Appeal quashed as void: grounds failed to challenge late-filing dismissal of restitution claim

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

La data de 1 iulie 2009, reclamantele S.M. şi M.V. au solicitat ca prin hotărâre judecătorească să fie obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, strada P.I. în suprafaţă de 268 m.p., iar, în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă să fie obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la a plăti contravaloarea imobilului la preţul de piaţă, rezultat în baza unei expertize topografice, evaluat provizoriu la 130.000 euro precum şi plata preţului actualizat a construcţiei ridicate pe acest teren, în prezent demolată.

Învestit cu soluţionarea cauzei, după un prim ciclu procesual, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 114 din 18 ianuarie 2013, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de reclamante.

Prima instanţă a reţinut că reclamantele au formulat o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile C. civ. după data de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar obiectul acţiunii îl reprezintă un imobil care a fost preluat de stat de la B.G. şi M.E. în temeiul Decretului Consiliului de Stat nr. 111/1986. În anexa 6 a decretului, sunt înscrişi B.G. şi M.E., cu teren în suprafaţa de 268 mp şi suprafaţa desfăşurată de construcţii de 121,62 mp.

Tribunalul a constatat că imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, iar reclamantele nu au formulat o notificare Primăriei Municipiului Bucureşti pentru restituirea imobilului în litigiu preluat de stat.

Tribunalul a apreciat că, şi în situaţia în care ar fi făcut dovada unei notificări în baza Legii nr. 18/1991, fără a face demersuri în baza Legii nr. 10/2001, reclamantele nu s-ar fi putut prevala de un bun actual.

Prima instanţă a reţinut că, având în vedere argumentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 şi practica Înaltei Curţi, se desprinde cu claritate că sunt inadmisibile acţiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun în situaţia în care nu a fost formulată o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Astfel acţiunea în revendicare introdusă după intrarea în vigoarea a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă, atât în ipoteza în care cererea este îndreptată împotriva unităţii deţinătoare, cât şi în ipoteza în care aceasta este îndreptată împotriva terţului subdobânditor.

Tribunalul a analizat cererea introductivă şi din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la un proces echitabil, care presupune dreptul de acces la o instanţă şi dacă prin încălcarea acestui drept, nu se încalcă în mod automat şi prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, ce garantează protecţia dreptului de proprietate.

Tribunalul a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada urmării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru a putea analiza, în funcţia de situaţia concretă, dacă procedura administrativă ar fi fost eficientă sau nu în ceea ce îi priveşte, pentru a ajunge astfel la o concluzie privind încălcarea dreptului de acces la o instanţă, cu reţinerea considerentelor din cauza invocată de reclamanţi, respectiv Faimblat contra României.

A reţinut şi că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reţinute în cauza de faţă pentru a determina temeinicia acţiunii in revendicare raportat la actul de vânzare din 1930, autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, întrucât reclamantele nu au justificat existenţa unui bun actual, protejat de convenţie, cu privire la imobilul revendicat. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (in anul 1986, dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenţiei), nu intra sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar Convenţia nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.

Reclamanţii au formulat în principal o acţiune în revendicare în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, iar în cazul în care nu se poate restitui bunul în natura, au cerut obligarea Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata valorii de circulaţie a imobilului.

În privinţa cererii privind acordarea de despăgubiri reprezentate de valoarea de circulaţie a imobilului, tribunalul a reţinut că la momentul introducerii acţiunii Statul Român nu avea calitatea nici de posesor şi nici de proprietar neposesor, în sensul ca posesia să se exercite în numele său prin alte persoane.

Terenul în litigiu nu este şi nici nu poate fi în domeniul public al statului întrucât nu face parte din categoriile expres prevăzute de lege în acest sens, putând fi proprietate particulară sau proprietatea unităţii-administrativ teritoriale Municipiul Bucureşti, iar dacă nu există dovezi că acesta ar aparţine unei persoane fizice, reiese că aparţine Municipiul Bucureşti, fiind în domeniul privat al acestuia.

Astfel, prima instanţă a conchis că Statul Român nu poate fi obligat în cadrul unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ.

Totodată, tribunalul a reţinut ca prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2007 pronunţată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această Convenţie, sunt inadmisibile.

Tribunalul a apreciat că, faţă de problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii, analiza posibilităţii de a cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează analizei calităţii procesuale a statului ori a altei entităţi în astfel de acţiuni, raţionamentul fiind identic cu cel expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009.

Cătă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce priveşte acţiunea directă, îndreptată împotriva Statului Român, întemeiată pe dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prima instanţă a reţinut că, astfel cum a fost interpretat acest text de organele cu atribuţii jurisdicţionale ale Convenţiei, nu deschide calea unui recurs naţional în convenţionalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege naţională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigenţele Convenţiei.

Cu alte cuvinte, în baza acestui articol, judecătorul naţional nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenţiei europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate.

Faţă de aceste argumente, dar şi faţă de cele reţinute anterior cu privire la lipsa notificării în baza Legii nr. 10/2001 şi a unui bun actual în sensul Convenţiei, prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată.

Împotriva sentinţei au declarat apel, nemotivat, la 22 august 2013 reclamantele S.M. şi M.V., precum şi o cerere de repunere în termenul de declarare a apelului.

În cererea de repunere în termenul de apel au arătat că sediul societăţii de avocaţi care le asigură asistenţa juridică în proces s-a schimbat şi că nu au luat cunoştinţă în termenul legal de sentinţa tribunalului, ce a fost comunicată prin afişare la sediul vechi, stabilit ca domiciliu procesual ales.

Prin încheierea de şedinţă din 22 ianuarie 2014 s-a respins ca nefondată cererea de repunere în termenul de declarare a apelului, pentru că nu s-a dovedit a fi îndeplinite dispoziţiile art. 103 C. proc. civ.

Instanţa de apel a reţinut că sediul societăţii de avocaţi a fost schimbat în data de 1 noiembrie 2012 şi că reclamantele au ştiut de această modificare anterior datei de 18 ianuarie 2013, când prima instanţă a rămas în pronunţare, termen de judecată la care acestea au fost, de altfel, asistate de avocat, aşa cum rezultă din practicaua sentinţei atacate cu apel. Cu toate acestea nici reclamantele şi nici apărătorul lor nu au adus la cunoştinţa instanţei vreo modificare în ceea ce priveşte domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 680A din 15 noiembrie 2010 a respins, ca tardiv formulat, apelul declarat de reclamante.

Instanţa de apel a constatat că sentinţa apelată a fost comunicată la domiciliul ales de către reclamante la 01 aprilie 2013 şi că apelul a fost declarat la 22 august 2013, cu mult peste termenul de 15 zile prevăzut de art. 284 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 103 C. proc. civ. a respins apelul ca tardiv declarat.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantele, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Un prim motiv de recurs (critică) a vizat soluţia de respingere a cererii de repunere în termenul de declarare a apelului, reclamantele reluând argumentele din cererea de repunere în termenul de apel. Astfel, au arătat că societatea civilă de avocaţi “H., C. şi asociaţii” şi-a schimbat sediul profesional şi, deşi, proprietarul de la vechiul sediu le-a lăsat cheile de la cutia poştală, comunicarea sentinţei civile nr. 114 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă la 18 ianuarie 2013 nu a fost primită în cutia poştală, respingerea cererii de repunere în termenul de apel producându-le reclamantelor un prejudiciu.

Un al doilea motiv de recurs (critică) a vizat interpretarea greşită a dispoziţiilor deciziei pronunţate în soluţionarea recursului în interesul legii nr. 33/2008, ce vizează protecţia dreptului de proprietate al unor terţe persoane şi nu a Statului Român. Au susţinut că Legea nr. 10/2001 nu numai că nu interzice în mod expres apărarea dreptului de proprietate pe calea dreptului comun, dar mai mult, din cuprinsul său rezultă contrariul. Respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Constituţia României, care prevăd neechivoc caracterul facultativ al procedurilor administrative.

La termenul de judecată din data de 16 octombrie 2014, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Analizând această excepţie, Înalta Curte constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Cu privire la prima critică formulată, se constată că recurentele au reluat, prin cererea de recurs, argumentele cererii de repunere în termenul de apel, care au fost deja analizate de instanţa de apel, neaducând critici concrete în ceea ce priveşte soluţia şi argumentele instanţei de apel de respingere a acestei cereri.

Nici cea de a doua critică formulată nu conţine critici de nelegalitate.

Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Deşi nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei de apel în soluţionarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În speţa de faţă, susţinerile recurentelor se referă la chestiuni vizând fondul cauzei, respectiv modalitatea de interpretare a considerentelor deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi, concluzionând recurentele în sensul admisibilităţii acţiunii în revendicare formulate şi, în consecinţă, admiterea cererii introductive.

Recurentele nu au făcut referiri la argumentele instanţei de apel, care a soluţionat calea de atac pe baza unei excepţii procesuale.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentele au nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii de atac a recursului.

Astfel, memoriu de recurs nu conţine critici propriu-zise, fiind străine de considerentele hotărârii atacate, reprezentând consideraţii generale privitoare la interpretarea deciziei în interesul legii, anterior menţionate, de o manieră favorabilă susţinerilor reclamantelor, susţineri ce nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Cum în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, sancţiunea care intervine este nulitatea recursului, neexistând motive de ordine publică, care să poată fi examinate din oficiu de către instanţa de recurs.

Pe cale de consecinţă, reţinând că recursul nu este motivat conform cazurilor prevăzute în art. 304 C. proc. civ. şi nici nu există motive care să poată fi examinate şi din oficiu, în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea căii de atac exercitate de reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantele S.M. şi M.V. împotriva deciziei nr. 128A din 26 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2014.