Competence conflict resolved in favor of Tribunal at the seat of the issuing national committee for contestation of partial land validation decision

După deliberare, asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 23 iulie 2014, sub nr. 25515/3/2014, reclamantul U.Ş. a formulat, în contradictoriu cu pârâta C.N.C.I., contestaţie împotriva Deciziei de validare parţială nr. 1118 din 24 aprilie 2014, prin care a solicitat anularea dispoziţiilor art. 2 din cuprinsul acesteia, referitoare la terenul în suprafaţă de 452 mp, şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În motivare, reclamantul a susţinut, în esenţă, că, în mod eronat pârâta a reţinut că nu a depus acte în dovedirea dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 452 mp şi că nu este persoana îndreptăţită să formuleze notificare în baza Legii nr. 10/200 L întrucât din Decretul nr. 53/1978, adeverinţa din 14 iunie 2001 şt din autorizaţia de executare de lucrări din 1967 rezultă atât întinderea lotului expropriat, cât şi faptul că acesta a fost preluat de la petent.

În drept, acţiunea civilă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

Prin sentinţa nr. 1494 din 11 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 25515/3/2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013, emiterea deciziei de validare sau de invalidare coincide cu momentul finalizării procedurii administrative de control a existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii, care se desfăşoară centralizat, la nivelul întregii ţări, de către Secretariatul Comisiei Naţionale. Acesta este abilitat de lege să solicite documente în completare entităţilor învestite de lege, care i-au transmis deciziile cu propunere de acordare a măsurilor compensatorii.

În noţiunea de „entitate învestită de lege", în înţelesul actului normativ special intră, potrivit art. 3 pct. 4 şi C.J.F.F.

Totodată, instanţa a apreciat că art. 35 din Legea nr. 165/2013 reprezintă o normă atributivă de competenţă teritorială în soluţionarea contestaţiilor promovate conform art. 34 din acelaşi act normativ, în favoarea secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii.

Coroborând dispoziţiile legale mai sus menţionate, instanţa a reţinut că relevant în determinarea competenţei teritoriale de soluţionare a contestaţiei este sediul C.J.F.F. care a emis hotărârea prin care s-au acordat măsuri compensatorii (hotărâre verificată conform art. 21 de C.N.C.I.), şi nu sediul C.N.C.I.

Pentru a conchide în acest fel, instanţa a constata că principiul celerităţii care guvernează derularea procedurii judiciare, reglementat de art. 6 C. proc. civ., care, în materia partajării competenţelor teritoriale între diferite instanţe, implică şi impune proximitatea în administrarea probatoriului şi, în consecinţa, preîntâmpinarea avansării unor costuri suplimentare pentru parte.

O interpretare contrară ar echivala cu stabilirea unei competenţe teritoriale exclusive în favoarea Tribunalului Bucureşti, în soluţionarea tuturor contestaţiilor promovate în exercitarea controlului legalităţii tuturor hotărârilor C.J.F.F. şi a celor de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, atâta timp cât acest control se realizează exclusiv de Secretariatul C.N.C.I., organism unic, cu sediul în Bucureşti.

Dacă aceasta ar fi fost intenţia legiuitorului, atunci ar fi fost clar exprimată prin indicarea Tribunalului Bucureşti ea unică instanţă învestită cu soluţionarea contestaţiilor formulate potrivit art. 35 raportat la art. 34 şi art. 33 din Legea nr. 165/2013, cât timp această soluţie legislativă nu ar fi fost singulară (fiind prevăzută expres în alte situaţii spre exemplu în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 14/2003, în art. 48 din Legea nr. 84/1998 etc.).

Pe de altă parte, o interpretare contrară a art. 35 din Legea nr. 165/2013 ar conduce ia un blocaj al procesului de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii.

Investit prin declinare, Tribunalul Argeş, secţia civila, prin sentinţa nr. 17 din 23 aprilie 2015, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei civile a Tribunalului Bucureşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă,

În motivare, Tribunalul Argeş a reţinut că, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, rezultă că cererea dedusă judecăţii este formulată cu privire la o decizie emisă de o „entitate învestită de lege", sintagmă ce este definită în art. 3 pct. 4 din actul normativ menţionat.

Instanţa a reţinut că prin entităţile învestite de lege se înţeleg: unitatea deţinătoare în înţelesul H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, O.U.G. nr. 94/2000, republicată, O.U.G. nr. 83/1999, republicată, entitatea învestită cu soluţionarea notificării, în înţelesul H.G. nr. 250/2007, cu modificările şi completările ulterioare, comisiile locale, comunale, orăşeneşti şi municipale de fond funciar constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut unor culte religioase şi comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, A.N.R.P. şi C.N.C.I.

Instanţa a apreciat că, în cauză, fiind vorba despre o decizie emisă de C.N.C.I., care se regăseşte în enumerarea legală a structurilor cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor compensatorii, distinct de celelalte structuri, inclusiv de C.J.F.F., sub aspectul competenţei teritoriale operează dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, conform cărora Tribunalul Bucureşti, ca instanţă de la sediul C.N.C.I., are o competenţă teritorială exclusivă în soluţionarea pricinii, întrucât textul legal nu cuprinde o derogare în ceea ce priveşte competenţa teritorială în soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva acestor decizii.

Examinând conflictul de competenţă, Înalta Curte reţine că, în cauză, competenţa soluţionării pricinii revine Tribunalului Bucureşti, pentru considerentele ce succed:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 23 iulie 2014, sub nr. 25515/3/2014, reclamantul U.Ş. a formulat, în contradictoriu cu pârâta C.N.C.I., contestaţie împotriva Deciziei de validare parţială nr. 1118 din 24 aprilie 2014 prin care a solicitat anularea dispoziţiilor art. 2 din cuprinsul acesteia, referitoare la terenul în suprafaţă de 452 mp, şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces,

Potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunieârii.

Aceste prevederi legale instituie o norma de competenţă teritorială absolută, ce atribuie tribunalului în a cărui rază teritorială, se află sediul entităţii, competenţa de soluţionare a contestaţiilor emise de aceasta cu respectarea dispoziţiilor art. 33 şi 34 din Legea nr. 165/2013.

Referitor la semnificaţia sintagmei „entitate învestită de lege", în art. 3 alin. (1) pct. 4 din actul normativ mai sus indicat sunt enumerate structurile cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii, printre acestea, la iiLg fiind menţionată şi C.N.C.I., care este, de altfel şi emitenta deciziei contestate de reclamant.

Coroborând prevederile legale mai sus evocate, în cauză, determinarea instanţei competente să soluţioneze litigiului dedus judecăţii nu poate fi stabilită prin raportare la sediul Comisiei Judeţene de Fond Funciar, aşa după cum a apreciat prima instanţă învestită, întrucât, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv contestaţie împotriva Deciziei de validare parţială nr. 1118 din 24 aprilie 2014 emisă de pârâta C.N.C.I., competenţa teritorială aparţine instanţei în a cărei circumscripţie se află sediul acesteia.

Prin urmare, în raport de considerentele mai sus expuse şi de dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, Înalta Curte reţine că entitatea învestită de lege, în cauză, nu poate fi decât cea care a emis decizia atacată, motiv pentru care competenţa de soluţionare a litigiului revine, potrivit normelor legale menţionate, tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul acesteia.

Cum pârâta C.N.C.I. are sediul în Bucureşti, sector 1, competenţa de a judeca pricina urmează a fi stabilită în favoarea secţiei civile a Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 mai 2015.