Inadmissibility of revision for contradictory judgments lacking identity of object and cause between reorganization plan confirmation and administrator's fee contestation

Revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 din Codul de procedură civilă din 1865. Condiții de admisibilitate

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic : revizuire

hotărâri potrivnice

putere de lucru judecat

C. proc. civ. din 1865, art. 322 pct. 7

Legea nr. 85/2006, art. 101 alin. (1)

Conform prevederilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul se poate cere atunci când există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi părţi, având aceeaşi calitate.

Între pricina privind confirmarea planului de reorganizare a debitorului propus de către administratorul judiciar, în baza art. 101 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, şi cea privind contestarea de către creditoare a raportului de activitate depus, în ceea ce priveşte onorariul administratorului judiciar, nu există identitate de obiect şi de cauză pentru a fi incidentă ipoteza de revizuire prevăzută de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., fiind, astfel, corectă soluția instanței de respingere a căii de atac de retractare.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1379 din 19 mai 2015

Notă : Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței a fost abrogată de Legea nr. 85/2014 la data de 28 iunie 2014.

Prin sentinţa civilă nr. 3223 din 03.05.2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a civilă a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei asupra debitoarei SC C.M.E. SA, iar prin sentinţa comercială nr. 7913 din 03.07.2012 a confirmat planul de reorganizare a debitoarei, propus de administratorul judiciar S.R.I. SPRL.

Totodată, prin sentinţa civilă nr. 909 din 28.01.2014, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a civilă a admis contestaţia creditoarei Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Bucureşti la raportul de activitate de la 29.10.2013 în ceea ce priveşte onorariul administratorului judiciar şi a dispus restituirea sumei de 372.564 lei, reprezentând onorariu încasat pentru perioada 02.04.2013-28.10.2013.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că potrivit prevederilor Legii nr. 85/2006, judecătorul sindic stabileşte retribuţia administratorului judiciar numai cu ocazia deschiderii procedurii, iar pe parcursul derulării acesteia, retribuţia este stabilită de adunarea creditorilor. Or, în speţă, administratorul judiciar şi-a stabilit în mod unilateral un onorariu excesiv, de 10.000 euro pe lună, fără a-l supune aprobării adunării creditorilor.

Împotriva acestei sentinţe, S.R.I. SPRL a declarat recurs, solicitând modificarea ei în tot, în sensul respingerii contestaţiei împotriva raportului de activitate de la 29.10.2013, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 1887 din 11.11.2014, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat recursul, reţinând ca fiind temeinică şi legală soluţia tribunalului pentru argumentele prezentate mai sus.

Împotriva sentinţei civile nr. 909 din 28.01.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a civilă, S.R.I. SPRL a declarat revizuire, susţinând că aceasta este contrarie sentinţei comerciale nr. 7913 din 03.07.2012, pronunţată de aceeaşi instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 28 din 27 februarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins calea de atac, reţinând că nu este incident motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, curtea de apel a evocat condiţiile ce trebuie întrunite pentru a fi incidentă această ipoteză de revizuire, respectiv existenţa a două hotărâri potrivnice, pronunţate în aceeaşi pricină, dar în dosare diferite, iar în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau aceasta să fi fost respinsă şi a subliniat că niciodată o hotărâre pronunţată în procedură necontencioasă nu va putea fi opusă cu autoritate de lucru judecat într-o procedură contencioasă.

Totodată, a precizat că nu rezultă care anume drepturi ale practicianului în insolvenţă au fost opuse creditorului bugetar în procedura prevăzută de art. 101 din Legea nr. 85/2006 şi a apreciat ca fiind surprinzătoare formularea căii de atac în retractare, reiterându-se motivele căii de atac în reformare.

Împotriva acestei sentinţe, S.R.I. SPRL a declarat recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza căruia a solicitat casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa respingerii contestaţiei introdusă de Direcţia Regională a Finanţelor Bucureşti ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Cu titlu prealabil, recurenta a arătat că înţelege să susţină excepţia tardivităţii introducerii contestaţiei în ceea ce priveşte onorariului administratorului judiciar şi a reiterat situaţia de fapt şi istoricul litigiului.

În continuare, recurenta a arătat că în mod greşit s-a reţinut prin considerentele sentinţei civile nr. 909 din 28.01.2014 că stabilirea onorariului administratorului judiciar prin intermediul planului de reorganizare nu poate fi opozabilă, subliniind că, în fapt, persoanele competente să stabilească onorariul, respectiv creditorii, aveau la îndemână instrumentul legal al semnării cu obiecţiuni, de care nu au înţeles însă să se folosească.

Astfel, a susţinut că respectivii creditori au avut cunoştinţă despre cuantumul onorariului şi că nu există o prevedere legală care să interzică stabilirea onorariului administratorului judiciar prin intermediul planului de reorganizare.

A mai arătat recurenta că sunt întrunite toate condiţiile pentru reţinerea unei încălcări a autorităţii lucrului judecat, întrucât există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză între cele două hotărâri.

A precizat că în ambele procese au stat ca părţi administratorul judiciar şi creditorii, că prin sentinţa atacată s-a revenit asupra unui aspect ce făcea obiectul primei sentinţe, iar cauza este aceeaşi - planul de reorganizare.

Totodată, a susţinut că întrucât hotărârile judecătorului sindic sunt definitive şi executorii, planul de reorganizare putea fi modificat numai ca urmare a atacării cu recurs a hotărârii prin care a fost aprobat ori prin adoptarea unei decizii în acest sens în cadrul unei adunări a creditorilor.

De asemenea, a susţinut caracterul contencios al sentinţei comerciale nr. 7913 din 03.07.2012.

O altă critică vizează contestaţia privind onorariul administratorului judiciar.

Astfel, recurenta a evocat prevederile O.U.G. nr. 86/2006 şi ale Legii nr. 85/2006 cu privire la onorariile la care au dreptul practicienii în insolvenţă şi a subliniat că restituirea întregii sume încasate cu titlu de onorariu ar contraveni acestor prevederi legale.

În continuare, a criticat atitudinea creditoarei, care, deşi avea posibilitatea să nu voteze planul de reorganizare propus, l-a aprobat, iar ulterior a lăsat să se scurgă o perioadă îndelungată de timp până să conteste onorariul stabilit prin respectivul plan.

În acest context, a apreciat că, în cel mai rău caz, poate fi vorba de o culpă comună şi a subliniat că prin sentinţa civilă nr. 909 din 28.01.2014 instanţa s-a limitat la a dispune în mod simplist restituirea întregii sume încasată cu titlu de onorariu, fără a ordona şi întoarcerea tuturor actelor subsecvente.

În final, recurenta a arătat că, în ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a legii insolvenţei, instanţa nesocotind norme de drept substanţial, dar făcând trimitere la prevederile Legii nr. 64/1995 care a fost abrogată odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 85/2006.

Astfel, a apreciat că instanţa ar fi trebuit să aplice prevederile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 care reglementează modul de desemnare iniţială a unui administrator judiciar.

A precizat însă că şi dacă s-ar admite că instanţa a aplicat acest text de lege, am constata că ne aflăm pe tărâmul unei discuţii procedurale referitoare la coliziunea dintre acesta şi art. 102 din acelaşi act normativ care reglementează modul de întocmire a planului de reorganizare.

A mai arătat recurenta că prin judecata în fond a contestaţiei împotriva raportului de activitate, judecătorul sindic s-a reinvestit în a lua decizii asupra valabilităţii planului de reorganizare, transformând un act jurisdicţional într-unul administrativ.

Analizând actele dosarului, precum și sentința atacată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, se cuvine subliniată maniera improprie în care recurenta și-a formulat criticile, pe care le-a îndreptat mai degrabă în direcția sentinţei civile nr. 909 din 28.01.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a civilă, decât împotriva sentinței pronunțate în revizuire, cu toate că aceasta din urmă constituie obiect al recursului.

În acest context, mai trebuie notat și că, deși a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile dezvoltate de autoarea căii de atac reprezintă în mare parte critici de netemeinicie, îndreptate împotriva sentinţei civile nr. 909 din 28.01.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a civilă.

Pornind de la considerațiile expuse mai sus, Înalta Curte va verifica afirmațiile recurentei prin prisma motivului de recurs invocat şi va analiza numai acele critici îndreptate împotriva sentinţei atacate ce pot fi circumscrise acestuia.

Astfel, criticile recurentei vizând tardivitatea introducerii contestaţiei în ceea ce priveşte onorariului administratorului judiciar, cele cu privire la ceea ce s-a reţinut prin considerentele sentinţei civile nr. 909 din 28.01.2014 cu privire la opozabilitatea onorariului administratorului judiciar stabilit prin intermediul planului de reorganizare, precum şi cele cu privire la textele de lege în baza cărora a fost pronunţată sus-menţionata sentinţă şi la situaţia de fapt reţinută de instanţă nu pot face obiectul analizei Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii pronunţate în revizuire.

Aceasta deoarece cauza vizând recursul împotriva unei hotărâri date în procedura revizuirii întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. limitează controlul de legalitate la modalitatea aplicării legii, adică a evaluării condiţiilor legale vizând incidenţa cazului de revizuire.

Înalta Curte constată, însă, că pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. criticile recurentei vizând întrunirea condiţiilor pentru reţinerea încălcării prin sentinţa atacată a autorităţii lucrului judecat, izvorând din sentinţa comercială nr. 7913 din 03.07.2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a civilă.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. presupune fie lipsa de temei legal, fie încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Prin prisma acestui motiv de nelegalitate, recurenta a afirmat, în esenţă, că sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., reţinându-se în mod eronat că în speţă nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.

În analiza acestor critici, Înalta Curte va porni de la prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., conform cărora revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul se poate cere atunci când există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi părţi, având aceeaşi calitate.

Aşadar, raţiunea reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. derivă din necesitatea de a se înlătura nesocotirea principiului autorităţii de lucru judecat, atunci când instanţele au pronunţat soluţii contrare în dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi şi ea vizează imposibilitatea executării hotărârilor, întrucât fiecare parte se prevalează de hotărârea ce îi este favorabilă, iar ieşirea din situaţia imposibilă generată de existenţa hotărârilor potrivnice se poate realiza doar pe calea revizuirii şi a anulării ultimei hotărâri, care înfrânge principiul autorităţii de lucru judecat.

Condiţiile anterior menţionate trebuie, însă, îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre aceste cerinţe ducând la respingerea cererii de revizuire.

Înalta Curte constată că prin cererea de revizuire soluţionată prin sentinţa atacată, S.R.I. SPRL a susţinut că sentinţa civilă nr. 909 din 28.01.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a civilă, este potrivnică, în sensul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., sentinţei comerciale nr. 7913 din 03.07.2012, pronunţată de aceeaşi instanţă.

Totodată, constată că prin sentinţa comercială nr. 7913 din 03.07.2012, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a civilă, în baza art. 101 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, a confirmat planul de reorganizare a debitorului SC C.M.E. SA, propus de administratorul judiciar S.R.I. SPRL.

Pe de altă parte, prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. xx205/3/2013, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 909 din 28.01.2014, pretins contrarie, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în calitate de creditor al SC C.M.E. SA, a formulat în contradictoriu cu S.R.I. SPRL contestaţie împotriva raportului de activitate depus la data de 29.10.2013, în ceea ce priveşte onorariul administratorului judiciar.

Cum obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretenţia concretă a reclamantului, iar cauza acesteia o reprezintă situaţia de fapt calificată juridic, Înalta Curte va impune părţilor concluzia că între pricina privind confirmarea planului de reorganizare a debitorului SC C.M.E. SA, propus de către administratorul judiciar S.R.I. SPRL, în baza art. 101 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 şi cea privind contestarea de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a raportului de activitate depus la data de 29.10.2013, în ceea ce priveşte onorariul administratorului judiciar, nu există identitate de obiect şi de cauză.

În altă ordine de idei, se impune menţionat că în litigiul ce a făcut obiectul dosarului în care a fost pronunţată sentinţa pretins contrarie, părţile au invocat prima hotărâre, iar instanţa a reţinut că stabilirea onorariului practicianului în insolvenţă prin planul de reorganizare confirmat de judecătorul sindic este nelegală, întrucât contravine dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, conform cărora judecătorul sindic stabileşte retribuţia administratorului judiciar numai cu ocazia deschiderii procedurii, pe parcursul derulării acesteia retribuţia urmând a fi stabilită de adunarea creditorilor.

Prin urmare, în al doilea proces, instanţa a avut în vedere la pronunţarea soluţiei prima hotărâre şi a dat o dezlegare chestiunii de drept reiterată pe calea revizuirii.

De aceea, Înalta Curte constată că, în speţă, se opunea puterea de lucru judecat asupra acestei probleme de drept, rezultând din hotărârea prin care ea a fost examinată, respectiv sentinţa civilă nr. 909 din 28.01.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1887 din 11.11.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.

În alte cuvinte, deşi S.R.I. SPRL nu a înţeles să se apere în cel de-al doilea proces invocând excepţia puterii de lucru judecat, faptul că instanţa a avut în vedere la pronunţarea soluţiei prima hotărâre şi a dezlegat problema de drept reiterată pe calea revizuirii, nu putea avea decât aceleaşi consecinţe pe care le-ar fi avut respingerea excepţiei, respectiv respingerea revizuirii.

Astfel, instanţa supremă constată că în mod corect curtea de apel a respins calea de atac de retractare, reţinând că în cauză nu este incidentă ipoteza de revizuire prevăzută de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, sentința atacată se dovedește a fi legală, motivul de recurs invocat nejustificând modificarea sa, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.