

În privinţa recursului declarat de RA APPS, s-a reţinut că prin sentinţa pronunţată în primul ciclu procesual, problematica excepţiei lipsei calităţii procesuale active a fost soluţionată.

Efectele convenţiei menţionată în recurs vizează exclusiv raporturile dintre reclamanţi. Câtă vreme prin sentinţa menţionată, definitivă şi irevocabilă, în partea relativă la problematica vizând calitatea procesuală activă s-a stabilit identitatea dintre reclamanţi şi titularul dreptului din raportul juridic de proprietate dedus judecăţii, problematica invocată în recursul RA APPS este inadmisibil a fi reanalizată, deoarece se opun dispoziţiile art. 166 C.proc.civ. şi cele ale art. 1201 C.civ.

Înalta Curte a reţinut că nu se aplică dispoziţiile art. 129 alin. (6) C.proc.civ., prin raportare la art. 298 C.proc.civ. şi nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 6 C.proc.civ., deoarece, prin decizia civilă nr. 10150/2009 pronunţată de ÎCCJ în ciclul procesual anterior, obligatorie în raport de dispoziţiile art. 315 alin. (2) C.proc.civ., s-a stabilit că este necesar ca, la rejudecare, să se analizeze incidenţa art. 494 C.civ., pentru că această apărare a fost constant invocată în proces şi nu este o cerere nouă în cadrul căilor de atac, ci un argument al acţiunii în revendicare având ca obiect teren şi construcţie.

Prin decizia civilă nr. 10150/2009, obligatorie în raport cu dispoziţiile art. 315 alin. (2) C.proc.civ., s-a stabilit că este necesar ca la rejudecare, să se excludă aplicarea Legii nr. 10/2001, deoarece obiectul acţiunii cu care a fost învestită instanţa este revendicarea pe calea dreptului comun şi nu cadrul special al Legii nr. 10/2001, care conţine prevederi derogatorii şi excepţii ce blochează restituirea în natură a imobilelor, subliniindu-se că în decizia menţionată s-a indicat expres rejudecarea cauzei exclusiv în cadrul oferit de dreptul comun.

Prin sentinţa civilă nr. 815 din 06 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a fost admisă cererea formulată de reclamanţii B.B.C.E., B.B.M.G.Ş., C.Ş.G. şi N.V.M., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâţii C.G.M.B., RA APPS, SC O.P. SA şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a constatat nulitatea absolută a Protocolului din 28 octombrie 1993, încheiat între RA APPS şi RA P. (actuala SC O.P. SA) şi au fost obligaţi pârâţii C.G.M.B., RA APPS, SC O.P. SA şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să predea reclamanţilor şi să lase în deplină proprietate şi posesie a acestora terenul şi clădirile C1, C2, C3 şi C4, astfel cum au fost identificate prin planul de situaţie - anexa nr. 2 la raportul de expertiză întocmit de expert ing. B.C., din care terenul ocupat de SC O.P. este de 1.727 mp, iar terenul ocupat de Municipiul Bucureşti, este de 228,67 mp.

În adoptarea acestei soluţii, tribunalul a avut în vedere că prin convenţia din 04 mai 1946 încheiată între autorii reclamanţilor din prezent - B.B.C.E., B.B.M.G.Ş. şi C.Ş.G., pe de o parte, şi autorul reclamantul N.V.M., respectiv, ing. V.N.C., pe de altă parte, autorii primilor reclamanţi au pus la dispoziţie terenul de 1.207,18 m.p. şi au convenit cu constructorul ing. V.N.C. să edifice pe acest teren o clădire cu subsol, parter şi nouă etaje, urmând ca după finalizarea construcţiei, proprietarii terenului să dobândească în proprietate exclusivă o parte din construcţia astfel edificată.

Pentru realizarea acestui edificiu, atât proprietarii cât şi constructorul au primit autorizaţia din 03 august 1946, clădirea a fost edificată parţial, respectiv subsolul, parterul şi cinci etaje până în luna aprilie 1949, după care, noile autorităţi nu au mai prelungit autorizaţia de construire, astfel că, potrivit poziţiei nr. 5252 din anexa la Decretul de naţionalizare nr. 92/1950, întregul imobil, teren şi clădire, astfel cum a fost realizată în mod parţial, a fost trecut în proprietatea statului prin naţionalizare, de la constructorul inginer V.N.C. şi nu de la proprietarele terenului, respectiv S.G.M.C. (născută Ş.) şi M.C.B.B. (autoarele primilor reclamanţi).

Cu înscrisurile constând în acte de stare civilă şi certificate de moştenitori reclamanţii B.B., respectiv C., au dovedit că sunt moştenitorii celor două autoare S.G.M.C. (născută Ş.) şi M.C.B.B., iar reclamantul N.V.M. este moştenitorul constructorului ing. V.N.C., care, conform Convenţiei încheiată cu cele două autoare şi prin faptele de edificare a construcţiei, a devenit coproprietar asupra terenului şi construcţiei naţionalizate ulterior de către stat.

Prin sentinţa civilă nr. 1168/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a actului de trecere a terenului şi construcţiei în proprietatea statului, aceste dispoziţii ale sentinţei fiind menţinute în mod irevocabil atât prin decizia civilă nr. 5071/2007, pronunţată de Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi prin decizia ulterioară nr. 10150/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv prin decizia civilă nr. 373/A/2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

În raport de îndrumările conţinute în deciziile de casare anterioare, instanţă de rejudecare a reamintit că are a cerceta pe calea dreptului comun capetele de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a actelor de trecere a imobilului din proprietatea R.A. APPS la S.C. P. S.A., revendicarea terenului şi a clădirii în temeiul art. 480-481 C.civ., prin compararea titlurilor părţilor şi cu verificarea aplicării dispoziţiilor art. 494 C.civ., privitoare la accesiunea imobiliară invocată de către reclamanţi în privinţa clădirii modificată şi finalizată ulterior, după actul de naţionalizare şi după deposedarea autorilor reclamanţilor de clădirea edificată până în anul 1949.

Luând în considerare limitele rejudecării cauzei după casare, tribunalul a constatat că, în anul 1922, imobilul situat în str. C.V. nr. xx3 şi C.G. nr. x şi y a figurat ca făcând parte din moştenirea rămasă de pe urma autorului I.G.Ş., decedat la 31 decembrie 1917 (conform deciziei nr. 10693/1922 emisă de Direcţia Generală a Timbrului, Contenciosului şi Ordonanţărilor – Biroul Succesiunilor, din cadrul Ministerului Justiţiei).

Conform proceselor verbale de carte funciară nr. 73233 şi 73234 din 29 februarie 1944, cele două autoare S.G.M.C. (născută Ş.) şi M.C.B.B. au fost înscrise în cartea funciară cu suprafaţa de 937 m.p. teren în str. C.V. nr. xx9 şi o casă compusă din parter, etaj, mansardă şi alte dependinţe, precum şi cu suprafaţa de 2.320 m.p. situată pe C.G. nr. x şi o clădire compusă din subsol, parter, etaj şi mansardă, precum şi alte dependinţe, dovedindu-se că la nivelul anilor 1944 - 1946 autoarele reclamanţilor erau proprietarele imobilului revendicat, situat în prezent pe C.V. nr. xx9 colţ cu C.G. nr. x.

Conform Convenţiei din 04 mai 1946, autoarele S.G.M.C. (născută Ş.) şi M.C.B.B. au convenit cu constructorul inginer V.N.C. ca acesta să edifice pe terenul de 1.207,18 m.p., în baza autorizaţiei de construcţie o clădire cu subsol, parter şi nouă etaje, care să fie destinată parţial unor spaţii comerciale (prăvălii), urmând ca restul clădirii, respectiv etajele superioare şi mansarda să fie destinate locuinţei. S-a convenit, de asemenea, ca în urma edificării construcţiei, atât proprietarele terenului, cât şi constructorul inginer V.N.C., să devină proprietari exclusivi asupra unor părţi din clădire, în modul arătat în Convenţie (aspect ce nu interesează asupra soluţionării cauzei în revendicare a moştenitorilor părţilor semnatare ale convenţiei împotriva unor terţi dobânditori).

S-a arătat că titlul reclamanţilor - moştenirea legală - nu a fost desfiinţat prin niciun act juridic valabil, iar actul de naţionalizare al întregului imobil (teren şi construcţie) a fost constatat nul, în mod definitiv şi irevocabil, chiar în actuala procedură, în ciclurile procesuale anterioare ale litigiului.

Pe baza înscrisurilor provenite de la Întreprinderea de Locuinţe şi Localuri Bucureşti (respectiv, Memoriul tehnic întocmit de Institutul Proiect Bucureşti) s-a reţinut că, la nivelul anului 1952, clădirea edificată de V.N.C. pe terenul situat în str. C.V. nr. xx9 colţ cu C.G. nr. x, se afla într-o fază nefinalizată, fiind edificat integral scheletul clădirii din structuri din beton armat, subsolul, parterul şi trei etaje cu planşee din beton, parţial fiind finalizată o locuinţă cu două camere, astfel că, ulterior, în baza unor proiecte, clădirea a fost proiectată pentru alte destinaţii decât cea de locuinţă, fiind amenajată pentru a fi folosită de către diverse instituţii, printre care şi de către Ministerul Industriei şi Cărbunelui.

Conform deciziilor nr. 109 din 13 şi 15 ianuarie 1953, luate de fostul Comitet Executiv al Satului Popular al Capitalei, părţi din această clădire au fost atribuite din folosinţa Întreprinderii de Locuinţe şi Localuri Bucureşti, în folosinţa Ministerului Industriei şi Cărbunelui, cu scopul de a începe şi termina lucrările de finisare şi amenajare a imobilului în cursul anului 1953, astfel că aceste instituţii de stat au procedat, după preluarea imobilului, la amenajarea şi finisarea imobilului aflat „în

faza de roşu”, până la stadiul clădirilor aşa cum se găseşte în prezent şi cu scopul de a-şi asigura folosinţa imobilului cu altă destinaţie decât cea de locuinţă.

Tribunalul a mai reţinut că la nivelul anului 2001, când s-a făcut expertiza de identificare a imobilului situat în str. C.V. nr. xx9, atât terenul, cât şi clădirea erau deţinute de pârâta S.C. P. S.A.

Imobilul deţinut de S.C. P. S.A., compus din două corpuri de clădire, cu funcţionalitatea proiectată de birouri destinate unei instituţii centrale, are structura de rezistenţă din beton armat monolit, planşee cu stâlpi şi cadre, închiderile sunt cu zidărie, iar finisajele sunt de calitate superioară, bine întreţinute. Corpul de clădire situat spre str. C.V., cu o lungime de 29,90 m.l. şi o adâncime de 15,25 m.l., are subsol, parter şi şapte etaje, iar corpul de clădire situat spre str. C.G. are lungimea de 37,9 m.l. şi adâncimea de 14,25 m.l., fiind prevăzută cu subsol, parter şi cinci etaje. Pe acelaşi teren au mai fost identificate două birouri amenajate într-o clădire cu parter şi etaj, un garaj amenajat într-o clădire cu parter şi un atelier amenajat, de asemenea, într-o clădire având doar parter.

Expertul a identificat cele două terenuri pe care le-au deţinut autoarele M.C.B.B. şi S.G.C., respectiv clădirile existente la data respectivă pe terenuri, 937 m.p. pe str. C.V. nr. xx9 şi 2.320 m.p. pe str. C.G. nr. x.

Expertiza a constatat că cele două autoare deţineau în zona aflată în litigiu suprafaţa totală de teren de 3.257 m.p., din care, conform Convenţiei încheiată la 04 mai 1946 cu inginerul V.N.C., i-au pus acestuia la dispoziţie suprafaţa de 1.207,18 m.p, iar în scopul edificării viitoarei clădiri proiectate, de bloc cu subsol, parter şi 9 etaje, constructorul inginer V.N.C. a demolat clădirile existente pe cele două terenuri aparţinând celor două autoare şi a demarat execuţia noului edificiu.

Autorul, fost inginer proiectant al construcţiei, a realizat proiectul noii construcţii, expertul inginer R.M. constatând că planurile întocmite de către constructorul iniţial, în care se consemnează dimensiuni ale fronturilor stradale, se regăsesc şi în planurile ulterioare ale clădirilor edificate.

Expertul a menţionat că planul întocmit de către autorul inginer V.N.C. indica anumite cote precise legate de construcţii, respectiv modul în care, prin sistematizarea urbană, urma să fie divizată parcela de 1.207,18 m.p., în două parcele, de 518,64 m.p., expropriat ulterior pentru lărgirea arterei de circulaţie C.V. şi 698,54 m.p., ce urma să fie ocupat de construcţia blocului de locuinţe prevăzut cu subsol, parter şi 10 etaje, precum şi cu o curte interioară. S-a reţinut că, în special, cotele de la fronturile stradale ale clădirii proiectate de către inginer V.I.N.C. se regăsesc în situaţia actuală a clădirii.

Potrivit cercetărilor expertului, în anul 1953, Institutul Proiect a proiectat clădirea IPROC, denumită ulterior IPROMIN, iar din memoriul tehnic şi autorizaţie de construire din 24 mai 1953 s-a reţinut că finalizarea construcţiei a fost finanţată de către Ministerul Cărbunelui, etapa a II-a de edificare a clădirii fiind terminată în anul 1954. În anul 1966 s-a mărit clădirea sediului, identificându-se o a treia etapă de construire prin care s-a realizat o prelungire a corpului compus din parter şi cinci etaje, edificat de către autorul inginer V.N.C., iar o ultimă etapă în care s-au adus îmbunătăţiri şi adăugări la clădire, s-a realizat în anul 1967. În anul 1966 au fost realizate corpurile anexă cu destinaţia de birouri, garaj şi atelier.

Prin expertiza întocmită de către acelaşi expert inginer R.M., acesta a stabilit că valoarea de circulaţie a construcţiilor deţinute în prezent de către pârâta S.C. P. S.A. pe terenul aflat în litigiu este de 287.211.000.000 lei, iar valoarea terenului, astfel cum a fost identificat şi prin raportul de expertiză de specialitate în topografie şi cadastru întocmit în aceeaşi cauză de către expertul inginer B.C., este de 50.773.000.000 lei, cu menţiunea că expertiza a fost întocmită la nivelul anului 2005. Expertiza a mai stabilit că lucrările de construcţie edificate de către autorul V.N.C. se ridică la o valoare de 45.402.000.000 lei (la nivelul anului 2005)

Expertiză tehnică de specialitate în topografie şi cadastru întocmită de expertul inginer B.C., a stabilit identitatea dintre terenurile deţinute de cele două autoare M.C.B.B. şi S.G.C., de 937 m.p. pe str. C.V. nr. xx9 şi 2.320 m.p. pe str. C.G. nr. X şi terenul aflat în prezent în posesia pârâtei S.C. P. S.A., ocupat de clădirile aflate, de asemenea, în posesia acestei instituţii pârâte.

Acelaşi expert a completat raportul de expertiză în faza de apel, prin această completare identificând terenul şi cele patru corpuri de clădire C1-C4, deţinute în prezent de către pârâta S.C. O.P. S.A., situate pe terenul din str. C.V. nr. xx9 colţ cu str. C.G. nr. x, care a aparţinut celor două autoare ale reclamanţilor M.C.B.B. şi S.G.C. şi pe care a început edificarea clădirii cu subsol, parter şi 10 etaje, autorul reclamantului V.N.M., respectiv V.N.C.

În ceea ce priveşte titlul RA APPS asupra imobilului, tribunalul a reţinut că nu s-a

înregistrat nici un act de transmitere a proprietăţii acestuia (teren şi clădire), prin care să se fi realizat trecerea în patrimoniul instituţiei pârâte. Această pârâtă s-a comportat ca administrator al proprietăţii statului şi nu a devenit proprietarul terenului ori al clădirii în temeiul Legii nr. 15/1990, întrucât nu a făcut parte din categoria fostelor întreprinderi socialiste de stat, care să fie transformată ulterior în societate comercială potrivit noii legi.

Nici antecesoarea pârâtei S.C. O.P. S.A. (RA P.) nu a făcut parte din categoria fostelor întreprinderi socialiste de stat, care să fie transformată ulterior în societate comercială potrivit noii legi, astfel că niciuna dintre cele două pârâte nu a avut un drept real de administrare directă asupra terenului sau construcţiei, specific fostului drept de proprietate socialistă de stat, pentru a beneficia în continuare, după anul 1989, de dispoziţiile Legii nr. 15/1990, drept dovadă fiind chiar aspectul că ambele pârâte au fost incluse în categoria de „regii ale statului”, care rămâneau să administreze în continuare bunurile incluse după anul 1990, în domeniul public al statului.

Prin Protocolul încheiat la 28 octombrie 1993 între RA APPS şi RA P. S.A., în baza H.G. nr. 567/1993, începând cu data de 01 noiembrie 1993 pârâta RA APPS a predat, iar pârâta RA P. S.A. a preluat în patrimoniu imobilul din str. C.V. nr. xx9, cu caracteristicile din anexă, respectiv o clădire cu subsol, parter şi şapte etaje, cu o suprafaţă construită de 651 m.p., de 6.598 m.p. desfăşurată pe nivele, anul construirii fiind menţionat ca fiind anul 1954. De asemenea, s-a predat suprafaţa de 1.076 m.p. teren construit şi neconstruit.

La pct. nr. 2 din Protocol s-a prevăzut că transmiterea imobilului se face cu plată, la valoarea de circulaţie actualizată la 30 septembrie 1993, de 1.128.030.000 lei, conform raportului de evaluare întocmit de Banca X, iar la pct. nr. 4 din Protocol s-a prevăzut că R.A. P. S.A. exercită drepturile şi obligaţiile legale ce îi revin în calitate de proprietar al imobilului şi că începând cu data de 01 noiembrie 1993 încetează obligaţia de plată a chiriei către RA APPS.

În subsolul anexei la Protocol s-a prevăzut în mod expres că „terenul fiind proprietate de stat nu face obiectul raportului de evaluare întocmit de Banca X şi deci nu este inclus în suma stabilită la punctul 2 din Protocol”.

Pe baza acestor date s-a dedus că în perioada anterioară anului 1993, pârâta S.C. O.P. S.A. a avut calitatea de chiriaş în imobil şi că întregul bun, naţionalizat conform Decretului nr. 92/1950, s-a aflat în proprietatea statului şi administrarea pârâtei RA APPS. Terenul aferent tuturor clădirilor nu a fost transmis de către RA APPS către actuala S.C. O.P. S.A., iar această pârâtă nu a invocat niciun alt titlu, respectiv certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, eliberat în baza H.G. nr. 834/1991, întrucât la data de 01 ianuarie 1990, nici terenul şi nici clădirile aflate în litigiu în prezent, nu se aflau în administrarea directă a unor foste întreprinderi socialiste de stat, transformate ulterior în societate comercială conform Legii nr. 15/1990.

Protocolul de transmitere a bunului a fost încheiat la 28 octombrie 1993, având ca temei H.G. nr. 567/1993, la baza încheierii sale aflându-se şi Ordinul Secretarului General al Guvernului României nr. 334/1993 prin care s-a aprobat transmiterea cu plată a imobilului situat în str. C.V. nr. xx9, din patrimoniul RA A.P.P.S. în patrimoniul R.A. P., locatarul imobilului.

Tribunalul a observat că H.G. nr. 567/1993 a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 259 din 04 noiembrie 1993, iar la data adoptării, respectiv a publicării acestui act normativ, intrarea în vigoare a unui astfel de act normativ se făcea cu data publicării în Monitorul Oficial şi nu cu o dată anterioară, până la data publicării, actul normativ fiind considerat ca şi inexistent, în acord cu dispoziţiile art.108 alin. (4) din Constituţia României.

Astfel, deşi actul normativ invocat expres în Protocolul de predare-primire din 28 octombrie 1993 nu intrase în vigoare, totuşi, cele două instituţii părţi ale acestuia l-a au aplicat, prin transmiterea-preluarea în proprietate a clădirilor situate pe terenul din str. C.V. nr. xx9, colţ cu str. C.G. nr. x.

Tribunalul a apreciat astfel că Protocolul din 28 octombrie 1993 nu poate constitui un act translativ de proprietate opozabil terţilor, printre care se află şi moştenitorii foştilor proprietari deposedaţi de imobil, actul juridic fiind, în mod evident, încheiat în frauda legii şi a drepturilor foştilor proprietari, în condiţiile în care două instituţii ale statului uzurpator au încheiat între ele un act juridic de predare-primire, aplicând un act normativ inexistent la data încheierii actului juridic (H.G. nr. 567/1993), înainte de adoptare şi intrarea în vigoare a acestuia.

S-a dedus din aceste împrejurări, că Protocolul din 28 octombrie 1993 nu reprezintă decât un act constituit „pro causa”, înainte de adoptarea actului normativ ce stătea la baza lui şi în baza unui act normativ declarat expres de legea fundamentală a ţării ca inexistent la data încheierii sale, care nu poate fi opus cu succes adevăratului proprietar, prima instanţă reţinând cauza falsă şi nelicită a acestui act juridic, ce atrage sancţiunea nulităţii absolute, conform art. 966 coroborat cu art. 968 C.civ.

În consecinţă, tribunalul a apreciat întemeiată cererea reclamanţilor prin care au invocat nulitatea absolută a acestui act juridic şi, în consecinţă, a constatat nulitatea absolută a Protocolului din 28 octombrie 1993, ca act de trecere a imobilului - clădire din proprietatea Statului Român în proprietatea privată a SC O. P. SA.

Reţinând cauza falsă şi nelicită a Protocolului şi, întrucât cele două părţi contractante ale Protocolului din 1993 erau la data respectivă regii ale Statului Român, tribunalul a apreciat că nu poate reţine calitatea de dobânditor de bună-credinţă a RA P., antecesoarea SC O.P. SA, iar aceasta nu poate invoca în prezent drepturi pe care însăşi autoarea sa nu le-a dobândit în mod legal, astfel că întreaga teorie a conversiei proprietăţii publice în proprietate privată nu-şi găseşte aplicarea în cauză şi nu justifică dreptul de proprietate pretins de pârâtă asupra imobilului.

Cum niciuna dintre cele două părţi semnatare ale Protocolului din 28 octombrie 1993, regii ale Statului Român uzurpator, nu poate invoca necunoaşterea legii, tribunalul a apreciat că pârâta SC O.P. SA nu se poate prevala în apărarea dreptului pretins asupra imobilului, nici de aparenţa dreptului Statului Român, dată de existenţa actului de naţionalizare potrivit Decretului nr. 92/1950, cu atât mai mult, cu cât, prin sentinţa civilă nr. 1168/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a constatat în mod definitiv şi irevocabil, nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului, a întregului imobil, teren şi clădire.

Referitor la terenul aflat în litigiu, pârâta SC O.P. SA nu a exhibat niciun titlu de proprietate, pentru a putea fi comparat cu titlul celor două autoare ale reclamanţilor, M.C.B.B. şi S.G.C., care, potrivit actelor autentice provenite chiar de la autorităţile publice competente ale statului (procesele-verbale nr. 73233 şi 73234 din 29 februarie 1944 de întocmire a cărţilor funciare, întocmite de către Ministerul Justiţiei, Direcţiunea Cărţilor Funciare şi a Cadastrului Funciar), erau recunoscute proprietare - moştenitoare ale imobilelor, astfel că, s-a reţinut că numai reclamanţii - moştenitori ai acestor autoare - dovedesc dreptul de proprietate asupra terenului situat în prezent pe str. C.V. nr. xx9 colţ cu str. C.G. nr. x, modul de dobândire fiind moştenirea legală.

Sub acest aspect, dar şi cu privire la dreptul de proprietate asupra clădirilor, s-a constatat că în mod neîntemeiat, pârâta SC O.P. SA, cu ocazia dezbaterilor, s-a referit la proprietatea autorului comun G.Ş. şi la actele din 1917, respectiv 1922, în condiţiile în care prin acte oficiale ale autorităţilor statului, în anul 1944, era recunoscut dreptul de proprietate dobândit prin moştenire legală de către cele două moştenitoare ale acestuia, tribunalul apreciind că reclamanţii-moştenitori nu au obligaţia să procure şi să depună chiar actul autorului comun G.Ş.

Prin urmare, s-a constatat că dreptul de proprietate asupra terenului aparţine reclamanţilor-moştenitori, iar instituţiile pârâte îl deţin fără nici un titlu, titlul Statului Român fiind sancţionat cu nulitatea absolută constatată definitiv şi irevocabil pe cale judecătorească.

Prin Convenţia din 1946 încheiată între cele două autoare ale reclamanţilor, M.C.B.B. şi S.G.C., în calitate de coproprietare ale terenului şi ale clădirilor existente la data respectivă pe teren şi constructorul V.N.C., respectiv, prin autorizaţia de construire din 03 august 1946, reclamanţii au dovedit că imobilul-clădire a fost edificat parţial, respectiv subsolul, parterul şi cinci etaje până în luna aprilie 1949, după care, noile autorităţi nu au mai prelungit autorizaţia de construire, astfel că, potrivit poziţiei nr. 5252 din Anexa la Decretul de naţionalizare nr. 92/1950, întregul imobil, teren şi clădire, astfel cum a fost realizată în mod parţial, a fost trecut în proprietatea statului prin naţionalizare, de la constructorul inginer V.N.C. şi nu de la proprietarele terenului, respectiv S.G.M.C. (născută Ş.) şi M.C.B.B. (autoarele primilor reclamanţi).

Sub acest aspect, pârâtele invocă în mod neîntemeiat situaţia clădirilor pe care le-au deţinut cele două moştenitoare S.G.M.C. (născută Ş.) şi M.C.B.B. (autoarele primilor reclamanţi), până în 1946, întrucât, aşa cum rezultă din Convenţia amintită, aceste clădiri cu 31, respectiv, cu 32 de camere şi dependinţe, au fost demolate în vederea edificării noii construcţii până în luna aprilie 1949.

După preluarea imobilului de către stat, pe structura de rezistenţă a întregului imobil realizată de autorul-constructor V.N.C. şi în baza Proiectului General de bază al construcţiei, întocmit de acelaşi autor, Ministerul Industriei Cărbunelui şi alte instituţii ale Statului Român, au făcut adăugiri succesive la construcţie şi au refăcut Proiectul, în aşa fel încât, să-l poată folosi cu destinaţia de birouri şi alte spaţii destinate funcţionării unor instituţii de stat, schimbând doar destinaţia de folosinţă pentru locuinţe, care era dată spaţiilor de la etajul clădirii, de către proiectantul şi constructorul iniţial.

S-a reţinut din expertiză că însuşi proiectantul şi constructorul iniţial au prevăzut defalcarea terenului pentru două corpuri de clădire, având faţadele orientate diferit, pe str. C.V. şi pe str. C.G., adică astfel cum sunt orientate şi în prezent clădirile, în noile corpuri de clădire fiind regăsite structura de rezistenţă, dimensiunile şi elementele de la cele două faţade ale clădirilor proiectate în 1946 -1949.

Astfel, tribunalul a reţinut că, chiar dacă s-au adus unele modificări ale construcţiei, acestea nu au transformat imobilul în mod esenţial, astfel încât, în prezent să se poată vorbi despre un alt obiect material decât cel preluat de către stat în anul 1949-1952.

În nici un caz, transformarea imobilului nu poate conduce la transferul sau la dobândirea dreptului de proprietate în favoarea noilor constructori sau a statului uzurpator, cu atât mai mult, cu cât, s-a constatat că a fost vorba despre o preluare abuzivă a întregului imobil (teren şi clădire neterminată).

În fine, s-a mai constatat că niciuna dintre pârâtele din prezenta cauză nu au efectuat şi nici nu au finanţat în vreun fel edificarea noilor adăugiri sau îmbunătăţiri, inclusiv cu privire la clădirile anexă edificate alături de corpurile principale, cu destinaţie de birouri, atelier şi garaj, astfel că nu se poate recunoaşte în favoarea pârâtelor un drept de proprietate, chiar şi parţial, asupra clădirilor, iar reclamanţii, în calitate de moştenitori ai proprietarilor deposedaţi abuziv, nu pot fi împiedicaţi să-şi exercite dreptul de accesiune imobiliară artificială prevăzut de art. 494 C.civ.

Prin urmare, în calitate de proprietari ai construcţiei, aceştia sunt şi proprietarii clădirilor noi edificate, ai adăugirilor şi îmbunătăţirilor iar, în baza art. 480 C.civ., tribunalul a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi în sensul arătat.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, C.G.M.B. prin Primarul General, RA APPS şi SC O.P. SA.

Apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a susţinut că nu justifică legitimare procesuală nici cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Protocolului din 28 octombrie 1993, imobilul fiind în proprietatea statului dar în administrarea RA APPS şi nici cu privire la revendicare, deoarece la data introducerii cererii de chemare în judecată, ca şi în prezent, imobilul se află în posesia O.P. SA şi a Municipiului Bucureşti.

Pe fondul cauzei a criticat constatarea nulităţii protocolului deoarece la momentul încheierii actului nu a existat o situaţie litigioasă în legătură cu bunul imobil. La acea dată reclamanţii nu formulaseră notificare prin care să emită pretenţii cu privire la imobil, iar încheierea protocolului înaintea intrării în vigoare a H.G. nr. 576/1993 (dar după emiterea acesteia) reprezintă, cel mult, o eroare în care s-au aflat părţile, fără consecinţe asupra obiectului actului, fiind necesar a fi avut în vedere şi Ordinul nr. 334/1993 al Secretariatului General al Guvernului, anterior încheierii protocolului, prin care se aproba transmiterea cu plată a imobilului din patrimoniul RA APPS în cel al RA P.

În mod greşit a fost admisă acţiunea în revendicare, deoarece bunul revendicat a suferit, de la momentul pierderii posesiei de către reclamanţi până la acela al exercitării acţiunii în revendicare, transformări de esenţă (o parte a imobilului iniţial a fost înglobată într-o nouă construcţie, unitară prin structură şi destinaţie, iar altă parte este de uz şi utilitate publică), astfel că bunul iniţial nu mai există, situaţie faţă de care se impunea respingerea acţiunii în revendicare, ca neîntemeiată.

Apelantul C.G.M.B. prin Primarul General a criticat hotărârea ca fiind dată cu aplicarea greşită a legii, în mod greşit pârâtul fiind obligat la restituire de vreme ce el nu deţine imobilul în proprietate, motiv pentru care, s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

În plus, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă, având în vedere că imobilul în litigiu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, în acest sens fiind dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.

Apelanta RA APPS RA a criticat sentinţa sub mai multe aspecte.

În privinţa constatării nulităţii absolute a protocolului, în mod greşit instanţa a reţinut că nu s-a înregistrat niciun act de transmitere a proprietăţii imobilului, prin care acesta să fie trecut în patrimoniul pârâtei, iar aceasta nu a devenit proprietarul terenului şi al clădirii în temeiul Legii nr.

15/1950.

Apelanta a arătat că s-a înfiinţat în temeiul art. 2 din H.G. nr. 1217/1990, prin preluarea patrimoniului fostei Regii Autonome T.P.D.C. şi al Întreprinderii pentru Administrarea Clădirilor şi Unitatea de Întreţinere Tehnică, Reparaţii şi Dotări din cadrul Companiei Autonome de Construcţii C.

H.G. nr. 1217/1990 a fost modificată şi completată prin H.G. nr. 313/2992, unde în Anexa 2 la poz. 63 este trecut imobilul situat în str. C.V. nr. xx9, ca făcând parte din patrimoniul regiei. Regia a fost înfiinţată în baza Legii nr. 15/1990, iar în baza art. 5 din lege, regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său.

La baza protocolul din 28 octombrie 1993 a stat Ordinul nr. 334/1993 emis de Secretarul General al Guvernului în temeiul art. 5 alin. (3) din Legea nr. 15/1990. Transferul cu plată a bunului, proprietatea regiei, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, s-a efectuat în baza art. 5 alin. (3) din lege, iar protocolul a reprezentat un veritabil contract de vânzare-cumpărare, perfect valid, fiind încheiat cu respectarea legislaţiei în vigoare şi, mai ales, cu respectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a regiei. Terenul nu a fost transferat la momentul respectiv pentru că acesta era în domeniul public al statului, fiind inalienabil, iar considerentele instanţei cu privire la inexistenţa unui certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului sunt nelegale, deoarece H.G. nr. 834/1991 se aplică doar societăţilor comerciale, nu şi regiilor autonome, iar prevederile acestui act normativ nu se aplică terenurilor care fac parte din domeniul public.

Nevalabilitatea H.G. nr. 567/1993 nu poate conduce la concluzia lipsei capacităţii de folosinţă pentru transmiterea bunului cu plată, deoarece până la data publicării acesteia era în vigoare H.G. nr. 1217/1990 modificată prin H.G. nr. 313/1992.

Apelanta a explicat că H.G. nr. 567/1993 a fost trecută în preambulul protocolului, ca act normativ în baza căruia se organiza şi funcţiona RA APPS şi nu ca un act normativ ce creează dreptul la încheierea actului translativ de proprietate a construcţiilor dintre cele două regii, aşa cum greşit a interpretat instanţa şi că, independent de denumirea actului juridic încheiat între părţi, operaţiunea de transmitere cu plată nu poate avea altă natură juridică decât aceea a unei vânzări, căreia în lipsă de dispoziţii speciale, îi erau aplicabile dispoziţiile dreptului comun care stabileau regimul juridic al contractului de vânzare-cumpărare. Existenţa sau inexistenţa hotărârii de guvern nu influenţează voinţa părţilor şi acordul lor de voinţă spre a încheia ultimul act al unei întregi documentaţii care a stat la baza transferului cu plată a imobilului.

Apelanta a criticat neindicarea legii încălcată la momentul încheierii protocolului, acesta fiind întocmit în mod legal, conform Legii nr. 15/1990, O.G. nr. 15/1993 şi Ordinului nr. 314/1993, iar la momentul încheierii protocolului nu exista o cerere în revendicare a imobilului, motiv pentru care actul translativ de proprietate nu s-a încheiat cu încălcarea drepturilor foştilor proprietari, părţile contractante fiind de bună credinţă.

Cu referire la revendicarea terenului în litigiu, apelanta a arătat că probatoriul administrat a demonstrat că între bunul proprietatea reclamanţilor şi bunul revendicat nu există identitate şi că, potrivit planului iniţial de ocupare a imobilului, în baza convenţiei din 04 mai 1946, reclamanţii puteau revendica doar 698,54 mp, diferenţa până la 1.207,18 mp făcând parte din domeniul public al statului, ca efect al exproprierii intervenite. În plus, instanţa de fond a dispus restituirea unei suprafeţe de teren pretins avută în proprietate de autoarele reclamanţilor, care nu face parte din convenţia încheiată la data de 04 mai 1946, titlul de proprietate exhibat de reclamanţi în cererea lor, dar şi restituirea unei suprafeţe de teren 75 mp cu construcţia aferentă acestuia, care nu a fost niciodată proprietatea reclamanţilor.

Instanţa nu a clarificat natura juridică a convenţiei din 1946, în raport cu care ar fi trebuit să soluţioneze şi cererea de revendicare formulată de N.M., din perspectiva calităţii autorului acestuia la momentul semnării Convenţiei.

Referitor la revendicarea clădirilor, în mod greşit instanţa a reţinut că modificările construcţiei nu au transformat imobilul în mod esenţial, astfel încât să se poată vorbi de un alt obiect material decât cel preluat de stat, deoarece din probatoriul administrat în cauză rezultă că imobilul este unul nou, total diferit de cel preluat prin Decretul nr. 92/1950. Neexistând identitate între bunul revendicat şi bunul naţionalizat în anul 1950, acesta din urmă pierzându-şi individualitatea prin transformările ce au avut loc ulterior naţionalizării, acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi nu putea fi admisă.

Referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 494 C.civ., s-a arătat că prima dată s-a invocat aplicabilitatea acestui text legal în recursul formulat de recurenţii reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 645/A/2006 a Curţii de Apel Bucureşti. Aplicarea art. 494 C.civ. este inadmisibilă, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată şi temeiul de drept invocat de reclamanţi, nefiind lămurit dacă instanţa a dispus restituirea imobilului în baza art. 480 C.civ. sau în temeiul art. 494 C.civ., iar hotărârea privind aplicabilitatea art. 494 C.civ. este nemotivată.

Deşi legea consideră că lucrul principal este terenul, iar proprietarul acestuia devine şi proprietarul construcţiei sau plantaţiei, totuşi, în cazul de faţă, judecând după valoare, construcţia este foarte importantă în comparaţie cu terenul ocupat de aceasta. De asemenea, făcând aplicarea art. 494 C.civ., prima instanţă ar fi trebuit să stabilească buna sau reaua-credinţă a constructorului cu consecinţele prevăzute de art. 493 şi 494 C.civ.

Apelanta SC O.P. SA a criticat hotărârea pentru următoarele motive.

Greşit prima instanţă a reţinut că titlul de proprietate exhibat de către SC O.P. SA este nul absolut, analizând valabilitatea protocolului doar prin raportare la prevederile H.G. nr. 567/1993 şi limitându-şi analiza, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al O.P., exclusiv la efectele protocolului încheiat la 28 octombrie 1993, pe care l-a calificat drept contract de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care, ceea ce RA APPS a transmis către RA P. nu era un drept de proprietate, ci exclusiv un drept real de administrare. Apelanta a susţinut că imobilul revendicat a făcut obiectul unor acte administrative constitutive de drepturi care au respectat legile sub care s-au emis, fiind incontestabil că RA APPS era, la momentul încheierii protocolului, deţinătorul legal al imobilului, acesta fiind menţionat la poz. 63 din anexa nr. 2 a H.G. nr. 313/1992 .

Prin transmisiunile succesive realizate anterior anului 1990, organizaţiile de stat au transmis un drept real special asupra imobilului, ceea ce s-a perpetuat şi prin Protocolul din data de 28 octombrie 1993 din cauza limitărilor aduse de actul de organizare al RA APPS, care îi conferea exclusiv un mandat de administrator asupra bunurilor din patrimoniul statului. Aplicarea Legii nr. 15/1990 şi a efectelor sale constitutive de drepturi s-

a realizat doar ca urmare a intrării bunului în sfera de dispoziţie a P. SA.

Greşit s-a considerat că protocolul a fost încheiat în frauda legii, neindicându-se motivul precis al acestui caz de nulitate. Cauza ce a stat la baza încheierii protocolului este licită, nefăcându-se dovada intenţiei de a frauda drepturile foştilor proprietari. RA P. a fost un dobânditor de bună credinţă al imobilului, întemeindu-se pe dispoziţiile H.G. nr. 567/1993, dar mai ales, pe valabilitatea titlului Statului Român, ulterior încheierii contractului, procedând la efectuarea transcrierii în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, comportându-se ca un adevărat proprietar, achitând impozitele şi aducând reparaţii şi îmbunătăţiri construcţiei preluate.

Buna credinţă a părţilor mai poate fi dedusă şi din faptul că primele pretenţii cu privire la imobil au fost emise de reclamanţi abia la data de 12 august 1999. Or, buna-credinţă se apreciază la momentul dobândirii efective a bunului, titlul de proprietate al statului fiind anulat abia în anul 2007.

Protocolul din 1993 nu a fost un act translativ de proprietate, deoarece ceea ce ar fi putut transmite RA APPS la data de 28 octombrie 1993 era exclusiv dreptul de administrare asupra imobilului, valoarea bunului menţionată în act fiind determinată exclusiv în scopul regularizărilor contabile între cele două entităţi.

Conform art. 7 din anexa nr. 2 a H.G. nr. 23/1991 privind înfiinţarea RA P., aceasta este proprietara bunurilor aflate în patrimoniul său şi acesta este temeiul legal al dreptului de proprietate al apelantei asupra construcţiei. Greşit s-a ignorat faptul că dreptul de proprietate al RA P. este născut în temeiul Legii nr. 15/1990, iar operaţiunea din 28 octombrie 1993 nu reprezintă decât o regularizare din punct de vedere contabil valabilă atât prin prisma Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 1217/1990, cât şi a H.G. nr. 567/1993. Chiar dacă H.G. nr. 567/1993 nu era publicată în Monitorul Oficial la data încheierii protocolului, nu se poate susţine că aceasta nu produce niciun efect juridic referitor la transferul dreptul de administrare al imobilului.

Chiar văzut ca un act de transfer al dreptului de proprietate asupra bunului imobil, legalitatea protocolului nu poate fi pusă în discuţie. Legislaţia în vigoare la acea dată permitea încheierea de acte translative de proprietate între RA APPS şi RA P., respectiv dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 15/1990, text legal ce permite încheierea de acte translative între regiile autonome, nefiind necesară adoptarea unei hotărâri de guvern, în acest sens, iar argumentul lipsei unui certificat de atestare a dreptului de proprietate este eronat, dispoziţiile H.G. nr. 834/1991, referitoare la

eliberarea certificatelor de atestare, fiind aplicabile doar societăţilor comerciale.

Interdicţia prevăzută în art. 2 din H.G. nr. 313/1992 nu vizează situaţia de faţă, întrucât aceasta este de strictă interpretare, făcând referire la situaţia unităţilor beneficiare din anexa 1 a acestei hotărâri şi numai la situaţia în care, unitatea deţinătoare în cauză se desfiinţează sau îşi schimbă sediul.

Greşit prima instanţă a reţinut că intimaţii reclamanţi au făcut dovada titlului lor de proprietate, din analiza deciziilor de casare nerezultând că instanţele ar fi tranşat problema dovedirii dreptului de proprietate al intimaţilor reclamanţi şi nici problema modului de desocotire referitor la patrimoniul Antreprizei de Construcţii N.C.

Prima instanţă a ignorat faptul că intimaţii reclamanţi nu au reuşit să efectueze dovada transmiterii dreptului de proprietate de la G.Ş. către autoarele acestuia. Astfel, dreptul de proprietate invocat de reclamanţi pare a fi rezultatul unui şir de moşteniri, în cauză nefiind depus un act de proprietate al autorului şi un istoric de rol pentru se verifica dacă ceea ce s-a moştenit în 1917 coincide cu ceea ce a fost transcris în 1944.

Prima instanţă a acordat o valoare probatorie absolută proceselor verbale de carte funciară din 1944. Or, având în vedere regimul juridic al cărţii funciare aplicabil în 1944, transcrierea nu adaugă actului transcris nici o forţă şi nu acoperă lipsa titlului. Pe de altă parte, în procesul verbal se face referire la un testament care nu a fost niciodată prezentat în faţa instanţei.

Procesul verbal de carte funciară nr. 73234 din 1944 face referire la un teren de 937 mp, prezentând urme evidente de modificare şi la un imobil cu 32 de camere, însă nu cuprinde nici o menţiune cu privire la actul în baza căruia a fost efectuată înregistrarea, făcând vorbire doar despre un titlu de moştenire de pe urma defunctului G.Ş., procesul verbal nr. 73233 din 1944 cuprinde o menţiune făcută cu alt scris, referitoare la o suprafaţă de 2.320 mp şi o casă compusă din 34 de camere. Prima instanţă a reţinut în mod neîntemeiat faptul că această diferenţă este justificată prin aceea că s-ar fi demolat clădirea existentă pentru ca apoi să se reconstruiască alta, în condiţiile în care, această teorie a intimaţilor nu este dovedită.

Titlul de proprietate invocat de către intimaţii reclamanţi este echivoc şi incomplet, deoarece nu cuprinde o identificare a obiectului acestuia, nefiind indicată adresa exactă a imobilului, iar obiectul unei transmisiuni imobiliare neputând fi determinat prin hărţi şi planuri cadastrale care se întocmesc în baza actelor autentice de proprietate care le preced. Din analiza actelor depuse la dosar nu se poate identifica cu exactitate imobilul deţinut de autorii reclamanţilor, neexistând o individualizare prin care să fie identificate vecinătăţile sau descrierea construcţiei.

O.P. SA are un drept de proprietate născut în temeiul unei legislaţii compatibile cu regimul

constituţional ulterior anului 1989. Actul de transfer reprezentat de Protocolul încheiat la data de 28 octombrie 1993, este un act valid, buna credinţă a subdobânditorilor făcând imposibilă desfiinţarea înstrăinării, şi pe cale de consecinţă, aplicarea principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.

În sistemul vechiului Cod civil, reglementarea dreptului de proprietate din art. 480 este urmată în art. 481 de cea a despăgubirii „drepte şi prealabile”, în acest sens fiind invocate şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001 cu privire la restituirea în echivalent.

Nu există identitate între imobilul deţinut de autorii reclamanţilor şi imobilul deţinut în proprietate de către O.P. SA. Prin natura dreptului valorificat prin acţiunea în revendicare, aceasta este ataşată în mod direct de bunul a cărui proprietate se reclamă, acest caracter real al acţiunii în revendicare se conservă, atât timp cât există posibilitatea concretă de a readuce bunul revendicat în patrimoniul revendicatorului. În situaţia în care bunul a fost transformat sau a fost folosit pentru realizarea unui bun nou, pierzându-şi identitatea, revendicarea sa în temeiul art. 480 şi 481 C.civ., numai poate fi admisă, iar potrivit raportului de expertiză întocmit de expertul R.M., în actuala construcţie ce aparţine O.P. SA sunt înglobate părţi din structura fostei clădiri, dar construcţia în sine este una cu totul nouă, distinctă de bunul revendicat de reclamanţi.

În baza Convenţiei din 04 mai 1946 intimaţii ar fi putut revendica doar 698,54 mp, diferenţa până la 1.207,18 mp, făcând parte din domeniul public al statului, ca efect al exproprierii intervenite. În aceste condiţii, suprafaţa de 1076 mp identificată de expert ca fiind un teren liber de construcţii aflat în administrarea RA APPS, nu se poate regăsi fizic în cei 1.207,18 mp iniţiali. De asemenea, potrivit expertizei, o parte din suprafaţa ocupată de sediul P., a făcut parte din parcela 73235 ce corespunde adresei poştale str. C.V. nr. xx7, imobil care nu s-a aflat niciodată în proprietatea

autorilor reclamanţilor.

Clădirea ce reprezintă proprietatea O.P. SA, urmare a transformărilor de esenţă pe care le-a suferit, nu este aceeaşi cu cea revendicată, ce a format obiectul dreptului de proprietate al autorilor reclamanţi, astfel că acţiunea în revendicare nu poate fi admisă. Reclamanţii nu fac dovada că sunt titularii unui bun în sensul avut în vedere de C.E.D.O, actul de proprietate al O.P. nu a fost anulat, şi nu există temeiuri legale pentru a fi anulat, se solicită să se constate inexistenţa în patrimoniul intimaţilor reclamanţi a unui drept de natură să le confere preferinţă în cadrul unei acţiuni în revendicare.

Greşit prima instanţă a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile pentru a opera accesiunea imobiliară, care a fost invocată pentru prima dată în cadrul recursului formulat de reclamanţi împotriva deciziei nr. 645/A/2006.

Codul civil în art. 494 reglementează doar cu titlu exemplificativ că lucrul principal este terenul, fără a stabili cu putere de axiomă, că întotdeauna proprietarul terenului va deveni şi proprietarul clădirii edificate pe acesta, spiritul legii fiind acela ca proprietarul bunului dominant ca valoare, să devină proprietarul bunului mai puţin valoros, interpretare care are la bază şi o raţiune economică, fiind normal ca cel ce dobândeşte proprietatea, să plătească o despăgubire redusă din punct de vedere valoric. În condiţiile în care, în cauză, valoarea construcţiei o depăşeşte pe cea a terenului de mai bine de 10 ori, nu se poate susţine că aplicarea accesiunii, ar fi posibilă şi în această situaţie.

Greşit instanţa a apreciat că accesiunea poate opera şi cu privire la construcţia edificată pe terenul din parcela 73235 aflat la adresa din str. C.V. nr. xx7.

Prin decizia civilă nr.67/A din 20 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi au fost admise apelurile celorlalţi trei pârâţi (RA APPS, SC O.P. SA şi C.G.M.B., prin Primarul General), fiind schimbată sentinţa primei instanţe după cum urmează: a fost respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a protocolului din 28 octombrie 1993 încheiat între RA APPS şi RA P. (actuala SC O.P. SA), ca nefondat, a fost admis în parte capătul de cerere privind revendicarea şi au fost obligaţi pârâţii RA APPS, SC O. P. SA şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 524,18 m.p. situat în str. C.V. nr. xx9 colţ cu str. C.G. nr. x, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert B.C. şi planul de situaţie anexa 2 la raportul de expertiză. A fost obligată pârâta SC O.P. SA să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie construcţia edificată pe terenul menţionat, ca efect al dobândirii de către reclamanţi a dreptului de proprietate prin accesiune artificială imobiliară asupra acesteia.

Totodată, a fost înlăturată obligaţia C.G.M.B. de a lăsa în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor suprafeţele de teren de 228,67 m.p. şi 479,15 m.p. menţionate în sentinţă apelată.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că singurele solicitări cu care reclamanţii au învestit instanţele judecătoreşti prin cererea lor, astfel cum a fost completată, au urmărit ca, în contradictoriu cu pârâţii SC P. RA (actuala O.P. SA), RA APPS, C.G.M.B. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice : să se constate nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului a terenului situat în str. C.V. nr. xx9 colţ cu str. C.G. nr. 3 în suprafaţă de 1.207,18 mp şi a construcţiei situată pe acesta ; să se constate nulitatea absolută a formelor de trecere a acestui imobil din proprietatea RA APPS în proprietatea SC P. RA ; să fie obligate pârâtele să le lase în deplină proprietate şi posesie, terenul şi clădirea menţionate mai sus.

Prin sentinţa civilă nr. 1168 din 21 octombrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă în cel de-al doilea ciclu procesual, s-a constatat nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului a imobilului teren în suprafaţă de 1.207,18 mp şi a construcţiei situată pe acest teren, imobil situat în str. C.V. nr. xx9 colţ cu str. C.G. nr. x.

Această soluţie a intrat în puterea lucrului judecat prin decizia civilă nr. 5071/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-au respins recursurile declarate de pârâţi, instanţa de recurs reţinând că ”în mod corect ambele instanţe au constatat că preluarea imobilului a avut loc fără titlu, fiind făcută cu încălcarea a însăşi dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, în considerarea persoanei autorului reclamantului N.V.M., ignoraţi fiind ceilalţi proprietari ai imobilului, care erau înscrişi în evidenţele funciare ale vremii”.

Cauza a parcurs mai multe cicluri procesuale, rejudecarea vizând soluţionarea capetelor de

cerere privind constatarea nulităţii absolute a protocolului încheiat la data de 28 octombrie 1993 şi revendicarea.

Prin deciziile de casare nr. 5071/2007, nr.10150/2009 şi 3479/2011 pronunţate în cursul procesului, instanţele de recurs au statuat asupra unor chestiuni litigioase care nu mai pot fi repuse în discuţie la acest moment procesual, faţă de prevederile art. 1201 C.civ. şi art. 315 C.proc.civ.

Astfel, printre altele, s-a stabilit că acţiunea trebuie soluţionată în cadrul procesual al acţiunii în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, art. 480 C.civ., iar nu în baza Legii nr. 10/2001, care conţine prevederi derogatorii şi blochează restituirea în natură a imobilelor ; s-a stabilit că este necesar ca în rejudecare să se analizeze incidenţa art. 494 C.civ., privind aplicarea accesiunii imobiliare artificiale, pentru că această apărare a fost invocată de reclamanţi constant în proces şi nu este o cerere nouă în cadrul căilor de atac, ci un argument în cadrul acţiunii în revendicare; s-a stabilit că are calitate procesuală pasivă în cauză Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi că se impune ca în proces să figureze ca reprezentanţi ai Municipiul Bucureşti atât C.G.M.B. cât şi Primarul General al municipiului Bucureşti; s-a stabilit că în ceea ce priveşte revendicarea, SC P. SA are calitate procesuală pasivă, deoarece aceasta aparţine tuturor persoanelor care au posesia bunului, indiferent de titlul cu care deţin bunul, iar terenul se află în administrarea RA APPS şi în folosinţa P.

În raport de aceste aspecte preliminare, au fost considerate nefondate criticile formulate de apelanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi C.G.M.B. prin Primarul General, referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive, precum şi critica acestui din urmă apelant pârât referitoare la inadmisibilitatea acţiunii în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001, date fiind cele statuate cu putere de lucru judecat prin deciziile de casare şi având în vedere că potrivit art. 315 C.proc.civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Cu referire la soluţionarea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a protocolului încheiat la data de 28 octombrie 1993, au fost apreciate justificate criticile de nelegalitate susţinute de apelanţii pârâţi.

Reţinerea primei instanţe referitoare la lipsa oricărui titlu de deţinere de către RA APPS a imobilului în litigiu, este eronată. Astfel, RA APPS s-a înfiinţat în temeiul art. 2 din H.G. nr. 1217/1990, prin preluarea patrimoniului fostei Regii Autonome T.P.D.C.

Imobilul situat în str. C.V. nr. xx9 este menţionat ca rămânând în patrimoniul RA APPS (locatar fiind RA P.), în anexa 2 din H.G. nr. 313/1992 privind transmiterea unor imobile şi suportarea cheltuielilor de administrare şi investiţii pentru clădirile aparţinând unor instituţii publice din Municipiul Bucureşti.

Cum imobilul construcţie se afla, la data încheierii protocolului, în patrimoniul RA APPS şi date fiind prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, potrivit cu care regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său, în mod greşit a reţinut prima instanţă contrariul.

Operaţiunea de transmitere cu plată a clădirii ce a făcut obiectul protocolului, a cărui nulitate se solicită a fi constatată, era permisă de legislaţia de la data întocmirii actului, întrucât art. 5 din Legea nr. 15/1990 permitea înstrăinarea bunurilor aparţinând regiei autonome a bunurilor imobile, cu aprobarea ministerului de resort, pentru tranzacţii cu o valoare de peste zece milioane de lei, iar faţă de RA APPS atribuţiile prevăzute de Legea nr. 15/1990 pentru ministerul de resort erau îndeplinite de Secretariatul General al Guvernului, conform art. 2 din H.G. nr. 1217/1990 .

La baza încheierii protocolului a stat Ordinul Secretarului General al Guvernului României nr. 334/1993 întocmit în baza art. 5 alin. 3 din Legea nr. 15/1990, prin care s-a aprobat transmiterea cu plată a imobilului din patrimoniul RA APPS în patrimoniul RA., locatarul imobilului. Tribunalul a apreciat că protocolul este nul deoarece a fost încheiat la data de 28 octombrie 1993, având ca temei H.G. nr. 567/1993, hotărâre care nu era în vigoare la data întocmirii protocolului, fiind publicată în Monitorul Oficial ulterior, la data de 04noiembrie 1993.

H.G. nr. 567/1993, indicată în preambulul protocolului, privea organizarea şi funcţionarea RAAPPS, neconstituind aceasta actul normativ ce stabilea dreptul la încheierea actului translativ de proprietate cu titlu oneros, cum este protocolul în discuţie.

De aceea, chiar în lipsa publicării sale în Monitorul Oficial la data întocmirii protocolului, nu se poate aprecia că înstrăinarea nu se putea realiza, câtă vreme RA APPS era înfiinţată şi funcţiona în baza H.G. nr. 1217/1990 (avea deci capacitate de folosinţă), avea în patrimoniu bunul, conform H.G. nr. 313/1992, iar încheierea actului juridic era posibilă, în condiţiile art. 5 din Legea nr. 15/1990, la care se face referire în H.G. nr. 313/1992. Indicarea în cuprinsul protocolului a H.G. nr.567/1993, care la data respectivă nu era publicată în Monitorul Oficial, nu determină concluzia cauzei ilicite la încheierea actului pentru a interveni sancţiunea nulităţii absolute reţinută de prima instanţă.

Independent de denumirea actului juridic încheiat între părţi, operaţiunea de transmitere cu plată a clădirii are natura juridică a unei vânzări-cumpărări, care nu era interzisă de legislaţia de la data întocmirii actului.

Apărările intimaţilor reclamanţi referitoare la faptul că actele normative în vigoare la data încheierii protocolului interziceau expres transmiterea cu plată a bunului proprietate publică între regii autonome, nu au fost primite considerându-se că pornesc de la premisa greşită că imobilul ce a făcut obiectul protocolului era proprietate publică, ceea ce este eronat, astfel că nu se poate pune problema unei interdicţii absolute de înstrăinare a bunului potrivit dispoziţiilor constituţionale. Nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 4 din O.G. nr. 15/1993 deoarece la data încheierii protocolului, RA P. nu se reorganizase în societate comercială.

Raportat la susţinerile reclamanţilor din cererea introductivă de chemare în judecată, în sensul că protocolul este nul deoarece statul a deţinut imobilul fără titlu, iar RA APPS nu putea să transmită ceea ce nu avea în proprietate, instanţa de apel a apreciat că ceea ce se pune în discuţie este vânzarea lucrului altuia.

Într-o asemenea ipoteză, dacă părţile au încheiat contractul în cunoştinţă de cauză, ştiind că lucrul este proprietatea altei persoane, se admite că vânzarea cumpărarea lucrului altuia în cunoştinţă de cauză, reprezentând o operaţiune speculativă, are o cauză ilicită şi deci este nulă absolut, în baza art. 948 C.civ., iar dacă actul s-a încheiat de către vânzător în frauda dreptului proprietarului, cu complicitatea şi în orice caz, pe riscul cumpărătorului, acesta este nul absolut în virtutea principiului fraus omnia corrumpit.

În cauză însă, s-a observat că, la data încheierii protocolului, titlul statului nu era desfiinţat, iar pe rolul instanţelor judecătoreşti nu era înregistrată nici o acţiune în revendicare, reclamanţii nu îşi manifestaseră în nici un fel intenţia de a redobândi bunul şi nu formulaseră nici o notificare în acest sens către instituţiile care deţineau bunul respectiv. Primele pretenţii ale reclamanţilor cu privire la imobil au fost emise abia în anul 1999, odată cu promovarea prezentei acţiuni în revendicare.

Din acest motiv teza operaţiunii speculative, pentru a atrage sancţiunea nulităţii protocolului pentru cauză ilicită şi fraudă la lege, nu a fost primită.

Aşadar,se impunea respingerea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a protocolului încheiat la data de 28 octombrie 1993 între RA APPS şi RA P. SA, ceea ce impune schimbarea sentinţei apelate sub acest aspect.

Cu referire la soluţionarea capătului de cerere privind revendicarea terenului, s-a lămurit chestiunea suprafeţei de teren ce face obiectul litigiului, având în vedere faptul că prin cererea de chemare în judecată a fost revendicată o suprafaţă de cca 1.207,18 mp, iar prima instanţă, admiţând acţiunea în revendicare, a obligat pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie o suprafaţă de teren totală de 2.434, 82 mp.

S-a observat că cererea introductivă de instanţă a vizat suprafaţa de cca 1.207,18 mp situată în str. C.V. nr. xx9, colţ cu C.G., menţionată în convenţia încheiată între autorii reclamanţilor la data de 04 mai 1946 şi că, în dovedirea dreptului de proprietate a fost depus procesul-verbal din 29 februarie 1944 privind înscrierea în cartea funciară a imobilului situat în str. C.V. nr. xx9, compus din teren în suprafaţă de 937 m.p. Adresa de bază a imobilului (cu privire la care a şi fost depus de către reclamanţi înscrisul doveditor menţionat) este situată în str. C.V. nr. xx9, adresă la care autorii reclamanţilor figurau în actele vremii cu o suprafaţă de 937 mp, apropiată în mod rezonabil de cea care a fost menţionată în cererea de chemare în judecată ca făcând obiectul convenţiei.

Identificarea acestei adrese şi prin indicarea vecinătăţilor (în speţă, colţ cu str. C.G.) nu justifică analiza acţiunii formulate prin raportare la dreptul de proprietate invocat de reclamanţi şi cu privire suprafeţe de teren situate la alte adrese alăturate, în lipsa unei cereri formulate de reclamanţi în acest sens.

De altfel, trecerea în proprietatea statului a imobilului a cărei nevalabilitate a fost constatată cu putere de lucru judecat s-a făcut pe numele lui N.V., pentru imobilul de la adresa C.V. nr. xx9, astfel cum rezultă din înscrisul eliberat de Arhivele Statului intitulat copie extras din tabelul imobilelor naţionalizate în Bucureşti, conform Decretului 92/1950, poziţia 5252.

Prin expertiza topografică, expertul a identificat alături de terenul în suprafaţă de 937 mp situat în str. C.V. nr. xx9 (parcela 73234) şi o parcelă alăturată (73233) care a aparţinut autorilor reclamanţilor, respectiv suprafaţă de 2.320 mp, situată în str. C.G. nr. x, menţionată în procesul-verbal de carte funciară din 29 februarie 1944, dar şi suprafaţă de 77,96 mp din parcela 73235 ( str. C.V. nr. xx7).

Instanţa de apel a observat însă că aceste din urmă suprafeţe de teren nu au făcut însă obiectul cererii de chemare în judecată, astfel că admiterea acţiunii în revendicare şi a unor părţi din aceste suprafeţe de teren s-a făcut cu încălcarea principiului disponibilităţii consacrat de disp. art. 129 alin. (6) C.proc.civ., potrivit cu care “judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii”.

Reclamanţii nu au formulat pe parcursul judecăţii în faţa primei instanţe nicio precizare a acţiunii în sensul revendicării şi a suprafeţelor de teren alăturate, de 2.320 mp, situată în str. C.G. nr. x (parcelă 73233) şi 77,96 mp din str. C.V. nr. xx7 (parcela 73235).

Apărarea intimaţilor reclamanţi în sensul că la cuvântul pe fond în faţa primei instanţe, apărătorul reclamanţilor a solicitat admiterea acţiunii şi obligarea pârâţilor de a lăsa în deplină proprietate imobilul, astfel cum a fost identificat prin rapoartele de expertiză, ceea ce poate fi interpretat în sensul majorării câtimii obiectului cererii, nu poate fi primită, deoarece solicitarea formulată reprezintă o întregire a acţiunii cu o nouă suprafaţă de teren revendicată, ceea ce echivalează cu o modificare a cererii şi nu intră sub incidenţa prevederilor art. 132 alin. (2) pct. 2 C.pr.civ.

O asemenea modificare nu a fost consimţită de partea adversă, în condiţiile în care reprezentanta pârâtei RA APPS a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând printre altele, că “nu s-a făcut dovada revendicării întregului teren şi construcţie”.

Omologarea rapoartelor de expertiză prin sentinţa civilă nr.1168/2005 a Tribunalului Bucureşti, soluţie care nu a fost atacată în căile de atac produce efecte doar cu privire la capătul de cerere soluţionat prin această hotărâre, referitor la constatarea nevalabilităţii titlului statului. Or, aceasta s-a dispus cu privire la suprafaţa de teren de 1.207,18 mp, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, iar nu cu privire la întreaga suprafaţă de teren identificată prin rapoartele de expertiză. În pronunţarea acestei soluţii, s-a avut în vedere faptul că naţionalizarea s-a făcut în mod greşit pe numele lui N.V., or, actul care a stat la baza acestei constatări este referitor la adresa din str. C.V. nr. xx9.

Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat revendicarea unei suprafeţe de cca 1.207,18 mp, că pentru adresa la care este situat imobilul revendicat, aceştia au depus la dosar ca înscris doveditor al dreptului de proprietate, procesul-verbal din 29 februarie 1944 privind înscrierea în cartea funciară a imobilului situat în str. C.V. nr. xx9, compus din teren în suprafaţă de 937 m.p. şi că această suprafaţă de teren a fost posibil a fi identificată prin raportul de expertiză, instanţa de apel a apreciat că aceasta era suprafaţa de teren cu privire la care se impunea a fi analizată acţiunea în revendicare.

De aceea, în mod greşit prima instanţă s-a raportat în soluţionarea acţiunii în revendicare la o suprafaţă mai mare de teren decât cea care a făcut obiectul judecăţii, din acest punct de vedere hotărârea fiind nelegală.

Cât priveşte titlul de proprietate al reclamanţilor, aceştia au depus la dosar, odată cu cererea de chemare în judecată, procesul-verbal din 29 februarie 1944 privind înscrierea în cartea funciară a imobilului situat în str. C.V. nr. xx9, compus din teren în suprafaţă de 937 m.p. şi casă cu 32 de apartamente, aparţinând autorilor reclamanţilor, S.G.C., născută Ş. şi M.B.B.C., născută Ş., cu titlu de moştenire de la tatăl lor G.Ş., decedat în anul 1917.

Instanţa de apel a reamintit că, prin sentinţa civilă nr. 1168/2005 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, s-a reţinut că “este de necontestat faptul că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorilor reclamanţilor, fiind preluat în mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950”, în timp ce prin decizia civilă nr. 5071/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-au respins recursurile declarate de pârâţi, instanţa de recurs a reţinut că ”în mod corect ambele instanţe au constatat că preluarea imobilului a avut loc fără titlu, fiind făcută cu încălcarea a însăşi dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, în considerarea persoanei autorului

reclamantului N.V.M., ignoraţi fiind ceilalţi proprietari ai imobilului”.

Pornind de la aceste statuări referitoare la calitatea autorilor reclamanţilor de proprietari la data naţionalizării, s-a arătat că nu mai pot fi repuse în discuţie, întrucât s-ar nesocoti puterea de lucru judecat a

hotărârilor menţionate, respectiv efectul pozitiv al lucrului judecat care presupune că ceea ce a stabilit o instanţă să nu fie contrazis de cea ulterioară.

În plus, în apel intimaţii reclamanţi au depus la dosar şi titlul de proprietate originar al autorului lor, respectiv actul de partagiu eliberat de Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, prin care s-a procedat la 22 aprilie 1990 la împărţirea averii rămasă de pe urma defuncţilor prinţul A.Ş. şi prinţesa M.Ş., născut G., precum şi testamentul şi codicilul, datate 29 decembrie 1914/11 februarie 1915, eliberate de Arhivele Naţionale.

Contestările apelanţilor pârâţi SC O.P. SA şi RA APPS referitoare la valoarea de acte originale şi forţa probantă a înscrisurilor menţionate au fost înlăturate, deoarece înscrisurile respective reprezintă copii legalizate de la Arhivele Naţionale certificate prin semnătură şi ştampilă, eliberate în condiţiile Legii nr. 16/1996. Câtă vreme înscrisurile depuse la dosar sunt legalizate de autoritatea emitentă, se prezumă că acestea sunt conforme cu originalele deţinute de instituţiile respective, iar apelanţii pârâţi nu au făcut dovada contrară. Aceste înscrisuri dovedesc o dată în plus calitatea autorilor reclamanţilor de proprietari asupra imobilului la data naţionalizării, calitatea reclamanţilor de moştenitori de pe urma foştilor proprietari fiind reţinută, pe de o parte, prin sentinţa civilă nr. 1168/2005, dar şi analizată în rejudecare prin sentinţa apelată, fără a fi contestată de apelanţii pârâţi.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală activă a reclamantului N.V.M., moştenitorul constructorului N.V.C., s-a arătat că aceasta a fost reţinută prin hotărârile judecătoreşti anterioare, în condiţiile în care s-a constatat că preluarea s-a făcut numai pe numele constructorului, ignoraţi fiind ceilalţi proprietari ai imobilului. În plus, prin decizia de casare nr. 3479/2001, Înalta Curte a reţinut că, prin sentinţa pronunţată în primul ciclu procesual, problematica excepţiei lipsei calităţii procesuale active a fost soluţionată, efectele convenţiei încheiate între autorii reclamanţilor vizând exclusiv raporturile dintre reclamanţi.

Prin urmare, acest aspect s-a considerat că nu mai poate fi reanalizat, reclamantul N.V.M. justificând legitimare procesuală activă în cauză, fără a avea relevanţă sub acest aspect raporturile juridice acesta şi ceilalţi reclamanţi, care urmează a fi reglementate distinct între aceştia, potrivit convenţiei încheiate la data de 04 mai 1946.

Cu privire la titlul pârâţilor asupra terenului, acesta a rămas în proprietatea statului şi nu a făcut obiectul transmisiunii către O.P. SA prin protocolul încheiat în anul 1993.

Cum în cauză s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, s-a observat că intimaţii reclamanţi sunt singurii care deţin titlul de proprietate valabil cu privire la teren, astfel că aceştia vor avea câştig de cauză în acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C.civ. Aşadar, admiterea acţiunii în revendicare cu privire la teren dispusă de prima instanţă este corectă, dar, numai în limitele suprafeţei de teren ce a făcut obiectul cererii de chemare în judecată.

Potrivit raportului de expertiză întocmit de expert B.C. şi planului de situaţie anexa 2 la raportul de expertiză, a fost identificată parcela 73234 fost imobil str. C.V. nr. xx9, care are suprafaţa de 904 mp, faţă de 937 cât este prevăzută în procesul verbal din data de 29 februarie 1944.

Din această suprafaţă, incinta P. ocupă suprafaţa de 524,18 mp, iar Primăria Municipiului Bucureşti ocupă suprafaţa de 379,82 mp - parcaj, trotuare.

Concluzionând, s-a reţinut că în temeiul art. 480 C.civ., se impunea obligarea pârâţilor RA APPS, SC O. P. SA şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 524,18 m.p., potrivit identificării din raportul de expertiză menţionat.

Suprafaţa de 379,82 mp deţinută de Municipiul Bucureşti prin Primarul General, nu a fost avută în vedere de prima instanţă cu ocazia pronunţării soluţiei, nedispunând restituirea acesteia, iar reclamanţii nu au declarat apel, astfel încât, chiar dacă a făcut obiectul cererii de chemare în judecată, analiza cu privire la posibilitatea restituirii sale nu mai poate fi efectuată .

Întrucât tribunalul a dispus însă obligarea pârâţilor la restituirea suprafeţei de teren de 228,67 mp, în faţa blocului de la nr. x str. C.G. şi a suprafeţei de 479,15 mp, în spatele blocului de la nr. x, str. C.G., ocupate de Municipiul Bucureşti, deşi aceste suprafeţe de teren nu au făcut obiectul cererii de chemare în judecată (făcând parte din parcela 73233), se impune înlăturarea acestei obligaţii.

Cu referire la revendicarea construcţiei, s-a apreciat, pe baza concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză de expert B.P., că, în ansamblu, edificiul aflat în litigiu este unul nou, diferit de cel preluat de stat de la autorii reclamanţilor, expertul identificând în actuala clădire ce aparţine SC P. SA părţi din construcţia fostei clădiri (S+P+10 etaje), edificate înainte de naţionalizare.

La data preluării de către stat, imobilul se compunea din parter, trei etaje, planşee de beton armat, era neterminat şi avea destinaţia de locuinţe. Ulterior s-a continuat edificarea construcţiei în încă două etape. În a doua etapă, finalizată în 1954, a fost schimbată destinaţia iniţială a clădirii, construindu-se blocul I., clădirea înglobând construcţia din prima etapă şi modificând proiectul şi înălţimea blocului. În a treia etapă, finalizată în anul 1967 s-a mărit clădirea sediului construindu-se o prelungire a corpului de clădire, având parter şi 5 etaje.

Expertul a identificat sediul societăţii la data efectuării raportului de expertiză, ca fiind compus din clădire având S+P+7 E, paralel cu str. C.V. şi clădire având S+P+5 E spre str. C.G., suprafaţa construită fiind de 909 mp, iar suprafaţă desfăşurată de 6.889 mp. Or, la data trecerii imobilului în proprietatea statului, suprafaţa construită era de 2.245 mp, astfel cum rezultă din adresa emisă de Întreprinderea Locuinţe şi Localuri Bucureşti.

Prin urmare, nu există identitate între imobilul revendicat şi imobilul naţionalizat în anul 1952, acesta pierzându-şi individualitatea prin modificările şi transformările intervenite de-a lungul timpului. Acesta nu constituie însă un argument în respingerea acţiunii în revendicare, după cum au invocat apelanţii pârâţi (potrivit tezei că într-o asemenea situaţie obiectul revendicării se converteşte în despăgubiri), instanţa de apel arătând că o atare apărare nu ar mai putea fi repusă în discuţie faţă de cele statuate cu putere de lucru judecat prin deciziile de casare pronunţate în cauză.

În considerentele deciziei civile nr. 10150/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală se menţionează că “instanţa de apel a reţinut că nu există identitate între bunul preluat de către stat, de la autorul reclamanţilor şi bunul imobil solicitat, care şi-a pierdut individualitatea, fiind transformat şi folosit pentru realizarea unui bun nou, pierzând din evidenţă faptul că obiectul acţiunii cu care a fost învestită de reclamanţi este dreptul comun şi nu cadrul special al Legii nr. 10/2001, care conţine prevederi derogatorii şi excepţii ce blochează restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat.

În acest cadru procesual, soluţionarea acţiunii în revendicare se realizează conform prevederilor art. 480 - 481 C.civ., prin compararea titlurilor de proprietate invocate de către părţi, dacă acestea sunt valabile, dându-se eficienţă celui mai bine caracterizat, adică proprietarul care a dobândit bunul imobil de la autorul care are un titlu mai preferabil.”

Înalta Curte a mai reţinut că …, în mod greşit nu a fost analizată şi apărarea reclamanţilor privind aplicarea accesiunii imobiliare artificiale, recurenţii invocând în mod constant această apărare pe tot parcursul soluţionării cauzei, în urma rejudecării după casare şi nu în mod direct în faţa instanţei de apel, iar pe de altă parte, nu au fost încălcate prevederile art. 294 C.proc.civ., atâta vreme cât susţinerea respectivă nu reprezintă cerere nouă în cadrul căilor de atac, ci un argument al reclamanţilor în cadrul acţiunii în revendicarea imobilului format din teren şi construcţie, ca o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcţiei aflate pe teren.

Aceste considerente au fost reluate şi prin decizia nr. 3479/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cele statuate prin hotărârile menţionate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, potrivit art. 315 C.proc.civ., aspectele invocate nemaiputând fi supuse analizei în această fază procesuală.

Prin urmare, nu mai pot fi examinate nici criticile referitoare la admisibilitatea invocării prevederilor art. 494 C.civ., cu privire la care instanţele de recurs au statuat că este necesar a fi analizate în cauză.

Pornind de la premisa că reclamanţii sunt proprietarii terenului, prin prezenta hotărâre fiind admisă acţiunea în revendicare a terenului şi având în vedere că, potrivit celor anterior dezlegate, construcţia edificată pe teren este una nouă, instanţa de apel a apreciat că sunt incidente prevederile Codului civil referitoare la dobândirea dreptului de proprietate prin efectul accesiunii artificiale asupra construcţiei edificate pe teren.

Evocând conţinutul prevederilor art. 492, 493 şi 494 C.civ. şi pornind de la reglementarea

acestui din urmă articol, s-a arătat că i se permite proprietarului terenului posibilitatea de a alege una dintre următoarele două soluţii:

- să invoce accesiunea şi să dobândească astfel dreptul de proprietate asupra construcţiei, având obligaţia de a dezdăuna pe constructor cu valoarea materialelor încorporate şi preţul muncii efectuate, indiferent de sporul de valoare dobândit de teren prin realizarea construcţiei;

- să ceară obligarea constructorului să desfiinţeze sau să ridice plantaţiile sau lucrările executate, pe cheltuiala sa. Această din urmă ipoteza nu se aplică decât în situaţia constructorului de bună credinţă, a celui care construieşte întemeindu-se pe un mod de dobândire a proprietăţii, în această situaţie întinderea despăgubirii fiind determinată de partea finală a art. 494 C.civ.

În prezenta speţă, independent de aspectul legat de buna sau reaua credinţă a constructorului, reclamanţii şi-au manifestat opţiunea de a invoca accesiunea prin efectul căreia dobândesc dreptul de proprietate asupra construcţiei, urmând ca desocotirea părţilor cu privire la obligaţia de dezdăunare să se realizeze pe cale separată.

Instanţa de recurs a stabilit obligativitatea analizării incidenţei art. 494 C.civ. ca argument în cadrul acţiunii în revendicare, astfel că ceea ce poate face obiectul analizei în cauza de faţă este doar aspectul legat de dobândirea de către reclamanţi a dreptului de proprietate asupra construcţiei ca efect al accesiunii artificiale imobiliare, pe cale separată urmând a fi reglementate şi raporturile dintre dobânditorul cu titlu oneros al construcţiei, SC O.P. SA şi vânzătorul RA APPS, potrivit regulilor din materia evicţiunii.

Susţinerea apelanţilor pârâţi în sensul că ar trebui să se ţină seama de faptul că valoarea clădirii este mult mai mare decât cea a terenului, astfel încât clădirea ar trebui privită ca bun principal, iar terenul ca bun accesoriu, nu a fost primită arătându-se că reglementarea Codului civil porneşte de la ideea că lucrul principal este terenul şi că prin accesiune, proprietarul terenului devine şi proprietar al construcţiei: superficio solo cedit, astfel că valoarea celor două este lipsită de relevanţă în aplicarea regulilor accesiunii în ipoteza dată.

În consecinţă, s-a apreciat că se impune schimbarea în parte a sentinţei, în sensul obligării pârâtei SC O.P. SA să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie construcţia edificată pe teren, ca efect al dobândirii de către reclamanţi a dreptului de proprietate prin accesiune artificială imobiliară asupra acesteia.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii şi pârâţii RA APPS, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi SC O. P. SA.

Prin recursul reclamanţilor s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei

apelate, însensul respingerii apelurilor declarate împotriva sentinţei civile nr. 815/2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

În motivarea recursului, s-au invocat următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate:

Instanţa de apel a încălcat regulile procedurale incidente în caz de rejudecare a cauzei, după desfiinţarea sentinţei în apel şi după casarea cu trimitere spre rejudecare, în interiorul aceluiaşi proces, şi a interpretat şi a aplicat incorect dispoziţiile legale incidente în cauză, motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 combinat cu art. 304 pct. 7 C.pr.civ. şi ale art. 304 pct. 9 C.pr.civ. Tot cu referire la această critică, s-a susţinut că decizia cuprinde considerente contradictorii şi străine de conţinutul informaţiilor rezultate din înscrisurile validate judiciar, în partea privitoare la suprafaţa de teren ce se impune a fi restituită.

Astfel, judecata cererilor de apel a ignorat incidenţa art. 315 alin. (1) şi (3) C.pr.civ şi a dispoziţiilor art. 292 alin. (1), art. 294 alin. (1), art. 295 C.pr.civ. 1865 faţă de împrejurarea ca cele 3 cicluri procesuale complete parcurse de judecata litigiului s-au finalizat cu decizii de admitere a recursurilor declarate de reclamanţi şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu îndrumări şi dezlegări obligatorii.

Recurenţii-reclamanţi susţin că dispoziţiile art. 315 alin. (4) C.pr.civ. şi cele ale art. 296 teza a II-a C.pr.civ. (ce consacră principiul neînrăutăţirii situaţiei părţii în propria cale de atac) ar fi trebuit aplicate şi respectate inclusiv în faza judecăţii de apel, dat fiind stadiul litigiului şi hotărârile pronunţate de către instanţa de casare în recurs (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) în cele 3 cicluri procesuale anterior parcurse până în prezent.

Potrivit recurenţilor, esenţial în analiza acestei critici, este reţinerea caracterului definitiv şi irevocabil al dezlegărilor judiciare regăsite în dispozitivul sentinţei civile nr. 1168/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti. În raport de aceste statuări, toate incidentele procedurale - excepţii ori mijloacele de apărare invocate de apelanţi - prin care s-a tins la încălcarea acestor dispoziţii legale, pentru a se crea intimaţilor o situaţie mai grea, în rejudecare, după ce au fost admise exclusiv apelul/recursurile declarate de către aceştia, sunt inadmisibile.

Soluţionarea din ultima judecată de apel impunea respectarea dispoziţiilor art. 1201 C.civ. cu privire la statuările judiciare anterioare definitive şi irevocabile (care nu mai pot constitui obiect al judecaţii), mai ales întrucât casarea cu trimitere dispusă prin decizia de casare în primul ciclu procesual a fost o una parţială.

Astfel, sentinţa civilă nr. 1168/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti este irevocabilă, în partea privitoare la deciziile judiciare, împotriva cărora nu s-a declarat apel de către SC P. SA ori de alţi copârâţi.

Sentinţa a devenit irevocabilă prin decizia civilă nr. 5071/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin care s-au respins recursurile declarate de RA APPS şi de Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei pronunţate în apelul declarat împotriva sus-menţionatei sentinţe, de către reclamanţi sau instituţiile recurente.

Din considerentele deciziei civile nr. 5071/2007 pronunţată de ÎCCJ rezultă că, în urma acestei judecăţi, s-au păstrat dispoziţiile sentinţei civile nr. 1168/2005 împotriva cărora nu s-a declarat apel, respectiv constatarea judiciară privind preluarea fără titlu valabil a imobilului teren în suprafaţa de 1.207,18 mp şi a construcţiei în curs de edificare din imobilul situat în str. C.V. nr. xx9 colț cu str. C.G. nr. x de la autorii reclamanţilor şi dispoziţiile ce privesc omologarea rapoartelor de expertiză topografică efectuat de expert B.C. şi expertiză tehnică construcţii efectuat de expert R.M., cu privire la identificarea imobilului - teren şi construcţie.

Expertizele efectuate în dosarul primei instanţe de fond, în primul ciclu procesual, de către experţii menţionaţi, omologate judiciar, au procedat la identificarea imobilului la data preluării de către stat (prin suprafaţa terenului şi amplasamentul său).

Deşi există 2 procese-verbale de carte funciară, întocmite distinct pentru terenul din str. C.V. nr. xx9 şi pentru terenul din str. C.G. nr. x, terenul a fost tratat permanent ca "teren unitar" în toate documentele întocmite în epoca pentru edificarea construcţiei, în curs de realizare la data preluării de către stat (C.V. nr. xx9 colț cu C.G. nr. x). Situaţia rezultă din anexa nr. 21 la raportul de expertiza R.M. şi este explicată, ca atare, de anexele la raportul de expertiza R.M. şi în cuprinsul raportului.

Recurenţii susţin că dispozitivul sentinţei civile nr. 1168/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în partea în care sentinţa este definitivă şi irevocabilă, nu putea fi modificat prin hotărâri ulterioare pronunţate în aceeaşi cauză. Rejudecarea nu putea tranşa judiciar în mod valabil decât problemele litigioase care nu au fost încă soluţionate definitiv şi irevocabil şi asupra cărora poartă judecata după casare, care, prin decizia nr. 5071/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul declarat de reclamanţi, a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 1168/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, pe care a anulat-o în parte. În continuare, s-a dispus casarea spre rejudecare, în vederea soluţionării capetelor de cerere privind constatarea nulităţii absolute a formelor de trecere ale imobilului de la RA APPS la SC P. SA şi obligarea pârâţilor de a lasă în deplina proprietate, liniştită şi netulburată posesie terenul şi clădirea.

Considerentele deciziei nr. 5071/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (care se ataşează dispozitivului şi îl explică) au statuat că terenul revendicat se afla în administrarea RA APPS şi în folosinţa SC P. SA, ca teren aferent clădirii a cărei transmitere face obiectul Protocolului.

Menţiunea din dispozitivul sentinţei păstrată prin decizia de casare, privitoare la nulitatea preluării imobilului de către stat (teren de 1.207,18 mp) şi construcţie) şi la cea relativă la omologarea expertizelor de specialitate care au identificat imobilul la data preluării sale, demonstrează că imobilul a fost proprietatea autorilor reclamanţilor, de la care a fost preluat fără titlu valabil.

Recursul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a fost respins cu motivarea ca preluarea a avut loc cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, ignoraţi fiind ceilalţi proprietari ai imobilului, care erau înscrişi în evidenţele funciare ale vremii.

Chestiunea litigioasă privind recunoaşterea judiciară corectă a calităţii reclamanţilor de moştenitori ai proprietarilor imobilului preluat abuziv de stat a fost definitiv şi irevocabil consacrată prin prima decizie de casare, care nu poate fi contrazisă.

Trecând în revistă dezlegările irevocabile şi îndrumările obligatorii regăsite şi în celelalte

două decizii de recurs ulterioare, pronunţate de ICCJ, respectiv deciziile nr. 10150/2009 şi nr. 34769/2010, recurenţii-reclamanţi afirmă că, în rejudecare (şi, în special, în ultima judecată de apel) nu puteau fi primite apărări prin care s-a tins la nerespectarea dezlegărilor obligatorii date de instanţele de casare cu privire la următoarele probleme litigioase:

- calitatea procesuală activă a reclamanţilor de moştenitori ai proprietarilor de la care imobilul a fost preluat de către stat şi reexaminarea titlurilor de proprietate ale reclamanţilor, în condiţiile în care, prin sentinţa definitivă şi irevocabilă pronunţată în primul ciclu procesual şi prin decizia de casare din primul ciclu procesual, s-a identificat suprafaţa de teren şi localizarea acestuia prin indicaţii de nomenclatura stradală (C.V. nr. xx9 colţ cu C.G. nr. x), ce exclude ignorarea totală a titlului de proprietate relativ la terenul situat în str. C.G. nr. x.

- calitatea procesuală pasivă a C.G.M.B. prin Primarul General, aşa cum s-a statuat prin ultima decizie de casare, prin care s-a respins recursul ce invoca aceasta excepţie, deoarece exista teren aflat în proprietatea acestuia, identificat prin expertizele omologate de sentinţa pronunţată în primul ciclu procesual, care trebuie restituit, dacă a fost preluat fără titlu valabil;

- calificarea naturii juridice şi a titularului drepturilor asupra terenului revendicat (construit şi neconstruit), identificat prin suprafaţa de 1.076 mp, deţinut în prezent de SC O.P., ca drept de folosinţă transmis prin Protocolul atacat cu cererea în constatarea nulităţii.

Din probele administrate rezultă ca imobilul revendicat a fost identificat prin probe omologate de prima instanţă de fond în primul ciclu procesual, expertizele efectuate de experţii B.C. şi R.M., folosindu-se ca bază pentru identificarea terenului-proprietatea reclamanţilor titlurile de proprietate ale acestora şi actele depuse de O.P. SA, necontestate de pârâţi. A fost delimitat corect terenul deţinut de SC P. SA din întregul teren proprietatea autoarelor reclamanţilor la momentul preluării de către stat. S-a procedat la identificarea construcţiei în curs de executare, la momentul preluării. S-a constatat situaţia construcţiilor edificate pe teren, pe diferite faze şi etape de construcţie, inclusiv prin incorporarea construcţiei preluate în corpurile de clădire aflate în prezent pe teren.

Aşa cum rezultă din încheierea de dezbateri care precede sentinţa civilă nr. 1168/2005, imobilul solicitat a fi restituit la termenul la care s-au pus concluzii în fond în primul ciclu procesual este imobilul (teren şi construcţie) situat în str. C.V. nr. xx9 colţ cu C.G. nr. 3, astfel cum acesta a fost identificat prin rapoartele de expertiză topografică efectuat de expert B.C. şi de expertiza tehnică construcţii efectuat de expert ing. R.M. Încheierea de şedinţa din 07 octombrie 2005 consemnează cererea expresă făcută în acest sens cu privire la obiectul cererii de restituire în natură a imobilului revendicat, ca efect al admiterii cererii în revendicare (pe calea dreptului comun), formulată în cauză.

Niciunul dintre pârâţi nu s-a opus acestei precizări a "câtimii pretenţiei" făcută de reclamanţi după depunerea rapoartelor de expertiză şi după ce toate părţile au declarat că nu au obiecţiuni la expertize, iar cele două rapoarte de expertiză au fost omologate prin sentinţa civilă nr. 1168/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, urmare a constatării nulităţii absolute a formelor de trecere în proprietatea statului a imobilului revendicat.

Sentinţa civilă nr. 815/2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, după rejudecarea cauzei dispusă prin decizia civilă nr. 373A/2010 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a admis apelul reclamanţilor şi s-a dispus desfiinţarea sentinţei civile nr. 229/2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, a respectat obiectivele şi limitele rejudecării după desfiinţarea cu trimitere, astfel cum acestea au fost menţinute prin decizia civilă nr. 3479/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Expertiza omologată prin sentinţa civilă nr. 1168/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti a stabilit că cele doua autoare ale reclamanţilor (S.G.C. şi M.C.B.B.) au deţinut 937 mp teren în str. C.V. nr. xx9 cu o construcţie aflată pe acesta şi 2.320 mp teren situat în str. C.G. nr. x, pe care se afla o clădire.

La nivelul anilor 1944 -1946, cele două autoare erau proprietarele acestui teren revendicat (şi identificat prin expertize omologate definitiv şi irevocabil), situat în str. C.V. nr. xx9 colț cu C.G. nr. x.

Anexa 2 şi Anexa 8 la Raportul de expertiză R.M. identifică suprafaţa terenului proprietatea autoarelor reclamanţilor cu titlu "suprafaţa totală a proprietăţii preluate de stat este de 3.474.71 mp", iar "din înscrisurile prezentate rezultă că în anul 1944 numitele S.C. şi M.B. aveau în proprietate... 3.257 mp". Expertiza arată că din terenul preluat de stat, în prezent, terenul care este ocupat de SC P. SA are suprafaţa indicată în anexa 2 la raport.

O porţiune de 1.076 mp este proprietate a Statului Român, în administrarea RA APPS (astfel cum situaţia se reflectă în poziţia 216, Anexa 6 la H.G. nr. 265/2005), iar porţiune în suprafaţă de 228,67 mp şi respectiv 479,15 mp (astfel cum a stabilit expertiza tehnică B.C.) se află în proprietatea Municipiului Bucureşti.

Terenul deţinut de SC P. SA s-a identificat că provine dintr-o suprafaţă totală de 3.207 mp, care a aparţinut autoarelor reclamanţilor, fiind identificat de expertiza B.C. în "Plan de situaţie" anexa 2 la raportul de expertiză, respectiv 1.727 mp.

Din acesta, numai suprafaţa de 1.207,18 mp a făcut obiectul unei convenţii de construire încheiată la 04 mai 1946 de autoarele reclamanţilor cu ing. V.N. Convenţia s-a încheiat pentru edificarea unui bloc de locuinţe (S+P+9 etaje). Blocul a fost parţial realizat la data naţionalizării şi încorporat într-unul dintre corpurile de clădire aflat în prezent pe teren.

În condiţiile în care cererea introductivă de instanţa precizează că cererea de revendicare se referă la suprafaţa de teren de circa 1.207,18 mp, iar întinderea şi identificarea terenului proprietatea autoarelor reclamanţilor, preluat de stat, a făcut obiectul expertizelor ing. R. şi B.C., în raport de cererea finală formulată la prima instanţa de fond, potrivit căreia s-a solicitat admiterea cererii în revendicare, ce vizează terenul identificat de experţi şi construcţiile aflate pe acesta, sentinţa apelată este corectă şi, în mod simetric, dezlegările date prin decizia recurată sunt incorecte.

Sentinţa a explicitat corect modalitatea în care se impun a fi validate judiciar constatările expertizelor efectuate în cauza cu privire la configurarea actuală a terenului preluat de stat atât de la adresa din str. C.V. nr. xx9 cât şi de la adresa C.G. nr. x, tratat la epoca preluării ca teren unitar identificat prin sintagma C.V. nr. xx9 colț cu C.G. nr. x. Analiza făcută prin decizia recurată ignoră total titlul de proprietate reflectat în parcela 73233 privitoare la terenul din str. C.G. nr. x în suprafaţa de 2.320 mp.

Dezlegarea dată prin decizia recurată cu privire la semnificaţia procesuală a "identificării suprafeţei de teren real preluate de stat" prin expertiză, în condiţiile în care moştenitorii proprietarelor au indicat în cereri "o suprafaţă de cca 1.207,18 mp", prin referire la documentaţii la care au avut acces la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, este incorectă.

Instanţa a stabilit obiectivul de expertiză privind "identificarea terenului preluat de stat pe baza documentelor şi măsurătorilor efectuate de experţi”, iar după depunerea rapoartelor de expertiză la prima instanţă de fond, expertizele nu au fost contestate. Pârâţii nu s-au opus cererii expres formulate la dezbaterea în fond, de admitere a cererii de revendicare a imobilului teren, astfel cum a fost identificat de expertizele dispuse.

Interpretarea dată tiparului legal prevăzut de art. 132 alin. (2) pct. 2 C.pr.civ. nu corespunde caracterului dispozitiv al normei procesuale în discuţie şi sensului real al acesteia, care permite interpretarea sintagmei "câtimea obiectului cererii" în sensul precizării suprafeţei unui teren revendicat prin identificarea acesteia conform unui raport de expertiză judiciară necontestat.

Acesta a fost şi sensul constatării judiciare a "omologării" rapoartelor de expertiză, procedeu judiciar admisibil în cererile de revendicare a bunurilor preluate de stat, care au fost o lungă perioadă de timp lipsite de orice "control" cu privire la modificările survenite pe perioada în care bunul preluat fără titlu de stat s-a aflat la dispoziţia acestuia din urmă.

În condiţiile în care decizia recurată a reţinut că sentinţa civilă nr. 1168/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti "nu mai poate fi repusă în discuţie" în ceea ce priveşte constatarea preluării abuzive a imobilului, iar titlurile de proprietate invocate de reclamanţi au fost validate judiciar prin dezlegările instanței, infirmarea conţinutului acestora cu privire la suprafeţele de teren menţionate în procesele-verbale de carte funciară eliberate de Arhivele Naţionale (cu acelaşi regim juridic legal prestabilit cu cel al tuturor celorlalte înscrisuri legalizate, potrivit Legii nr. 16/1996), considerentele deciziei cu privire la suprafaţa de teren ce se impune a fi restituită sunt contradictorii şi incorecte.

Cererea iniţială s-a fundamentat pe Convenţia datată 4 mai 1946 şi Autorizaţia din 16 mai 1946, iar în dosarul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă este depus Procesul-verbal din 29 februarie 1944 întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare Bucureşti, care atestă că se înscriu în cartea funciară ca proprietare în cote de 1/2 asupra imobilului din str. C.V. nr. xx9, "înfăţişând înscrisurile privitoare la imobil", C.G.S. şi B.B.C.M., "cu titlu de moştenire de la tatăl lor, G.Ș., decedat în anul 1917". Imobilul se compune din teren - 937 mp şi o casa din 32 de camere şi dependinţe.

Eficienţa juridică şi valoarea probantă a proceselor-verbale încheiate de judecătorul delegat la

Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare Bucureşti, stabilite prin decizia civilă nr. 5071/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituie o dezlegare judiciară ce nu poate fi contrazisă.

Faţă de împrejurarea că, prin decizia civilă nr. 5071/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a clarificat, definitiv şi irevocabil, calitatea de proprietari de la care imobilul a fost preluat fără titlu valabil de către stat, temeiurile cererii de apel, sub acest aspect, nu pot face obiect al examinării judiciare, deoarece se opune autoritatea de lucru judecat în interiorul aceluiaşi litigiu, care a parcurs mai multe cicluri procesuale, dacă problema a fost examinată şi dezlegată de instanţa de casare.

De altfel, decizia civilă nr. 5071/2007 pronunţată de ICCJ a constatat că RA APPS nu a atacat cu apel sentinţa civila nr. 1168/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti sub aspectul admiterii acţiunii reclamanţilor cu privire la constatarea preluării de către stat, fără titlu valabil, a imobilului proprietatea lor, astfel că nu pot fi deduse judecăţii situaţii care nu au fost invocate pe căile prevăzute de lege, în legătură cu sentinţa pronunţată în primul ciclu procesual.

Aspectele privind evoluţia în timp a clădirii sunt clarificate de sentinţa civilă nr. 1168/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, care este definitivă şi irevocabilă sub aspectul omologării expertizei tehnice R.M., iar sentinţa nu a fost apelata la timpul potrivit de RA APPS sub acest aspect şi nici SC O.P. nu a declarat apel împotriva sentinţei.

Faţă de toate aceste argumente, se impune modificarea deciziei recurate în partea privitoare la admiterea apelurilor sub aspectul delimitării diferite de cea stabilită prin sentinţa a perimetrului suprafeţei de teren restituite.

Decizia soluţionează incorect cererea privind constatarea nulităţii absolute a Protocolului din 28 octombrie 1993 încheiat între RA APPS şi RA P. (actuala SC O.P. SA), prin care s-a transmis acesteia din urma clădirea situată pe terenul din str. C.V. nr. xx9. Dispoziţiile legale incidente au fost incorect interpretate şi aplicate.

Aplicarea regulilor "vânzării-cumpărării" unui imobil proprietate publică a statului, între două regii autonome, sub regimul Constituţiei din 1991 şi interpretarea art. 5 din Legea nr. 15/1990 ca temei al "dreptului de proprietate" al regiei autonome asupra unui bun evidenţiat ca fiind "proprietate publică a statului" la epoca încheierii Protocolului, pe baza unui act normativ nepublicat în Monitorul Oficial, s-a făcut cu încălcarea legii.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, încheierea protocolului s-a făcut cu încălcarea regulilor legale privind revocarea dreptului de administrare directă asupra clădirii deţinut de RA APPS şi atribuirea acestui drept către RA P.

Dispoziţiile constituţionale privind proprietatea publică şi legislaţia în vigoare la data încheierii protocolului (datat 28 octombrie 1993) privind exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică asupra bunurilor cu acest regim, permiteau transmiterea în administrare a clădirilor deţinute de RA APPS - pentru sediile instituţiilor, autorităţilor publice, entităţilor create pe structura fostelor instituţii de stat - exclusiv prin Hotărâre de Guvern.

Până la data încheierii Protocolului, Guvernul României a luat măsuri de transmitere a imobilelor între regii autonome sau între acestea şi alte instituţii publice, în temeiul prevederilor art. 135 alin. (5) din Constituţie, care a modificat substanţial regimul juridic al bunurilor proprietate publică date în administrare regiilor autonome, şi în temeiul art. 53 din Legea nr. 53/1990. Unele dintre aceste măsuri au vizat imobile aflate în patrimoniul RA APPS.

Totdeauna masurile de transmitere sau de revenire a bunului în patrimoniul RA APPS s-au luat prin Hotărâre de Guvern, deoarece numai titularul dreptului de proprietate publică putea dispune juridic de bunurile date în administrare, drept pe care titularul dreptului de administrare nu l-a avut şi nu-l poate avea.

În acest sens, recurenţii exemplifică prin dispoziţiile art. 1 şi 2 din H.G. nr. 313/1992, în a cărei anexă nr. 2, la poziţia 63 se regăseşte menţionată construcţia în litigiu, ca şi clădire care rămâne în administraţia RA APPS, cu destinaţie de sediu, ocupată de RA P.

Tot recurenţii susţin că acte normative în vigoare la data încheierii Protocolului interziceau expres transmiterea cu plată a bunului proprietate publică între regiile autonome prin protocol, ceea ce echivalează cu modificarea titularului dreptului de administrare a bunului proprietate publică, prin voinţa titularului dreptului de administrare. Titularul acestui drept real - corespunzător dreptului de proprietate publică - nu are drept de dispoziţie juridică asupra bunului, iar nivelul normativ prin care se poate face schimbarea titularului dreptului de administrare cu privire la un bun determinat este legal reglementat.

Astfel, nici Decretul nr. 409/1955, dar nici Ordonanţa nr. 15/1993, ambele în vigoare la data încheierii protocolului contestat, nu permiteau transmiterea cu plată a bunurilor între regii autonome şi interziceau expres (art. 4 O.G. nr. 15/1993), în ipoteza reorganizării ca societăţi comerciale, ca regiile autonome să poată aduce ca aport la capitalul social bunuri proprietate publică pe care regia le are în administrare, ori ca bunurile aflate în administrarea regiilor autonome să facă obiectul unor garanţii de orice fel, pentru a nu se permite înstrăinarea lor pe calea indirectă a executării silite a garanţiilor.

Ordinul nr. 334/1993 al Secretarului General al Guvernului, de aprobare a transmiterii cu plată a clădirii în litigiu de la RA APPS la RA P. este contrar acestor dispoziţii legale, iar Protocolul din 28 octombrie 1993 a fost încheiat cu încălcarea regulilor legale privind respectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice, prin încălcarea regulilor legale privind regimul juridic de ordin constituţional al bunurilor proprietate publică date spre administrare regiilor autonome şi prin fraudă la lege.

La 28 octombrie 1993 era în vigoare H.G. nr. 1217/1990, act normativ de înfiinţare a RA APPS care îi configurează limitativ capacitatea specială de folosinţa în raporturile civile, capacitate restrânsă la necesităţile stricte de reprezentare şi protocol pentru Adunarea Deputaţilor, Senat, Preşedinţia României şi Guvern şi la administrarea, întreţinerea, asigurarea serviciilor şi deservirea imobilelor în care îşi desfăşoară activitatea autorităţi centrale, ministere, etc.

Potrivit art. 135 alin. (5) teza a II-a din Constituţie "în condiţiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrarea regiilor autonome şi instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate", iar conform art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, bunurile din domeniul public pot fi date în administrarea regiilor autonome, prefecturilor, autorităţilor administrative publice centrale şi locale, altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local, după caz, prin hotărâre a Guvernului (pentru cazul proprietăţii publice de interes naţional).

Regiile autonome sunt persoane juridice al căror statut juridic este reglementat de Legea nr. 15/1990 privind transformarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale (M. Of. nr. 98 din 80 august 1990).

Dreptul de administrare este o modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică cu o natură juridică mixta: drept real de natură administrativă în raport cu titularii dreptului de proprietate, drept real de natură civilă faţă de celelalte subiecte de drept.

Dreptul de administrare este inalienabil în condiţiile art. 135 alin. (5) din Constituţia României, deoarece inalienabilitatea bunurilor ce fac obiectul dreptului de administrare se răsfrânge şi asupra dreptului însuşi.

O.G. nr.15/1993 clarifică şi proclamă expres caracterul inalienabil al bunurilor proprietate publică aflate în administrarea regiilor autonome prin dispoziţiile art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 15/1993: "bunurile proprietate publică pe care regia le are în administrare, fiind inalienabile, potrivit art. 135 alin. (5) din Constituţia României, se evidenţiază în mod distinct în patrimoniul regiei". Acelaşi act normativ consacră şi caracterul insesizabil al bunurilor obiect al dreptului de administrare, dar şi interdicţia de a se constitui garanţii de orice fel cu privire la aceste bunuri, pentru a nu fi valorificate în executarea silită şi, deci, transmise indirect, prin instituirea interdicţiei de a fi aduse ca aport la capitalul social al societăţilor comerciale rezultate din reorganizarea regiilor autonome.

În aceste condiţii, susţin recurenţii, fundamentarea Protocolului pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi ale art. 5 alin. (3) din Legea nr. 15/1990 ignoră conţinutul real al art. 135 din Constituţia adoptată în 1991.

În plus, după adoptarea Constituţiei, Curtea Constituţională a interpretat art. 5 alin. (1) şi art. 5 alin. (3) din Legea nr. 15/1990, în sensul ca operaţiunile juridice de transmitere a bunului de către stat către entităţi constituite prin lege sau transmiterea bunului dobândit originar de stat fără respectarea legii în vigoare la data preluării bunului de către stat nu modifică situaţia juridică originara a bunului.

Este cert că imobilul din str. C.V. nr. xx9 era închiriat de RA P. de la RA APPS şi chiar dacă Protocolul menţiona că transmiterea se face în baza H.G. nr. 567/1993, dispoziţiile acesteia nu permiteau transmiterea bunurilor date în administrare, deoarece art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 567/1993 prevede că RA APPS este persoană juridică şi administrează bunuri proprietate publică în temeiul art. 135 alin. (5) din Constituţia României, al prevederilor Legii nr. 15/1990, al regulamentului de organizare şl funcţionare prevăzut în anexa nr. 2, precum şi al celorlalte acte normative care reglementează relaţiile dintre regiile autonome şi administraţia publică.

Dispoziţiile constituţionale în baza cărora se desfăşoară activitatea de administrare a bunurilor proprietate publică nu permiteau exercitarea unui drept de dispoziţie juridică asupra acestora.

Plecând de la aceste elemente, recurenţii au dedus că Protocolul încheiat la 28 octombrie 1993, dar şi acordul emis de Secretarul General al Guvernului sub nr. 334/1993 reprezintă acte juridice încheiate/emise în condiţiile în care Constituţia nu permitea interpretarea şi aplicarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 15/1990 în sensul că ar fi existat un drept de dispoziţie juridică al RA APPS asupra unui bun aflat în administrarea sa, deoarece erau şi sunt fraudate dispoziţiile art. 135 alin. (5) şi ale art. 150 alin. (1) din Constituţie.

Frauda la lege decurge din utilizarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 15/1990 pentru a eluda dispoziţii constituţionale în vigoare privind inalienabilitatea bunurilor proprietate publică a statului. Au fost fraudate şi dispoziţiile legale privind constituirea unui drept de administrare în favoarea RA P., în condiţiile în care calitatea de administrator general al domeniului public aparţine Guvernului României, iar exercitarea propriu-zisă a dreptului de proprietate publică prin acte juridice de dispoziţie nu se face decât prin acte de putere, fie normative, fie individuale.

Se exclude transmiterea cu plată "în condiţiile dreptului comun, după regulile vânzării-cumpărării" a proprietăţii asupra unui bun - obiect al dreptului de proprietate publică - precum şi transmiterea bunului proprietate publică a statului, cu titlu de aport la capitalul social al societăţii comerciale (iniţial cu caracter naţional - SN P. SA, ulterior SC P. SA, în prezent, SC O.P. SA) rezultată originar prin transformarea prin reorganizare a unei regii autonome (RA P.), astfel cum prevede expres art. 4 alin. (2) din O.G. nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome: în capitalul social al societăţilor comerciale rezultate din reorganizarea regiilor autonome nu se includ bunuri de natura celor prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie.

Ceea ce legea interzice nu poate fi permis prin validarea judiciară a unui transfer "pretins de proprietate" între două regii autonome, a unui bun proprietate publică a statului, astfel cum se pretinde prin judecata din apel. Sub acest aspect, dezlegările date prin sentinţa apelată au fost calificate drept incorecte.

Chiar dacă H.G. nr. 567/1993 a fost adoptată la 15 octombrie 1993, actul normativ nu putea produce efecte juridice înainte de publicarea sa în Monitorul Oficial, astfel încât aplicarea acestuia pentru "transmiterea cu plată" a unui bun "din patrimoniul unei regii în patrimoniul altei regii" nu putea să se facă potrivit legii.

Procedeul constituie o fraudă la legea ce urma să intre în vigoare şi care este aplicată fără respectarea Constituţiei, actul având, evident, o cauza ilicită.

RA APPS nu a deţinut un drept de administrare corespunzător dreptului de proprietate privată a statului cu privire la clădirea ce face obiectul Protocolului întrucât imobilele prevăzute la art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 1217/1990 aparţin domeniului public.

Conform art. 4 din H.G. nr. 1217/1990, Regia a preluat pe bază de Protocol Întreprinderea pentru Administraţia Clădirilor, dar, astfel cum precizează şi apelanta, trecerea în proprietatea statului a patrimoniului fostului Partid Comunist Roman, potrivit Decretului - Lege nr. 30/1990 şi trecerea în administrarea organelor centrale şi locale a imobilelor... care au aparţinut fostelor comitete şi instituţii de partid (H.G. nr. 115/1990) s-a făcut exclusiv pentru activităţi de administrare şi nu de "transfer de proprietate" cu ignorarea modului originar de dobândire de către stat a bunurilor.

H.G. nr. 313/1992 privind transmiterea unor imobile şi suportarea cheltuielilor de administrare şi investiţii pentru clădirile aparţinând unor instituţii publice din Municipiul Bucureşti prevede la art. 6: "Clădirile ocupate de celelalte ministere şi organe centrale de specialitate finanţate de la bugetul de stat, precum şi alte unităţi, prevăzute în anexa nr. 2, rămân în administrarea Regiei Autonome Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat - Sucursala pentru Administrarea Clădirilor, care va executa, în continuare, lucrări de întreţinere, reparaţii curente şi capitale, precum şi serviciile solicitate, contra cost, la preturi şi tarife legal aprobate." În anexa nr. 2, la poziţia 63, este menţionat imobilul din str. C.V. nr. xx9, al cărui locatar este menţionat ca fiind RA P.

Este indiscutabilă împrejurarea că actul normativ în vigoare la data încheierii Protocolului excludea incidenţa art. 5 alin. (1) şi art. 5 alin. (3) din Legea nr. 15/1990, care se referă exclusiv la "înstrăinarea bunurilor imobile aparţinând regiei autonome" şi, în consecinţă, exclud expres exercitarea unui drept de dispoziţie juridică pentru bunurile care sunt prevăzute în anexa nr. 2 la H.G. nr. 313/1992, care rămân în administrarea RA APS, printre care se afla şi clădirea în discuţie.

Sub acest aspect, interpretările propuse în cererea de apel sunt incorecte.

SC O.P. nu a fost de bună-credinţă nici la încheierea Protocolului, nici la înscrierea în Cartea funciară a dreptului asupra clădirii deoarece dispoziţiile legale incidente interzic aportul la constituirea unei societăţi comerciale prin reorganizarea unei regii autonome a unui bun aflat în administrarea unei regii autonome, iar interdicţia este consacrată expres prin norme imperative prevăzute în O.G. nr. 15/1993 şi O.G. nr. 30/1997 .

Semnarea Protocolului nu validează transformarea unui drept de administrare corespunzător proprietăţii publice (art. 1 din H.G. nr. 313/1992 face trimitere expresa la art. 135 din Constituţie) într-un drept de proprietate cum pretinde RA APPS.

Recurenţii au explicat şi interesul lor în susţinerea acestei critici de nelegalitate prin aceea că, efectul constatării nulităţii este revenirea la situaţia anterioară, respectiv aceea că bunul aparţine patrimoniului RA APPS şi are acelaşi regim juridic cu terenul, care, în prezent, este obiect al proprietăţii private a statului şi figurează ca atare în Anexa 6 din H.G. nr. 265/2005, poziţia 216.

Potrivit art. 3 al. (1) din H.G. nr. 60/2005 privind organizarea şi funcţionarea Regiei Autonome, „pentru realizarea obiectului de activitate regia are în administrare bunuri imobile din domeniul privat al statului" printre care se află şi terenul în suprafaţa de 1.076 mp. situat în str. C.V. nr. xx9 (o porţiune substanţială din terenul ce face obiectul acţiunii în revendicare), fiind înscris la poziţia nr. 216 din anexa nr. 6, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 265/2005.

Deţinerea terenului de către R.A. A.P.P.S. datează de la elaborarea H.G. nr. 567/1993, acesta figurând la poziţia 253 din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 567/1993 privind domeniul public al statului, iar succesiv a avut aceeaşi situaţie prin H.G. nr. 39/1996, H.G. nr. 854/2000, H.G. nr. 533/2002 - acte normative prin care s-a modificat organizarea şi funcţionarea RA APPS.

Prin decizia civilă nr. 5071/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit ca SC O.P. deţine numai un drept de folosinţa asupra terenului dobândit prin Protocolul atacat cu cererea de declarare a nulităţii absolute, iar cererea de revendicare trebuie soluţionată şi în contradictoriu cu aceasta, în calitate de deţinător al terenului.

În finalul recursului lor, reclamanţii au mai precizat că legislaţia specială, respectiv Titlul I din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, care a completat O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată, prevede în prezent (art.32 ind.4) mecanisme suficiente de protejare a dreptului de proprietate al societăţii comerciale privatizate, asupra bunurilor dobândite de la stat, dar pe care au fost obligate să le restituie adevăraţilor proprietari ai acestora, sub forma instituirii în sarcina instituţiei implicate în privatizare a obligaţiei de a plăti despăgubirile echivalente prejudiciului încercat de societate.

2. Prin recursul declarat de RA APPS s-a solicitat admiterea acestuia şi modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii în tot a apelului şi respingerii acţiunii. În motivarea recursului, s-au invocat următoarele critici de nelegalitate:

- art.304 pct.6 C.proc.civ. – instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, motiv de recurs invocat cu privire la dispoziţia instanţei de apel de obligare a pârâtei SC O.P. SA de a lăsa reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie construcţia edificată de terenul menţionat, ca efect al dobândirii de către reclamanţi a dreptului de proprietate prin accesiune artificială imobiliară asupra acesteia.

Or, recapitulând petitele cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost înregistrată la 19 octombrie 1999, se constată că reclamanţii nu au învestit instanţa cu o solicitare de constatare a dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiei prin accesiune imobiliară.

Temeiul de drept invocat de reclamanţi a fost dat de dispoziţiile art.480 - 481 C.civ., prin compararea titlurilor de proprietate, aspect reţinut cu putere de lucru judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele deciziei civile nr. 10150/2009, în care se precizează în mod expres că „în acest cadru procesual, soluţionarea acţiunii în revendicare se realizează conform prevederilor art.480-481 C.civ., prin compararea titlurilor de proprietate invocate de părţi, dacă acestea sunt valabile, dându-se eficienţă celui mai bine caracterizat, adică proprietarului care a dobândit imobilul de la autorul care are un titlu mai preferabil”.

În ceea ce priveşte accesiunea imobiliară, aceeaşi deciziei emite îndrumarea în virtutea căreia instanţa de rejudecare trebuia doar să cerceteze dacă apărarea invocată de reclamanţi „în mod constant”, privind dispoziţiile art.494 C.civ. îşi are aplicabilitatea în speţa de faţă.

Sub motivul că soluţionează o cerere de revendicare imobiliară, instanţa obligă însă pe SC O.P. SA să restituie reclamanţilor o parte din clădirea edificată de Statul Român şi aflată în proprietatea pârâtei, fără să ţină cont de temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, respectiv art.480 - 481 C.civ., aplicând direct, fără a face o comparare de titluri asupra clădirii, accesiunea imobiliară artificială.

Or, aplicarea dispoziţiilor art. 494 C.civ. şi constatarea de către instanţă că reclamanţii au dobândit un drept de proprietate asupra clădirii trebuia să se facă printr-un capăt de cerere distinct, iar nu ca o apărare în cadrul cererii în revendicare a terenului.

Instanţa de apel nu avea de cercetat însă, în raport de dispoziţiile instanţei de casare, decât dacă sunt întrunite condiţiile în care să opereze accesiunea imobiliară artificială şi dacă aceasta poate constitui un mijloc de apărare în cadrul cererii de revendicare.

Recurenta precizează că, în ceea ce priveşte dobândirea construcţiei pe calea accesiunii imobiliare, în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil relative la accesiune pentru a se putea susţine că terenul este principalul iar construcţia este accesoriul. Reclamanţii nu şi-au întemeiat pretenţiile pe accesiune, ca mod de dobândire a proprietăţii, ci pe temeiul de drept al acţiunii în revendicare, simpla lor apărare, chiar invocată constant pe parcursul procesului, nu poate modifica temeiul de drept al cererii lor de chemare în judecată.

Este chiar inadmisibilă o situaţie în care reclamanţii îşi motivează cererea pe un temei de drept, iar apărările şi le fac pe alt temei de drept.

Pentru aceste argumente este incident motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.6 C.proc.civ., deoarece instanţa de apel a soluţionat o apărare a reclamanţilor ca pe un veritabil capăt de cerere, dispunând restituirea construcţiei edificate pe terenul în suprafaţă de 524,18 mp, ca efect al dobândirii de către reclamanţi a dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară artificială asupra acesteia.

- art.304 pct.9 C.proc.civ. – când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, recurenta invocând acest motiv de recurs în legătură cu revendicarea terenului prin compararea titlurilor.

Subsumat acestui motiv, recurenta-pârâtă a criticat, în primul rând, neclarificarea de către instanţa de apel a naturii juridice a convenţiei încheiate la 04 mai 1946 între S.G.M.C., M.C.B.B., în calitate de proprietare, pe de o parte şi V.I.N.C., în calitate de constructor, pe de altă parte.

Sub acest aspect, a susţinut că decizia atacată este şi nemotivată, contravenind dispoziţiilor art.261 alin.(1) pct.7 C.proc.civ., întrucât, deşi prin motivele de apel a solicitat instanţei să lămurească acest element al cauzei, iar decizia reţine în mod expres solicitarea, aceasta nu aminteşte nimic în motivarea hotărârii sale despre problema de drept semnalată.

În opinia recurentei-pârâte, lămurirea naturii juridice a Convenţiei încheiate la 04 mai 1946 - care avea natura juridică a unui contract de antrepriză, asemănător fiind cu contractul de vânzare-cumpărare de bunuri viitoare - era necesară în soluţionarea cererii de revendicare aparţinând reclamantului N.M., în calitate de succesor legal al persoanei fizice V.I.N.C.

În primul ciclu procesual s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului N.M., instanţa de fond respingând excepţia întrucât a reţinut, în esenţă, că acesta a făcut dovada interesului promovării cererii sale, fiind moştenitorul defuncţilor V.I.N.C. şi N.M.

Or, în prezent, se pune problema calităţii procesuale active a acestui reclamant în raport de calitatea autorului său la momentul semnării Convenţiei din 04 mai 1946, în care se arată că a acţionat în calitate de reprezentant al persoanei juridice Întreprinderile Ing. V.I.N.C.

Dacă se admite că semnarea convenţiei s-a realizat cu Întreprinderea Ing. V.I.N.C., atunci N.M. nu are calitate procesuală activă, acesta nefiind succesorul persoanei juridice. În Convenţia din 04 mai 1946, calitatea de constructor aparţine Întreprinderii V.I.N.C. şi nu persoanei fizice V.I.N.C., aspect ce rezultă din contract, cât şi din actele subsecvente acestuia (proiect, cereri, autorizaţii, diverse alte documente).

În această situaţie, calitatea procesuală activă într-o acţiune în revendicare nu o au asociaţii

sau succesorii acestora, ci societatea însăşi dacă mai există juridic.

Dacă se admite că semnarea convenţiei s-a realizat cu persoana fizică V.I.N.C., atunci N.M. nu are calitate deoarece în patrimoniul autorului său nu a operat transferul de proprietate prevăzut la art. 4 din convenţie, nefiind îndeplinite obligaţiile asumate prin contract, respectiv cele de finalizare a construcţiei. Imobilul preconizat a fi edificat în baza convenţiei părţilor, nu a fost niciodată finalizat în condiţiile asumate de constructor prin Convenţia din data de 04 mai 1946, astfel că V.I.N.C. nu a devenit niciodată proprietar asupra imobilului în cauză, motiv pentru care nici succesorul legal al acestuia, N.M., nu poate susţine că a dobândit ceva ce nici autorul acestuia nu a avut niciodată în patrimoniu. Acesta este şi motivul pentru care Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1168/2005, admiţând capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a formelor de trecere în proprietatea statului a imobilului (teren în suprafaţa de 1207,18 mp şi a construcţiei de pe acest teren) a reţinut ca „preluarea imobilului s-a făcut numai pe numele lui N.V., deşi, aşa cum rezulta din procesul-verbal al Direcţiei Cărţilor Funciare la data de 29 februarie 1944, partea construită din imobil şi întreg terenul se afla pe numele foştilor proprietari S.C. şi B.B.C.M. ...", deci, naţionalizarea imobilului operase pe numele altei persoane decât adevăraţii proprietari.

Decizia atacată nu a clarificat aceste aspecte, deşi au fost susţinute în mod expres în cadrul motivelor de apel, instanţa de apel neamintind nimic despre motivele care au condus la respingerea susţinerilor RA APPS din cadrul motivului de apel privind revendicarea imobiliară a terenului.

Cu referire la procesul verbal de CF 73234/1940 din 29 februarie 21944, privind terenul în suprafaţă de 937 mp, recurenta a semnalat că asupra acestui document s-a intervenit, fiind alterat, aspect susţinut şi în faţa instanţei de apel, dar înlăturat de aceasta cu argumentul că documentul este legalizat de Arhivele Naţionale, iar pârâţii nu au făcut dovada contrară.

Recurenta pretinde că nu înţelege ce dovadă contrară ar trebui să facă împotriva unui înscris ce conţine modificări vizibile prin subscriere şi îngroşare, soluţia fiind aceea a îndepărtării sale din probele ce au format convingerea instanţei. Un astfel de înscris nu poate constitui un veritabil titlu de proprietate şi nici nu poate dovedi calitatea autorilor reclamanţilor de proprietari ai imobilului revendicat.

Cu referire la revendicarea construcţiilor edificate pe teren, a susţinut că în mod greşit instanţa a făcut aplicarea 492-494 C.civ., în loc să soluţioneze cererea reclamanţilor prin comparare de titluri, potrivit art. 480-481 C.civ., dispoziţii legale care au constituit temeiul de drept al cererii reclamanţilor.

Făcând aplicarea directă a dispoziţiilor art. 492-494 C.civ., instanţa de apel a nesocotit îndrumările obligatorii, potrivit art. 315 alin. (1) C.proc.civ., ale deciziei de casare nr.10150/2009 a ICCJ sub un dublu aspect, respectiv întrucât nu a soluţionat acţiunea pe baza comparării titlurilor de proprietate concurente şi recunoaşterea preferabilităţii celui mai bine caracterizat (potrivit îndrumării din decizie), dar şi întrucât accesiunea imobiliară nu a fost avută în vedere doar ca simplă apărare a reclamanţilor, instanţa de apel fiind ţinută, după compararea titlurilor de proprietate, să facă doar o analiza a acestei apărări şi să aprecieze dacă putea fi aplicată în cauză.

În cadrul comparării de titluri, ar fi trebuit să se aibă în vedere că - potrivit celor reţinute de instanţă în ceea ce priveşte clădirea -„construcţia revendicată de reclamanţi este una nouă, diferită de cea preluată de stat de la autorii reclamanţilor"- reclamanţii nu au un titlu valabil asupra acesteia. Singurul titlu deţinut de reclamanţi, Convenţia din 1946 încheiată între autorii acestora, se referă la o altă clădire ce avea o altă amprenta la sol şi o alta înălţime şi structură. În acelaşi timp, prin aceeaşi decizie a instanţei de apel, în cadrul analizei capătului de cerere privind nulitatea absolută a protocolului din 28 octombrie 1993, s-a reţinut că acesta este valabil, ceea ce înseamnă că titlul de proprietate a pârâtei S.C. O.P. S.A. asupra construcţiei este valabil şi produce efecte.

Cum singura parte care are un titlu valabil asupra construcţiei este pârâta S.C. O.P. S.A., în urma comparaţiei de titluri, dispusă de instanţa de casare prin decizia civilă nr. 10150/2009, acţiunea în revendicare asupra construcţiei trebuia respinsă pe considerentul ca reclamanţii nu au putut înfăţişa instanţei un titlu valabil, preferabil celui deţinut de pârâta.

Admiţând că totuşi instanţa ar fi fost ţinută să analizeze apărările reclamanţilor privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 492-494 C.civ., recurenta a criticat o interpretare părtinitoare a textelor legale în materie, dată prin decizia instanţei de apel, care nu a ţinut seama de titlul pârâtei S.C. O.P. S.A.

Astfel, în opinia acestei recurente, prezumţia de proprietate instituită prin dispoziţiile art. 492

C.civ. este relativă, „până ce se dovedeşte din contră", situaţie în care aceasta poate fi răsturnată prin dovada existentei unui titlu asupra construcţiei, caz în care acesta aparţine celui ce deţine titlu, altă persoană decât proprietarul terenului. Interpretând însă greşit acest text, s-a apreciat că răsturnarea prezumţiei înseamnă „fie că proprietarul construieşte pe terenul sau cu materialele unui terţ, fie că un terţ construieşte pe un teren ce nu îi aparţine” (cazurile de accesiune prevăzute de art. 493, respectiv 494 C.civ) .

Întrucât în cauza este făcuta proba contrară împotriva prezumţiei instituite prin art. 492 C.civ., reclamanţii nu puteau dobândi un drept de proprietate asupra construcţiei prin efectul accesiunii imobiliare artificiale, fără să se ţină cont de existenţa titlului pârâtei S.C. O.P. S.A. care ar fi trebuit să conducă spre soluţia respingerii pretenţiilor acestora în legătură cu construcţia.

Printr-un alt considerent, recurenta a mai afirmat că art. 492 - 494 C.civ. îşi puteau găsi aplicabilitatea în situaţia în care pârâta S.C. O.P. S.A. nu deţinea un titlu valabil asupra construcţiei. Cum instanţa de apel, respingând capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a formelor de trecere din patrimoniul regiei în patrimoniul R.A. P. (actuala S.C. O.P. S.A.) a construcţiei, tocmai a constatat că titlul de proprietate a acestei din urmă părţi este valabil, s-a creat o situaţie care vine în contradicţie cu aplicarea dispoziţiilor art. 492 - 494 C.civ.

În sfârşit, dispunând restituirea construcţiei către reclamanţi, în baza expertizei realizate de expertul B.C., instanţa de apel a nesocotit criteriul funcţionalităţii clădirii, având în vedere ca se restituie doar o parte din aceasta. Soluţia adoptată creează o imposibilitate de punere în executare a hotărârii judecătoreşti în ceea ce priveşte construcţia, fiind necesare anumite modificări la structura clădirii şi instituirea unor căi de servitute.

În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 6 şi 9 C.pr.civ., coroborate cu cele ale art. 312 C.proc.civ.

3. Prin recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost criticată decizia instanţei de apel în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct.9 C.proc.civ., în partea privitoare la admiterea capătului de cerere în revendicare a terenului şi obligarea pârâţilor, inclusiv a sa, de a lăsa reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 524,18 mp.

Aceasta întrucât imobilul revendicat de către reclamanţi este deţinut în prezent în parte de către SC O.P. S.A. şi în parte de către Municipiul Bucureşti, iar terenul în suprafaţa de 524,18 mp a cărui restituire a dispus-o instanţa de apel este situat exact sub construcţia aflată în proprietatea SC O.P. S.A.

De asemenea, întregul imobil se afla în administrarea RA APPS, aspect care nu a fost niciodată contestat, acest pârât fiind cel care a înstrăinat cu plată clădirea situată pe terenul din str. C.V. nr. xx9 colț cu C.G. prin Protocolul din 28 octombrie 1993 încheiat între RA APPS şi RA P. (actuala SC O.P. SA).

Aceasta situaţie de fapt este confirmată inclusiv de cele reţinute de către instanţele de judecată în ciclurile procesuale anterioare (decizia civilă nr. 645/A/2006, pronunţată de C.A.B., sentinţa civilă nr. 229/2008, pronunţată de T.B., decizia civilă nr. 899/2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti), bunul revendicat a suferit, de la momentul pierderii posesiei de către reclamanţi până la acela al exercitării acţiunii în revendicare, transformări de esenţă (o parte a imobilului iniţial a fost înglobată într-o noua construcţie, unitară prin structură şi destinaţie, iar altă parte este de uz şi utilitate publică).

Faţă de aceste aspecte, în primul rând instanţa trebuia să respingă capătul de cerere referitor la revendicare, iar, în al doilea rând, în situaţia în care acest capăt de cerere s-ar fi admis, instituţiile care puteau fi obligate să lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţa de 524,18 mp, ar fi trebuit să fie RA APPS, în calitate de administrator şi SC O.P. SA, proprietarul construcţiei aflată pe respectivul teren, ambele instituţii beneficiind de folosinţa imobilului.

4. Prin recursul declarat de reclamanta SC O.P. SA s-a susţinut că soluţia consfinţită prin decizia atacată dovedeşte că instanţa care a pronunţat-o a greşit atât prin aplicarea necorespunzătoare a legilor invocate, dar şi prin aceea că nu a răspuns tuturor problemelor de drept cu care a învestită, pronunţând o hotărâre doar în aparenţă corectă.

În motivarea recursului declarat, această recurentă a invocat următoarele critici de nelegalitate:

- Hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 494 C.civ., prin greşita soluţionare a aspectelor ce ţin de accesiune - ca mod de dobândire a proprietăţii, care trebuie instrumentat într-un cadru procedural determinat pentru a putea fi opusă în acţiunea în revendicare şi care, având ca fundament principiul superficies solo cedit, obliga la observarea şi a celorlalte cerinţe şi prezumţii care răstoarnă consecinţa (art. 304 pct. 6 C.proc.civ).

Plecând de la obiectul extrem de clar al acţiunii, aşa cum aceasta a fost precizată, recurenta-pârâtă a cerut să se observe că intimaţii-reclamanţi nu au formulat niciodată un capăt de cerere distinct privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra clădirii, ca efect al accesiunii.

Cât timp problema accesiunii a fost invocată doar ca apărare (aşa cum rezultă în mod clar şi din considerentele deciziei nr. 5071/2007 a ICCJ), în mod nelegal curtea de apel s-a pronunţat asupra dobândirii dreptului de proprietate asupra clădirii ca efect al accesiunii, în contrapondere la regimul juridic al clădirii invocat de pârâţi, adică al probei contrare realizate în cauză, în sensul că reclamanţii ar fi construit clădirea. Instanţa nu a fost învestită în mod legal să se pronunţe asupra constituirii unui drept de proprietate pentru intimaţii-reclamanţi pe calea accesiunii, ci aceasta trebuia să compare titlurile existente ale părţilor asupra construcţiei (în cadrul căreia problema accesiunii reprezenta doar un mijloc de apărare ce trebuia analizat în compararea titlurilor de proprietate exhibate de ambele părţi şi nu ca un argument de anulare a titlului exhibat de OMV P.). În opinia acestei recurente, în decizia nr. 10150/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit doar cu titlu de afirmaţie generală - nu ca o stabilire a cadrului procesual direct în recurs - faptul că apărarea privind accesiunea a fost invocată pe tot parcursul soluţionării cauzei, în urma rejudecării după casare, precum şi faptul că această cerere reprezintă un argument al reclamanţilor în cadrul acţiunii în revendicarea imobilului, ca o modalitate de dobândire a construcţiei aflate pe teren, aspect faţă de care instanţele de fond ar fi trebuit, în primul rând, să determine dacă invocarea acestei apărări putea fi avută în vedere, prin raportare la cadrul procesual determinat prin cererea introductivă, şi nu să preia ca un postulat incidenţa accesiunii.

În mod nelegal instanţa de apel a reţinut că accesiunea - care este de sine stătător o cauză juridică a unei acţiuni - poate fi valorificată pe cale incidentală, după invocarea sa prin recursul declarat de către reclamanţi împotriva deciziei nr. 645/A/2006 a Curţii de Apel Bucureşti. La o „apărare" - aşa cum a fost calificată invocarea accesiunii - nu se poate formula cerere reconvenţională, iar exercitarea dreptului la accesiune prin cererea în revendicare obliga reclamantul la indicarea acestei cauze juridice în mod expres în acţiune, prin raportare la situaţia de fapt expusă pentru ca pârâţii să-şi poată face apărările în mod corespunzător. Or, din starea de fapt prezentată în acţiune, rezultă că temeiul dreptului invocat (proprietate asupra terenului şi a construcţiei începute şi nefinalizate) se află în Convenţia din 4 mai 1946 şi nu în accesiune. Completarea continuă a acţiunii prin dezvoltarea stării de fapt şi adăugarea de noi temeiuri juridice este nelegală.

Din deciziile nr.5071/2007 şi nr.10150/2009 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu rezultă teza reţinută de instanţa de apel în sensul că s-ar fi stabilit cu autoritate de lucru judecat existenţa şi întinderea dreptului de proprietate al intimaţilor-reclamanţi asupra imobilului situat în C.V. nr. xx9. Efectul pozitiv se referă doar la faptul ca preluarea celor 1207,18 mp şi a construcţiilor existente la data preluării a fost fără titlu, aşa cum a statuat instanţa fondului a cărei hotărâre a fost menţinută. Reclamanţii nu au atacat cu recurs sentinţa 1168/2005 a Tribunalului Bucureşti în care s-a stabilit că ceea ce a fost preluat ilegal este suprafaţa de 1.207,18 mp şi construcţia aferentă (descrisă în acţiune).

Casarea cu trimitere s-a făcut pentru compararea titlurilor de proprietate şi nu pentru analiza unei eventuale constatări a dobândirii dreptului de proprietate asupra clădirii pe calea accesiunii imobiliare. Prin decizia nr. 10150/2009 s-a dispus "soluţionarea acţiunii în revendicare se realizează conform prevederilor art. 480 - 481 (nu prin raportare la art. 494 C.civ.), prin compararea titlurilor de proprietate invocate de către părţi, dacă acestea sunt valabile, dându-se eficienţă celui mai bine caracterizat, adică proprietarul care a dobândit bunul imobil de la autorul care are un titlu mai preferabil" .

În analiza existenţei dreptului (negotium iuris) şi a întinderii obiectului său (suprafaţa de teren, compunerea construcţiei, etc.), instanţa de fond trebuia să analizeze integral materialul probatoriu conform valorii probante legale a fiecărui înscris depus la dosarul cauzei şi să analizeze titlul de proprietate. Or, instanţa a ignorat obligaţia de analiza titlurile de proprietate prezentate de părţi (a căror existenţă o recunoaşte nemijlocit în secţiunea 2 a deciziei recurate şi a înţeles să ignore titlul de proprietate asupra construcţiei aparţinând SC O.P., tocmai recunoscut prin decizia sa, apreciind că intimaţii-reclamanţi ar fi dobândit ca efect al accesiunii dreptul asupra clădirii, deşi

instanţele nu au fost învestite niciodată cu un asemenea capăt de cerere în acest litigiu.

În afara aspectelor de ordin procesual, recurenta a criticat soluţia instanţei de apel adoptată în cazul construcţiei şi întrucât aceasta a apreciat că dispoziţiile art. 494 C.civ. sunt aplicabile numai în sensul că accesoriul este reprezentat de clădirea edificată pe terenul altuia şi că accesiunea nu poate opera şi în sens invers, adică prin recunoaşterea criteriului valoric ca fiind determinant în stabilirea raportului principal/accesoriu.

În mod nelegal, instanţa de apel a ignorat faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru ca accesiunea să opereze în favoarea reclamanţilor, „lucrul” unit cu terenul fiind de 5 ori mai valoros decât terenul în condiţiile în care „lucrul încorporat" - clădirea edificată după anul 1950 - valora 287.211.000.000 lei conform expertizei efectuate de R.M., iar terenul a fost evaluat la 50.773.000.000 lei, în timp ce construcţia edificată de antrepriza N.C. a fost evaluată la 45.402.000.000 lei.

Recurenta susţine că a fost revăzută teza absolutizării raportului de accesorialitate dintre imobilul teren şi construcţia edificată pe acesta, construcţia reprezentând bunul accesoriu, iar cel dintâi bunul principal. Accesorialitatea construcţiei faţă de teren nu este o regulă absolută, acest raport trebuie analizat de la caz la caz, întrucât mecanismul accesiunii are la bază un principiu economic al despăgubirii, ceea ce în mod logic presupune ca proprietarul fondului mai valoros să-l despăgubească pe cel al fondului mai puţin important.

Doctrina de specialitate a subliniat faptul că în concepţia actuală a dreptului, accesiunea nu mai poate fi înţeleasă exclusiv drept un mod de dobândire al dreptului de proprietate de către proprietarul unui teren asupra construcţiei edificate pe acesta, ci ca o încorporare a lucrului mai puţin important în cel mai important. Cum valoarea construcţiei o depăşeşte pe cea a terenului de mai bine de 10 ori, este nelegală soluţia instanţei de apel în sensul că terenul „încorporează" construcţia din perspectiva a ceea ce este esenţial: valoarea economica/preţul real. Trebuie avut în vedere şi faptul că la momentul edificării noii construcţii, în perioada 1952-1967, proprietarul terenului, cât şi beneficiarul construcţiei era acelaşi, şi anume Statul Român. Efectul declarării nulităţii formelor de preluare a proprietăţii nu se răsfrânge asupra realităţii juridice şi de fapt din perioada etatizării/exproprierii fără despăgubiri, predarea bunului în acţiunea în revendicare are la baza tocmai posibilitatea repunerii în situaţia anterioară, în cazul declarării nulităţii actului prin care s-a transmis un bun, dacă nu intervin excepţiile la restituire care, printre altele, vizează şi inexistenta acelui bun în materialitatea şi identitatea avuta la data transmiterii devenită ilegală.

- Instanţa a interpretat greşit natura juridică a protocolului din 28 octombrie 1993, calificându-l doar din perspectivă civilistă drept contract de vânzare-cumpărare, ignorând situaţia juridică premergătoare încheierii lui şi contextul legislativ care îi defineşte trăsăturile şi de act administrativ cu efecte civile (art. 304 pct. 8 C.pr.civ).

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta a susţinut că nu este greşită analiza juridică şi calificarea dată protocolului prin decizia recurată, însă consideră că instanţa de apel mai avea de observat/analizat şi decis şi asupra actelor normative şi administrative în succesiunea lor în timp, ca şi asupra efectului constitutiv de drepturi în patrimoniul autorilor SC O.P. SA, şi apoi în patrimoniul său direct.

Deşi în cuprinsul hotărârii sale a reţinut că O.P. s-a apărat, invocând faptul că operaţiunea cuprinsă în Protocolul încheiat între RA APPS şi RA P. reprezintă o operaţiune de regularizare din punct de vedere contabil şi că dreptul de proprietate al O.P. a luat naştere în temeiul Legii nr. 15/1990 ca efect al privatizării şi nu în urma cumpărării de la RA APPS, instanţa de apel a continuat să trateze protocolul drept contract de vânzare-cumpărare. Reluând aceeaşi susţinere, recurenta-pârâtă a arătat din nou că procedura finalizată la data de 28 octombrie 1993 reprezentă o operaţiune încheiată între două regii autonome, iniţiată în data de 03 august 1993, când RA P. a solicitat Secretariatului General al Guvernului transferul cu plată al imobilului. Chiar dacă noţiunea de „transfer cu plată” utilizată în cuprinsul protocolului ar putea duce la concluzia încheierii unui contract de vânzare-cumpărare, calificarea corectă a operaţiunii juridice trebuie să ţină seama de contextul legal şi economic în care a intervenit, respectiv dezetatizarea prin legi de ordine publică puse în aplicare prin acte normative administrative (hotărâri de Guvern) şi punerea în circuit civil a bunurilor prin proceduri complexe.

Recurenta susţine că deşi nu este greşită calificarea dată de instanţa de apel protocolului încheiat la 28 octombrie 1993 drept contract de vânzare-cumpărare şi nici teza juridică a vânzării lucrului altuia, totuşi analiza corectă este aceea care are în vedere situaţia constituirii dreptului de proprietate în temeiul legii (Constituţia din 1991 şi Legea nr.15/1990), consecinţa fiind aceea că, în procesul de confruntare între lege şi moştenire urma să prevaleze legea pentru că dreptul de proprietate creat în temeiul ei este actual, în timp ce dreptul creat prin moştenire este neexercitat de multă vreme, în sensul CEDO.

Evocând contextul încheierii protocolului, care a debutat cu negocierile purtate prin intermediul reprezentanţilor Guvernului, urmate de emiterea Ordinului nr. 334 de autorizare a transferului şi de întocmirea raportului de evaluare al BRD, imobilul revendicat făcând obiectul de reglementare/transmitere al unor acte administrative constitutive de drepturi, devin relevante dispoziţiile art. 5 din L. nr. 15/1990 potrivit cărora „regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său."

RA APPS era la momentul încheierii Protocolului din data de 28 octombrie 1993 deţinătorul legal al imobilului, potrivit poziţiei nr. 63 din anexa nr. 2 a H.G. nr. 313/1992, cu drept de dispoziţie asupra acestuia în baza art.5 din Legea nr. 15/1990.

În regimul de proprietate anterior anului 1990, organizaţiile de stat au transmis un drept real special asupra imobilului situat în C.V. nr. xx9, iar în regimul de proprietate de după 1989 s-au păstrat tranzitoriu trăsăturile dreptului real de administrare până la conversia acestuia în drept de proprietate, aşa încât Protocolul din data de 28 octombrie 1993 nu poate fi decât un act legal dintr-un șir de acte/ operaţiuni juridice valabil întocmite.

- Hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 5 şi 52 din Legea nr. 15/1990, art. 480 C.civ. raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene, deciziilor nr. 3/1993 şi nr.62/1995 ale Curţii Constituţionale şi deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului, Maria Atanasiu ş.a. c. României, prin aceea că, nerecunoscând efectul creator de drept de proprietate al Legii nr. 15/1990 şi al întregului cadru legislativ de după 1989 - văzut în jurisprudenţa Curţii Europene ca făcând parte din dreptul suveran al statului de a legifera şi a crea un anumit regim de proprietate care să corespundă interesului general la momentul legiferării - instanţa a redus/distorsionat acest efect prin nerecunoaşterea caracterului prioritar al dreptului invocat de pârâtă în raport cu cel invocat de reclamanţi asupra întregului imobil, prin nerecunoaşterea deţinerii de către SC O.P. a unui „bun", în sensul Convenţiei (art. 304 pct. 9 C.proc.civ).

Pornind de la argumentarea precedentului motiv de recurs, recurenta a criticat faptul că în mod nelegal instanţa de apel a ignorat că este deţinătoarea unui "bun" în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene, dreptul său de proprietate fiind născut în baza legii, în cadrul procesului de privatizare în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 15/1990. În acest fel, instanţa de apel a încălcat dezlegările cu putere obligatorie cuprinse în jurisprudenţa CEDO referitoare la necesitatea protejării dreptului de proprietate al actualilor proprietari.

Imobilul, în componenţa actuală (aceeaşi şi la data introducerii acţiunii în 1999), a intrat în patrimoniul Regiei Autonome R.T.D.C., înfiinţată prin act administrativ individual H.G. nr. 763/1990 şi desfiinţata prin act simetric, H.G. nr. 1217/1990 (ca aplicare a art. 58 din Legea nr. 15/1990), în temeiul Legii nr. 15/1990.

Practica CEDO şi cea a Curţii Constituţionale a apreciat că trebuie dată prioritate şi relevanţă procesului de privatizare al fostelor întreprinderi de stat, în revendicările formulate de foştii proprietari.

Pornind de la distincţiile făcute de Curtea Europeană între „bunul actual" şi „espectativa rezonabilă", recurenta susţine că şi în soluţionarea prezentei acţiuni în revendicare instanţele ar fi trebuit să dea relevanţa cuvenită faptului că reclamanţii invocă drept izvor al pretinsului lor drept de proprietate asupra imobilului situat în C.V. nr. xx9, dreptul de moştenire de pe urma defunctului A.S., al cărui exerciţiu este inactual/stins demult, de zeci de ani, în timp ce societatea pârâtă a invocat drept izvor al dreptului său de proprietate legea, ca mod originar de dobândire al dreptului de recunoscut prin art. 645 C.civ. şi art. 5 din Legea nr. 15/1990, drept care este născut şi actual.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în interpretarea art. 1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţie, nu intră în categoria "bunurilor actuale" speranţa de a obţine recunoaşterea unui vechi drept de proprietate a cărui exercitare efectivă este imposibilă sau creanţele condiţionale, stinse ca urmare a nerealizării condiţiilor (Hot. din cauza Prinţul Hans Adam II de Lichtenstein c. Germania).

Plecând de la dezlegările date de aceeaşi Curte prin decizia din cauza M. Atanasiu ş.a. c.

România, în care s-a reţinut că existenţa unui "bun actual" presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate al reclamantului, în timp ce "speranţa legitimă" presupune ca o creanţă să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern, recurenta-pârâtă a criticat ignorarea de către instanţa de apel a faptului că reclamanţii nu au în patrimoniul lor un "bun actual", nici o autoritate judiciară sau administrativă nepronunţându-se în sensul recunoaşterii dreptului lor de proprietate, deşi au fost iniţiate demersuri în temeiul legilor speciale de reparaţie. Tot nelegal, prin încălcarea dispoziţiilor art. 480 C.civ., instanţa a apreciat că în ipoteza comparării titlurilor de proprietate prezentate de părţi, este preferabil titlul de proprietate al reclamanţilor, deşi aceasta trebuia să dea relevanţă totală faptului că titlul de proprietate al SC O.P. SA este creat în puterea Legii nr. 15/1990, edictată într-un proces de reformă economică şi socială postcomunism şi că în patrimoniul său se regăseşte un drept de proprietate garantat atât constituţional, cât şi prin prisma prevederilor cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 din CEDO, preferabil dreptului invocat de către intimaţi.

Autorul SC O.P. nu este statul comunist uzurpator, ca subiect de drept privat care i-a transmis proprietatea, ci Statul Român democrat, cu un regim constituţional în limitele căruia a acţionat suveran când a legiferat constituirea dreptului de proprietate în patrimoniul său şi, concomitent, a prevăzut modul de înlăturare a abuzului săvârşit în regimul constituţional anterior.

- În mod nelegal instanţa de apel a apreciat că prin actele depuse la dosarul cauzei s-ar fi efectuat dovada existenţei şi întinderii dreptului de proprietate al autorilor intimaţilor-reclamanţi şi că acestea ar avea valoarea probantă a unor originale.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta a criticat încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1188 C.civ., apreciind că înscrisurile depuse la termenul din data de 31 octombrie 2013, respectiv Actul de partagiu din anul 1900, Testamentul lui G.S. din anul 1915, Codicilul din 17 iulie 1917, Deciziunea nr. 10693/1922, procesul-verbal de carte funciară întocmit la 29 februarie 1944 şi procesul-verbal de carte funciară întocmit la 29 februarie 1944 ar avea forţa probantă a unor originale, în condiţiile în care acestea nu s-au înfăţişat. În susţinerea recurentei, aceste înscrisuri nu îndeplinesc condiţiile cerute de lege pentru a fi încadrate în categoria înscrisurilor originale, fiind reprezentate de copii eliberate de către Arhivele Naţionale, fără a se fi prezentat originalul acestora pentru comparare ( iar asupra înscrisurilor au fost ridicate şi suspiciuni de fals în nota de şedinţa din 21 noiembrie 2013, asupra cărora SC O.P. şi-a rezervat dreptul de a reveni în raport de relevanţa juridică ce li se va da în proces).

Legea nr. 16/1996 a Arhivelor Naţionale (invocată în mod generic de instanţa de apel), în vigoare la momentul obţinerii de către intimaţii-reclamanţi a copiilor referitoare la succesiunea defunctului G.S. precum şi cu privire la Actul de partagiu din 1900, nu cuprindea nicio dispoziţie prin care să confere valoare copiilor legalizate similară originalelor.

Relevanţa depunerii /nedepunerii originalelor este esenţială în aprecierea titlului de proprietate al reclamanţilor, pentru că determină verificarea legalităţii hotărârii judecătoreşti care a statuat asupra dreptului disputat, prin modul în care instanţa a procedat nesocotind prevederile art. 139 C.proc.civ ce instituie sancţiunea neluării în seamă a înscrisurilor pentru cazul nedepunerii originalelor (în ipoteza depunerii doar a copiilor certificate).

Dar, chiar şi în ipoteza în care s-ar aprecia că actele depuse au forţă probantă, acestea nu fac dovada obiectului dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamanţilor şi al acestora. Recurenta admite că reclamanţii C. au demonstrat că autorul lor a fost G.S. şi, respectiv, A.S. pe care l-au moştenit (exista autoritate de lucru judecat), dar susţine că nu au dovedit întinderea dreptului moştenit şi obiectul acestuia, adică averea lăsata efectiv şi ce/cât din aceasta avere mai era în patrimoniul lor în 1945.

Probele administrate trebuiau analizate riguros pentru a stabili obiectul dreptului de proprietate pretins a fi moştenit, iar această analiză trebuia să ţină cont de temeiurile de fapt ale acţiunii, care s-a bazat pe o convenţie - al cărui regim juridic nu a fost clarificat prin hotărâre pronunţată. Or, prin decizia recurată, instanţa de apel nu a întreprins nicio analiză pe fond a probelor, concluzionând - în baza unui silogism trunchiat - în sensul că în comparaţia titlului de proprietate asupra terenului reclamanţii sunt singurii care dovedesc existenţa unui titlu, iar în ceea ce priveşte clădirea, ignorând total existenţa titlului de proprietate al SC O.P. născut în temeiul Legii nr. 15/1990, a constituit în baza accesiunii (fără a fi fost învestită în acest sens) un drept de proprietate în

favoarea intimaţilor-reclamanţi.

Procedând astfel, instanţa de apel a refuzat practic să procedeze la compararea titlurilor de proprietate, încălcând astfel dispoziţiile exprese ale deciziei nr. 10150/2009.

- Hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 1201 C.civ şi 166 C.proc.civ, prin aceea că în mod greşit a apreciat instanţa de apel existenţa unei autorităţi de lucru judecat în ceea ce priveşte dovedirea dreptului de proprietate al intimaţilor-reclamanţi, ca şi asupra statuării în sensul excluderii posibilităţii înlocuirii acţiunii în revendicare cu o acţiune în despăgubiri, în ipoteza în care bunul revendicat ar fi unul nou (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.).

Din deciziile nr.5071/2007 şi nr.10150/2009 pronunţate de ICCJ nu rezultă teza reţinută de instanţa de apel, în sensul că în ciclurile procesuale anterioare s-ar fi stabilit existenţa şi întinderea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilelor situate în C.V. nr. xx9 şi C.G. nr. x. Efectul pozitiv al hotărârilor precitate se referă doar la faptul că preluarea celor 1.207,18 mp şi a construcţiilor existente la acea dată a fost fără titlu, aşa cum a statuat instanţa fondului, a cărei hotărâre a fost menţinută, în timp ce casarea cu trimitere a fost dispusă pentru compararea titlurilor de proprietate.

Stabilirea calităţii procesuale prin deciziile menţionate nu reprezintă şi dezlegarea asupra dreptului de proprietate/titlului fiecăruia dintre pârâţii la care se referă dispoziţiile instanţelor, respectiv C.G.M.B., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, sau SC O.P., aşa încât instanţe trebuia să procedeze la o analiză a existenţei şi întinderii dreptului de proprietate invocat de către reclamanţi.

De asemenea, nu se poate susţine că există autoritate de lucru judecat ce ar interzice analiza apărării privind transformarea acţiunii în revendicare în acţiune în despăgubiri, în ipoteza în care imobilul revendicat ar fi unul nou. Recurenta susţine că, dat fiind caracterul reala al acţiunii în revendicare, în situaţia în care bunul proprietatea reclamanţilor a fost transformat sau folosit pentru realizarea unui bun nou, pierzându-şi individualitatea - aşa cum s-a reţinut de instanţa de apel că s-a întâmplat în cazul de faţă - revendicarea în temeiul art. 480 - 481 C.civ. nu mai poate fi admisă. Dacă de la momentul pierderii posesiei bunului până la momentul exercitării acţiunii în revendicare bunul a suferit transformări de esenţă - în speţă, o parte a bunului a fost înglobată într-o construcţie unitară prin structură şi destinaţie, iar o altă parte este de uz şi destinaţie publică), obiectul revendicării nu poate fi reprezentat de noul bun sau, în măsura în care proprietarul vechiului imobil insistă în susţinerea revendicării, acţiunea nu poate fi admisă.

Susţinând că reclamanţii au deschisă calea unei acţiuni în despăgubiri sau pe cea a procedurilor speciale la care au şi apelat, recurenta a mai precizat că decizia nr. 10150/2009, intrată în puterea de lucru judecat, nu poate fi văzută ca împiedicând acest mod de rezolvare a acţiunii în revendicare, cât timp din chiar citatul reţinut de către instanţa de apel, rezultă că ceea ce a intrat în puterea lucrului judecat este dispoziţia ca acţiunea să nu fie soluţionată după rigorile Legii nr. 10/2001 şi nicidecum că se exclude apărarea potrivit căreia, şi în cazul acţiunii în revendicare, în ipoteza în care bunul revendicat nu mai există în materialitatea lui, acţiunea se transformă într-una având ca obiect plata de despăgubiri.

Sub acest aspect, soluţia instanţei de apel, de a înlătura acest argument ce conduce la respingerea acţiunii în revendicare în ceea ce priveşte clădirea, este nelegală, neexistând o autoritate de lucru judecat în acest sens având în vederea că soluţia respingerii cererii de revendicare/restituire în natură în cazul în care obiectul cererii nu mai este în fiinţă nu este specifică doar procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Toţi recurenţii, mai puţin Statul Român, au formulat întâmpinări la recursurile declarate, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

Analizând recursurile declarate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acestea sunt nefondate în considerarea argumentelor ce urmează.

Va fi analizat cu prioritate recursul reclamanţilor, care abordează o problematică diferită şi distinctă a cauzei, urmând ca apoi să fie supuse analizei recursurile pârâţilor care, parţial, conţin critici comune ori tratează, chiar diferit, aceleaşi elemente ale litigiului.

1. Recursul reclamanţilor. Cea dintâi critică a acestui recurs a invocat, în esenţă, că judecata instanţei de apel ce a limitat soluţia din acţiunea în revendicare a terenului şi, în mod simetric, pe aceea vizând restituirea construcţiei situată pe acesta, la suprafaţa de 524,18 mp, cu excluderea suprafeţelor de teren de 228,67 mp şi de 479,15 mp - a încălcat dezlegările judiciare irevocabile ale deciziilor de casare anterioare (cele ale deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5071/2007, nr. 10150/2009 şi nr. 3479/2011), ca şi pe cele ale sentinţei civile nr. 1168/2005 a Tribunalului Bucureşti, necontestate în termenele legale şi pe căile procedurale prevăzute, aşadar cele intrate în puterea lucrului judecat, ca şi principiul neagravării situaţiei părţii (în cazul de faţă, a reclamanţilor) în propria cale de atac (non reformatio in pejus).

Recurenţii-reclamanţi au subliniat că această critică a lor se justifică în contextul în care ultima judecată de apel (a cărei soluţie este criticată) a fost precedată de alte trei cicluri procesuale complete, finalizate cu decizii de admitere a recursurilor, respectiv apelurilor pe care ei le-au declarat; că identificarea terenurilor ce au aparţinut celor două autoare ale reclamanţilor, situate în C.V. nr. xx9 colţ cu C.G. nr. x, în suprafaţă totală de 3.257 mp, împreună cu cele patru corpuri de construcţie existente în prezent pe acesta, a avut loc pe baza probelor administrate în primul ciclu procesual al litigiului, prin expertizele în specialitatea topografică şi construcţii întocmite de experţii B.C. şi R.M., ce au fost omologate prin sentinţa civilă nr.1168/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - (dosar nr. xx00/2003), urmare a constatării nulităţii absolute a formelor de trecere în proprietatea statului a imobilului revendicat. În sfârşit, au susţinut că această din urmă statuare asupra nevalabilităţii titlului statului rămânând irevocabilă, întocmai ca şi menţiunea sentinţei de omologare a celor două expertize, şi în condiţiile validării titlurilor de proprietate invocate de reclamanţi, o infirmare a conţinutului acestora cu privire la suprafeţele de teren menţionate în procesele verbale de carte funciară eliberate de Arhivele Naţionale, nu mai putea avea loc.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că o astfel de critică nu poate fi primită întrucât ceea ce se urmăreşte a se demonstra în realitate, printr-o suită de argumente expuse pe mai multe pagini, este că obiectul litigiului se determină prin probele ce se administrează, iar nu aşa cum prevăd dispoziţiile art.112 pct.3 C.proc.civ., prin cererea de chemare în judecată pe care reclamantul o adresează instanţei. Or, probele pe care reclamantul este dator să le arate în cuprinsul cererii sale de chemare în judecată, în conformitate cu prevederile art. 112 pct.5 C.proc.civ., alături de obiectul şi preţuirea acestuia, de motivele de fapt şi de drept pe care îşi sprijină pretenţiile, trebuie să fie subordonate elementului esenţial al cererii care este obiectul, să îl susţină şi, pe cât posibil, să îl confirme, iar nu invers, respectiv pe baza probelor să se ajungă la conturarea elementelor esenţiale ale litigiului, cum ar fi obiectul ori motivele cererii.

Subordonate acestei teze de demonstrat, care este în sine eronată şi contrară normei exprese a art.112 pct.3 C.proc.civ., dar şi celorlalte norme legale menite să instituie disciplina procesuală a litigiului civil, niciunul din argumentele utilizate de recurenţii-reclamanţi în susţinerea acestei critici nu-şi demonstrează valabilitatea.

Aşa după cum corect s-a stabilit de către instanţa de apel, suprafaţa de teren ce a făcut obiectul litigiului este cea la care se referă cererea de chemare în judecată, respectiv suprafaţa de cca 1207,18 mp situată în C.V. nr. xx9 colţ cu C.G. nr. x, aceeaşi cu cea care a făcut obiectul convenţiei încheiată între autorii reclamanţilor la data de 4.05.1946 şi care era destinată edificării blocului de locuinţe compus din S+P+9E. Această convenţie a constituit, alături de procesul-verbal de înscriere în cartea funciară din 29 februarie 1944 (parcela 73234), unul din titlurile cu care reclamanţii şi-au justificat legitimarea procesuală activă în cauză.

Alături de instanţa de apel, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nicio precizare, modificare sau întregire (completare) a cererii de chemare în judecată nu a fost realizată de reclamanţi în faţa primei instanţe în ceea ce priveşte obiectul pretenţiei de revendicare a terenului, regăsită în cererea complexă, completată de aceştia la 18 octombrie 1999 sub alte aspecte (respectiv, prin atragerea în proces şi a altor pârâţi şi prin solicitarea constatării nulităţii absolute a formelor de preluare în proprietatea statului şi a formelor de trecere a imobilului din proprietatea RA APPS în proprietatea SC P. SA), cu soluţionarea căreia au învestit instanţele judecătoreşti.

Prin niciun act procedural emanat de la reclamanţi, aceştia nu şi-au justificat pretenţia de revendicare a terenului indicat în acţiune şi identificat prin adresa din C.V. nr. xx9 colţ cu C.G. nr. x, prin dreptul de proprietate deţinut de autoarele lor şi asupra celorlalte suprafeţe de teren învecinate aceleia ce a făcut obiectul convenţiei încheiate la 4 mai 1946 cu autorul reclamantului N.V.M.

Împrejurarea că pe parcursul procesului, în judecata de fond din primul ciclu procesual al litigiului, cu prilejul identificării imobilului dedus judecăţii şi la care se referă cererea de chemare în judecată, potrivit precizărilor anterioare, expertiza topografică întocmită de expert B.C. a identificat, alături de terenul în suprafaţă de 937 mp situat în C.V. nr. xx9 (parcela 73234 menţionată în procesul-verbal de carte funciară din 29.02.1944) şi parcela alăturată (nr.73233) care a aparţinut tot autorilor reclamanţilor (cu excepţia celui al lui N.V.M.) în suprafaţă de 2.320 mp situată în C.G. nr. x (menţionată în procesul verbal de carte funciară din 29.02.1944) ori porţiunea de 77,96 mp, ocupată de sediul P. din parcela cu nr.73235 din C.G. nr. xx7, nu înseamnă că prin aceasta trebuie înţeles ori dedus că obiectul cercetării judecătoreşti a fost în acest fel extins asupra tuturor suprafeţelor de teren deţinute în zonă de autoarele S.G.C. şi M.C.B.B., chiar dacă şi acestea au făcut obiectul preluării de către stat şi chiar dacă la baza identificării lor expertul a folosit titlurile de proprietate ale acestora, puse la dispoziţie de către reclamanţi (după cum susţin aceştia).

Nu s-a modificat prin aceasta obiectul litigiului, astfel cum s-a conturat el prin cererea introductivă de instanţă şi prin aceea precizatoare formulată la 18 octombrie 1999, după cum lasă de înţeles că s-ar fi întâmplat recurenţii-reclamanţi.

Alături de dispoziţiile art. 82 şi 112 C.proc.civ., disciplina procesuală în litigiul civil este asigurată, sub acest aspect, şi prin prevederea art.132 (1) C.proc.civ., normă dispozitivă potrivit cu care reclamantul îşi poate întregi sau modifica cererea până la prima zi de înfăţişare, iar dincolo de acest moment procesual doar cu acordul pârâtului.

Potrivit art. 132 (2) C.proc.civ. nu se socoteşte modificată cererea şi nu intră în aceste exigenţe procesuale, fiind suficientă consemnarea în încheierea de şedinţă a declaraţiei verbale a părţii făcute în instanţă, situaţia în care se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii, când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii, când cere valoarea obiectului pierdut sau pierit ori când înlocuieşte cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă.

Prin critica lor de recurs, recurenţii-reclamanţi au cerut să se observe încheierea de dezbateri care precede sentinţei civile nr. 1168/2005, din cuprinsul căreia rezultă că imobilul solicitat a fi restituit prin concluziile în fond din primul ciclu procesual, a fost cel situat în C.V. nr. xx9 colţ cu C.G. nr. x (teren şi construcţie), astfel cum a fost identificat prin rapoartele de expertiză topografică efectuat de expert B.C. şi de expertiza c-ţii efectuată de expert R.M. Prin aceasta, consideră că se situează în tiparul legal al art.132 alin.(2) pct.2 C.proc.civ., normă dispozitivă ce permite încadrarea în sintagma „câtimea obiectului cererii” a precizării suprafeţei de teren deţinut şi revendicat, identificat pe baza unui raport de expertiză judiciară necontestat.

Această susţinere nu poate fi primită întrucât denaturează sensul şi scopul excepţiei făcută de legiuitor prin norma alin. (2) al art.132 C.proc.civ. de la exigenţele instituite prin norma alin. (1) al aceluiaşi articol, cel mult putând fi acceptat ca încadrându-se în ipoteza art.132 alin.(2) pct.2 C.proc.civ. acele precizări care se referă la diferenţele neglijabile ale suprafeţelor terenurilor sau clădirilor rezultate din măsurători (spre a se crea concordanţă deplină între pretenţia părţii, suprafaţa terenului din acte şi aceea rezultată din măsurătorile expertului), nu însă şi cazul regăsit în speţă când expertiza identifică şi localizează şi alte suprafeţe de teren decât cele ce au constituit obiectul litigiului, care, prin raportare şi la titlurile de proprietate prin care se justifică dreptul asupra lor constituie alte bunuri distincte.

În niciun caz nu poate fi asimilată ipotezei legale a art.132 alin.(2) pct.2 C.proc.civ. situaţia în care prin precizările sale orale, reclamantul extinde obiectul litigiului şi la alte bunuri (în cazul de faţă, teren şi construcţiile aflate pe el), justificate prin titluri de proprietate diferite de cele invocate pentru bunurile indicate din acţiune şi în tot cazul, în niciuna din situaţiile anterior evocate, precizările orale ale reclamantului nu se vor putea face direct prin concluziile asupra fondului cauzei [aşadar, nici măcar cele care sunt permise de norma art.132 alin.(2) pct.2 C.proc.civ.].

Disciplina procesuală instituită prin dispoziţii procedurale precum cele ale art. 82, 112 şi 132 C.proc.civ. presupunea în mod necesar, pentru situaţia regăsită în speţă, formularea de către reclamanţi a unei cereri completatoare sau de întregire a celei iniţiale, prin care să extindă obiectul iniţial al procesului şi la celelalte bunuri – teren în suprafaţă de 2.320 mp şi, eventual, 77,96 mp şi partea construcţiei situată pe acestea – deţinute de autoarele acestora, regăsite în procesul-verbal de CF din 29 februarie 1944. Această cerere trebuia să îmbrace forma scrisă şi să fie formulată cu respectarea exigenţelor art.132 alin.(2) C.proc.civ., iar consimţământul ori, dimpotrivă, opoziţia părţii adverse faţă de o completare/întregire făcută peste termenul limită arătat - corect semnalată de instanţa de apel ca exprimată de pârâta RA APPS la acelaşi moment procesual, respectiv al concluziilor în fond din faţa Tribunalului Bucureşti - în dos. nr. xx00/2003 - trebuie să fie manifestat faţă de o cerere scrisă (cererea orală neînvestind în mod legal şi valabil instanţa potrivit exigenţelor art.82 C.proc.civ.).

Omologarea rapoartelor de expertiză - procedeu ce nu corespunde niciunei dispoziţii a Codului de procedură civilă, dar folosit uneori în practica judecătorească - nu are altă semnificaţie decât aceea a validării probei de către instanţa care devine astfel aptă să-i fundamenteze soluţia. Prezenţa ori absenţa acestei „dispoziţii” a instanţei în partea dispozitivă a hotărârii este absolut nerelevantă, nefiind în sine producătoare de consecinţe juridice, acelaşi rezultat atingându-se prin simpla menţionare în motivarea hotărârii a probelor propuse, încuviinţate şi administrate în cursul cercetării judecătoreşti.

Se constată, în plus, cu referire la sentinţa civilă nr.1168/2005 a Tribunalului Bucureşti că, în realitate, cele două rapoarte de expertiză administrate în cauză şi omologate de instanţă au fundamentat doar acele dezlegări judiciare ale tribunalului date asupra capătului de cerere nr.3 din acţiunea precizată, vizând revendicarea imobilului, care a fost respinsă deoarece s-a constatat, pe baza expertizelor, că imobilul a devenit unul nou în raport cu cel preluat, caz în care s-a apreciat că foştilor proprietari li se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent, dar pe care nu le-au cerut instanţei.

Or, această dezlegare judiciară a primei instanţe a fost casată în recurs, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, potrivit deciziei civile nr. 5071/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Singurele dezlegări judiciare ale sentinţei civile nr. 1168/2005 a Tribunalului Bucureşti menţinute în urma judecăţii de recurs realizată prin decizia civilă nr. 5071/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi care sunt astfel, intrate în puterea lucrului judecat sunt cele privitoare calitatea procesuală activă a reclamanţilor, ca succesori ai titularilor dreptului preluat abuziv de stat, şi la constatarea nulităţii absolute a formelor de trecere în proprietatea statului a imobilului, descris de instanţă ca fiind terenul în suprafaţă de 1.207,18 mp şi construcţia aflată pe acesta, situat în C.V. nr. xx9 colţ cu C.G. nr. x. Numai că aceste dezlegări judiciare ale instanţei, menţinute şi în calea de atac a recursului, nu au fost fundamentate nici de către tribunal şi, cu atât mai puţin de instanţa de recurs, pe vreunul din rapoartele de expertiză omologate, ci potrivit considerentelor celor două hotărâri anterior menţionate - pe observaţia că, deşi imobilul a fost proprietatea autorilor reclamanţilor, preluarea realizată de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950 s-a făcut doar pe numele lui N.V.M., aşadar cu ignorarea „celorlalţi proprietari ai imobilului, care erau înscrişi în evidenţele funciare ale vremii”.

Aceste dezlegări judiciare ale primei instanţe ce a pronunţat sentinţa civilă nr.1168/2005, care au fost menţinute în recurs chiar prin utilizarea aceloraşi argumente, demonstrează o dată în plus lipsa de fundament a susţinerii recurenţilor-reclamanţi în sensul că dispoziţiile irevocabile ale acestei hotărâri judecătoreşti (cele menţinute în recurs, privitoare la nulitatea titlului de preluare al statului, şi cele necontestate pe căile legale, respectiv omologarea celor două rapoarte de expertiză) obligau instanţa de rejudecare la soluţionarea acţiunii în revendicare a întregului teren şi construcţiei, astfel cum au fost identificate prin expertizele R.M. şi B.C., aşadar fără excluderea sau ignorarea totală a titlului de proprietate relativ la terenul din C.G. nr. x (corespunzător parcelei 73233/1940). Mai mult decât atât chiar, considerentele care au fundamentat această soluţie a sentinţei civile nr.1168/2005 a Tribunalului Bucureşti şi pe aceea a instanţei de recurs ce a pronunţat decizia nr.5071/2007 exclud total o astfel de înţelegere a obiectului şi limitelor juridice ale litigiului de faţă deoarece singurul teren deţinut în zonă de autoarele S.C. şi M.C.B.B., în coproprietate cu alte persoane (în speţă, cu constructorul V.N.C.) sau într-o formă de asociere care să genereze confuzia realei aparenţe juridice în faţa autorităţilor comuniste ce au pus în aplicare Decretul nr. 92/1950 - şi care a generat mai târziu constatarea nulităţii actului de trecere în proprietatea statului, printre altele, sub motivul preluării acestuia doar pe numele lui N.C.V., „ignoraţi fiind ceilalţi proprietari ai imobilului, care erau înscrişi în evidenţele funciare ale vremii”, a fost doar acela ce a făcut obiectul convenţiei din 4 mai 1946, în suprafaţă aproximativă de 1207,18 mp, situat în C.V. nr. xx9 colţ cu C.G. nr. x, adică cel la care se referă cererea introductivă de instanţă, nemodificată sub acest aspect, şi dispoziţia expresă a sentinţei civile nr.1168/2005 a Tribunalului Bucureşti intrată în puterea lucrului judecat (de constatare a nulităţii titlului statului).

Nu este de natură a modifica/schimba această configurare a elementelor cererii de chemare în judecată nici identificarea de către reclamanţi a imobilului dedus judecăţii prin adresa poştală „C.V. nr. xx9 colţ cu C.G. nr. x”, după cum corect a semnalat instanţa de apel, şi nu justifică aceasta ca analiza acţiunii formulate să aibă loc prin raportare la dreptul de proprietate invocat de reclamanţi şi cu privire la suprafeţe de teren învecinate celui dedus judecăţii, în lipsa unei cereri exprese formulate în acest sens.

Concluzionând la finalul acestei analize, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, după cum probele nu pot să determine ele obiectul material sau juridic al procesului, potrivit explicaţiilor anterioare, nici omologarea probelor de către instanţă, în sensul de validare a lor, nu poate produce această consecinţă. Ceea ce intră în puterea lucrului judecat nu sunt probele şi nici validarea lor de către instanţă, prin omologare, ci dezlegările judiciare ale instanţei de judecată care, eventual, pot să fie fundamentate pe probele administrate în cursul judecăţii. Or, în cazul de faţă, ceea ce s-a fundamentat ca dezlegare judiciară a instanţei ce a pronunţat sentinţa civilă nr.1168/2005 pe probele cu expertiza topografică şi construcţii, respectiv soluţia dată cererii în revendicare, a fost casat de instanţa de recurs, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Întrucât nimic din ceea ce constituie dezlegarea judiciară a sentinţei civile nr.1168//2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - doar acestea având aptitudinea de a intra în puterea lucrului judecat - nu a privit întreg terenul şi construcţia aflată pe acesta, situate la adresa din C.V. nr. xx9 colţ cu C.G. nr. x, identificate prin cele două rapoarte de expertiză topografică şi construcţii administrate în dos. nr. xx00/2003 al Tribunalului Bucureşti, nu se poate susţine, aşa cum eronat şi fără nici un temei o fac recurenţii-reclamanţi, că în rejudecare, instanţele erau ţinute în virtutea prevederilor art.312 (1) C.proc.civ. şi ca efect al deciziilor de casare nr. 5071/2007, nr. 10150/2009 şi nr. 34769/2010 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, să aibă în vedere şi titlurile de proprietate relativ la terenul din C.G. nr. x şi să se pronunţe inclusiv asupra terenului ce a constituit parcela 73233/1940, ca şi în privinţa părţii de construcţie ridicată pe acesta, respectiv şi asupra porţiunii de 77,96 mp corespunzător parcelei 7335 (C.V. nr. xx7).

Prin urmare, argumentul recurenţilor-reclamanţi, în sensul că omologarea celor două rapoarte de expertiză topografică şi construcţii realizată prin sentinţa civilă nr. 1168/2005 (dispoziţie necontestată de nicio parte litigantă şi eronat pretins a fi intrată în puterea lucrului judecat) - ce au identificat suprafaţa totală a proprietăţii autoarelor S.C. şi M.B. deţinută la adresa din C.V. nr. xx9 colţ cu C.G. nr. x, în suprafaţă totală de 3.257 mp, împreună cu construcţiile situate pe teren -, ar fi avut rolul de a fixa limitele materiale ale obiectului cererii lor de chemare în judecată şi implicit, limitele juridice ale obiectului litigiului, în partea acestuia privitoare la revendicarea terenului şi la restituirea construcţiei, este, desigur, unul eronat şi nu poate fi reţinut.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că prin soluţia sa - de limitare a efectelor admiterii acţiunii în revendicare pronunţate de Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr.815/2012 la suprafaţa de teren de 524,18 mp şi a părţii de construcţie situată pe acesta, ca fiind singura dintre cele acordate prin hotărârea primei instanţe care face parte din obiectul material şi juridic al cererii de chemare în judecată – instanţa de apel nici nu a încălcat regulile procedurale incidente în caz de rejudecare a cauzei, după desfiinţarea sentinţei în apel şi după casarea cu trimitere spre rejudecare, în interiorul aceluiaşi proces, şi nici nu a interpretat şi aplicat incorect dispoziţiile legale incidente în cauză, ci, dimpotrivă, într-o justă aplicare a legii a corectat erorile de judecată ale primei instanţe care s-a pronunţat cu nerespectarea limitelor de învestire, acordând fie ceea ce nu s-a cerut, cu referire la suprafeţele de teren de 228,67 mp şi 479,15 mp, fie neacordând ceea ce s-a cerut, respectiv suprafaţa de 379,82 mp deţinută de Municipiul Bucureşti (aspect al cauzei necriticat însă în apel).

Soluţia instanţei de apel nu constituie nici o încălcare a principiului neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac, ipoteză ce ar fi putut fi îndeplinită doar dacă această rezolvare a litigiului în apel ar fi avut loc în condiţiile în care Curtea de apel ar fi fost învestită doar cu judecarea apelului reclamanţilor.

Or, singurii titulari ai apelurilor declarate împotriva hotărârii de primă instanţă au fost pârâţii, reclamanţii neformulând această cale de atac, iar soluţia deciziei atacate a fost provocată tocmai de criticile pârâtelor RA APPS şi SC O.P., care s-au plâns că au fost obligate să restituie reclamanţilor suprafeţe de teren care nu fac parte din convenţia încheiată de autorii acestora la 4.05.1946, titlul de proprietate exhibat de reclamanţi în cererea lor, sau suprafeţe de teren care nu au fost niciodată proprietatea reclamanţilor (cu referire la suprafaţa de 75 mp din str. C.V. nr. xx7).

Întrucât, cum s-a arătat, nici ca efect al judecăţilor anterioare finalizate prin cele trei decizii de casare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu s-ar putea reţine vreun drept câştigat al reclamanţilor de a obţine o examinare pe fond a cererii în revendicare şi asupra parcelelor de teren învecinate celui ce a făcut obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv de 2.320 mp situată în C.G. nr. x (parcela 73233) şi de 77,96 mp din C.V. nr.xx7 (parcela 73235), încălcarea principiului în discuţie (non reformatio in pejus) prin soluţia instanţei de apel nu ar putea fi luată în discuţie nici în raport de temeiul art.315 (4) C.proc.civ., adică cu referire la hotărârile pronunţate în ciclurile procesuale precedente ale litigiului.

Instanţa de recurs nu poate reţine - cu referire la această dezlegare a deciziei atacate - nici critica recurenţilor reclamanţi vizând existenţa unor considerente contradictorii şi străine de conţinutul informaţiilor rezultate din înscrisurile validate judiciar. Nu asupra acestei deficienţe de judecată se exercită controlul judiciar în temeiul art.304 pct.7 C.proc.civ., care vizează existenţa unor considerente contradictorii ori străine de natura pricinii ce nu pot fundamenta legal soluţia adoptată, iar nu măsura în care considerentele instanţei de apel sunt susţinute ori contrazise de probele administrate, aspect ce ţine de temeinicia hotărârii şi care nu poate face obiectul controlului judiciar în recurs.

Cea de-a doua critică a recursului reclamanţilor a fost îndreptată împotriva soluţiei instanţei de apel care a menţinut ca valabil protocolul încheiat la 28 octombrie 1993 între RA APPS şi fosta RA P. SA (actuala SC O.P.) susţinându-se, în esenţă, nelegalitatea acestei dezlegări care a ignorat regimul de proprietate publică a statului sub care se afla bunul imobil transmis cu plată în baza protocolului, la epoca perfectării acestuia.

Recurenţii au negat posibilitatea fundamentării protocolului din 28 octombrie 1993 pe dispoziţiile art.5 alin.(1) şi (3) din Legea nr.15/1990 şi au susţinut că acesta, dar şi Acordul emis de Secretatul General al Guvernului sub nr. 334/1993 constituie o fraudă la regimul constituţional al proprietăţii publice, reglementat prin dispoziţiile art.135 alin.(5) din Constituţie (în forma anterioară revizuirii acesteia). Acordul a fost încheiat cu încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a RA APPS, în condiţiile în care regia – titular al unui drept de administrare asupra bunului, corespunzător dreptului de proprietate publică a statului – nu avea şi nu putea exercita un drept de dispoziţie juridică asupra imobilului, potrivit legii. Încheierea protocolului s-a făcut cu încălcarea regulilor legale privind revocarea dreptului de administrare directă asupra clădirii deţinut de RA APPS şi atribuirea acestui drept către RA P., care presupunea emiterea unei HG în acest scop.

În ceea ce priveşte regimul juridic al bunului, este de menţionat că, deşi parte a litigiului de faţă, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice nu a exprimat niciodată o poziţie care să susţină teza dezvoltată de recurenţii-reclamanţi, a apartenenţei bunului litigios la domeniul public al statului.

În ceea ce priveşte pe pârâtele RA APPS şi SC O.P. SA, părţi ale protocolului contestat, acestea au respins categoric regimul de proprietate publică a statului atribuit de către reclamanţi bunului imobil disputat (în partea de construcţie), însă poziţiile lor procesuale s-au dovedit a fi diferite în ceea ce priveşte percepţia asupra naturii juridice şi conţinutului actului juridic intervenit între ele la 28 octombrie 1993. Aceasta întrucât, în timp ce pârâta RA APPS a fost de acord cu calificarea dată de instanţa de apel Protocolului din 28 octombrie 1993 ca având natura juridică a unui act civil de vânzare-cumpărare, fundamentat pe dispoziţiile art.5 alin.(1) şi (3) din Legea nr.15/1990 şi prin care a transmis fostei RA P. SA chiar dreptul de proprietate asupra clădirii din str. C.V. nr. xx9, această din urmă parte a contestat şi criticat viziunea exclusiv civilistă a instanţei de apel asupra actului în cauză, afirmând că acesta are natura juridică a unui act administrativ cu efecte civile, în virtutea căruia a dobândit nu un drept de proprietate asupra clădirii, ci un drept de administrare, convertit abia în sfera patrimoniului său, în virtutea art.5 (1) din Legea nr.15/1990, în drept de proprietate.

Teza regimului de proprietate publică a bunului litigios a fost respinsă şi de instanţa de apel, iar, pentru argumentele ce se vor prezenta, nu poate fi însuşită nici de instanţa de recurs.

Argumentele recurenţilor-reclamanţi susţinute în dezvoltarea acesteia pornesc de la absolutizarea greşită a rolului şi scopului înfiinţării RA APPS, a înţelegerii/perceperii greşite a capacităţii sale speciale de folosinţă ca fiind restrânsă la funcţia de administrare, întreţinere, asigurare a serviciilor şi deservirea bunurilor proprietatea publică a statului, la care se referă prevederile art.135 din Constituţia României.

Punerea în corelaţie a prevederilor art.2 alin.(1) şi (2) din H.G. nr.1217/1990 cu cele ale art.135 din Constituţia României este greşită deoarece la data la care în acest act normativ se stipulează că „bunurile care sunt în proprietatea statului …. se administrează direct de APPS”, legea fundamentală a ţării încă nu fusese adoptată, fapt realizat abia în anul următor, iar la nivelul legislaţiei în vigoare la acea epocă distincţia între domeniul public şi cel privat al statului nici nu exista.

Abia prin art.1 şi 4 din Legea nr.18/1991, publicată în M.Of. din 20 februarie 1991 s-a introdus distincţia între domeniul public şi domeniul privat al statului, care poate fi de interes naţional sau local, în timp ce prin art.5 din acelaşi act normativ, după o enumerare exhaustivă a terenurilor ce aparţin domeniului public, s-a conturat regimul domenialităţii publice ca fiind determinat din bunurile care, fie prin natura lor sunt de uz sau interes public, fie printr-o declaraţie a legii aparţin domeniului public.

La 21 noiembrie 1991 a fost publicată în M. Of. Constituţia României, în forma sa iniţială, care a intrat în vigoare în urma aprobării sale prin referendum naţional la 8 decembrie 1991. Prin art.135 din Constituţie (forma iniţială) s-a consacrat la nivelul legii fundamentale distincţia între proprietatea publică şi cea privată, concomitent cu conturarea regimului juridic corespunzător fiecăreia din aceste forme (art.135 şi art.44 în Constituţie).

Chiar adoptată sub noul regim constituţional al proprietăţii, H.G. nr.313/1992 nu realizează un progres în definirea obiectului de activitate al RA APPS şi, implicit, în conturarea capacităţii speciale de folosinţă a acesteia, nefiind, de altfel, acesta scopul emiterii sale, ci acela al reglementării transmiterii dreptului de administrare asupra clădirilor aparţinând unor instituţii publice de la RA APPS către instituţiile publice care le foloseau.

H.G. nr.313/1992 este relevantă sub un alt aspect, respectiv cel al evidenţierii în anexa 2, poziţia 63, a clădirii din C.V. nr.xx9 (închiriată la acea epocă în favoarea RA P.), ca făcând parte din patrimoniul RA APPS.

Faptul că la art.6 din H.G. nr.313/1992 s-a menţionat că - în opoziţie cu imobilele prevăzute în anexa 1 aflate sub regimul proprietăţii publice, conform art.135 (5) din Constituţie, care trec în administrarea instituţiilor publice care le folosesc - clădirile ocupate de celelalte ministere şi organe centrale de specialitate finanţate de la bugetul de stat, precum şi alte unităţi, prevăzute în anexa nr.2, rămân în administrarea RA APPS - Sucursala pentru Administrarea Clădirilor, nu înseamnă nicidecum că toate imobilele menţionate în anexa nr.2 a hotărârii de Guvern în cauză ar constitui obiect al proprietăţii publice a statului, după cum au pretins recurenţii-reclamanţi.

Dintre bunurile administrate de RA APPS din această categorie (adică a celor ce constituie proprietatea publică a statului) se înţelege că fac parte acele imobile similare celor la care se referă art.1 din H.G. nr.313/1992, respectiv, potrivit primei teze a art.6 „clădirile ocupate de celelalte ministere şi organe centrale de specialitate finanţate de la bugetul de stat”.

Or, clădirea din C.V. nr. xx9 nu constituia nici sediu de minister, nici de organ central de specialitate finanţat de la bugetul de stat, ci era închiriată în favoarea P. făcând în mod evident parte din categoria „altor unităţi” la care se referă teza a II-a a art.6 din H.G. nr.313/1992.

O descriere integrală a obiectului de activitate al RA APPS, şi o conturare suficient de clară a capacităţii speciale de folosinţă a acestui subiect de drept s-a realizat abia prin H.G. nr.567/1993, care, deşi descrie la art.1 alin.(2) RA APPS ca fiind persoană juridică ce administrează bunuri proprietate publică în temeiul art.135 alin.(5) din Constituţia României, al Legii nr.15/1990, al regulamentului propriu de organizare şi funcţionare, precum şi a celorlalte acte normative care reglementează relaţiile dintre regiile autonome şi administraţia publică, menţionează la art.4 pct.1 că obiectul de activitate al regiei îl constituie „administrarea, conservarea, protecţia şi întreţinerea bunurilor din patrimoniul public şi din patrimoniul propriu”.

Această parte a obiectului de activitate al regiei, pentru prima oară descris în acest fel printr-o hotărâre de guvern având ca scop reglementarea organizării şi funcţionării RA APPS, nu are însă caracter de noutate, fiind în mod firesc de acceptat că, dacă sub alte aspecte obiectul de activitate al acesteia a fost substanţial îmbogăţit (spre exemplu, în partea descrisă la art.4 pct.5 -10 din H.G. nr. 567/1993), încă de la data înfiinţării sale prin H.G. nr. 1217/1990 regia a avut un drept de administrare, în principal, asupra bunurilor proprietate publică, dar, incontestabil şi asupra bunurilor din patrimoniul propriu (ceea ce înseamnă, implicit, o recunoaştere a existenţei acestuia).

Ar fi absurd să se susţină că RA APPS ar fi fost înfiinţată în unicul scop de administrare a bunurilor proprietatea (publică) a statului şi să nu se admită că aceasta ar fi dispus de un patrimoniu propriu şi, bineînţeles, şi de un drept de administrare a acestuia ori a unui drept de dispoziţie juridică asupra bunurilor ce intrau în sfera acestuia.

Altfel nu s-ar explica preocuparea legiuitorului ca, în continuarea dispoziţiilor art.5 alin.(3) din Legea nr.15/1990, care prevăd limitele dreptului de dispoziţie al regiei autonome asupra bunurilor imobile proprietatea sa (ce necesită pentru valori mai mari de 1.000 lei, aprobarea ministerului de resort) să stipuleze chiar de la data înfiinţării RA APPS, că atribuţiile prevăzute de actul normativ anterior menţionat, pentru ministerul de resort, vor fi îndeplinite faţă de această regie, de către Secretariatul General al Guvernului.

Prezenta analiză este suficientă în a stabili că este eronat a suprapune scopul înfiinţării, obiectul activităţii şi patrimoniul RA APPS de la data înfiinţării sale prin H.G. nr.1217/1990, ca fiind restrâns sferei bunurilor ori drepturilor aparţinând domeniului public al statului, aşa după cum au făcut-o recurenţii-reclamanţi pentru a afirma că bunul imobil în litigiu ar fi făcut parte din proprietatea publică a statului, aspect dedus exclusiv din obiectul activităţii RA APPS descris în art.2 din H.G. nr. 1217/1990, corelat cu împrejurarea regăsirii bunului în rândul celor aflate în administrarea/patrimoniul RA APPS, potrivit anexei nr.2, poz.63 din H.G. nr. 313/1992.

Prima descriere a obiectului de activitate al RA APPS regăsită în art.2 din H.G. nr.1217/1990 se referă la administrarea bunurilor proprietatea statului, neprecizându-se domeniul acesteia din motivul absenţei depline a conceptelor de proprietate privată şi proprietate publică la acea epocă. Legislaţia ulterioară care a introdus aceste concepte şi care a descris şi definit domenialitatea publică şi cea privată a statului, a permis observarea că, încă de la data înfiinţării sale, RA APPS a avut ca obiect de activitate administrarea, întreţinerea, asigurarea serviciilor şi deservirea atât a imobilelor proprietate publică a statului, cât şi a celor aparţinând proprietăţii private a acestuia ori patrimoniului propriu al regiei.

Nu există niciun argument de a considera clădirea din str. C.V. nr. xx9, sector 1 ca făcând obiectul proprietăţii publice a statului, observându-se că prin nicio dispoziţie a legii (lato sensu, inclusiv hotărâre de Guvern) aceasta nu a fost declarată ori încadrată ca aparţinând proprietăţii publice ori domeniului public al statului şi, de asemenea, că nici prin natura sa nu ar putea fi considerată de uz ori interes public. Nici la data încheierii protocolului, dar nici anterior aceasta nu a fost destinată spre utilizare serviciilor publice de interes naţional - de reprezentare şi protocol pentru Senat, Camera Deputaţilor, Preşedinţia României, Guvern, ministere şi alte organe centrale, în termenii H.G. nr. 1217/1990.

Această concluzie trebuie, în mod necesar, avută în vedere în contextul în care domeniul public al statului - astfel cum a fost acesta conturat prin întreaga legislaţie începând de la art. 5 din Legea nr. 18/1991, Constituţia din 1991 şi prin Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică (art.3) - a fost văzut sau conceput ca un domeniu de excepţie, alcătuit din bunuri limitativ prevăzute, fie ca făcând parte din cele menţionate la art.135 alin.(4) din Constituţie ori stabilite prin anexa 3 la Legea nr. 213/1998, fie din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau interes public, în timp ce domeniul privat al statului este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea acestuia, care nu fac parte din domeniul public.

Monitorul Oficial nr.259 din 04 noiembrie 1993, în care a fost publicată H.G. nr.567/1993, nu conţine nicio anexă 3 (ci doar anexele 1 şi 2) în care, la poziţia 253 să figureze ca aparţinând domeniului public al statului terenul de la adresa din C.V. nr. xx9, aşa după cum au susţinut recurenţii-reclamanţi. De altfel, textul hotărârii de guvern face trimitere doar la două anexe, nr.1 şi 2, neexistând trimiteri la o posibilă anexă 3 indicată de către recurenţi-reclamanţi.

Singura şi prima referire la natura proprietăţii acestui teren se regăseşte în anexa nr.4 a H.G. nr.854/2000, poziţia 331, acesta fiind evidenţiat în lista bunurilor imobile aflate în administrarea RA APPS care trec din domeniul public în domeniul privat al statului, ceea ce confirmă că la data încheierii protocolului din 28 octombrie 1993 terenul pe care se afla situată clădirea din str. C.V. nr. xx9 aparţinea domeniului public al statului. Această situaţie juridică a terenului nu este de natură nici să influenţeze soarta protocolului, în obiectul material al căruia nu a fost inclus terenul tocmai în considerarea împrejurării că acesta „constituie proprietatea statului”, potrivit notei de subsol a anexei la protocol, şi nici concluzia instanţei mai sus argumentată, asupra naturii juridice şi regimului legal al clădirii ce a făcut obiectul protocolului, ca aparţinând patrimoniului RA APPS cu drept de proprietate.

Pentru toate argumentele prezentate în cele de mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază, pe baza legislaţiei analizate, că la data încheierii Protocolului din 28 octombrie 1993, clădirea ce a făcut obiectul transmiterii cu plată din patrimoniul RA APPS în cel al RA P. SA, făcea parte din patrimoniul RA APPS, ca drept de proprietate, în timp ce terenul de sub aceasta aparţinea domeniului public al statului motiv pentru care nu a intrat, alături de clădire, în obiectul material şi juridic al actului încheiat.

Sunt, prin urmare, lipsite de orice suport, susţinerile recurenţilor-reclamanţi care au invocat încălcarea regimului proprietăţii publice a statului prin încheierea protocolului, fraudarea legii prin utilizarea dispoziţiilor art.5 alin.(1) din Legea nr.15/1990 pentru eludarea dispoziţiilor art.135 din Constituţia din 1991, cu referire la bunul în cauză, ori a acelora privind revocarea dreptului de administrare directă asupra clădirii deţinut de RA APPS şi atribuirea lui către altă entitate (RA P.) - drept real, corespunzător dreptului de proprietate publică.

Pentru aceleaşi raţiuni sunt nefondate şi argumentele de încheiere a actului juridic cu încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a RA APPS, argumente sprijinite doar pe premisa greşită de analiză aleasă de recurenţi, cum că obiectul de activitate al pârâtei - potrivit actelor normative de organizare a activităţii sale, în vigoare la data facerii actului - ar fi fost restrâns exclusiv la administrarea, întreţinerea, asigurarea de servicii şi deservirea bunurilor proprietatea publică a statului şi că bunul litigios făcea parte din proprietatea publică a statului.

În raport de concluzia la care a ajuns instanţa de recurs în privinţa naturii juridice a clădirii - obiect al protocolului din 28 octombrie 1993 - se apreciază că încheierea actului în cauză nu doar că s-a înscris în sfera capacităţii speciale de folosinţă a RA APPS, ci că a constituit expresia manifestării libere şi depline a prerogativelor acesteia de titular al dreptului de proprietate asupra clădirii, nici un motiv de nevalabilitate a acestuia neputând fi dedusă din simpla sa încheiere.

De altfel, susţinând teza apartenenţei clădirii din str. C.V. nr. xx9, ce a făcut obiectul protocolului din 28 octombrie 1993, la proprietatea publică a statului şi invocând pentru acest motiv nulitatea absolută a protocolului, recurenţii-reclamanţi au urmărit, aşa cum o afirmă expres în finalul motivării recursului lor, revenirea la situaţia anterioară, respectiv aceea în care bunul (clădirea) aparţine patrimoniului RA APPS, dobândind acelaşi regim juridic cu cel al terenului care, în prezent, este obiect al proprietăţii private a statului, figurând ca atare în anexa 6 din H.G. 265/2005, poziţia 216.

Or, acest raţionament, al posibilităţii convertirii proprietăţii publice a statului asupra clădirii, în proprietate privată a acestuia, în funcţie de natura juridică a terenului în care este încorporată, este unul lipsit de orice fundament juridic şi care nu are nicio susţinere în dispoziţiile art.9 şi 10 ale Legii nr. 213/1998, potrivit cu care, trecerea bunurilor din domeniul privat în domeniul public al acestuia şi invers, din domeniul public în domeniul privat, poate avea loc doar prin hotărâre de guvern, iar nu şi pe calea accesiunii imobiliare ori ca efect al acesteia.

Cât priveşte lipsa de eficienţă şi nerelevanţa argumentului invocat în susţinerea nulităţii protocolului, constând în fundamentarea acestui act pe H.G. nr. 567/1993, act administrativ cu caracter normativ adoptat, dar nepublicat încă la data încheierii sale, se reţine de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că acestea au fost deja corect şi legal analizate de către instanţa de apel, care a avut în vedere faptul că H.G. nr. 567/1993 nu era actul normativ ce stabilea dreptul la încheierea actului translativ de proprietate cu titlu oneros supus analizei, ci actul normativ privitor la organizarea şi funcţionarea RA APPS în structura prevăzută în anexa nr.1. Prin urmare, chiar în lipsa publicării acesteia în M. Of. la data întocmirii protocolului, s-a apreciat corect că nu exista nici un impediment la valabila realizare a înstrăinării, decurgând din această împrejurare, câtă vreme RA APPS era înfiinţată şi funcţiona în baza H.G. nr.1217/1990 (având capacitate de folosinţă), deţinând bunul în patrimoniu, conform H.G. nr. 313/1992, iar încheierea actului juridic era posibilă în condiţiile art.5 din Legea nr.15/1990.

Aşadar, instanţa de apel, în mod legitim, nu a putut deduce existenţa unei cauze ilicite a protocolului decurgând din indicarea în cuprinsul acestuia a H.G. nr. 567/1993, ce a fost publicată la o dată ulterioară încheierii actului.

Recurenţii-reclamanţi s-au rezumat doar să reitereze acest argument în susţinerea celui de-al doilea motiv al lor de recurs, fără însă a critica ori a combate justeţea aprecierilor făcute de instanţa de apel, asupra cărora instanţa de recurs nu are motive de a interveni prin a le modifica, infirma sau măcar completa.

2. Recursurile pârâţilor.

Recursul pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a avut drept singură critică nelegala sa obligare, alături de pârâtele SC O.P. SA şi RA APPS, să lase în deplina proprietate şi posesie a reclamanţilor a terenului în suprafaţă de 524,18 mp situat în str. C.V. nr. xx9 colţ cu C.G. nr. x. Întemeindu-şi recursul pe dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ., acest recurent a susţinut, în esenţă, pornind de la situaţia de fapt a terenului, astfel cum a fost definitiv stabilită în ciclurile procesuale anterioare ale litigiului, că acţiunea în revendicare ar fi trebuit respinsă de vreme ce bunul revendicat a suferit, de la momentul pierderii posesiei de către reclamanţi până la acela al exercitării acţiunii în revendicare, transformări de esenţă (o parte a imobilului iniţial a fost înglobată într-o nouă construcţie, unitară prin structură şi destinaţie, iar altă parte este de uz şi utilitate publică). De asemenea, s-a susţinut că în cazul admiterii revendicării, instituţiile care puteau fi obligate prin dispoziţia instanţei ar fi trebuit să fie RA APPS, în calitate de administrator necontestat al bunului şi SC O.P. SA, în calitate de proprietar al construcţiei situată pe teren, ambele instituţii beneficiind de folosinţa imobilului.

Acest recurs este nefondat. Formulând aceste două critici, recurentul-pârât scapă din vedere dezlegările obligatorii ale instanţei de recurs regăsite în deciziile de casare nr. 5071/2007, nr. 10150/2009 şi în decizia de recurs nr.3479/2011.

Astfel, în primele două cicluri procesuale ale litigiului, soluţia de respingere a cererii în revendicare a fost justificată de instanţele de fond tocmai pornind de la situaţia de fapt actuală a imobilului, în privinţa căruia s-a constatat că a suferit transformări de esenţă între momentul deposedării autorilor reclamanţilor şi data introducerii acţiunii, prin înglobarea unei părţi a acestuia într-o construcţie unitară prin structură şi destinaţie, cealaltă parte fiind de uz şi utilitate publică, considerându-se că obiectul revendicării trebuie în mod necesar convertit într-o pretenţie în despăgubiri (fie apelând la calea Legii nr.10/2001 care, pentru astfel de ipoteze, recunoaşte un drept la despăgubire, excluzând măsura restituirii, fie în condiţiile dreptului comun).

Acest mod de soluţionare a acţiunii în revendicare a fost invalidat în mod expres atât prin decizia nr.5071/2007, cât şi prin decizia nr.10150/2009, de fiecare dată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie criticând nerezolvarea acestei pretenţii în raport de temeiurile legale pe care a fost sprijinită şi, totodată, îndrumând la soluţionarea ei în cadrul legal oferit de art.480 - 481 C.civ., „prin compararea titlurilor de proprietate invocate de către părţi, dacă acestea sunt valabile, dându-se eficienţă celui mai bine caracterizat, adică proprietarul care a dobândit bunul imobil de la autorul care are un titlu mai preferabil” (conform deciziei nr. 10150/2009).

Învestită pentru a treia oară în recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a făcut decât să reamintească prin decizia civilă nr. 3479/2011 considerentele şi îndrumările obligatorii conţinute în decizia nr.10150/2009 cu privire la cadrul legal şi modul de rezolvare a acţiunii în revendicare, prin procedeul comparării titlurilor de proprietate concurente.

Prin urmare, argumentul transformării de esenţă suferite de bunul imobil revendicat nu ar mai putea fi invocat şi nici reţinut în prefigurarea unei soluţii de respingere a acţiunii în revendicare.

Pe de altă parte, susţinând că Statul Român nu ar fi trebuit obligat, alături de pârâtele care au beneficiat de folosinţa imobilului - RA APPS, ca administrator al bunului şi SC O.P. SA, ca proprietar al construcţiei – la lăsarea terenului în proprietatea şi posesia reclamanţilor, recurentul-pârât scapă din vedere dubla funcţie a acţiunii în revendicare: aceea de a tranşa conflictul/disputa în ce priveşte apartenenţa dreptului de proprietate şi de a stabili apartenenţa acestuia la patrimoniul uneia din părţile litigante şi aceea de a readuce bunul în posesia (stăpânirea de fapt) celui ce are şi dreptul legitim de a o exercita, ca proprietar.

Or, dacă în privinţa pârâtelor - instituţii ce au beneficiat de folosinţa imobilului, potrivit susţinerilor acestui recurent - prin obligarea lor la lăsarea în proprietate şi posesie a terenului din str. C.V. nr. xx9 colţ cu C.G. nr.xx3, în suprafaţă de 524,18 mp, s-a urmărit realizarea celei de-a doua funcţii a acţiunii în revendicare, legată de posesia bunului, prin obligarea pârâtului Statul Român în acelaşi sens, s-a urmărit realizarea celei dintâi funcţii, respectiv tranşarea disputei sub aspectul apartenenţei dreptului de proprietate care, prin ipoteză, se rezolvă între subiectele ce-şi arogă ori şi-au arogat prin actele şi faptele juridice săvârşite în legătură cu bunul litigios, calitatea de proprietar al acestuia.

Având în vedere că la originea prezentului litigiu s-a aflat acţiunea abuzivă a statului comunist care a preluat în mod nelegal, prin naţionalizare, bunul imobil ce a aparţinut autorilor reclamanţilor, ce au pierdut pe această cale atât dreptul, cât şi posesia, dar şi întrucât terenul revendicat face parte în prezent din domeniul privat al statului, în mod corect şi legal a fost soluţionată acţiunea în revendicarea terenului atât faţă de cel ce şi-a arogat titlul de proprietar al acestuia (Statul Român), cât şi faţă de cei ce au exercitat sau exercită asupra bunului drepturi derivate din dreptul de proprietate, cum ar fi dreptul de administrare ori cel de folosinţă.

Recursurile pârâtelor RA APPS şi SC O.P. SA au susţinut în parte critici comune, care vor fi

analizate împreună.

Ambele recurente au contestat în legătură cu soluţia adoptată de instanţa de apel în privinţa construcţiei situată pe terenul din str. C.V. nr. xx9 colţ cu C.G. nr. x, în suprafaţă de 524,18 mp, atât legitimitatea invocării şi aplicării temeiului juridic al accesiunii imobiliare artificiale în cauza de faţă, pornind de la petitele cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, dar şi de la motivele de fapt şi de drept ale acesteia (cu referire la modul de justificare a dreptului de proprietate al reclamanţilor), cât şi rezolvarea în sine dată acestei părţi a pretenţiilor, prin aplicarea dispoziţiilor art.494 C.civ.

Sub acest din urmă aspect, recurentele-pârâte au criticat neefectuarea unei comparaţii a titlurilor de proprietate deţinute de părţi asupra construcţiei, inaplicabilitatea prevederilor art. 494 C.civ. faţă de situaţia legală a drepturilor părţilor în legătură cu construcţia şi, în plus, pârâta SC O.P. SA a criticat interpretarea şi aplicarea prevederilor art.494 C.civ. numai în sensul că accesoriul este reprezentat de clădirea edificată pe terenul altuia, ignorându-se criteriul valoric ca fiind determinant în stabilirea raportului principal-accesoriu.

În ceea ce priveşte legitimitatea invocării şi aplicării în cauză a accesiunii imobiliare artificiale în legătură cu construcţia edificată pe terenul ce a aparţinut autorilor reclamanţilor, aceasta nu mai poate fi pusă la îndoială şi se regăseşte, după cum în mod corect a reţinut instanţa de apel în hotărârea sa, în îndrumarea obligatorie şi neechivocă regăsită în decizia de casare nr.10150/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, prin această decizie, alături de statuarea privitoare la necesitatea soluţionării acţiunii în revendicare în temeiul art.480-481 C.civ., prin compararea titlurilor invocate de părţi şi recunoaşterea preferabilităţii aceluia mai bine caracterizat, s-a mai reţinut că „în mod greşit nu a fost analizată şi apărarea reclamanţilor privind aplicarea accesiunii imobiliare artificiale, recurenţii invocând în mod constant această apărare pe tot parcursul soluţionării cauzei, în urma rejudecării după casare, şi nu în mod direct în faţa instanţei de apel, iar pe de altă parte nu au fost încălcate prevederile art.294 C.proc.civ., atâta vreme cât susţinerea respectivă nu reprezintă o veritabilă cerere nouă în cadrul căilor de atac, ci un argument al reclamanţilor în cadrul acţiunii în revendicarea imobilului, format din teren şi construcţie, ca o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcţiei aflate pe teren.”

Asupra necesităţii analizării incidenţei dispoziţiilor art.494 C.civ. în legătură cu construcţia existentă în prezent pe terenul revendicat a statuat, pentru a doua oară, decizia de recurs nr.3479/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pornind tot de la dezlegările irevocabile şi obligatorii ale deciziei de casare nr.10150/2009.

Aceste dezlegări irevocabile şi obligatorii ale deciziei de casare nr.10150/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra necesităţii soluţionării acţiunii, inclusiv prin aplicarea accesiunii imobiliare artificiale, au survenit judecăţii din cel de-al doilea ciclu procesual al litigiului, în care instanţele de fond au adoptat din nou soluţia respingerii cererii în revendicare introduse de reclamanţi, reţinând, printre altele, că „faţă de obiectul acţiunii… în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil relative la accesiune pentru a se putea susţine că terenul este principalul iar accesoriul este construcţia. Reclamanţii nu şi-au întemeiat pretenţiile pe accesiune ca mod de dobândire a proprietăţii” (potrivit sentinţei civile nr.229/2008 a Tribunalului Bucureşti), sau că „În ceea ce priveşte accesiunea imobiliară invocată ca mod de dobândire a proprietăţii asupra imobilului revendicat, în baza art.494 C.civ., trebuie menţionat aspectul că apelanţii au invocat doar direct în faţa instanţei de recurs această apărare, ori în baza art.294 C.proc.civ. modificările cadrului procesual nu pot fi aduse în căile de atac, ci sunt inadmisibile, instanţa de fond, după casare, neputând avea în vedere alte împrejurări de fapt şi de drept decât cele evocate în faţa primei instanţe” (potrivit deciziei nr.899/2008 a Curţii de Apel Bucureşti).

Se observă, aşadar, că cele statuate prin decizia de casare nr.10150/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra instituţiei accesiunii imobiliare artificiale au pus capăt unei dispute judiciare în care posibilitatea examinării cauzei inclusiv în raport de acest temei de drept (art.494 C.civ.) a fost contestată chiar pentru argumentele de ordin procedural pe care cele două recurente-pârâte le-au reiterat prin critica lor de recurs, respectiv lipsa unui capăt de cerere privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra clădirii ca efect al accesiunii, neinvocarea temeiului de drept al accesiunii imobiliare (absenţa acestei cauze juridice a acţiunii reclamanţilor), nelegala dezvoltare continuă a stării de fapt şi adăugarea de noi temeiuri juridice cererii reclamanţilor, nelegala valorificare a accesiunii imobiliare, după invocarea sa pe cale incidentală de către reclamanţi, prin recursul acestora declarat împotriva deciziei nr.645/A/2006 a Curţii de Apel Bucureşti.

Considerentul deciziei nr.10150/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care statuează asupra accesiunii imobiliare dă răspuns tuturor acestor argumente de ordin procedural, caracterul său obligatoriu în virtutea dispoziţiilor art.315 (1) C.proc.civ., ca şi puterea de lucru judecat de care se bucură ca hotărâre judecătorească irevocabilă împiedicând posibilitatea reluării oricăror dezbateri sub acest aspect.

De altfel, sub aparenţa criticării soluţiei instanţei de apel - care nu a făcut decât să dea curs îndrumării obligatorii din decizia nr.10150/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - prin criticile subsumate acestui motiv de recurs, cele două recurente pârâte nu fac decât să combată statuărilor instanţei de recurs asupra necesităţii examinării cauzei în raport de temeiul juridic al accesiunii imobiliare artificiale, ceea ce este inadmisibil.

Cât priveşte sensul îndrumării date de instanţa de casare, se reţine că acesta nu este nici echivoc şi că nici nu corespunde celui atribuit de recurentele-pârâte, respectiv de a fi avută în vedere accesiunea imobiliară ca apărare, instanţa de rejudecare având să aprecieze doar asupra aplicabilităţii sale în cauză.

Chiar dacă a vorbit despre accesiunea imobiliară ca apărare a reclamanţilor invocată constant de aceştia pe tot parcursul soluţionării cauzei, în mod evident instanţa de casare a avut-o în vedere ca pe un real temei juridic al cererii de chemare în judecată, de vreme ce a reţinut în legătură cu aceasta „că nu reprezintă o veritabilă cerere nouă în cadrul căilor de atac, ci un argument al reclamanţilor în cadrul acţiunii în revendicarea imobilului, format din teren şi construcţie, ca o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcţiei aflate pe teren”.

Interpretarea corelată a paragrafelor 2 şi 4 de la fila 6 a deciziei de casare nr.10150/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu lasă loc de îndoială asupra îndrumării trasate instanţei de rejudecare, respectiv de a soluţiona acţiunea în revendicare conform prevederilor art. 480 - 481C.civ., prin compararea titlurilor de proprietate invocate de părţi, dându-se eficienţă celui mai bine caracterizat şi prin luarea în considerare a accesiunii imobiliare, ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcţiei aflate pe teren, desigur, în măsura în care condiţiile legale ale acestui temei juridic s-ar dovedi a fi întrunite în cauză.

Instanţa de recurs nu poate decât să constate că instanţa de apel, în rejudecare, a respectat întocmai îndrumările obligatorii ale deciziei nr.10150/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind nefondată susţinerea recurentei RA APPS în sensul că instanţa nu a făcut decât să citeze nişte texte din Codul civil, fără să motiveze dacă acestea îşi au sau nu aplicabilitatea în cauza de faţă.

Dimpotrivă, reanalizând situaţia de fapt a construcţiei - în legătură cu care a constatat, pe baza probatoriilor administrate, că în structura actuală a acesteia, ce conţine două corpuri S+P+7E paralel cu str. C.V. şi S+P+5E paralel cu str. C.G., se regăseşte structura iniţială proiectată de foştii proprietari şi edificată în proporţie de S+P+3E cu planşee de beton armat - instanţa de apel a concluzionat că edificiul este unul nou şi având în vedere că acesta se află situat pe terenul proprietatea reclamanţilor, a reţinut în mod corect că situaţiei juridice astfel creată îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil referitoare la dobândirea dreptului de proprietate prin efectul accesiunii imobiliare artificiale.

Dat fiind acest cadru juridic al soluţionării acţiunii deduse judecăţii, de bună seamă că raporturile juridice litigioase dintre părţi în legătură cu partea de construcţie în litigiu nu puteau fi rezolvate în mod similar celor privitoare la teren, prin procedeul comparării titlurilor de proprietate, aşa cum s-a invocat de către recurentele-pârâte. Constatarea nulităţii absolute a formelor de trecere în proprietatea statului a imobilului revendicat şi raţionamentele juridice dezvoltate pornind de la această statuare a instanţelor au relevat că situaţiei juridice a cauzei îi corespunde ipoteza edificării de către un terţ (Statul Român, ce nu a fost niciodată un proprietar adevărat şi legitim al bunului) a unei construcţii pe terenul proprietatea reclamanţilor. Or, o atare situaţie litigioasă îşi găseşte rezolvarea legală – în partea privitoare la pretenţiile asupra construcţiilor – în dispoziţiile art.492 şi 494 C.civ., iar nu în cele ale art.480 C.civ., pe tărâmul căruia este posibilă soluţionarea acţiunii în revendicarea terenului şi construcţiei, deopotrivă prin compararea titlurilor concurente, în ipoteza în care nu intervin modificări în situaţia de fapt a bunului imobil, iar acesta îşi păstrează structura şi individualitatea neatinse, aşadar atunci când se păstrează identitatea între bunul preluat şi bunul

revendicat.

Or, situaţia de fapt regăsită în cauză, astfel cum a fost în mod definitiv reţinută de instanţele de fond, corespunde ipotezei în care obiectul preluării nelegale realizate de stat a constat în terenul de aproximativ 1.207,18 mp ce a făcut obiectul convenţiei din 04 mai 1946 şi construcţia aflată pe acesta, în curs de realizare, dar nefinalizată la data preluării (edificată doar la nivelul de S+P+3E) şi care a fost supusă, ulterior trecerii sale în proprietatea statului, a încă două etape de construire, la finalul cărora a rezultat un edificiu compus din două corpuri de clădire, având o structură şi destinaţie unitare, cu funcţiunea de birouri, compuse din S+P+7E şi S+P+5E.

Împrejurarea deţinerii acestei construcţii de către pârâta SC O.P. SA în baza unui titlu, a cărui valabilitate a fost, în plus, confirmată în urma acestei judecăţi, potrivit considerentelor anterioare, nu este de natură să înlăture de la aplicare dispoziţiile art.492-494 C.civ., după cum greşit a susţinut recurenta pârâtă RA APPS prin recursul său.

Potrivit legii civile române, situaţia de concurs între titularii diferiţi ai drepturilor asupra terenului şi asupra construcţiei edificate pe acesta, îşi găseşte rezolvarea legală fie pe tărâmul dreptului real de superficie – neconsacrat legal sub regimului Codului Civil de la 1864, dar al cărui resort legal a fost identificat în jurisprudenţă în dispoziţiile 492 C.civ. - fie pe acela al dispoziţiilor art.494 C.civ. care reglementează situaţia constructorului de bună sau de rea-credinţă pe terenul altuia, ce constituie o aplicaţie a accesiunii imobiliare artificiale (alături de cazul reglementat de art.493 C.civ. care vizează edificiile realizate de proprietar pe terenul său, cu materialele altuia). Cum însă de esenţa dreptului de superficie este edificarea unei construcţii pe terenul proprietatea altuia fie în baza unei dispoziţii legale ce dă acest drept (ceea ce nu e cazul), fie în baza unei convenţii în acest sens, chiar pe baza unui consimţământ tacit, şi cum împrejurările cauzei de faţă sunt cu totul străine unei astfel de ipoteze – căci statul uzurpator a continuat ridicarea şi extinderea construcţiei până la stadiul actual, ulterior preluării abuzive a imobilului, în virtutea atributelor decurgând din calitatea arogată de proprietar al acestuia, fiind, deci, exclusă ideea unei convenţii cu foştii proprietari pentru edificarea clădirii – se înţelege că dispoziţiile art.494 C.civ. constituie singurul temei legal ce putea oferi rezolvarea pretenţiilor concurente emise de reclamanţi şi de pârâta SC O.P. SA asupra părţii de clădire edificată pe terenul ce face obiectul revendicării şi aceasta chiar în prezenţa titlului valabil deţinut de societatea pârâtă asupra construcţiei.

Cât priveşte aplicarea în sine a dispoziţiilor art.492 - 494 C.civ., recurentele-pârâte au criticat interpretarea şi aplicarea părtinitoare a dispoziţiilor legale din materia accesiunii imobiliare a instanţei de apel, care a ignorat şi lipsit de efecte titlul pârâtei SC O.P. SA asupra construcţiei, tocmai validat ca fiind valabil încheiat prin aceeaşi decizie din apel.

În opinia recurentei-pârâte RA APPS, dispoziţiile art.492 C.civ. instituie o prezumţie relativă de proprietate asupra a tot ceea ce se uneşte cu fondul, în favoarea proprietarului pământului „până ce se dovedeşte din contră”, prezumţie care poate fi răsturnată prin dovada existenţei unui titlu asupra construcţiei – ceea ce se susţine că pârâta SC O.P. SA a şi realizat în speţă – caz în care construcţia aparţine celui ce deţine titlul, altă persoană decât proprietarul terenului.

Acest punct de vedere este greşit, neputând fi validat întrucât este în afara soluţiilor legale oferite de dispoziţiile art.492, 493 şi 494 C.civ.

Într-adevăr, art.492 C.civ. instituie o triplă prezumţie relativă în favoarea proprietarului pământului, în legătură cu orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în sau asupra pământului: prezumţia că au fost făcute de proprietarul pământului (aşadar, asupra faptului juridic al edificării), prezumţia că au fost făcute cu cheltuiala sa (asupra provenienţei fondurilor materiale) şi prezumţia că sunt ale lui (prezumţiei apartenenţei dreptului asupra

lor). În privinţa oricăruia dintre cele trei elemente legea îngăduie dovada contrară.

Totodată, despre art.492 C.civ. se mai poate afirma că instituie o regulă – cea a dreptului de accesiune imobiliară artificială, întrucât orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt considerate a fi făcute de proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui – şi o excepţie -„până ce se dovedeşte din contră”- care permite dovada contrară împotriva regulii accesiunii şi care constă tocmai în dovedirea dreptului de superficie (drept de proprietate asupra construcţiei şi drept de folosinţă pe teren). Într-adevăr, dovada „în contra” celor trei prezumţii relative instituite prin dispoziţiile art.492 C.civ. se realizează pe tărâmul dreptului de superficie.

Art.493 C.civ. – ce corespunde situaţiei în care proprietarul terenului face construcţii,

plantaţii şi alte lucrări cu materialele altuia – particularizează cazul în care legea îngăduie dovada contrară asupra provenienţei fondurilor materiale, norma reglementând raporturile juridice între proprietarul terenului şi proprietarul materialelor.

Art.494 C.civ. – ce corespunde situaţiei în care construcţiile, plantaţiile şi alte lucrări au fost făcute de o a treia persoană cu materialele ei pe terenul altuia – particularizează cazul în care legea îngăduie dovada contrară atât asupra faptului juridic al edificării, cât şi asupra provenienţei fondurilor, norma legală reglementând raporturile juridice dintre proprietarul terenului şi cel ce a edificat cu materialele proprii pe terenul acestuia.

În ambele situaţii însă, prin modul de reglementare a raporturilor juridice născute între cele două categorii de subiecte şi a drepturilor recunoscute în favoarea acestora, se consacră efectul achizitiv de proprietate, în virtutea accesiunii (imobiliare artificiale) în favoarea proprietarului terenului asupra a tot ceea ce se uneşte sau încorporează cu terenul şi devine bun imobil prin natura sa.

În cazul particular de la art.494 C.civ., accesiunea imobiliară nu generează direct un drept de proprietate asupra edificiului în patrimoniul proprietarului terenului pe care s-a construit, ci prerogativa acestuia de a-şi manifesta voinţa în sensul preluării lucrării în proprietate, astfel că proprietarul terenului dobândeşte un drept de proprietate pur şi simplu asupra acesteia numai în momentul în care îşi manifestă voinţa de a o lua în stăpânire, indiferent dacă autorul lucrării este de bună sau de rea-credinţă.

Singurul caz recunoscut în doctrină în care, în aplicarea dispoziţiilor art.494 C.civ., cel ce edificat pe terenul altuia rămâne proprietarul lucrării, dar doar pentru a aduce la îndeplinire obligaţia legală de a o ridica, corespunde ipotezei în care opţiunea proprietarului terenului este în sensul ridicării lucrării executate de constructorul de rea-credinţă de pe terenul său, expresie a refuzului de a se prevala de accesiune.

Prin urmare, în dispoziţiile art.493 şi 494 C.civ. nu se regăseşte o soluţie de felul celei propusă de recurenta-pârât RA APPS, de paralizare a dobândirii, de către proprietarul fondului, a dreptului de proprietate asupra edificiului realizat pe acesta de un terţ, în virtutea accesiunii imobiliare artificiale şi ca urmare exercitării acesteia (manifestată prin voinţa de a lua edificiul în stăpânire, ceea ce, în speţă, s-a reţinut că reclamanţii au exprimat „invocând în mod constant pe tot parcursul soluţionării cauzei” acest argument), prin opunerea de către terţul constructor/deţinător al edificiului a unui titlu valabil asupra clădirii, sub argumentul că titlul astfel exhibat face dovada în contra prezumţiei legale relative de proprietate instituite prin dispoziţiile art.492 în favoarea proprietarului fondului.

Cum s-a arătat deja, dovada în contra regulii ori a tuturor prezumţiilor instituite prin dispoziţiile art.492 C.civ. nu poate avea loc decât pe tărâmul dreptului de superficie, ceea ce presupunea dovedirea de către pârâta SC O.P. SA a unui drept de superficie care să poată fi opus reclamanţilor, dovadă care totuşi nu rezultă din titlul său asupra clădirii – protocolul din 23 octombrie 1993, chiar valabil încheiat fiind, un atare drept nefiind dobândit de această pârâtă nici în baza vreunei dispoziţii legale, iar circumstanţele cauzei nepermiţând nici reţinerea convenţiei cu foştii proprietari ai terenului drept izvor al unei atare drept.

Întrucât situaţia de fapt a cauzei corespunde ipotezei în care Statul Român, prin organele sale, a continuat edificarea şi extinderea construcţiei neterminate (preluate nelegal şi abuziv de la autorii reclamanţilor) în virtutea prerogativelor sale de proprietar pe care singur şi le-a arogat, construcţia fiind situată pe terenul ce s-a stabilit pe cale judiciară că aparţinea în mod legitim reclamanţilor, în mod corect s-a făcut aplicarea în cauză de către instanţa de apel dispoziţiilor art.494 C.civ., ca unic temei legal al rezolvării pretenţiilor concurente emise asupra clădirii, deopotrivă de către reclamanţi şi de către pârâta SC O.P. SA, cea care are calitate de subdobânditoare cu titlu particular a bunului disputat de la stat.

S-a reţinut, de asemenea corect, că prin invocarea în prezentul proces a accesiunii imobiliare artificiale, ca argument în cadrul acţiunii în revendicarea imobilului, format din teren şi construcţie, şi ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcţiei aflate pe teren (aspect stabilit cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr.10150/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), reclamanţii şi-au manifestat opţiunea la care le dă dreptul art.494 C.civ., prin efectul căreia dobândesc dreptul de proprietate asupra construcţiei (părţii de construcţie) situată pe terenul lor, urmând ca desocotirea părţilor cu privire la obligaţia de dezdăunare să se realizeze pe cale separată.

Cât priveşte critica pârâtei SC O.P. SA relativă la aprecierea greşită a instanţei de apel asupra îndeplinirii condiţiilor pentru ca accesiunea să opereze în favoarea reclamanţilor, prin absolutizarea raportului principal (terenul) – accesoriu (clădirea) şi ignorarea criteriului valoric (care, în cauză, ar fi condus la inversarea acestui raport, dat fiind că, potrivit expertizei R., clădirea edificată după anul 1950 este de 5 ori mai valoroasă decât terenul), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o apreciază ca fiind nefondată.

Şi această critică nesocoteşte concepţia legiuitorului român de la 1864, sub reglementarea legală a căruia intră raporturile juridice dintre părţi, care, în materie de imobile a reglementat accesiunea pornind de la concepţia că terenul este considerat bunul principal, iar construcţia, plantaţia sau lucrul făcut în pământ sau asupra pământului constituie accesoriul. Aceasta constituie situaţia regulă, enunţată de norma legală a art.492 C.civ., numai prin excepţie – cum se întâmplă în cazul dreptului de superficie sau a dreptului real de folosinţă constituit asupra terenurilor din domeniul privat – dreptul de proprietate asupra construcţiei nu mai este privit ca un accesoriu al dreptului de proprietate asupra terenului, ci dimpotrivă.

Cât priveşte criteriul valorii economice în determinarea raportului principal – accesoriu, se constată că utilizarea sa s-a realizat de acelaşi legiuitor în materie de accesiune mobiliară, şi aici însă cu titlu subsidiar (art.504-516 C.civ.).

Evocând regula „superficio solo cedit” (formă particulară a adagiului „accesorium sequitur principale”- accesoriul urmează principalul) ca fiind cea care a stat la baza concepţiei legiuitorului român în materia accesiunii imobiliare artificiale, se reţine că instanţa de apel a apreciat corect că valoarea celor două bunuri imobile aflate în dispută – terenul din str. C.V. nr. xx9 colţ cu C.G. nr. x, şi construcţia edificată pe acesta – este nerelevantă în stabilirea raportului principal - accesoriu ori în determinarea regulilor de operare a accesiunii imobiliare artificiale, care nu ar putea fi alta decât cea consfinţită prin reglementarea din art.492 - 494 C.civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admite că, din punct de vedere al funcţionalităţii clădirii, soluţia instanţei de apel este de natură să genereze unele dificultăţi de punere în executare însă are în vedere că această situaţie a fost determinată în primul rând de situaţia de fapt particulară a speţei şi, în al doilea rând, de consecinţa aplicării la aceasta a normelor legale relevante, nefiind de admis aplicarea altor dispoziţii legale, neincidente cazului, ori aplicarea denaturată a celor relevante în scopul adoptării unei soluţii care să fie văzută ca mai uşor de implementat.

Ceea ce este cu adevărat relevant sub acest aspect este că soluţia la care s-a ajuns prin aplicarea corectă a regulilor din materia revendicării şi accesiunii imobiliare nu este imposibil de implementat nici în natură şi nici prin echivalent, pe cale unei ulterioare desocotiri între părţi, după cum a sugerat chiar decizia atacată, astfel că nici pentru aceste raţiuni, invocate prin recursul recurentei RA APPS judecata efectuată în apel nu se impune a fi modificată.

Un alt motiv comun celor două recursuri declarate de pârâtele RA APPS şi SC O.P. SA a vizat problema titlurilor justificative de proprietate utilizate de reclamanţi pentru revendicarea imobilului litigios, ambele recursuri întemeind acest motiv pe dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ.

Deşi prin invocarea acestui motiv de recurs, ambele recurente tind la demonstrarea aceluiaşi element, respectiv neprobarea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunului dedus judecăţii, se constată că atenţia acestora a fost îndreptată diferit asupra reclamanţilor : în timp ce recursul pârâtei RA APPS a ridicat această obiecţie cu referire la persoana reclamantului N.V.M., recursul pârâtei SC O.P. SA a contestat dovedirea întinderii şi obiectului dreptului celorlalţi reclamanţi, succesori ai autoarelor S.G.M.C., născută G.Ş. şi M.C.B.B., născută tot G.Ş., ca şi acceptarea ca dezlegată irevocabil a problemei calităţii procesuale active a acestora.

Totuşi, analiza comună a recursurilor pe acest aspect a fost impusă, pe de o parte de modul în care instanţa de apel a tratat aceste apărări ale pârâtelor, iar pe de altă parte de argumentele comune ce vor fi reţinute în privinţa acestor critici.

Astfel, în ceea ce priveşte calitatea procesuală activă a reclamantului N.V.M., moştenitorul constructorului V.N.C., instanţa de apel a reţinut că nu mai poate fi repusă în discuţie cât timp a fost acceptată ca demonstrată prin hotărârile judecătoreşti anterioare, cele din primul ciclu procesual prin care s-a statuat asupra nevalabilităţii titlului statului, în considerarea argumentelor avute în vedere la acea statuare, şi decizia de recurs nr.3479/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a arătat că problematica excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor (nediferenţiat) a fost rezolvată prin sentinţa din primul ciclu procesual, efectele convenţiei din data de 04 mai 1954

încheiate între autorii reclamanţilor vizând exclusiv raporturile dintre reclamanţi.

RA APPS susţine că instanţa de apel, învestită cu această problemă, avea obligaţia să clarifice natura juridică a Convenţiei din 04 mai 1946, în raport de această clarificare având să se soluţioneze şi acţiunea în revendicare formulată de N.V.M., ca succesor legal al persoanei fizice N.V.C. Aceasta întrucât, spre deosebire de primul ciclu procesual în care calitatea procesuală a acestui reclamant a fost justificată prin dovedirea interesului promovării cererii sale, ca moştenitor al defuncţilor V.I.N.C. şi N.M., în prezent se pune problema calităţii procesuale a acestui reclamant, în raport de calitatea autorului său la momentul semnării convenţiei din 04 mai 1946 (ca persoană fizică sau ca reprezentant al Întreprinderii Ing. V.I.N.C.).

Considerând ca fiind lăsat neclarificat acest aspect, criticile recurentei au fost întemeiate şi pe dispoziţiile art.261 alin.(1) pct.7 C.proc.civ., invocându-se aspectul nemotivării hotărârii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate reţine critica formulată nici în raport de dispoziţiile art.304 pct.7 C.proc.civ., dar nici în raport de cele ale art.304 pct.9 C.proc.civ.

Din considerentele deciziei recurate rezultă cu claritate că instanţa de apel a refuzat justificat şi nu că ar fi omis din analiza sa reexaminarea chestiunii privitoare la legitimarea procesuală activă în cauză a reclamantului N.V.M.

Acest refuz a fost în mod legitim justificat prin efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr.1168/2005 a Tribunalului Bucureşti, a deciziei civile nr.5071/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi a deciziei de recurs nr.3479/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Atâta timp cât, în mod irevocabil, prin sentinţa civilă nr.1168/2005 a tribunalului a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului N.V.M. cu motivarea că acesta a făcut dovada că este moştenitorul autorului său, căruia i s-au naţionalizat mai multe apartamente în str. C.V. nr. xx9, a căror dobândire a fost justificată tocmai prin încheierea convenţiei din 04 mai 1946 cu numitele S.C. şi M.C.B.B., o clarificare a calităţii acestui reclamant în raport de calitatea autorului său la momentul semnării convenţiei din 04 mai 1946 de felul celei urmărite de recurenta RA APPS - după cum autorul V.N.C. a acţionat ca persoană fizică ori ca reprezentant al Întreprinderii Ing. V.I. N.C. - nu mai este posibilă, opunându-se la aceasta chiar puterea de lucru judecat a hotărârii menţionate.

În plus, a întreprinde acest demers judiciar la finalul căruia s-ar putea concluziona (şi) în sensul nedovedirii calităţii procesuale active ori a dreptului de proprietate al reclamantului N.V.M., ar însemna ca în acelaşi proces să se statueze contrar celor dezlegate obligatoriu şi irevocabil prin decizia civilă nr.5071/2007 a ICCJ – prin care s-a reţinut că „preluarea a avut loc cu încălcarea a înseşi dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, în considerarea persoanei autorului reclamantului N.V.M., ignoraţi fiind ceilalţi proprietari ai imobilului, care erau înscrişi în evidenţele funciare ale vremii” – dar şi prin decizia nr.3479/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin această din urmă decizie, prin care a fost respins recursul RA APPS - ce invoca, printre altele, lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor C.G.Ş., B.B.M.G.Ş. şi B.C.E.B. tot pentru argumente sprijinite pe clauzele contractuale ale convenţiei din 04 mai 1946, dar interpretate la acel moment exact în sensul contrar expus prin prezentul recurs, respectiv că potrivit acordului părţilor, V.I.N.C. ar fi dobândit de la autoarele celorlalţi reclamanţi toate drepturile asupra construcţiei şi terenului revendicate - s-a reţinut că prin sentinţa pronunţată în primul ciclu procesual, problematica excepţiei lipsei calităţii procesuale active a fost soluţionată, efectele convenţiei vizând exclusiv raporturile dintre reclamanţi.

Potrivit acestei decizii „Câtă vreme prin sentinţa menţionată, definitivă şi irevocabilă, în partea relativă la problematica vizând calitatea procesuală activă s-a stabilit identitatea dintre reclamanţi şi titularul dreptului din raportul juridic de proprietate dedus judecăţii, problematica invocată în recursul RA APPS este inadmisibilă a fi reanalizată, deoarece se opun dispoziţiile art.166 C.proc.civ. şi ale art.1201 C.civ.”

Prin urmare, refuzul instanţei de apel de a întreprinde cercetarea judecătorească solicitată de parte, a fost îndreptăţită şi perfect legală, neputându-se reţine nici critica întemeiată pe prevederile art.304 pct.9, dar nici aceea întemeiată pe prevederile art.304 pct.7 C.proc.civ., în atare circumstanţe hotărârea nedevenind susceptibilă de critică pentru lipsa motivării, după cum a pretins recurenta RA APPS.

Deopotrivă, aceleaşi argumente reţinute anterior se opun şi unei examinări a titlurilor celorlalţi reclamanţi în scopul verificării dovezii existenţei şi întinderii dreptului de proprietate al autorilor reclamanţilor, aspect reţinut şi de instanţa de apel cu trimitere la dezlegările anterior redate ale deciziei nr.5071/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi la considerentele sentinţei civile nr.1168/2005 a Tribunalului Bucureşti intrare în puterea lucrului judecat, respectiv cele prin care s-a statuat asupra nevalabilităţii titlului statului, când s-a reţinut că „este de necontestat faptul că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorilor reclamanţilor, fiind preluat abuziv prin Decretul nr.92/1950”.

Din acest motiv nu poate fi primită critica recurentei-pârâte SC O.P. SA care a invocat nelegalitatea deciziei atacate decurgând din încălcarea prevederilor art.1201 C.civ. şi 166 C.proc.civ., prin reţinerea existenţei unei autorităţi de lucru judecat în ceea ce priveşte dovedirea dreptului de proprietate al intimaţilor-reclamanţi.

Atâta timp cât, aşa cum rezultă din considerentele celor două hotărâri judecătoreşti pronunţate în cel dintâi ciclu procesual al cauzei, instanţele judecătoreşti au statuat în mod explicit asupra calităţii procesuale active a reclamantului N.V.M., ce fusese contestată în mod particular, dar, în cadrul judecăţii de fond, şi asupra apartenenţei dreptului dedus judecăţii la patrimoniul autorilor tuturor reclamanţilor, statuare ce a permis luarea în analiză şi dezlegarea pe fond a chestiunii privitoare la nulitatea formelor de trecere în proprietatea statului a imobilului (teren de 1.207,18 mp şi construcţia aflată pe acesta) situat în str. C.G. nr.109 colţ cu C.G. nr. x în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel existenţa autorităţii de lucru judecat asupra acestui aspect.

Considerentele instanţei ce a pronunţat sentinţa civilă nr.1168/20005 care explică dezlegarea dată celui dintâi capăt al cererii de chemare în judecată se sprijină, printre altele, şi pe argumentul în sensul că „este de necontestat faptul că imobilul situat în C.G. nr.xx9 colţ cu C.G. nr. x a fost proprietatea autorilor reclamanţilor, fiind preluat în mod abuziv prin Decretul nr.92/1950”, aspect al cauzei care, pus în legătură cu observaţia că „preluarea imobilului s-a făcut numai pe numele lui N.V., deşi (…)” partea construită din imobil şi întregul teren erau evidenţiate în cartea funciară pe numele foştilor proprietari, S.C. şi B.B.C.M., au condus tribunalul spre concluzia nerespectării dispoziţiilor art.1 pct.1 şi 5 din Decretul nr. 92/1950 şi de aici, la soluţia de constatare a nulităţii absolute a formelor de trecere în proprietatea statului.

Aceeaşi este situaţia şi a considerentelor ce explică decizia de casare nr.5071/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a statuat asupra nevalabilităţii titlului de preluare al statului atât aplicând criteriile prevăzute de art.6 alin.(1) din Legea nr.213/1998, dar şi observând modalitatea de aplicare a Decretului nr.92/1950 la cazul concret, în raport de situaţia şi apartenenţa dreptului asupra imobilului preluat la patrimoniul deţinătorilor săi legitimi, aspecte rezultate din înscrisurile probatorii administrate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, în absenţa acestor dezlegări relative la apartenenţa dreptului la patrimoniul autorilor reclamanţilor la data preluării abuzive a imobilului, o statuare in abstracto asupra actului de preluare a statului nici nu ar fi fost de conceput. Fiind vorba despre considerente ce explică şi fundamentează soluţia adoptată (partea acesteia privitoare la nevalabilitatea titlului statului), ele participă în egală măsură la autoritatea de lucru judecat a dispozitivului hotărârilor pronunţate.

A afirma contrariul nu înseamnă a nesocoti doar autoritatea de lucru judecat a celor două hotărâri judecătoreşti menţionate, ci şi pe aceea a deciziei de recurs nr.3479/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a apreciat, la rândul său, că problematica excepţiei lipsei calităţii procesuale active a fost soluţionată prin sentinţa pronunţată în primul ciclu procesual al cauzei, rămasă definitivă şi irevocabilă sub aspectul stabilirii identităţii dintre reclamanţi şi titularul dreptului din raportul juridic de proprietate dedus judecăţii. În considerarea acestei aprecieri s-a reţinut că problematica invocată prin recursul RA APPS (ce punea în discuţie calitatea procesuală activă a trei dintre reclamanţi) este inadmisibil a fi reanalizată deoarece se opun dispoziţiile art.166 C.proc.civ. şi cele ale art.1201 C.civ.

Aceleaşi considerente, expuse în cele de mai sus, fac inutilă o verificare de felul celei propusă prin criticile de recurs ale recurentei-pârâte RA APPS asupra unuia dintre înscrisurile cu care, s-a reţinut de către instanţele de fond, că şi-au justificat reclamanţii dreptul dedus judecăţii şi, implicit, calitatea procesuală, respectiv procesul-verbal de carte funciară din 29 februarie 1944, despre care a susţinut că nu putea fundamenta soluţia instanţei de apel, impunându-se înlăturarea sa din fondul probatoriu al litigiului deoarece conţine dovezi vizibile de alterare a conţinutului, prin suprascriere şi îngroşare. Instanţa de recurs are în vedere că, anterior formulării acestei critici a recurentei-pârâte, în mod irevocabil, instanţele ce au judecat cel dintâi ciclu procesual al prezentului litigiu valorificaseră deja înscrisul în discuţie, pe baza căruia au reţinut, alături de alte elemente probatorii, că în mod cert şi incontestabil, imobilul revendicat a fost proprietatea autorilor reclamanţilor.

Separat de reţinerea puterii de lucru judecat a hotărârilor anterioare în privinţa calităţii autorilor reclamanţilor de proprietari la data naţionalizării, instanţa de apel a mai reţinut că reclamanţii au dovedit o dată în plus calitatea autorilor lor de proprietari ai imobilului la data naţionalizării prin depunerea la dosar a actului de partagiu – în baza căruia a avut loc împărţirea averii defuncţilor prinţul A.Ş. şi prinţesa M.Ş., a testamentului şi a codicilului, toate înscrisurile fiind copii eliberate la cerere de Arhivele Naţionale.

Prin criticile sale de recurs, recurenta SC O.P. SA a negat puterea doveditoare a acestor înscrisuri din motivul neînfăţişării originalelor, copiile eliberate de Arhivele Naţionale neavând această valoare, dar a susţinut că şi în cazul în care înscrisurilor în discuţie li s-a recunoaşte forţa probantă, acestea nu fac dovada obiectului dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamanţilor şi nici în patrimoniul reclamanţilor întrucât nu probează averea lăsată efectiv şi cât din avere mai era în patrimoniul lor în 1945.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu va reţine criticile de încălcare a dispoziţiilor art.1188 C.civ. de către instanţa de apel şi nici pe aceea de neaplicare a art.139 C.proc.civ. cu referire la înscrisurile menţionate (care ar fi trebuit să conducă, în opinia recurentei, la sancţiunea neluării lor în seamă).

Regimul special de depozitare şi deţinere sub care se află aceste înscrisuri care - date fiind condiţiile socio-economico-istorice şi politice prin care a trecut ţara, dar şi cetăţenii ei în răstimpul scurs de la data emiterii/întocmirii actelor - nu se mai află în posesia celor la ale căror drepturi se referă, ci în depozitul unei autorităţi publice a statului (Arhivele Naţionale), titularii acestora neavând libertatea de a dispune fizic de ele, justifică atenuarea regimului forţei probante a copiilor legalizate de pe acestea, chiar în lipsa unei dispoziţii exprese a legii speciale (Legea nr.16/1996).

Aceasta deoarece, în termenii art.1188 C.civ., nici nu se poate afirma că originalul nu există (aşadar, ipoteza speţei corespunde alin.1 din articol, când originalul există), dar nici nu poate fi recunoscută forţa lui probantă copiei legalizate de pe acesta, sub rezerva înfăţişării originalului întrucât această obligaţie este imposibil de îndeplinit de către reclamanţi dintr-o împrejurare mai presus de voinţa lor şi care stă în forţa legii (dispoziţiile art.16, 28 şi 29 din Legea nr.16/1996, republicată) ce cârmuieşte regimul special de protecţie sub care se află înscrisurile ce fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României, cum sunt şi cele în cauză.

În sfârşit, chiar prin aplicarea sancţiunii prevăzute de art.139 C.proc.civ. în legătură cu înscrisurile noi administrate în faza judecăţii de apel, se reţine că rezultatul procesual ar fi fost acelaşi, de vreme ce, pe baza acestora, instanţa de apel a putut concluziona asupra dovedirii „o dată în plus” a calităţii autorilor reclamanţilor, de proprietari ai imobilului la data naţionalizării, calitate stabilită ca fiind dovedită cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în cel dintâi ciclu procesual al cauzei.

Nefondată este şi critica ce invocă nedovedirea întinderii şi obiectului dreptului moştenit de la autorii G.Ş. şi A.Ş. şi, pornind de aici, neefectuarea de către instanţa de apel a unei incursiuni asupra dreptului din autor în autor până la cel ce l-a dobândit în mod originar, pentru a putea proceda la compararea titlurilor de proprietate.

Acest tipar de soluţionare a acţiunii în revendicare corespunde ipotezei în care părţile litigante exhibă deopotrivă titluri de proprietate valide asupra bunului disputat provenind de la autori diferiţi, aşa încât verificarea dreptului din autor în autor este absolut indispensabilă decelării titlului mai bine caracterizat care trebuie să triumfe.

Nu aceasta este însă ipoteza prezentului litigiu, instanţa de apel observând în mod judicios că, în confruntarea asupra dreptului de proprietate relativ la terenul în suprafaţă de aproximativ 1.207,18 mp, doar reclamanţii exhibă un titlu de proprietate valabil, în timp ce statul - care a inclus terenul în domeniul său privat şi pe care nu l-a transmis odată cu clădirea situată pe acesta - deţine un titlu, Decretul nr.92/1950, a cărui nulitate a fost constatată definitiv şi irevocabil chiar în cursul actualei proceduri. O astfel de situaţie corespunde cazului în care în acţiunea în revendicare există conflict între titlu şi posesie, al cărei rezultat nu poate fi altul decât recunoaşterea preferinţei celui ce deţine titlul, sub rezerva de a nu proveni chiar de la reclamant şi de a avea o dată anterioară posesiei, ambele condiţii de excepţie fiind satisfăcute în speţă.

Cât priveşte situaţia juridică a clădirii aflate pe teren, aceasta a fost rezolvată în cadrul legal al dispoziţiilor art.494 C.civ., potrivit explicaţiilor anterioare ce au abordat criticile pârâtelor în legătură cu aplicarea accesiunii imobiliare, neputându-se reţine că soluţia adoptată este consecinţa ignorării totale a existenţei titlului deţinut de SC OMV P. SA asupra acesteia.

Aşadar, este nefondată susţinerea acestei pârâte ce a criticat un pretins refuz al instanţei de apel de a proceda la compararea titlurilor de proprietate, înseşi decizia de casare nr.10150/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie îndrumând la soluţionarea acţiunii în revendicare conform prevederilor art.480-481 C.civ., prin compararea titlurilor de proprietate invocate de părţi, dacă aceste sunt valabile, dându-se eficienţă celui mai bine caracterizat.

Or, acţiunea de faţă a fost soluţionată conform prevederilor art.480-481 C.civ., însă nu prin compararea titlurilor părţilor deoarece titlul deţinut de pârât fiind constant nul, nu a existat un titlu care să poată fi opus şi comparat cu cel exhibat de către reclamanţi.

Este nefondată şi critica recurentei-pârâte SC O.P. SA ce a vizat refuzul instanţei de apel de a accepta apărarea sa în sensul că, dat fiind că imobilul ce face obiectul revendicării este unul nou, acţiunea în revendicare nu mai poate fi admisă, ea convertindu-se într-una în despăgubiri. Refuzul instanţei de apel a avut la bază, şi în acest caz, invocarea autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr.10150/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, autoritate care, şi în privinţa acestui element al cauzei a fost contestată ori negată de către recurenta-pârâtă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, şi de această dată refuzul instanţei de apel de a primi susţinerile acestei pârâte au fost justificate corect. Alături de considerentele deciziei nr. 10150/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie redate în cuprinsul hotărârii de apel ca ilustrând dezlegarea irevocabilă ce exclude posibilitatea transformării acţiunii în revendicare a reclamanţilor într-o acţiune în despăgubiri, este relevant a fi amintit contextul procesual al pronunţării acestei decizii de casare.

Astfel, în primul ciclu procesual de soluţionare a cauzei cererea în revendicare formulată de reclamanţi a fost respinsă prin sentinţa civilă nr.1168/2005 cu motivarea că imobilul vizat prin aceasta a devenit unul nou în raport cu cel preluat, Legea nr.10/2001 oferind pentru astfel de situaţii posibilitatea obţinerii de despăgubiri.

Prin decizia de apel nr.645/2006, ce a respins apelurile declarate, s-a menţinut soluţia dată de prima instanţă acestui capăt de cerere, substituindu-se motivarea care trimitea la soluţiile Legii nr.10/2001. S-a reţinut că „Din momentul în care evenimentele ulterioare măsurii de preluare au avut ca rezultat transformarea de esenţă a bunului, prin înglobarea unei părţi a acestuia într-o construcţie unitară prin structură şi destinaţie, obiectul revendicării trebuie să fie convertit în mod necesar într-o pretenţie în despăgubire”, subînţelegându-se că în cadrul legal oferit de dreptul comun, rezolvare căreia nu i s-a putut da curs, potrivit argumentării acestei instanţe, din lipsa învestirii sale cu o astfel de solicitare.

Atât soluţia primei instanţe, cât şi a celei de apel au fost deopotrivă criticate şi înlăturate prin decizia de casare nr. 5071/2007 pentru greşeala de a nu fi soluţionat cauza în raport de pretenţia concretă dedusă judecăţii şi de prevederile legale pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea (art.480-481 C.civ.).

În cel de-al doilea ciclu procesual de judecare a litigiului, sentinţa civilă nr. 229/2008 a Tribunalului Bucureşti, în pofida îndrumărilor obligatorii ale precedentei decizii de casare, de soluţionare pe fond a acţiunii în revendicare, a persistat în a respinge această cerere motivat de faptul că bunul revendicat a suferit transformări de esenţă, bunul nou rezultat neputând face obiectul revendicării sau, în măsura în care proprietarul vechiului imobil insistă în susţinerea revendicării, acţiunea sa nu poate fi admisă (argument susţinut actual şi de recurenta SC O.P. SA). Pentru repararea prejudiciului suferit a fost indicată calea Legii nr. 10/2001.

Această hotărâre a fost menţinută prin decizia de apel nr. 899/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, care a respins apelul reclamanţilor, reţinând că prima instanţă a respectat dispoziţiile art.315 alin.(1) C.proc.civ., având în vedere că acţiunea în revendicare a fost întemeiată pe dreptul comun şi presupune existenţa bunului care face obiectul dreptului real de proprietate.

„Cum în speţă nu există identitate între bunul revendicat şi bunul naţionalizat în anul 1952, acesta din urmă pierzându-şi individualizarea prin transformările intervenite, Curtea a apreciat că în mod corect a fost respinsă acţiunea în revendicare”.

Şi această soluţie adoptată în cel de-al doilea ciclu procesual a fost criticată şi înlăturată

pentru că nu soluţiona cererea reclamanţilor în cadrul procesual al acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, prin decizia de casare nr.10150/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie stabilindu-se ca fiind obligatorie pentru aceasta soluţionarea acţiunii conform prevederilor art.480-481 C.civ., prin compararea titlurilor de proprietate invocate de către părţi, dacă acestea sunt valabile, dându-se eficienţă celui mai bine caracterizat, şi cu aplicarea accesiunii imobiliare.

Se constată, aşadar, că ceea ce se susţine în prezent ca apărare în acţiunea în revendicare de către recurenta pârâtă SC O.P. SA, a constituit un argument pe care l-au utilizat deja patru instanţe în justificarea modului de soluţionare a acţiunii în revendicare introduse de reclamanţi, în timp ce posibilitatea obţinerii de despăgubiri acestea au ataşat-o fie cadrului legal al Legii nr.10/2001, fie cadrului legal al dreptului comun. La finalul fiecărui ciclu procesual însă, această soluţie a fost înlăturată sub argumentul necesităţii soluţionării acţiunii în revendicare în cadrul legal al art.480-481 C.civ. şi prin compararea titlurilor părţilor, astfel încât în mod corect instanţa de apel a înlăturat această apărare a pârâtelor ca fiind infirmată cu putere de lucru prin hotărârile anterioare.

Cel din urmă motiv de recurs al acestei recurente a invocat greşita calificare a Protocolului din 28 octombrie 1993 ca fiind contract de vânzare-cumpărare, ignorându-se natura juridică reală a acestuia de act administrativ cu efecte civile. Pornind de aici, s-a criticat greşita nereţinere a faptului că SC O.P. SA a dobândit proprietatea construcţiei, nu în baza protocolului, ci direct a dispoziţiilor art.5 alin.(1) din Legea nr.15/1990 şi nevalorificarea acestui element al cauzei prin reţinerea faptului că societatea deţine în patrimoniul său „un bun”, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, în comparaţie cu reclamanţii care nu sunt în această situaţie. Pe aceste considerente ar fi trebuit preferat şi protejat dreptul pârâtei, prin respingerea în întregime a acţiunii deduse judecăţii.

Potrivit acestei recurente, „operaţiunea” cuprinsă în Protocolul încheiat între RA APPS şi RA P. a constituit nu un act juridic translativ de proprietate al dreptului asupra construcţiei din str. C.V. nr. xx9 colţ cu str. C.G. nr. x, ci o operaţiune de regularizare din punct de vedere contabil, la finalul căreia RA P. a dobândit doar un drept real de administrare asupra clădirii, convertit în drept de proprietate în puterea dispoziţiilor art.5 alin.(1) din Legea nr.15/1990 abia când acesta a ajuns în sfera patrimoniului său, aşa încât efectul creator de drept al legii asupra bunului litigios s-a produs în patrimoniul său.

Această teză susţinută de recurenta-pârâtă SC O.P. SA, neîmpărtăşită de partenerul său contractual RA APPS - care, pe acest subiect, a susţinut că Protocolul din 23 octombrie 199, are trăsăturile proprii unui act juridic civil translativ de proprietate – este eronată, iar critica ce o însoţeşte este nefondată.

În primul rând, invocând efectul creator de drept al Legii nr.15/1990, în patrimoniul propriu în legătură cu bunul imobil litigios, recurenta scapă din vedere elementul esenţial al problemei, respectiv acela că efectele speciale ale acestui act normativ – aşadar şi cel creator de drept, în puterea art.5 (1) – s-au produs asupra fostelor unităţi economice de stat care se regăseau în ipotezele de reglementare ale legii, la data intrării în vigoare a acesteia.

Pentru a asigura trecerea de la economie centralizată controlată integral de stat, la o economie de piaţă guvernată de regulile liberei concurenţe, legiuitorul român a adoptat Legea nr.15/1990 prin care a transformat practic toate fostele unităţi economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale, după distincţiile prevăzute de art.2 şi 16 din lege, conferindu-le, printre altele, un drept de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul său în virtutea art.5 alin.(1) şi art.20 alin.(2).

Pentru a beneficia însă de efectul creator de drept al art.5 alin.(1) sau art.20 alin.(2) din Legea nr.15/1990 era esenţial ca fosta unitate economică de stat devenită, după caz, regie autonomă sau societate comercială să fi avut în sfera patrimoniului propriu (ca drept de folosinţă, drept de administrare, etc.) bunul respectiv la data intrării în vigoare a legii, ieşind din aria de reglementare a acesteia orice modificare intervenită în patrimoniul devenitei regii autonome ori societăţi la o epocă ulterioară acestui moment.

În alte cuvinte, dobândirea de către fost RA P. SA a unui drept de administrare asupra clădirii în litigiu la data de 23 octombrie 1993 (aşadar după trei ani de la intrarea în vigoare a legii) este cu totul nerelevantă sub aspectul aplicării art.5 alin.(1) din Legea nr.15/1990 şi al invocării convertirii acestui drept de administrare în drept de proprietate pe acest temei legal, actele şi faptele juridice ulterioare intrării în vigoare a legii de natură să producă modificări în patrimoniul regiei autonome neintrând în sfera ei de reglementare.

Exprimând punctul său de vedere asupra protocolului din 23 octombrie 1993 considerat un

act administrativ cu efecte civile în puterea căruia a dobândit de la RA APPS un drept de administrare asupra clădirii în litigiu, recurenta-pârâtă nu arată şi ce anume s-ar fi opus ca, în virtutea dreptului propriu de administrare deţinut asupra bunului de RA APPS, efectele creatoare de drept ale art.5 alin.(1) din Legea nr.15/1990 să se fi produs chiar în patrimoniul acestei regii. De asemenea, nu se oferă nicio explicaţie rezonabilă pentru care părţile protocolului din 23 octombrie 1993 – act preconizat a transfera doar un drept de administrare, potrivit SC O.P. SA – au recurs totuşi la operaţiunile pregătitoare şi formele specifice încheierii unui act translativ de proprietate în schimbul unui preţ, solicitând aprobarea ministerului de resort pentru încheierea actului printr-o cerere ce viza acordul pentru un transfer cu plată „din proprietatea RA APPS în proprietatea RA P.”(cerinţă legală pe care art.5 alin.3 din Legea nr.15/1990 o impuse în privinţa actelor de dispoziţie juridică ale regiei pentru valori de peste 1.000 lei, cum ar fi înstrăinarea bunurilor imobile ori încheierea de tranzacţii) - atribuţie îndeplinită în cazul RA APPS de către Secretariatul General al Guvernului – şi ordonând efectuarea unei expertize de evaluare a mijlocului fix, iar nu a chiriei ce s-ar fi putut încasa (R.A. P. folosind clădirea, până la data încheierii protocolului, cu titlu de chiriaş). Aceasta, pentru ca, în final, între părţi să se încheie un act juridic de transmitere cu plată a imobilului la valoarea de circulaţie actualizată, plată ce urma să aibă loc la termenul stabilit prin protocol, sub sancţiunea „anulării” actului şi repunerii părţilor în situaţia anterioară, urmând ca, odată cu preluarea, R.A. P. să exercite drepturile şi obligaţiile legale ca-i revin „în calitate de proprietar al imobilului”.

Prezentată în acest context şi în lipsa oricărei justificări a recurgerii la o simulaţie a operaţiunii juridice reale încheiate, teza regularizării contabile între cele două regii este cu totul lipsită de orice suport .

De altfel, lipsa de logică juridică a acestor susţineri decurge din aceea că deşi admite că RA APPS era la momentul încheierii protocolului deţinătorului legal al imobilului (menţionat la poziţia 63 din anexa 2 la H.G. nr.313/1992), cu drept de dispoziţie conform art.5 din Legea nr.15/1990, recurenta SC O.P. SA nu explică şi de ce încheind un protocol de transfer cu plată a clădirii, în forma şi cu respectarea condiţiilor legale specifice unui act de dispoziţie juridică, RA APPS nu i-ar fi transmis prin acesta chiar dreptul de proprietate asupra bunului, ci doar un drept de administrare.

Invocând, în justificarea opiniei sale, contextul legal şi economic anterior încheierii protocolului, respectiv dezetatizarea prin legi de ordine publică puse în aplicare prin acte administrative (hotărâri de Guvern) şi punerea în circuitul civil a bunurilor prin proceduri complexe, recurenta nu explică de ce neagă RA APPS, cea de la care a dobândit bunul, beneficiul Legii nr.15/1990 inclusiv în privinţa efectelor art.5 în legătură cu imobilul litigios şi de ce ar trebui negat că toate aceste consecinţe ale politicii de dezetatizare s-ar fi resimţit şi în patrimoniul acestei regii, înaintea ajungerii bunului în sfera patrimoniului fostei RA P. SA.

Aşadar, neîmpărtăşind teza recurentei-pârâte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu va reţine nici susţinerea acesteia în sensul că dreptul său de proprietate asupra clădirii fiind constituit în temeiul legii, justifică recunoaşterea deţinerii de către aceasta a unui „bun”, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, având ca în procesul de confruntare dintre lege şi moştenire, să prevaleze legea care a creat un drept actual, în timp ce dreptul creat prin moştenire este neexercitat de multă vreme.

Atât pentru motivul înlăturării fundamentului acestei susţineri - care se regăseşte în teza dobândirii de către recurentă a dreptului de proprietate asupra clădirii în baza art.5 alin.(1) din Legea nr. 15/1990 – dar şi în raport de îndrumările obligatorii ale deciziilor de casare anterioare, de a soluţiona acţiunea în revendicare în raport de temeiul său legal (art.480-481 C.civ.), prin compararea titlurilor de proprietate, dacă sunt valabile, dându-se eficienţă celui mai bine caracterizat, şi prin luarea în analiză a accesiunii imobiliare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că soluţionarea prezentei cauze nu ar putea avea loc prin utilizarea cazuisticii şi conceptelor utilizate şi dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa (de dată recentă) care a analizat situaţia de conflict a drepturilor şi a procedurilor generate de apariţia Legii speciale reparatorii nr.10/2001.

Acţiunea de faţă este una începută la 12 august 1999, aşadar anterior adoptării acestei legi, iar sensul îndrumărilor obligatorii din deciziile de casare anterioare este şi acela de a o soluţiona în raport de regulile clasice aplicabile acţiunii în revendicare, conturate în jurisprudenţa tradiţională, prin efectuarea comparaţiei de titluri.

Plasarea cadrului de soluţionare a prezentei speţe pe tărâmul jurisprudenţei de dată recentă a CEDO (cauza M. Atanasiu ş.a. c. României) aşa cum propune recurenta-pârâtă prin această critică a recursului său este nu numai lipsită de orice fundament – pentru consideraţiile anterioare, această parte neputând justifica dobândirea dreptului de proprietate asupra clădii în baza legii - dar şi nelegală deoarece scoate judecata în afara îndrumărilor obligatorii ale deciziei de casare şi utilizează repere de rezolvare create pentru o cazuistică ce nu aparţine şi speţei de faţă, respectiv cea a concursului dintre dreptul comun şi legea specială de reparaţie. În speţă, nu poate fi incidentă decizia din cauza pilot M. Atanasiu ş.a. c. României deoarece analiza şi definirea noţiunii de „bun”, realizate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în paragrafele 140-145 ale acesteia, au ca premisă revendicarea formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în contextul aplicabilităţii legii speciale, ceea ce nu corespunde situaţiei din prezentul litigiu.

Pentru toate aceste considerente, apreciind caracterul lor nefondat, Înalta Curte a respins ca nefondate toate recursurile declarate.