Tort liability of the State for stock market volatility and alleged discriminatory conversion of compensation titles into shares under special restitution legislation

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea din data de 21 februarie 2012 înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 5080/3/2012, reclamanţii M.C., R.A.H. şi R.F. au chemat în judecată pe pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pe pârâtul să remită reclamanţilor o sumă de bani reprezentând echivalentul diferenţei dintre cotaţia la bursă a cantităţii de 4.906.060 de acţiuni deţinute la Fondul Proprietatea şi creanţa garantată asupra statului, în cuantum, de 4.906.060 RON conferite de titlurile de despăgubire nr. 4581/2009, modificat prin decizia nr. 7178/2009, 3158/2008 modificat prin decizia nr. 8377/2010, 3159/2008 modificat prin decizia nr. 8376/2010 şi convertite prin titlurile de conversie nr. xx/2010, nr. zz/2010, nr. bb/2010, nr. cc/2010 şi nr. dd/2010 emise de către Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Reclamanţii R.A.H. şi R.F. au mai solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.147.537 RON reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării parţiale a creanţei garantată asupra statului în cuantum de 3.274.000 RON conferită de titlurile de despăgubire menţionate şi obligarea aceluiaşi pârât la plata sumei de 200 RON reprezentând daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive şi executorii a hotărârii ce se va pronunţa şi până la aducerea acesteia la îndeplinire.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 6, 13 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţiile art. 1 din Protocolul I la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 11, art. 16, art. 20, art. 21 şi art. 44 din Constituţia României şi dispoziţiile referitoare la răspunderea civilă delictuală din vechiul şi Noul C. civ.

Pârâtul nu a formulat întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 1675 din 02 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea reclamanţilor.

În motivarea sentinţei, instanța de fond a reţinut următoarele:

În calitate de moştenitori ai persoanei îndreptăţite, conform Legii nr. 10/2001, urmare a epuizării procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, reclamanţii R.F., M.C. şi R.A.H. au beneficiat de măsuri reparatorii prin echivalent, după cum urmează: titlul de conversie de 1.977.000 RON, reprezentând 1.977.000 acţiuni, la o valoare nominală de 1 RON/acţiune, conform deciziei nr. 554 din 18 mai 2010; titlul de conversie 500.000 RON, reprezentând 500.000 acţiuni, la o valoarea nominală de 1 RON/acţiune, pentru reclamantul R.F., conform deciziei nr. 1807 din 23 septembrie 2010; titlul de conversie în cuantum de 4.140.060 RON, reprezentând 4.140.060 acţiuni, la o valoarea nominală de 1 RON/acţiune, conform deciziei nr. 1808 din 23 septembrie 2010; titlul de conversie în cuantum 938.000 RON, reprezentând 938.000 acţiuni la o valoarea nominală de 1 RON/acţiune, conform deciziei nr. 1809 din 23 septembrie 2010; titlul de conversie în cuantum de 625.000 RON, reprezentând 625.000 acţiuni la o valoarea nominală de 1 RON/acţiune.

Titlurile de conversie au fost emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în considerarea deciziile emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru emiterea titlurilor de despăgubire. Astfel, reclamanţii au susţinut că deţin împotriva Statului Român o creanţă în cuantum 8.180.060 RON, corespunzător despăgubirilor acordate şi pentru care au fost emise titlurile de despăgubire, ulterior convertite în titluri de conversie pentru totalul de 8.180.060 acţiuni, la valoarea de 1 RON/acţiune.

Din acest total, au fost înstrăinate pe piaţa gri, nereglementată, anterior listării la Bursa de Valori Bucureşti a Fondului proprietatea, un număr de 1.000.000 acţiuni de către reclamantul R.F., respectiv 2.274.000 acţiuni de către reclamanta R.A.H. Cei doi reclamanţi au justificat înstrăinările efectuate în luna septembrie 2010 pe piaţa nereglementată de capital, până la 25 ianuarie 2011, data listării Fondului Proprietatea.

În cauză, reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

În legătură cu prejudiciul reclamat, având în vedere data producerii acestuia, septembrie 2010 şi data săvârşirii faptelor susmenţionate, anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., astfel cum a fost indicată de reclamanţi, tribunalul a reţinut că sunt incidente dispoziţiile vechiului C. civ., deoarece art. 103 din Legea nr. 71/2011 prevede că obligaţiile născute din fapte juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii, ori, după caz, a săvârşirii lor.

S-a avut în vedere că, atât pentru cele 3.274.000 acţiuni, înstrăinate pe piaţa gri, cât şi pentru restul de 4.906.060 acţiuni, reclamanţii au susţinut că au suferit un prejudiciu prin aceea că Statul Român a stabilit în mod unilateral modalitatea de stingere a creanţei lor, anume atribuirea de acţiuni la Fondul Proprietatea, precum şi pentru faptul că aceste acţiuni au fost atribuite reclamanţilor la valoarea nominală de 1 RON/acţiune, cu ignorarea cu rea-credinţă a discountului semnificativ (între 30-60%, iar în prezent de 55%), toate aceste operaţiuni având ca efect că reclamanţii au fost siliţi, în cazul valorificării la Bursa de Valori Bucureşti a acţiunilor, să primească doar o parte din creanţă, aproximativ 40%. În acest sens, reclamanţii au prezentat mai mulţi factori de risc, menţionaţi şi în Prospectul întocmit de R.C. & I. în vederea admiterii la tranzacţionare a Fondului proprietatea pe piaţa reglementată la vedere, administrată de Bursa de Valori Bucureşti. În acelaşi sens, reclamanţii au atras atenţia asupra faptului că Statul nu şi-a îndeplinit obligaţiile rezultate din art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat de art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, în sensul că nu a iniţiat procedurile legale necesare pentru derularea de oferte publice de vânzare pentru pachete de acţiuni emise de societăţile comerciale, societăţile naţionale şi companiile naţionale indicate în anexă, în vederea admiterii acţiunilor acestora la tranzacţionare, ceea ce a avut ca efect tranzacţionarea acţiunilor Fondului Proprietatea la Bursă cu mult sub valoarea activului unitar net, cu un discount major de aproximativ 55%.

Reclamanţii au invocat şi cauza Stroia c. România, unde instanţa europeană a arătat că statul nu şi-a respectat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general vizând restituirea imobilelor preluate abuziv.

Concluzia reclamanţilor a fost aceea că lipsa de acţiune a Statului Român a determinat atât plafonarea sine lege a despăgubirilor efectiv încasate prin valorificarea acţiunilor, cât şi o discriminarea între persoanele îndreptăţite, în sensul că Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, instituie o veritabila discriminare între doua categorii distincte de creditori, însă cu aceleaşi drepturi asupra Statului Român. Astfel, prima categorie este reprezentată de creditorii care şi-au convertit titlurile de despăgubire până la 10 zile lucrătoare înainte de prima şedinţă de tranzacţionare a Fondului Proprietatea, la valoarea nominală de 1 RON/acţiune. Cea de a doua categorie de creditori, în mod inexplicabil mai norocoasă şi privilegiată, este reprezentată de creditorii care îşi vor converti titlurile de despăgubire începând cu „ziua de luni a celei de-a doua săptămâni calendaristice ulterioare primelor 60 de şedinţe de tranzacţionare a acţiunilor "Fondului Proprietatea”, iar în cazul lor, conversia titlurilor de despăgubire nu se mai face la valoarea nominală, precum în cazul primei categorii de creditori, ci: „se va realiza prin împărţirea valorii despăgubirii menţionate în titlul de despăgubire, respectiv în titlul de conversie la preţul mediu ponderat de tranzacţionare al acţiunilor, care se stabileşte conform algoritmului indicat în lege. Având în vedere că începând cu data de 2 mai 2011 a fost reluată conversia titlurilor de despăgubire în acţiuni, aceasta conversie se face începând cu data mai sus arătată la cotaţia de 0,602 bani/acţiunea (în prezent 0,43 bani/acţiunea).

Această vădită discriminare între cele două categorii de creditori cu drepturi egale asupra statului, întemeiată pe criteriul momentului conversiei titlului de despăgubire, care poate fi într-un caz, cu 10 zile lucrătoare înainte de prima şedinţă de tranzacţionare la Bursa a Fondului Proprietatea, ori în al doilea caz, ziua de luni a celei de-a doua săptămâni calendaristice ulterioare primelor 60 de şedinţe de tranzacţionare a acţiunilor Fondului Proprietatea, este interzisă atât în conformitate cu dispozițiile art. 14 din Convenţia Convenţia Europeană a Drtepturilor Omului, cât şi în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Tribunalul a apreciat că fiind relevantă în cauză decizia nr. 27/2011 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii. Prin această decizie s-a stabilit că sunt inadmisibile acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobile preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 13 din această Convenţie. S-a avut în vedere că decizia este obligatorie pentru judecător şi are relevanţă în cauză, deoarece analizând posibilitatea persoanelor îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi după altă procedură decât cea instituită de Legea specială, instanţa supremă face o analiză a conformităţii procedurii de acordare a despăgubirilor pentru imobile preluate abuziv, reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În raport de modul în care a fost analizată procedura de plată a despăgubirilor reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii contra României, tribunalul observă că sunt valabile considerentele deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie., în sensul că acest mecanism de plată a despăgubirilor nu a fost apreciat ca neconform cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului. Pe cale de consecinţă, au fost respinse, ca nefondate, criticile reclamanţilor, în sensul că trebuie angajată răspunderea delictuală a statului pentru că nu aveau posibilitatea să îşi valorifice creanţa asupra Statului decât printr-o singură modalitate, respectiv prin convertirea în acţiuni la Fondul Proprietatea; în realitate, fapta ilicită invocată de reclamanţi constă în adoptarea unor acte normative, or, astfel cum s-a reţinut de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 27/2011, atât jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi doctrina au stabilit că garanţiile prevăzute de art. 13 din Convenţie nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenţiei, sau să atace conţinutul unei anumite reglementări în faţa unei autorităţi naţionale (cauzele James şi alţii împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.). S-a reținut că, art. 13, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuţii jurisdicţionale ale Convenţiei, nu deschide calea unui recurs naţional în convenţionalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege naţională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigenţele Convenţiei. Cu alte cuvinte, în baza acestui articol, judecătorul naţional nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenţiei europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate.

Or, modalitatea de înfiinţare a Fondului Proprietatea nu a fost evidenţiată de instanţa europeană ca slăbiciune a mecanismului de acordare a despăgubirilor prevăzut de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Prin emiterea titlurilor de conversie, dreptul de creanţă al reclamanţilor, încorporat în aceste titluri de conversie conform art. 3 lit. i) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, a fost transformat în acţiuni, astfel cum a reţinut şi instanţa europeană la parag. 191 din hotărârea pilot.

Astfel, Tribunalul a apreciat că procedura de plată a despăgubirilor prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a dat naştere unui bun în patrimoniul reclamanţilor, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional, iar respectarea acestui bun presupune, în raport de specificul procedurii reglementate de Statul român în baza marjei de apreciere de care se bucură, că reclamanţii trebuie să obţină un număr de acţiuni corespunzător cuantumului despăgubirilor recunoscute prin titlul de despăgubire, precum şi faptul că autorităţile de stat trebuie să îndeplinească demersurile legale pentru că, prin valorificarea acţiunilor astfel dobândite, să creeze reclamanţilor posibilitatea de a obţine integral despăgubirile indicate în titlul susmenţionat, respectiv să diminueze riscul bursier. Faptul că, prin jocul bursei, suma efectiv încasată este mai mică decât cea indicată în titlul de despăgubire nu poate fi calificată ca încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional, dată fiind cotaţia variabilă a acţiunilor la bursă, coroborat cu faptul că reclamanţii sunt aceia care aleg momentul înstrăinării acţiunilor, acceptând astfel valoarea acţiunilor la momentul înstrăinării.

În speţă, reclamanţii au beneficiat de un număr de acţiuni corespunzător cuantumului total al despăgubirilor indicate în titlul de despăgubire, iar sub acest aspect bunul lor a fost respectat. Aceştia au acceptat titlurile de conversie, unde se indică numărul de acţiuni şi valoarea unei acţiuni, calculată în funcţie de valoarea capitalului social, fără a formula, pe calea contenciosului administrativ, indicată expres în cuprinsul titlului, critici în legătură cu valoarea acţiunii. Valoarea nominal de 1 RON/acţiune a fost stabilită prin actul constitutiv al Fondului Proprietatea, aprobat prin H.G. nr. 1481/2005, neatacată conform dispoziţiilor legale în vigoare. Prin hotărârea susmenţionată a fost înfiinţat Fondul Proprietatea, ca organism de plasament colectiv, sub formă de societate de investiţii de tip închis, cu personalitate juridică.

Potrivit art. 7 Capitolul II Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Fondul Proprietatea a fost deţinut inițial, în întregime, de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea Statului către persoane fizice sau juridice. Art. 92 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 conţine soluţii pentru situaţia în care, prin raportul de evaluare, s-a constatat că valoarea activelor care formează capitalul iniţial nu coincide cu valoarea capitalului social iniţial, stabilită prin hotărâre de Guvern. Trimiterea făcută la art. 71 alin. (11) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, la Legea nr. 31/1990, demonstrează intenţia legiuitorului de a plasa reglementărilor acestei legi răspunderea pentru operaţiunile de administrare a Fondului.

Tribunalul a observat că legiuitorul a pus la îndemâna persoanelor interesate acţiuni în instanţă, fie în contencios administrativ, fie comerciale pentru remedierea deficienţelor legate de numărul acţiunilor primite de persoanele îndreptăţite şi de valoarea acţiunii. În speţă, reclamanţii nu au făcut dovada promovării unor asemenea acţiuni, care ar fi demonstrat acţiunea ilicită pe care se întemeiază pretenţiile din prezentul dosar.

Cât priveşte prejudiciul pretins suferit de reclamanţi prin înstrăinarea acţiunilor pe piaţa gri, în septembrie 2010, instanţa a reţinut că motivarea acestora este contradictorie: listarea cu întârziere a Fondului Proprietatea la bursă; modificarea art. 5 alin. (1)) lit. a) şi c) din O.U.G. nr. 81/2007, care, exceptând transmiterea ca efect al succesiunii, sancţiona cu nulitatea absolută actele de înstrăinare a drepturilor stabilite prin titlurile de despăgubire, încât, urmare acestei modificări, din luna martie 2008 a fost posibilă vânzarea acţiunilor pe piaţa gri, nereglementată, pe calea unor tranzacţii directe, controlate de autoritatea de reglementare bursieră. Reclamanţii au învederat tribunalului că au fost obligaţi să înstrăineze acţiunile anterior listării din cauza unor probleme personale. Din acest punct de vedere, nu se poate susţine că reclamanţii au fost prejudiciaţi prevederile legale care au adus modificări în sensul că au permis vânzarea acţiunilor, pentru că, astfel, reclamanţii au putut intra în posesia unor sume de bani, necesară pentru rezolvarea problemelor, de altfel nedovedite. Pe de altă parte, nu este cert faptul că listarea la bursă a acţiunilor Fondului proprietatea echivalează cu încasarea sumei indicate în titlul de despăgubire, tocmai din cauza riscului bursier. În concluzie, tribunalul a reţinut că nu este cert prejudiciul invocat de reclamanţi, astfel că nu este îndeplinită una din condiţiile prevăzute de art. 998, art. 999 C. civ. 1864, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român.

Acelaşi caracter incert îl prezintă şi prejudiciul invocat cu privire la restul acţiunilor, dobândite după listarea Fondului la Bursă, mai ales că, în cazul acestora, reclamanţii nici nu au invocat o înstrăinare, ci doar faptul că, raportat la ignorarea discountului aceştia au obţin doar despăgubiri parţiale şi plafonate, în proporţie de 40% aproximativ. În acest fel, reclamanţii au invocat un prejudiciu viitor şi incert, neprotejat de art. 998 - art. 999 C. civ. 1864, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român.

De asemenea, cât priveşte pretinsa discriminare invocată de reclamanţi, întrucât s-a susţinut că aceasta s-a produs printr-un act normativ - Titlul VII al Legii nr. 247/2005 astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, tribunalul a avut în vedere considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 818 din 03 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008, în sensul că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. În plus, textul legal indicat ca discriminatoriu are în vedere creditorii care îşi convertesc titlurile de despăgubire înainte sau după listarea Fondului Proprietatea la bursă, precum şi modul diferit în care se stabileşte valoarea nominală a acţiunii în funcţie de momentul convertirii, însă reclamanţii nu au indicat, în concret, prejudiciul ce le-a fost cauzat de această reglementare şi nici nu a rezultat din probele aflate la dosar, atâta timp cât nu s-a dovedit înstrăinarea tuturor acţiunilor primite de reclamanţi, după cum nu s-a dovedit că alţi creditori, care şi-au înstrăinat acţiunile după listare, au dobândit preţuri mai mari.

Apreciind, în cauză, neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale întrucât reclamantul nu a făcut dovada existenţei unei fapte ilicite a pârâtului şi nici a unui prejudiciu cert şi actual, de natură a antrena răspunderea civilă delictuală a acestuia, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, aceeaşi soluţie fiind dată şi capetelor de cerere accesorii, privind actualizarea cu rata inflaţiei şi plata daunelor moratorii, conform regulii că accesoriul urmează soarta principalului.

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii, criticînd hotărîrea ca fiind netemeinică și nelegală.

Prin decizia civilă nr. 158A din 10 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi M.C., R.A.H. şi R.F. împotriva sentinţei civile nr. 1675 din 02 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut împrejurarea că, prima instanţă şi-a bazat soluţia de respingere a acţiunii pe argumentul peremptoriu reprezentat de neîntrunirea în speţă a condiţiilor necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru faptă proprie.

Din această perspectivă, Curtea observă că apelanţii, pornind de la premisa de necontestat că în România, creanţele împotriva statului sunt garantate, evidenţiază o sumă de inacţiuni ale unor instituţii ale statului şi critică modul în care s-a realizat reglementarea primară şi secundară a mecanismului de listare la bursă a Fondului Proprietatea, pentru a ajunge la concluzia că Statul Român este vinovat de realizarea unui preţ per acţiune tranzacţionată mai mic decât valoarea din titlul de despăgubire.

Curtea de apel a înlăturat susţinerile apelanţilor, deoarece acestea reprezintă o combatere a dispoziţiilor legale (lato sensu) edictate în materia despăgubirilor prin echivalent acordate persoanelor ale căror imobile preluate abuziv de către stat, nu au putut fi restituite în natură. Dacă apelanţii consideră că anumite termene stabilite prin Legea nr. 247/2005 nu au fost respectate, au la îndemână, după cum a arătat şi prima instanţă, acţiune în contenciosul administrativ împotriva instituţiei, autorităţii sau a funcţionarului vinovat de fapta respectivă. În oricare dintre situaţii, este exclusă acţionarea directă în justiţie a Statului, pentru singurul motiv că, creanţele împotriva acestuia sunt garantate.

Listarea la bursă a Fondului Proprietatea putea duce fie la creşterea, fie la scăderea valorii acţiunilor, fără ca prin existenţa unor astfel de fluctuaţii (care pot să se materializeze, inclusiv prin pierderi băneşti din partea titularilor acţiunilor) să se demonstreze, cum susţin apelanţii, că nu ar mai fi garantate creanţele împotriva Statului. Existenţa unor diferenţe între beneficiarii titlurilor de despăgubire convertite în acţiuni, ca urmare a valorii obţinute de aceştia la momentul tranzacţionării titlurilor de valoare, adevărată fiind, nu are caracterul unei discriminări care să atragă răspunderea civilă delictuală a Statului Român. Faptul că apelanţii au fost constrânşi de probleme familiale să înstrăineze o parte din acţiuni pe piaţa gri, nereglementată, nu înseamnă că principiul constituţional al garantării creanţelor împotriva Statului, ar fi fost nesocotit sau oricum nu înseamnă că Statul răspunde delictual pentru acţiunea de care sunt răspunzători exclusiv apelanţii. Nu se poate susţine că prin „inacţiune” Statul i-a obligat pe apelanţi să „acţioneze” în sensul tranzacţionării titlurilor de valoare pe o piaţă nereglementată.

S-a apreciat de către instanţa de apel incidenţa în cauză atât a deciziei în interesul legii nr. 27/2011, cât şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 818/2008. Curtea de apel a semnalat că, în dispozitivul deciziei Înaltei Curţi există o teză, redată chiar în apelul reclamanţilor, care se referă la acţiunile în pretenţii îndreptate direct împotriva Statului Român, în condiţiile în care, drepturilor persoanelor respective le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 247/2005, cum este cazul în speţă. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat asupra inadmisibilităţii unei acţiuni împotriva Statului, indiferent de momentul la care se introduce respectiva acţiune, prin raportare la stadiul procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005. Pe de altă parte, reţine instanţa de apel că, în decizia Curţii Constituţionale se arată că prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Este semnalat aspectul că din decizie rezultă că, nu s-a statuat cu privire la neconstituţionalitate, prin raportare la subiecţii care au fost discriminaţi, ci prin raportare la mijlocul de realizare a discriminării. În speţă, apelanţii sunt nemulţumiţi de aplicarea Legii nr. 247/2005 şi al O.G. nr. 81/2007 şi de faptul că la momentul elaborării acestor acte normative nu s-a ţinut seama de factorii de risc care pot apărea.

S-a apreciat nerelevantă înşiruirea unor texte din C. civ. de la 1864 şi a unor texte din noul C. civ., despre care se susţine că ar fi fost ignorate de către prima instanţă, din moment ce, nici în faţa primei instanţei, şi nici în faţa instanţei de apel, nu s-a dovedit fapta proprie a Statului Român, în virtutea căreia, pârâtul să răspundă delictual, reţinându-se corect că dispoziţiile noului C. civ. nu sunt incidente în cauză.

Întrucât nu au fost dovedite elementele necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, Curtea nu a considerat necesar să analizeze susţinerile apelanţilor relative la regulile de atribuire a acţiunilor emise de Fondul Proprietatea (care nu este parte în cauză) sau la factorii de risc neluaţi în seamă la momentul reglementării procedurilor de listare la bursă a Fondului Proprietatea. Reţinând că omisiunea intenţionată a „unor factori de risc” menţionaţi în cererea introductivă de către reclamanţi, dacă ar fi adevărată, s-ar fi putut realiza cel mult la momentul edictării actelor normative, şi prin urmare, nu poate constitui dovada faptei ilicite săvârşite de către stat în condiţiile art. 998- 999 C. civ. şi observând că nerespectarea unor termene imperative prevăzute de lege, poate fi sancţionată în contradictoriu cu instituţiile, autorităţile sau funcţionarii abilitaţi să aplice actele normative (nu în contradictoriu cu statul în general) Curtea a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.C., R.A.H. şi R.F. criticând decizia recurată ca fiind nelegală întrucât instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, hotărârea fiind insuficient motivată, lipsită de temei legal şi dată cu aplicarea greşită a legii, invocând ca temei de drept motivele de recurs înscrise în art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanţii au susţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007, raportat la dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora creanţele asupra statului sunt garantate, dispoziţii în considerarea cărora apreciază că titlurile de despăgubire în cuantum de 8,180.060 RON emise de către Guvernul României prin Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor. în favoarea lor „incorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate".

Recurenţii susţin că instanţa de apel a ignorat cadrul legal intern referitor la stingerea creanţelor, invocat atât în cuprinsul cererii introductive, cât şi în cererea de apel. Precizează că titlul de despăgubire obţinut care are regim de creanţă garantată asupra statului a fost obţinut în baza legislaţiei speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe când cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului lor de creanţă îl constituie dreptul comun în materie reglementat de C. civ.

Consideră recurenţii greşită opinia instanţei de apel potrivit căreia, în speţă, nu ar fi întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale raportat la faptul că statul nu a săvârşit nicio faptă ilicită. Susţin că există o legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului pe de o parte, care a ignorat factorii de risc menţionaţi în cererea introductivă şi totodată nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispoziţiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin art. 16 din O.U.G. nr. 81/20079 care au condus ca preţul acţiunilor Fondului Proprietatea să fie sub valoarea nominală de 1 RON/acțiune.

Recurenţii au arătat că prin demersul lor judiciar nu au solicitat ca instanţa de judecată să înlocuiască anumite acte normative, să le combată, ori să refuze aplicarea altor acte normative cu putere de lege. Arată că solicitarea lor a vizat ca însuși cadrul legal prevăzut de legislaţia specială de reparaţie să fie aplicată pentru a putea să-şi valorifice integral, şi nu parţial, creanţa garantată asupra statului.

În continuare, se arată că nu au solicitat despăgubiri suplimentare, ci acordarea valorii integrale a despăgubirilor acordate prin titlul lor de despăgubire primit în baza legilor de restituire. Susţin faptul că este de neacceptat ca aplicarea legilor speciale de reparative care consacră principiul restituirii integrale, să se raporteze la împrejurarea că pârâtul nu a listat la bursa Fondul Proprietatea în termenul legal, nu a respectat termenele legale de listare la bursa a minimum 5% din acţiunile companiilor naţionale aflate în portofoliul Fondului Proprietatea la care statul este acţionar majoritar, ignorând astfel principiile funcţionării pieţei de capital, ceea ce a condus la obţinerea unor despăgubiri parţiale şi plafonate. Arată că legiuitorul nu a înţeles să renunţe la principiul restituirii integrale prin echivalent şi să plafoneze despăgubirile întrucât procedeul ar fi contrar dispoziţiilor din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, dar şi art. 24 din Legea nr. 165/2013 care nu cuprinde dispoziţii privind plafonarea prin lege a despăgubirilor, ci doar eşalonarea plăţii acestora.

Printr-o altă critică, se apreciază greşită opinia instanţei de apel potrivit căreia tegiversarea listării fondului la bursă ce a condus ca acţiunile Fondului Proprietatea să fie listate la o valoare nominală inferioară celei preconizate de 1 RON/acțiune nu ar fi imputabile Statului Român, întrucât nu putea anticipa evoluţia valorii acţiunilor la bursă. Susţin faptul că fluctuaţiile pieţei bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate şi că statul a cunoscut ori putea cunoaşte aceasta împrejurare, însă a stabilit, în mod unilateral, că valoarea de tranzacţionare pe bursă a acţiunilor emitentului Fondului Proprietatea să fie una şi aceeași cu valoarea nominală unitară a respectivelor acţiuni. S-a arătat că de la de la momentul listării Fondului Proprietatea la bursă, respectiv 25 ianuarie 2011 şi până în prezent, cotația maximă atinsă de aceste acţiuni a fost de doar 0,75 RON/acțiune, fiind inferioară celor din titlul de despăgubire.

Apreciază că, în raport de demersul judiciar promovat, decizia în interesul legii nr. 272011 nu este aplicabilă speţei întrucât se refera la situaţia cererilor în justiţie întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ori la situaţia în care se încercă eludarea aplicabilităţii legilor speciale de reparaţie nr. 10/2001 şi nr. 247/2005. Arată că nu doresc decât să-şi valorifice integral creanţa garantată asupra statului, în cuantumul nominal al creanţei, apreciind că debitorul obligaţiei garantate nu poate pretinde inexistenţa prejudiciului motivat de volatilitatea pieţei în domeniu şi caracterul speculativ al acesteia din urmă sub motivaţia că piața aferentă bunului respectiv este oscilantă.

În opinia recurenţilor este greşită reţinerea, în cauză, a considerentelor avute în vedere de către Curtea Constituţională în cuprinsul deciziei nr. 818 din 03 iulie 2008 întrucât raţionamentul instanţei se dovedeşte a fi eronat, întrucât decizia a fost pronunţată în legătură cu un litigiu privind înlăturarea discriminării rezultate din acordarea unor drepturi salariale ale magistraţilor, ceea ce în speţă nu este cazul. Susțin recurenții că, în speţă, discriminarea se manifestă între două categorii de creditori cu drepturi egale asupra statului, arătând că nu contestă procedura de acordare a despăgubirilor, ci reclamă faptul că despăgubirea nu a fost efectivă, fiind realizată o despăgubire parţială, patrimoniul lor fiind diminuat, sens în care au făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din perioada 2006 - 2009.

Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile nr. 158 A din 10 aprilie 2014 în sensul admiterii acţiunii, făcând trimitere la normele de drept substanţial C. civ. din 1864, cât şi la Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prin raportare la Legea nr. 71/2011.

Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Intimatul pârât, deşi legal citat, nu a depus la dosar întâmpinare.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate alte probe noi, în sensul dispoziţiilor art. 305 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că recursul nu este fondat, astfel că va fi respins pentru următoarele considerentele:

Cu titlu preliminar, trebuie obsevat că deşi reclamanţii au arătat că îşi întemeiază, în drept, cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., aceştia nu au dezvoltat critici care să poate fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de nelegalitate vizează ipoteza în care instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Prin urmare, motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material şi nu la interpretarea greşită a unei cereri, cum, în mod eronat, susţin reclamanţi.

De asemenea, afirmaţia recurenţilor, în sensul că hotărârea instanţei de apel este insuficient motivată, nu poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi nu poate fi examinată de instanţa de recurs, deoarece nu este dezvoltată. Pentru ca recursul să poată fi considerat motivat, nu este suficientă doar enunţarea motivului de recurs, ci este necesar a se realiza şi dezvoltarea acestuia, în sensul expunerii argumentelor logico - juridice de natură a contura critica de nelegalitate care să justifice exercitarea de către instanţa de recurs a controlului judiciar. Or, simpla afirmaţie că hotărârea este insuficient motivată, cum invocă recurenţii, neînsoţită de argumente care să o susţină, nu întruneşte exigenţele unei critici de nelegalitate.

În ceea ce priveşte criticile care pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că acestea nu sunt fondate.

Cu titlu preliminar, se observă că recurenţii au înţeles să invoce atât prevederi ale C. civ. de la 1864, cât şi prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Din această perspectivă, se impune a se sublinia faptul că, art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stipulează că „(1) Dispoziţiile C. civ. se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispoziţiile C. civ. sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ.” Aşadar, unei situaţii litigioase i se aplică dispoziţiile legii în vigoare la momentul naşterii acesteia, cu particularitatea prevăzută la alin. (2) al textului citat, neputându-se solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp.

În prezenta cauză, s-a solicitat de către reclamanţii M.C., R.A.H. şi R.F. constatarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru modul cum a fost aplicată Legea nr. 247/2005 legat de conversia despăgubirilor în acțiuni și pentru tergiversarea listării la bursă a Fondului Proprietatea până în ianuarie 2011, moment anterior intrării în vigoare a noului C. civ., situație guvernată, astfel, de dispozițiile C. civ. de la 1864.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenţii au susţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate, apreciind greşită opinia instanţei potrivit căreia, în speţă, nu ar fi întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale a statului.

Critica este neîntemeiată întrucât, instanţa de apel în mod judicios a constatat neîndeplinirea condiţiilor generale prevăzute de lege în materia răspunderii civile delictuale, şi anume, existenţa prejudiciul şi fapta ilicită ce ar fi determinat paguba pretinsă.

În speţă, reclamanţii au solicitat prin cererea de chemare în judecată antrenarea răspunderii civile delictuale a statului pentru modul cum a fost aplicată Legea nr. 247/2005 legat de conversia despăgubirilor în acțiuni și pentru tergiversarea listării la bursă a Fondului Proprietatea până în ianuarie 2011, solicitând despăgubiri de la Statul român întrucât la data tranzacționării acțiunilor lor la bursă, acestea au avut o valoare mai mică decât cea la care a fost convertită suma stabilită cu titlu de despăgubiri pentru imobilul naționalizat.

Din situația de fapt reținută de instanța de fond rezultă că, reclamanţii s-au aflat în posesia titlurilor de despăgubire nr. 4581/2009, nr. 3158/2008, nr. 6238/2009 convertite prin titlurile de conversie nr. xx/2010, nr. zz/2010, nr. bb/2010, nr. cc/2010, nr. dd/2010 emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor. În justificarea acţiunii lor, reclamanţii au susținut că statul a încălcat mai multe obligații în cazul convertirii acțiunilor la valoarea nominală a titlului de despăgubire (1 RON pe acțiune), respectiv: principiul restituirii integrale, raportat la dreptul comun în materia stingerii creanțelor și modalitatea de evaluare a despăgubirilor datorate pentru imobilele naționalizate abuziv; principiul nediscriminării raportat la titularii titlurilor de despăgubiri care au ales să le valorifice prin convertirea în acțiuni după listarea la bursă a Fondului Proprietatea; aplicarea defectuoasă a legislației în materie care ar fi dus la scăderea valorii acțiunilor la Fondul Proprietatea.

În ceea ce privește încălcarea principiului restituirii integrale recurenții au invocat greșita aplicare a prevederilor C. civ. referitoare la stingerea creanțelor prin raportate la prevederile Legii nr. 10/2001 potrivit cărora „(...) persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare", susținând și aplicarea greșită a dispoziţiilor art. 3 lit. a) şi art. 4 lit. a) şi b) din Titlului VII din Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 referitoare la faptul că titlul de despăgubire „(...) incorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului român, corespunzător despăgubirilor acordate".

Se observă că toate dispozițiile legale invocate de recurenţi privesc momentul stabilirii despăgubirilor datorate pentru imobilele naționalizate abuziv care coincide cu emiterea titlului de despăgubire, când imobilul naționalizat abuziv care a fost proprietatea autorilor recurenților a fost evaluat prin titlurile de despăgubire. Reclamanţii nu au contestat în cadrul prezentului litigiu - după cum au şi precizat - procedura de acordare a măsurilor reparatorii (ceea ce faţă de dispoziţiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, impunea formularea în termenul prevăzut de lege a contestaţiei la instanţa de contencios administrativ), ci au reclamat modalitatea de conversie a despăgubirilor în acțiuni, procedeu care a condus la diminuarea patrimoniului lor întrucât măsurile acordate nu au fost efective, ci parţiale.

Într-adevăr, potrivit art. 3 lit. a) din Titlul VII (Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv) al Legii nr. 247/2005 în înţelesul acestui titlu, ”titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama Statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul "Proprietatea" şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute în prezenta lege.”

Însă, raportat la pretențiile recurenţilor M.C., R.A.H. şi R.F. nu se pune problema încălcării dispozițiilor privind stingerea creanțelor, întrucât nemulțumirea recurentului nu privește titlul de despăgubire care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului român, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor în acțiuni, deci după ce creanța împotriva statului a fost stinsă.

În acest context al analizei, dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 evocate de recurenţi trebuie coroborate cu celelalte prevederi ale acestui act normativ.

Astfel, recurenţii - reclamanţi, invocând dispoziţii cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul român în regimul politic anterior, solicită, în fapt, să li se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale şi să se instituie, pe cale jurisprudenţială, un mecanism de despăgubire în alte condiţii şi în altă procedură decât cele instituite de legea specială. În concret, aceştia nu au indicat nicio dispoziţie legală care ar fi instituit obligativitatea ca, la momentul primei listări la bursă, acţiunile Fondului Proprietatea să aibă valoarea de 1 RON.

În condiţiile în care potrivit dispoziţiilor art. 181 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii titlurilor de despăgubire conferite reclamanţilor: „Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul Proprietatea”, Înalta Curte apreciază că recurenţii aveau în mod obiectiv posibilitatea de a-şi valorifica titlul ulterior listării la bursă a acţiunilor Fondului Proprietatea.

Reclamanţii nu şi-au valorificat toate acţiunile dobândite în temeiul titlurilor de conversie emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, fiind esenţial a fi avut în vedere că valoarea unor astfel de titluri, de natura acţiunilor deţinute de reclamanţi, variază continuu, atât în sensul diminuării, cât şi al creşterii, dată fiind natura speculativă a pieţei (bursei de valori) pe care acestea se tranzacţionează. Cum însă valoarea acțiunilor la Fondul Proprietatea este fluctuantă, valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a reclamanţilor care devenind acționari suportă consecințele fluctuației valorii acțiunilor pe piața bursieră. Aceste fluctuații nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu reprezintă nicio încălcare a principiului reparației integrale, care guvernează legile speciale în materie.

În ceea ce priveşte solicitarea de antrenare a răspunderii statului pentru tegiversarea listării la bursă a acţiunilor Fondului Proprietatea, Înalta Curte reţine că, deşi real ceea ce susţin recurenţii (respectiv listarea cu întârziere la bursă a acestor acţiuni), trebuie însă observat că statul prin procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu şi-a asumat obligaţia de a face listarea într-un termen determinat şi nici nu a garantat că acţiunile se vor tranzacţiona la valoarea de 1 RON/acţiune, ci măsurile reparatorii care au urmat procedura instituită prin același act normativ și în baza căruia reclamanții au intrat în posesia titlurilor de despăgubire. De aceea, nu se poate concluziona că principiului reparaţiei integrale reclamă, cum eronat susţin recurenţii, “o echivalenţă valorică totală între valoarea despăgubirii la care o persoană are dreptul şi ceea ce i se oferă”.

Deşi nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptăţite posibilitatea de a fi despăgubite, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Păduraru împotriva României), art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei. Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.

Or, în această materie Statul român a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005. Mai mult, prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora. Astfel, s-a prevăzut prin art. 1 alin. (1) referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

S-a prevăzut ca, stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se va face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

După cum s-a arătat, recurenţii - reclamanţi nu au contestat cuantumul despăgubirilor în condiţiile sus-menţionate, astfel încât în prezentul lor demers judiciar aceştia nu pot critica modalitatea în care la momentul efectuării conversiei despăgubirilor în acţiuni, o acţiune a fost evaluată la valoarea nominală de 1 RON, iar procedura de valorificare a acțiunilor era prevăzută de Legea nr. 247/2005.

Referitor la trimiterea recurenților M.C., R.A.H. şi R.F. la jurisprudența Curţii europene (hotărâri din perioada 2006-2009) în care se reține că Fondul Proprietatea nu ar fi funcțional într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensații, este de reținut că sancţionarea nefuncţionării Fondului Proprietate a fost realizată de Curte din perspectiva imposibilităţii de tranzacţionare a acţiunilor. Curtea nu a impus plata de către stat a acţiunilor la valoarea nominală de 1 RON, ci posibilitatea efectivă de tranzacţionare a acţiunilor.

Cu referire la dispoziţiile din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, invocate de recurenţi în susţinerea principiului restituirii integrale prin echivalent şi a neplafonării despăgubirilor, instanţa reţine că sunt nerelevante, întrucât acestea norme generale vizează calitatea actelor normative, iar în privinţa susținerilor referitoare la dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 se constată că acestea nu se impun a fi analizate deoarece nu sunt aplicabile în cauză din perspectiva normelor de aplicare în timp a legii civile.

Nefondate sunt și motivele de recurs prin care se susține încălcarea principiului nediscriminării prin conversia despăgubirii în acțiuni la valoarea de 1 RON pe acțiune, prin raportare la situația persoanelor care au optat pentru conversie ulterior listării la bursă a acţiunilor Fondului Proprietatea.

Examinarea în concret a existenţei unei situaţii discriminatorii între diversele categorii de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reţine că principiul nediscriminării presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situaţii similare, întrucât verificarea unei atare situaţii nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situaţiilor similare şi a încălcării principiului egalităţii în faţa legii.

Recurenţii - reclamanţi au susţinut că înseşi dispoziţiile legale sunt discriminatorii, de vreme ce nu au avut un drept de opţiune cu privire la momentul efectuării conversiei. Susţinerea nu este fondată având în vedere că în forma existentă la data obţinerii titlului de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menţiona în mod expres întreaga procedură de valorificare a acţiunilor, inclusiv modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acţiuni, ulterior listării la bursă.

Prin instituirea dispoziţiei conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul Proprietatea, s-a dat posibilitate posesorilor unor atare titluri, între care se regăsesc şi recurenţii, să opteze pentru conversie, ulterior listării acţiunilor la bursă. Astfel, în baza propriei opțiuni asupra momentului conversiei li s-a aplicat unul din modurile de calcul prevăzute de lege, neputând să se constate în aceste condiții existența vreunei discriminări.

Referitor la discriminarea la care ar fi fost supuşi recurenţii M.C., R A.H. şi R.F. ca urmare a împrejurării că nu au obţinut plata integrală a creanţei garantate asupra statului, Înalta Curte reţine că aceştia sunt deţinătorii acţiunilor, astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul sumei de bani pe care aceştia o vor încasa efectiv, dacă vor decide să vândă acţiunile. Recurenţii au optat pentru conversia în acţiuni, pe care, parte din acestea, le-au şi valorificat. Din perspectiva legalităţii deciziei atacate cu recurs, nu prezintă relevanţă circumstanţele personale invocate de recurenţi, care i-au determinat pe aceştia să înstrăineze parte din totalul acţiunilor conferite, anterior listării la bursă a acestora.

În ceea ce privește susținerile din recurs referitoare la trimiterea de către instanța de apel la considerentele Deciziei nr. 818/2008 a Curții Constituționale care, în opinia recurenţilor, nu ar avea legătură cu litigiul de față pentru a înlătura argumentele privind existența discriminării, Înalta Curte reţine nefondată critica având în vedere că instanța de apel a făcut trimitere la problema de drept, de principiu, dezlegată în această decizie de către Curtea Constituțională și anume dacă ”instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, concluzia negativă fiind general valabilă, indiferent de circumstanțele concrete ale unui anumit litigiu.

Nu va fi primită nici susţinerea recurenţilor referitoare la reţinerea greşită a incidenţei a deciziei în interesul legii nr. 27/2011. Problema de drept ce se ridică în speţă, respectiv cea a analizării posibilităţii de a solicita despăgubiri băneşti în justiţie în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost tranşată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia în interesul legii nr. 27/20011, decizie care, sub aspect intertemporal, îşi găseşte incidenţă în procesul în curs de desfăşurare, fiind obligatorie pentru instanțe potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. Referitor la problema de drept analizată, instanţa supremă a statuat că “acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.”

În speţă, nu pot fi înlăturate dispoziţiile legii speciale, reclamanții au beneficiat de legile speciale de reparație și au urmat calea reglementată de Legea nr. 247/2005, atribuirea acţiunilor fiind realizată în condiţiile acestei legii speciale, ce reprezintă cadrul normativ în temeiul căruia s-a statuat asupra procedurii de plată a despăgubirilor. Or, câtă vreme a fost adoptată o lege specială care prevede mecanismul de plată a despăgubirilor, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specilia generalibus derogant, că alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. Raționamentul expus în considerentele deciziei în interesul legii nr. 27/2011, întemeiat pe principiul aplicării prioritare a legii speciale față de dreptul comun, este aplicabil dat fiind similitudinea problemei de drept în discuție.

În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale ce guvernează materia, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs subsumate art. 304 pct. 9 C. proc. civ., drept pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.C., R.A.H. şi R.F. împotriva deciziei nr. 158A din 10 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.C., R.A.H. şi R.F. împotriva deciziei nr. 158A din 10 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2014.