Management service contract validity: absolute nullity for lack of cause requires defect at formation, not subsequent non-performance or fiscal documentation failures

Contract de prestări servicii de management. Acţiune în constatarea nulităţii absolute întemeiată pe dispoziţiile art. 966 din Codul civil din 1864. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte

Index alfabetic : acţiune în constatare

nulitate absolută

contract de prestări servicii de management

lipsa cauzei

principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans

C. civ. din 1864, art. 966

Nulitatea intervine ca o sancţiune în situaţia în care a avut loc o încălcare a legii la încheierea unui act juridic, motivele pentru care se solicită aplicarea acestei sancţiuni trebuind să fie anterioare ori contemporane cu momentul încheierii convenţiei, nicidecum ulterioare acestui moment.

Astfel, dacă într-un contract de prestări servicii de management a fost prevăzută, în mod clar şi neechivoc, o cauză, un scop, în aceeaşi modalitate fiind prevăzută şi obligaţia corelativă a celeilalte părţi contractante, este corectă respingerea acţiunii prin care se solicită, în temeiul art. 966 C. civ., constatarea nulităţii absolute a contractului, în cazul în care reclamantul încearcă să facă dovada lipsei cauzei ab initio, prin invocarea unor acte sau fapte juridice născute ulterior momentului încheierii contractului.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 435 din 11 februarie 2015

Prin sentinţa civilă nr. 3556 din 18 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC T.I. SRL faţă de pârâta SC E.D. SRL; a fost admisă cererea reconvenţională şi a fost obligată reclamanta-pârâtă la plata sumei de 620.000 euro, în echivalent lei la cursul BNR din data plăţii cu titlu de onorariu de succes, a sumei de 690.707 lei contravaloare servicii de consultanţă neachitate, a sumei de 410.997,58 lei dobândă legală calculată de la data scadenţei debitelor şi până la data de 15 noiembrie 2012, precum şi la plata în continuare a dobânzii legale calculate asupra debitului în cuantum de 3.504.763 lei începând cu data de 16 noiembrie 2012 şi până la data plăţii efective; a fost obligată reclamanta-pârâtă la plata sumei de 51.513,91 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:

La 4 ianuarie 2008 între reclamanta SC T.I. SRL, în calitate de beneficiar, şi pârâta SC E.D. SRL, în calitate de prestator, s-a încheiat Contractul de prestări servicii de management nr. 1, potrivit căruia prestatorul s-a obligat să participe la procesul de proiectare a Polus Center Constanţa, să contribuie la finalizarea documentaţiei de proiectare, respectiv în alegerea antreprenorului principal, a verificatorilor de proiecte şi a consultanţilor de specialitate, să colaboreze cu proiectanţii, să supravegheze şi să coordoneze activitatea de proiectare în cursul executării proiectului, să participe la procesul de realizare a proiectului, respectiv funcţionarea acestuia, să participe la stabilirea bugetului necesar construirii proiectului, respectiv la stabilirea graficului de execuţie, să supravegheze continuu executarea proiectului conform proiectului de execuţie existent, să participe alături de beneficiar la pregătirea şi desfăşurarea licitaţiei efectuate în vederea alegerii antreprenorului principal, la pregătirea şi derularea tratativelor necesare pentru încheierea contractelor de antrepriză cu antreprenorul general, să supravegheze şi să şi să urmărească contractele de subantrepriză încheiate de antreprenorul general, licitaţia organizată şi efectuată de antreprenorul general pentru alegerea subantreprenorilor, să verifice criteriile de participare stabilite de antreprenorul general, procedura licitaţiei şi procedura de alegere a subantreprenorilor, să participe respectiv să ajute cu consultanţă de specialitate la desfăşurarea procedurii de predare-primire, verificare de proiecte precum şi realizarea adecvată a proceselor-verbale de predare - primire, să participe şi să ofere consultanţă de specialitate la realizarea bugetului centralizat al proiectului, să participe la realizarea şi funcţionarea arhivei centralizate a proiectului, să evalueze şi să ofere consultaţii de specialitate pentru stabilirea mixului eficace de chiriaşi în cadrul PCC-lui, să participe la executarea şi realizarea sarcinilor de coordonare a chiriaşilor din cadrul proiectului, să redacteze modele şi situaţii actualizate cel puţin din două în două săptămâni în ceea ce priveşte situaţia contractelor de închiriere încheiate sau în curs de încheiere cu alte persoane juridice pentru Polus Center Constanţa, toate acestea în schimbul unui onorariu lunar de 188.000 lei + TVA care va fi achitat în termen de 30 de zile lucrătoare de la data emiterii facturii.

Potrivit art. 2.2 alin. 4, teza a II-a din acelaşi contract, părţile au convenit ca în cazul în care prezentul contract încetează înainte de deschiderea şi începerea activităţilor în Centrul Polus Constanţa sau finalizarea proiectului nu are loc deloc în ceea ce priveşte Centrul Polus Constanţa, beneficiarul are obligaţia de a achita 50% din cuantumul onorariului de succes, adică 500.000 euro + TVA în termen de 30 de zile de la data încetării prezentului contract.

Contractul a fost încheiat pe o durată de 12 luni, începând cu data de 1 ianuarie 2008 şi până la data de 31 decembrie 2008, iar potrivit art. 3 alin. 2, încetarea contractului are loc la expirarea termenului, dar este posibilă rezilierea prezentului contract în mod unilateral cu un preaviz de 30 de zile sau prin acordul părţilor. De asemenea, au stabilit că în situaţia în care beneficiarul decide să denunţe contractul înainte de termenul său de valabilitate, indiferent din ce motiv, acesta are obligaţia de a achita prestatorului toate comisioanele lunare aferente care ar fi fost plătibile conform contractului pe toată durata mandatului, într-o singură tranşă şi în termen de 30 de zile de la data încetării contractului (art. 3 alin. 3 din contract).

Prin actele adiţionale nr. 1/31 decembrie 2008 şi nr. 2/18 iunie 2008, contractul a fost prelungit succesiv până la data de 31 octombrie 2010, iar prin actul adiţional nr. 3/24 februarie 2010, părţile au convenit reducerea onorariului lunar la suma de 137.600 lei + TVA începând cu data de 1 martie 2010.

Prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanta a invocat faptul că acest contract e lipsit de scopul mediat deoarece contraprestaţia pârâtei a avut doar o simplă existenţă scriptică, iar potrivit doctrinei juridice, în cazul contractelor sinalagmatice, lipsa contraprestaţiei uneia dintre părţi echivalează cu lipsa scopului mediat şi atrage sancţiunea nulităţii absolute.

Instanţa de fond a reţinut că obiectul contractului încheiat de către părţi nu este contrar legii întrucât aceasta nu interzice prestarea de servicii de consultanţă în vederea dezvoltării unui proiect imobiliar, astfel că nu se poate vorbi despre un scop imediat ilicit.

În ceea ce priveşte executarea sau neexecutarea obligaţiilor asumate prin convenţia încheiată între părţi sau executarea necorespunzătoare invocată de către reclamantă, se reţine că acestea sunt elemente ulterioare încheierii actului juridic putând constitui elemente fie pentru o reziliere a contractului, fie pentru antrenarea unei răspunderi contractuale a pârâtei, aspecte fără nicio relevanţă asupra încheierii valabile a contractului întrucât nulitatea vizează cauze anterioare, cel mult concomitente încheierii actului juridic.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională instanţa de fond a reţinut că, potrivit documentelor depuse la dosar, în perioada iunie – octombrie 2010 pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul de prestări servicii de management, emiţând în sarcina reclamantei facturi în valoare totală de 690.707 lei.

Împotriva sentinţei instanţei de fond reclamanta formulează apel susţinând, în esență, faptul că hotărârea este netemeinică şi nelegală fiind rezultatul unei aprecieri, interpretări şi înţelegeri greşite a probelor administrate în cauză, a clauzelor contractuale şi legale relevante, respectiv, a întregii situaţii de fapt deduse judecăţii.

Prin decizia civilă nr. 493 din 20 octombrie 2014, Curtea de Apel Cluj a respins apelul declarat de SC T.I. SRL, fiind respinsă, totodată, şi cererea de suspendare a executării hotărârii primei instanţe ca rămasă fără obiect, urmare a soluţionării apelului.

Instanţa de apel a reţinut, în considerentele ample ale deciziei pronunţate, în esenţă, următoarele:

Analiza realizată de către instanţa de fond cu privire la condiţiile de valabilitate a convenţiilor respective, în concret cu privire la existenţa cauzei imediate şi a celei mediate în ceea ce priveşte contractul de management în analiză, a fost corect realizată contrar susţinerilor apelantei, neputându-se reţine lipsa unei contraprestaţii care să fie analizată din perspectiva lipsei scopului imediat.

Prestaţia ce urma a fi îndeplinită de către intimată nu reprezintă o operaţiune unică, consultantă în afaceri ci era în legătură cu proiectarea, execuţia lucrărilor de construire a Centrului Polus Constanţa, selectarea şi supravegherea antreprenorului şi a subantreprenorului, realizarea bugetului şi închirierea centrului comercial.

Omisiunea prestării serviciilor de către una dintre părţi reprezintă o neexecutare a obligaţiilor valabil asumate şi nu poate constitui un motiv de anulare a unei convenţiei.

Pretinsa preconstituire a probelor în scopul creării aparenţei prestării lor susţinută de apelantă ar presupune existenţa unei conivenţe frauduloase care ar implica inclusiv operaţiuni realizate în scopul fraudării de către partea care solicită acum aplicarea sancţiunii nulităţii.

Disocierea pe care încearcă să o antameze apelanta cu privire la entitatea juridică de la momentul încheierii convenţiei şi cea care acum pretinde aplicarea sancţiunii nu poate fi primită.

Documentele pe care apelanta înţelege să le folosească pentru a justifica lipsa contraprestaţiei vin în fapt să dovedească tocmai îndeplinirea obligaţiilor, aşa cum a reţinut şi prima instanţă.

Conduita părţilor ulterior încheierii contractului poate şi trebuie avută în vedere aşa cum susţine şi apelanta, însă, din întocmirea documentelor care să dovedească îndeplinirea obligaţiilor asumate de către fiecare dintre părţi pe deoparte, întocmirea rapoartelor de activitate pe de altă parte, plata facturilor emise pentru serviciile prestate relevă că nu numai la momentul încheierii convenţiei, ci şi ulterior cauza convenţiei contractului a existat.

Afirmarea de către E. a împrejurării că serviciile prestate de către acesta ar fi acoperit doar punctele c., i. şi j. din articolul 2.1 al contractului de prestări servicii de management întrucât pentru celelalte au fost încheiate contracte cu alţi consultanţi nu poate fi valorificată în maniera urmărită de apelantă.

Poziţia procesuală a pârâtei-reclamantă-reconvenţională a fost în sensul că a îndeplinit întocmai toate obligaţiile asumate prestarea unora dintre serviciile asumate urmând a fi realizată prin persoane de specialitate.

Corect a evidenţiat pârâta că la momentul încheierii contractului de management E. nu avea dreptul exclusiv de a efectua servicii de management asupra proiectului Centrul Comercial Polus Constanţa, iar, faţă de complexitatea acestuia, atribuirea unor servicii către alte societăţi apărea ca necesară.

Împrejurarea că reclamanta a semnat prin reprezentanţi procesele-verbale care dovedeau îndeplinirea obligaţiilor şi a procedat la plata facturilor emise în temeiul acestora nu poate justifica teza preconstituirii documentelor întrucât chiar entitatea reclamantă este cea care a semnat prin reprezentanţi înscrisurile.

Distincţia pe care încearcă să o realizeze reclamanta între entitatea juridică de la data semnării contractului şi cea de la data declanşării demersului judiciar nu poate fi admisă întrucât, distinct de persoanele fizice care constituie o persoană juridică, voinţa acesteia se formează şi exteriorizează independent de acestea, iar odată exprimată poate fi opusă chiar şi emitentului.

Teza apelantei privind nulitatea convenţiei nu poate fi, prin urmare, validată întrucât dovada lipsei cauzei nu a fost realizată prezumţiile rămânând să opereze în favoarea celor pentru care au fost edictate.

Critica apelantei referitoare la soluţia pronunţată în privinţa cererii reconvenţionale se fundamentează pe susţinerea că atâta vreme cât serviciile nu au fost prestate, în temeiul excepţiei de neexecutare, se impune respingerea în întregime a cererii reconvenţionale.

Netemeinicia soluţiei instanţei, a susţinut apelanta, se observă în primul rând chiar din motivarea superficială a acesteia care se limitează să indice un număr de file din dosar ca reprezentând probe ale prestării serviciilor şi să afirme că facturile emise de pârâta E. ar reprezenta dovada îndeplinirii obligaţiilor asumate de aceasta din urmă.

Prima instanţă a indicat în fapt filele la care se află documentele care justifică pretenţiile reclamantei reconvenţionale, iar în ceea ce priveşte facturile emiterea lor dovedeşte întinderea obligaţiei corelative prestării serviciului.

Poate constitui dovadă a prestării serviciilor pentru perioada iunie - octombrie 2010 şi un raport lunar de activitate care enumeră o serie de servicii identice cu cele din perioada anterioară, atâta timp cât tipul serviciilor era acelaşi, iar prestarea acestuia era periodică.

Corect a evidenţiat intimata-reclamantă-reconvenţională că momentul invocării excepției de neexecutare de către T. trebuia să coincidă cu momentul în care E. i-a solicitat plata contravalorii serviciilor prestate.

Invocarea excepţiei de neexecutare a contractului de către o parte presupune că acesta paralizează dreptul celeilalte să refuze executarea obligaţiilor sale până în momentul în care cealaltă parte îşi executa propriile obligaţii.

Contractul de management care justifică pretenţiile reclamantei reconvenţionale a fost executat în decursul a trei ani, 2008 – 2010, fără a fi fost contestată prestarea efectivă a serviciilor de către E. şi cu plata contravalorii lor.

Invocarea excepţiei de neexecutare a contractului de management doar concomitent cu acţiunea în constatarea nulităţii nu poate fi apreciată ca eficientă.

Împotriva deciziei din apel a formulat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi respingerii cererii reconvenţionale; în subsidiar, s-a solicitat casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului cu respectarea principiului disponibilităţii în raport de clarificările şi temeiurile de drept formulate prin cererea reconvenţională a intimatei.

Motivele de recurs sunt, în esenţă, următoarele, fiind structurate în două categorii: critici cu privire la nulitatea contractului (acţiunea principală), respectiv critici cu privire la cererea reconvenţională.

În ceea ce priveşte criticile soluţiei din apel cu privire la nulitatea contractului, recurenta a arătat că în mod greşit instanţa de apel a dat prioritate principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans în detrimentul caracterului de ordine publică a nulităţii absolute, critici prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurenta a susţinut că atitudinea ulterioară a părţilor poate fi unul dintre elementele care să dovedească intenţia reală a părţilor la data încheierii contractului, sens în care a arătat că demersurile întreprinse de părţi în scopul creării aparenţei prestării serviciilor în cazul în care serviciile nu au fost prestate reprezintă o dovadă a intenţiei părţilor de a deturna scopul contractului.

Recurenta a criticat faptul că instanţa de apel s-a limitat la a concluziona cu privire la existenţa unei conivenţe frauduloase care ar implica inclusiv operaţiuni realizate în scopul fraudării de către partea care solicită nulitatea contractului, fără a mai analiza dacă serviciile au fost sau nu prestate.

A considerat recurenta că este nelegal argumentul instanţei de apel potrivit căruia aceasta nu poate invoca, în sprijinul unei soliţii de constatare a nulităţii contractului, preconstituirea rapoartelor de activitate pe motiv că recurenta însăşi ar fi contribuit la procesul de preconstituire a acestora. Or, tocmai acesta este motivul de nulitate invocat şi tocmai de aceea recurenta a arătat că în măsura în care serviciile nu au fost prestate, iar, cu toate acestea, părţile au încercat să preconstituie probe care să dovedească contrariul, există o dovadă a intenţiei părţilor asupra deturnării scopului contractului.

Cea de-a doua critică vizând soluţia dată cu privire la acţiunea principală se referă la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 21 C. fisc. şi a normelor de aplicare a acestora.

Astfel, recurenta a susţinut că dispoziţiile fiscale invocate au menirea de a înlătura prezumţia de existenţă a cauzei contractelor având ca obiect prestarea de servicii de consultanţă şi management încheiate între societăţile din acelaşi grup.

Potrivit dispoziţiilor fiscale, pentru dovedirea contractului de management între afiliaţi, respectiv pentru justificarea prestării efective a serviciilor trebuie întocmite situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare, contribuabilul trebuind să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităţilor desfăşurate.

Referitor la criticile soluţiei din apel care vizează cererea reconvenţională sunt invocate mai multe motive de nelegalitate circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., după cum urmează:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – în mod greşit instanţa de apel a considerat că recurenta nu mai avea dreptul, în temeiul excepţiei de neexecutare, de a refuza plata onorariilor în cazul în care intimata nu a prestat serviciile.

Astfel, recurenta recunoaşte faptul că la dosar există rapoarte şi facturi, însă acestea nu au fost însuşite de către aceasta, cu excepţia unei facturi lunare.

În opinia recurentei, este greşită interpretarea instanţei de apel potrivit căreia nu s-ar aplica excepţia de neexecutare întrucât recurenta nu ar fi invocat-o anterior, la data solicitării plăţii.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. – hotărârea instanţei de apel este nemotivată cu privire la obligarea recurentei la plata onorariilor lunare.

Recurenta consideră că instanţa de apel nu a realizat o analiză şi o judecată efectivă a cererii reconvenţionale şi nici nu şi-a motivat hotărârea sub acest aspect.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. – instanţa de apel a dispus plata sumei de 620.000 euro cu un alt titlu, diferit faţă de titlul sub care a fost solicitat de intimată şi cu care a fost acordat de prima instanţă, încălcând atât principiul disponibilităţii, cât şi principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare al recurentei.

Astfel, se arată de către recurentă că prima instanţă a obligat-o la plata unei sume reprezentând onorariu de succes, astfel cum s-a solicitat în cererea reconvenţională, instanţa de apel a atribuit o cu totul altă natură juridică acestei sume, considerând că aceasta nu este condiţionată în niciun fel de servicii, de prestarea acestora şi de calitatea lor şi că ar fi datorată în orice condiţii.

Or, dacă într-un contract de prestări servicii o sumă ar fi datorată fără ca ea să reprezinte contravaloarea serviciilor, atunci devine evident că suma respectivă are o natură juridică diferită faţă de preţ al serviciilor (onorariu).

Prin întâmpinarea depusă instanţa a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la motivele de nelegalitate invocate de către recurentă cu privire la cererea principală (prima categorie de critici, astfel cum au fost structurate de către recurentă) critici de nelegalitate circumscrise dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se reţin următoarele:

Recurenta a solicitat anularea Contractului de Prestări Servicii de Management încheiat cu intimata pentru lipsa cauzei şi repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea onorariilor lunare achitate intimatei, considerând că respectivul contract este lovit de nulitate absolută întrucât obligaţia asumată de către aceasta pentru plata onorariilor nu are o contraprestaţie câtă vreme contractul nu a fost încheiat în scopul prevăzut în cuprinsul acestuia, ci exclusiv în vederea scoaterii unor sume de bani din patrimoniul său în favoarea intimatei. Temeiul juridic invocat este art. 966 C. civ.

Cu alte cuvinte, recurenta susţine şi recunoaşte că, în realitate, contractul de management, deşi a fost încheiat în mod real, executarea acestuia, potrivit scopului stipulat în cuprins, nu a avut loc, intenţia reală a părților fiind ca sub aparenţa acestuia să transfere sume de bani din patrimoniul recurentei către intimată, transfer căruia să-i confere caracter legal.

Lipsa cauzei se datorează lipsei contraprestaţiei intimatei, astfel că sancţiunea aplicabilă este aceea a nulităţii absolute.

Recurenta, pe tot parcursul demersului său judiciar, a încercat să facă dovada lipsei cauzei din contract prin invocarea existenţei unor acte şi fapte juridice, născute ulterior momentului încheierii contractului şi pe care atât instanța de fond, cât şi instanţa de apel le-a considerat în mod corect că sunt manifestări ale executării contractului.

Deşi avem de-a face cu un contract sinalagmatic, cu prestaţii succesive, recurenta încearcă să facă o juxtapunere între momentul încheierii contractului şi cel ulterior acestui moment, respectiv executarea obligaţiilor reciproce ale părţilor, încercând să facă dovada lipsei cauzei ab initio prin invocarea unor acte sau fapte ulterioare acestui moment.

Cauza este acel element al actului juridic care constă în obiectivul urmărit de către părţi la încheierea lui, iar, pentru a fi valabilă, cauza trebuie să existe, să fie reală, licită şi morală.

Instanţa de apel a făcut o amplă şi corectă interpretare a cauzei din perspectiva condiţiilor de valabilitate prevăzute de art. 966 C. civ., reţinând faptul că aceasta trebuie să existe în mod cert la momentul încheierii contractului, doar lipsa cauzei la acest moment va determina nulitatea contractului.

Din modul în care a fost redactat contractul de către părţi nu se poate afirma că nu a fost prevăzută o cauză, un scop, dimpotrivă aceasta fiind prevăzută în mod clar şi neechivoc, în aceeaşi modalitate fiind prevăzută şi obligaţia corelativă a intimatei.

Nulitatea intervine ca o sancţiune în situaţia în care a avut loc o încălcare a legii la încheierea unui act juridic, astfel încât motivele pentru care se solicită aplicarea acestei sancţiuni trebuie să fie anterioare ori contemporane cu momentul încheierii convenţiei, or, toate motivele invocate de către recurent sunt ulterioare acestui moment, existând sancţiuni legale specifice neexecutării.

Nu este lipsit de relevanţă faptul că relaţia contractuală dintre părţi a fost încheiată în cursul anului 2008, acţiunea recurentei fiind înregistrată pe rolul instanţei în cursul anului 2012 timp în care ambele părţi au îndeplinit acte juridice ce intră în sfera executării propriilor obligaţii contractuale.

Concluzionând, instanţa de apel nu s-a rezumat la a da prioritate principiului „nimeni nu îşi poate invoca propria culpă”, astfel cum în mod eronat susţine recurenta, fiind analizat exclusiv motivul de nulitate invocat în cererea de chemare în judecată, respectiv lipsa cauzei.

Nu poate fi reţinută nici critica referitoare la greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 21 C. fisc. şi a normelor de aplicare a acestora.

Înalta Curte apreciază că dispoziţiile din legislaţia fiscală invocate de către recurentă nu reprezintă norme imperative a căror neîndeplinire să determine valabilitatea unui act juridic din perspectiva conţinutului acestuia în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile părţilor semnatare.

Recurenta, din nou, tinde să dovedească inexistenţa cauzei contractului prin invocarea neîndeplinirii unor obligaţii prevăzute de lege, obligaţii ulterioare momentului încheierii contractului.

Normele fiscale nu pot fi invocate în vederea înlăturării prezumţiei de valabilitate a cauzei unui contract de natură comercială deoarece acestea au legătură strictă cu operaţiunea de deducere a cheltuielilor de management, consultanţă sau asistenţă între societăţi din acelaşi grup.

Referitor la criticile privind modul de soluţionare a cererii reconvenţionale, susţinerile recurentei nu pot fi reţinute.

Astfel, în ceea ce priveşte excepţia de neexecutare aceasta reprezintă, într-adevăr, o apărare de fond generată de dreptul uneia dintre părţile contractului sinalagmatic de a refuza executarea unei obligaţii în măsura în care cealaltă parte nu îşi îndeplineşte propriile obligaţii ce reprezintă temeiul obligaţiei corelative.

Contrar susţinerilor recurentei instanţa de apel nu a interpretat această excepţie de neexecutare ca fiind una de natură procedurală şi, drept urmare, trebuie invocată într-un anumit interval de timp, ci a reţinut doar că invocarea excepţiei de neexecutare a contractului de management doar concomitent cu acţiunea în constatarea nulităţii nu poate fi apreciată ca eficientă.

Recurenta a fost obligată la plata contravalorii serviciilor prestate, sumă ce a rezultat din cuprinsul facturilor fiscale necontestate de către aceasta, modul de calcul al sumelor pretinse fiind depus la dosarul de fond, fără însă a fi de asemenea contestat, excepţia de neexecutare fiind invocată pentru prima dată în faţa instanţei de apel, apărare înlăturată de către instanţă în condiţiile în care s-a făcut dovada efectuării serviciilor.

În ceea ce priveşte plata onorariului de succes la care a mai fost obligată recurenta, invocarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reţinută, pe de-o parte, având în vedere că instanţa de apel, contrar susținerilor recurentei, nu a dispus obligarea la plata niciunei sume, soluţia pronunţată fiind aceea de respingere a apelului, iar, pe de altă parte, a analizat cererea reconvenţională în ceea ce priveşte semnificaţia sumelor pretinse, în limitele învestirii sale, interpretarea dată fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile contractului care exprimă voinţa părţilor.

Nu poate fi reţinut nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. referitor la nemotivarea instanţei de apel a admiterii cererii reconvenţionale, aceasta motivându-şi soluţia atât în fapt, cât şi în drept, această critică constituind şi unul dintre motivele de apel, motiv căruia i s-a răspuns în raport de argumentele invocate.

Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. a obligat recurenta la plata cheltuielilor de judecată către intimată reprezentând contravaloare onorariu de avocat şi cheltuielile cu transportul efectuate de către acesta.