Inadmissibility of recurs against Court of Appeal decision in restitution claim under Law 10/2001 due to exclusive appeal pathway for post-2013 proceedings

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin decizia nr. 13/C din 26 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta C.M.M. şi de pârâtul Primarul Oraşului Eforie împotriva sentinţei nr. 4198 din 12 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă.

Împotriva acestei decizii definitive a declarat recurs reclamanta C.M.M., înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 29 iulie 2014, şi repartizat aleatoriu spre soluţionare, completului 12 filtru.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ. de la 1865.

Întrucât cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 11 martie 2013, potrivit prevederilor art. 24 C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, litigiul este guvernat de normele acestui act normativ, care a intrat în vigoare anterior promovării acţiunii civile în cauză, respectiv la 15 februarie 2013.

Aşa fiind, în condiţiile reglementate de art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 8 septembrie 2014 s-a procedat la întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, prin raport constatându-se că acesta nu este admisibil, faţă de dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010.

Prin rezoluţia din 16 septembrie 2014, completul 12 filtru a analizat conţinutul raportului şi, constatând că acesta întruneşte condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia părţilor litigante, pentru ca acestea să formuleze, în scris, un punct de vedere, conform prevederilor art. 493 alin. (4) din acelaşi act normativ.

Din procesele-verbale de înmânare aflate la dosarul de recurs rezultă că raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 25 septembrie 2014.

La data de 8 octombrie 2014, recurenta-reclamantă şi-a exprimat punctul de vedere Ia raport, susţinând că recursul este admisibil în principiu, cu atât mai mult cu cât hotărârile pronunţate în cauză au fost date fără verificarea competenţei după valoare şi materie a instanţelor, care se impunea potrivit dispoziţiilor art. 94 şi urm. C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010. În opinia recurentei-reclamante, acesta este un motiv de ordine publică, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (3) din acest act normativ.

Prin acelaşi punct de vedere recurenta-reclamantă a formulat concluzii în ceea ce priveşte motivul de recurs ce vizează încălcarea dreptului la apărare şi a arătat că, atât timp cât raportul privind admisibilitatea recursului discută modul diferit de calificare a căilor de atac exercitate într-un astfel de litigiu, se impune fixarea unui termen de judecată în şedinţă publică, pentru respectarea principiului contradictorialităţii.

În ceea ce priveşte motivele de nelegalitate invocate în motivarea recursului, reclamanta a arătat că litigiul este guvernat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, că actul contestat este notificarea formulată în temeiul acestui act normativ în anul 2001, care a fost analizată şi soluţionată înainte de intrarea în vigoare a C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010. Chiar dacă data de 18 februarie 2013 indicată în dispoziţia Primarului Oraşului Eforie ar depăşi cu 3 zile data intrării în vigoare a acestui act normativ, măsura luată este cu certitudine anterioară acestei date. Recurenta-reclamantă a precizat că motivele de recurs formulate se încadrează în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010.

Intimatul-pârât nu a formulat un punct de vedere cu privire la raport.

Constatându-se ca fiind încheiată procedura filtru, prin rezoluţia din data de 23 octombrie 2014, completul 12 a stabilit termenul de judecată pentru soluţionarea recursului la data de 21 noiembrie 2014, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, conform art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Examinând recursul, Înalta Curte va supune analizei problema admisibilităţii acestuia, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 493 alin. (5) din acelaşi act normativ, faţă de care constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) leza a II-a C. proc. civ. "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului",

Obiectul cauzei deduse judecăţii constă într-o contestaţie promovată împotriva dispoziţiei emise de primar, prin care a fost respinsă notificarea formulată de reclamantă, în temeiul prevederilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Acest act normativ a reglementat dreptul persoanei care se pretinde îndreptăţită să atace decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârea tribunalului fiind supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel.

În acest context, aşa după cum s-a arătat deja, litigiul a fost declanşat de către reclamantă la 11 martie 2013, dată la care erau în vigoare dispoziţiile noului C. proc. civ.

Din această perspectivă, calea de atac ce putea fi promovată împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, ca instanţă de fond, era apelul şi nu recursul, potrivit normelor conţinute de art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. care statuează că dacă prin prezenta lege nu este stipulat altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "definitivă", de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară, dispoziţiile alin. (1) fiind incidente şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară.

Prin urmare, în raport de textele legale citate, se reţine că, în speţă, calea de atac ce putea fi exercitată împotriva deciziei emise de primar în temeiul prevederilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 este numai apelul, care a fost, de altfel, soluţionat de Curtea de Apel Constanţa, în urma recalificării căii de atac exercitate împotriva sentinţei nr. 4108 din 12 noiembrie 2013 a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, din recurs în apel, reţinându-se incidenţa prevederilor art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2012.

În cauză, nu se poate aprecia că, împotriva hotărârilor pronunţate de tribunal în temeiul Legii nr. 10/2001, se exercită recurs la Curtea de apel, conform dispoziţiilor art. XII şi XXVI din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, în vigoare de la data de 25 noiembrie .2010, întrucât ar fi vorba de norme de imediată aplicare.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2012, rezultă că singura cale de atac ce poate fi promovată împotriva hotărârilor pronunţate de tribunal în litigiile înregistrate după intrarea în vigoare a C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, în care sunt contestate deciziile sau, după caz, dispoziţiile motivate de respingere a notificării sau a cererilor de restituire în natură este apelul.

Mai mult decât atât, dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., stipulează că au caracter definitiv hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs.

Or, în cauză, decizia nr. 13C din 26 februarie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, este definitivă, în înţelesul textului legal menţionat, motiv pentru care, împotriva acesteia nu mai poate fi exercitată calea de atac a recursului.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs de ordine publică referitor la determinarea instanţei competente în soluţionarea cererilor având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi după valoarea impozabilă a imobilului, stabilită potrivit legislaţiei fiscale, regulă reglementată de art. 104 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază, prin raportare la prevederile legale mai sus menţionate, că în cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2010, lege specială ce cuprinde norme derogatorii de la regula generală cuprinsă în C. proc. civ. privind competenţa materială a instanţelor judecătoreşti în soluţionarea contestaţiilor formulate în temeiul art. 26 din lege.

În aceste condiţii, în mod corect Curtea de Apel Constanţa a procedat la calificarea căii de atac, aspect în raport de care prezentul recurs este inadmisibil.

Înalta Curte constată însă că nu se impune analiza celorlalte apărări dezvoltate prin punctul de vedere exprimat de recurentă, în condiţiile în care partea în cauză nu avea deschisă calea recursului împotriva deciziei pronunţate în apel.

Concluzionând, pentru considerentele arătate în precedent şi având în vedere dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul formulat în cauză de recurenta reclamantă C.M.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta C.M.M. împotriva deciziei nr. 13C din 26 februarie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Decizia nu este supusă nici unei căi de atac şi se comunică părţilor.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2014.